PROCEDURA FISCALĂ II

CONF. UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Stingerea silită a creanţelor fiscale

A. Condiţii generale privind executarea silită

În materia executării creanţelor bugetare, regula o constituie stingerea voluntară, prin efectuarea
plăţii de către debitor. Atunci când debitorul omite să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, în
totalitate sau în parte, după ce acestea au ajuns la scadenţă , creditorul poate apela la mijloace de executare
silită. Aşadar, executarea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, o sancţiune, ci o modalitate de
executare a obligaţiilor bugetare. De obicei, la această modalitate se recurge atunci când au fost epuizate
toate celelalte mijloace legale de colectare a veniturilor la bugetul satului.
Într-un stat de drept democratic, care nu se doreşte a fi represiv, a fost reglementată o procedură
riguroasă de executare silită, pe care o regăsim în conţinutul Codului de procedură fiscală.
După cum am mai arătat, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă se nasc atunci când se
constituie baza de impunere care le generează. Executarea silită reprezintă una dintre multe alte modalităţi
de stingere a creanţelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadenţă.
Procedura de executare silită se declanşează dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de
lege:
- să existe un titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi
are debitorul domiciliul fiscal;
- creanţa să fie certă şi să fii ajuns la scadenţă. Creanţa este certă atunci când nu există nici o
îndoială asupra existenţei ei şi nu este grevată de nici un litigiu. De asemenea, creanţa devine scadentă la
data expirării termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent.
- să nu se fi împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege (împlinirea acestuia anulează dreptul
organului fiscal de a mai cere executarea silită).
Din analiza condiţiilor prezentate mai sus, rezultă că procedura executării silite se poate folosi
numai dacă titlul de creanţă fiscală devine titlu executoriu, prin ajungerea la scadenţă a creanţei fiscale, ca
urmare a expirării tremenului de plată stabilit de lege sau de organul competent.
Potrivit Codului de procedură fiscală, titlu executoriu este considerat un act administrativ fiscal,
care va cuprinde pe lângă elementele obisnuite şi unele specifice, referitoare la:
- codul de identificare fiscală;
- domiciliul fiscal al debitorului şi orice alte date de identificare;
- dimensiunea şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- cadrul legal al puterii executorii a titlului.
În continuare, precizăm că sumele realizate din titlurile executorii transmise de autorizăţile
administraţiilor publice locale, pentru veniturile proprii, către autorităţile competente de executare silită, se
fac venit la bugetul de stat. La fel se întâmplă şi în situaţia titlurilor executorii transmise de instituţiile
publice, când veniturile realizate în astfel de condiţii ajung la bugetul de stat sau bugetul local, după caz.

B. Subiecţii raportului de executare silită

În cadrul procedurii de executare silită sunt implicaţi următorii subiecţi:
a) statul, reprezentat de organele competente de executare silită în calitate de creditor, titular al
unor drepturi de creanţă, stabilite potrivit legii;
 b) debitorii fiscali reprezentati de o persoană fizică sau juridică, în calitate de contribuabili.
c) acestora li se poate adăuga şi plătitorul obligaţiei fiscale. Acesta este o persoană care în numele
debitorului are obligaţia prevăzută de lege de a reţine şi de a plăti impozite, taxe şi contribuţii, amenzi şi
alte sume datorate bugetului general consolidat.
Organele de executare silită sunt organe fiscale specializate ale statului, cu atribuţii în colectarea
creanţelor fiscale. Prin lege, le-au fost atribuite anumite competenţe, atât teritorial cât şi material.
Legat de competenţa materială, precizăm că organele specializate ale statului în executarea silită
sunt Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru veniturile datorate bugetelor centrale şi structurile
abilitate din cadrul primăriilor pentru veniturile datorate bugetelor locale .
De asemenea, la nivelul instituţiilor publice care încasează, administrează şi utilizează creanţe
bugetare, există organe proprii cu atribuţii în urmărirea silită a acestora.
Reamintim că transmiterea titlurilor executorii referitoare la venituri proprii de instituţiile publice
către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală determină ca sumele astfel realizate să se facă venit la
bugetul de stat.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală funcţionează, la nivel central, în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice şi are structuri în teritoriu aflate în subordinea sa.
Referitor la competenţa teritorială precizăm că în cazul declanşării procedurii de executare silită
competent este organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului.
Este vorba, în acest caz, de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general al statului.
În cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, competenţa revine organelor de
executare silită stabilite prin ordin al Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al plătitorului.
Pentru contribuabilii cu obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa executării creanţelor
fiscale neachitate revine organelor fiscale în căror rază teritorială se află aceste sedii secundare.
În Codul de procedură fiscală este reglementat un caz de competenţă specială atunci când
contribuabilul nu are domiciliu fiscal. În această situaţie, competenţa teritorială revine organului fiscal în
raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Persoanele împuternicite de lege să declanşeze şi să efectueze executări silite sunt denumite
executori fiscali. Au calitatea de funcţionari publici şi multe atribuţii prevăzute de lege:
- să identifice bunurile sau valorile care pot fi executate silit;
- să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în vederea descoperirii persoanelor care datorează
sau deţin bunurile ori veniturile debitorului;
- să intre în orice incintă de afaceri a debitorului ;
- să cerceteze orice încăpere în care se găsesc bunuri sau valori aparţinând debitorului persoană
fizică;
- să solicite şi să verifice orice document care poate să-i ajute în determinarea bunurilor sau
valorilor debitorilor.
În execitarea acestor atribuţii, executorii fiscali au şi obligaţii prevăzută de lege, pentru a se evita
abuzurile care pot să apară pe parcursul derulării procedurii de executare silită. Aceste obligaţii se referă la
:
- accesul executorilor fiscali în incintele de afaceri, domiciliu sau în orice încăpere aparţinând
debitorilor este posibil doar între orele 6,00 - 20,00 şi numai în zilele lucrătoare.
În cazul existenţei pericolului înstrăinării bunurilor sau valorilor, executorii fiscali pot pătrunde în
incintele de afaceri şi în zilele nelucrătoare şi la alte ore decât cele menţionate mai sus, dar numai în baza
autorizaţiei instanţei judecătoreşti competente.
- în domiciliul sau în reşedinţa debitorilor, executorii fiscali pot pătrunde numai cu consimţământul
acestora, iar în caz de refuz, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
Debitorii fiscali sunt persoanele fizice, persoanele juridice şi asocierile de persoane fără
personalitate juridică care datorează statului sume de bani, stabilite prin creanţe fiscale şi neachitate în
termenul prevăzut de lege .
 Pentru îndestularea creanţelor statului, debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile din
proprietatea lor atât pentru debitele personale cât şi cele pentru care sunt răspunzători în mod solidar alături
de alţi debitori fiscali.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică debitorii răspund cu prioritate cu bunurile sau
valorile urmăribile ce aparţin asocierii, fără să fie excluse şi bunurile personale ale membrilor acestora.
În timpul executării silite, debitorii fiscali pot să aibă atitudini diferite faţă de organele de executate
silită :
- să coopereze cu acestea, prin consimţământul dat executorilor fiscali de a pătrunde în locuinţa
lor sau de a îngădui verificări în zile nelucrătoare sau în alte ore prevăzute de lege;
- să se sustragă cu rea-credinţă de la executarea silită, iar organele fiscale competente pot să
pătrundă în domiciliul sau incintele de afaceri ale debitorului numai cu ajutorul unui reprezentant al poliţiei,
jandarmeriei sau alt agent al forţei publice şi a doi martori majori, în condiţiile existenţei unei autorizaţii
emisă de o instanţă de judecată competentă.
Obiectul executării silite îl reprezintă toate bunurile şi veniturile urmăribile ale debitorului, cu
excepţiile prevăzute de lege.

C. Reguli de desfăşurare a procedurii de executare silită

C.1. Măsurile asigurătorii şi constituirea de garanţii
Măsurile asigurătorii sunt acte premergătoare executării silite şi se instituie asupra bunurilor
mobile şi imobile din proprietatea debitorului, precum şi veniturile acestuia, când se află în pericol de a fi
sustrase, ascunse sau distruse cu consecinţa îngreunării colectării.
Măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la îndeplinire de organele fiscale competente prin
procedură administrativă şi îmbracă forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra
bunurilor mobile şi imobile, proprietate a debitorului.
Aceste măsuri mai pot fi dispuse şi de organele judecătoreşti sau alte organe competente.
Măsurile asigurătorii se dispun printr-o decizie motivată şi semnată a organului fiscal competent,
în care se precizează că o constituire de garanţii poate duce la ridicarea acestora.
Bunurile perisabile sau degradabile sechestrate asigurătoriu pot fi vândute în regim de urgenţă
potrivit legii sau de debitori, cu acordul organului fiscal, sumele urmând să fie folosite pentru stingerea
creanţei.
În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile se comunică, pentru înscriere
şi opozabilitate faţă de terţi, şi biroului de carte funciară.
Dacă valoarea bunurilor proprii sechestrate asigurătoriu nu pot acoperi valoarea creanţelor, măsura
asiguratorie se poate extinde şi asupra bunurilor deţinute în proprietate comună cu terţe persoane (pentru
cota-parte deţinută).
După ce creanţa a fost individualizată şi a ajuns la scadenţă, măsurile asigurătorii se transformă în
măsuri executorii
Contribuabili pot formula contestaţii împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire
măsurile asigurătorii. Se aplică regimul juridic al contestaţiilor la executare silită.
De asemenea, măsurile asigurătorii pot fi ridicate, prin decizie motivată, de organele fiscale
competente, dacă au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea de garanţii.
În consecinţă, organul fiscal poate solicita constituirea de garanţii pentru :
- suspendarea executării silite, în condiţiile prevăzute de leg;
- ridicarea măsurilor asigurătorii;
- asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Pentru a fi luate măsurile mai sus menţionate, garanţiile se constituie prin:
- consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei statului;
- scrisoarea de garanţie bancară;
- ipotecă asupra unor bunuri imobile de pe teritoriul României;
- gaj asupra unor bunuri mobile;
 - fidejusiune.

C.2. Începerea executării silite

În cazul neachitării creanţelor fiscale de către debitor, organele competente transmit acestuia, după
expirarea termenului de plată, o înştiinţare prin care i se notifică suma de bani datorată bugetului.
Înştiinţarea de plată ajunge la debitor cu ajutorul poştei prin scrisoare recomandată, prin agenţii
fiscali sau prin afişare.
Neachitarea creanţelor fiscale în termen de 15 zile de la înştiinţare poate declanşa procedura de
executare silită.
Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. În consecinţă, somaţia este primul act de
executare silită şi se comunică debitorului, indiferent de modalitatea de executare silită aplicată. Aceasta
va fi însoţită întotdeauna de un exemplar al titlului executoriu.
Somaţia face parte din categoria actelor administrativ-fiscale, care cuprind pe lîngă elementele
obişnuite şi unele cu caracter specific, referitoare la:
- numărul dosarului de executare;
- sumele băneşti supuse executării silite;
- încă un termen până la care mai poate achita suma datorată;
- precizarea consecinţelor nerespectării conţinutului somaţiei.
Somaţia, aproape la fel ca şi înştiinţarea de plată, se comunică debitorului după cum urmează:
- prin poştă, printr-o scrisoare recomandată la domiciliu sau sediul debitorului persoană fizică sau
juridică, după caz;
- primirea personală a somaţiei sub semnătură, prin prezentarea celui somat la sediul organului
de executare silită;
- transmiterea prin fax, telefon, e-mail cu obligaţia confirmării primirii acesteia de către debitor;
- prin executorii fiscali, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă referitore la comunicarea
citaţiilor şi a altor acte de procedură, aplicate în mod corespunzător.
În cazul în care debitorul refuză somaţia sau nu este prezent la domiciliu sau sediul său, aceasta
se publică în ziare locale sau centrale sau în Monitorul Oficial al României. După publicarea ei, toate actele
de executare silită devin opozabile debitorului.
Dovada comunicării somaţiei se păstrează în dosarul de executare şi se menţionează în evidenţa
organului de executare silită.
Debitorului, prin somaţie, i se îngăduie încă 15 zile pentru achitarea obligaţiei bugetare. După
expirarea acestui termen şi continuarea neachitării sumei datorate, se continuă modalităţile de executare
silită prevăzută de lege.
Desfăşurarea procedurii de executare silită are la bază reguli generale stabilite prin Codul de
procedură fiscală.
- în principiu, sunt supuse executării silite toate veniturile şi bunurile aflate în proprietatea
debitorului, urmăribile potrivit legii, dar valorificarea acestora se întinde numai pentru realizarea
creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare;
- în vederea determinării averii debitorului, organele de executare silită pot folosi toate mijloacele
de probă admise de Codul de procedură fiscală (expertize, înscrisuri, cercetări la faţa locului , solicitare de
informaţii de la contribuabil sau alte persoane);
- pe parcursul executării silite se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare
silită prevăzute de Codul de procedură fiscală;
- executarea silită se desfăşoară până la colectarea integrală a sumelor înscrise în titlul executoriu,
la care se adaugă dobânda,penalităţile şi majorările de întârziere şi cheltuielile de executare. Dacă nu este
stabilit cuantumul acestora, organele de executare silită le pot calcula şi consemna într-un proces-verbal,
care capătă valoare de titlu executoriu.
- terţii nu se pot opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, ipotecă sau
privilegiu, dar pot participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului în condiţiile stabilite
de lege;
 - executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.

C.3. Întreruperea, suspendarea sau încetarea executării silite

Pe parcursul desfăşurării procedurii de executare silită, pot să apară situaţii care duc la întreruperea,
suspendarea sau încetarea acesteia, reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, executarea silită se suspendă în următoarele cazuri:
- când debitorului i-a fost aprobată înlesnirea la plată, iar ulterior i-a fost comunicată acestuia;
- instanţa judecătorească sau creditorul fiscal au dispus suspendarea exercitării silite;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
În situaţia în care măsurile de executare silită prin poprire duc la imposibilitatea debitorului de a-
şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal, la cererea debitorului,
poate dispune suspendarea temporară fie totală, fie parţială a popririi .
Termenul de suspendare este de cel mult 6 luni de la data comunicării de organul fiscal către bancă
sau alt terţ poprit a suspendării popririi.
În reglementările iniţiale ale Codului de procedură fiscală, executarea silită se întrerupea în cazul
declarării stării de insolvabilitate a debitorului şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin modificările aduse
acestuia,executarea silită nu se mai întrerupe pe perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil.
Executarea silită încetează în următoarele cazuri:
- titlul executoriu a fost desfiinţat;
- s-au achitat toate sumele restante cuprinse în titlul executoriu, inclusiv majorările de întârziere şi
cheltuielile de executare;
- alte cazuri prevăzute de lege.

C.4. Modalităţi de realizare a executării silite

În Codul de procedură fiscală sunt reglementate următoarele modalităţi de realizare a executării
silite:
- executarea silită prin poprire;
- executarea silită a bunurilor mobile;
- executarea silită a bunurilor imobile;
- executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini;
- executarea silită a unui ansamblu de bunuri.
Organele de executare silită pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare din modalităţile de
executare enumerate mai sus în vederea colectării de resurse băneşti legale la bugetul statului. După cum
vom vedea în continuare, fiecare modalitate are reglementată o procedură proprie, care se desfăşoară după
reguli specifice, la care se adaugă cele generale, pe care le-am analizat deja.

Executarea silită prin poprire

Poprirea este o modalitate de executare silită care constă în îndestularea creanţei unui creditor (stat,
colectivitate locale) prin urmărirea veniturilor debitorului pe care i le datorează o terţă persoană.
Astfel, prin înfiinţarea popririi se nasc următoarele categorii de raporturi juridice:
- între creditor (stat, colectivităţi locale) şi debitorul obligaţiei bugetare;
- între debitor, în calitate de creditor, şi terţul poprit ;
- între creditor şi terţul poprit.
Executării silite prin poprire sunt supuse toate sumele urmăribile ale debitorului reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, deţinute sau datorate cu orice titlu de terţe persoane sau
pe care aceştia le vor datora sau deţine în viitor în termenul unor raporturi juridice deja existente .
 Pentru sumele urmăribile reprezetând venituri şi disponibilităţi în valută, banca poate să le
convertească în lei, fără consimţământul titularului de cont la cursul de schimb afişat de aceasta pentru ziua
respectivă.
Salariile, pensiile de orice fel, ajutoarele şi indemnizaţiile realizate de debitorul persoană fizică sunt
supuse urmăririi numai în condiţile prevăzute de Codul de procedură civilă .
În schimb, nu sunt supuse executării silite prin poprire creditele nerambursabile sau finanţările
primite de la o instituţie sau organizaţie internaţională pentru derularea unor proiecte sau programe.
În concluzie, procedura executării silite prin poprire vizează veniturile realizate atât de persoanele
fizice, cât şi cele juridice.
Această procedură, ca de altfel toate celelalte, începe prin comunicarea către debitor a somaţiei,
însoţită de o copie de pe titlu executoriu. În conţinutul acesteia, se face precizarea pentru debitor că mai are
încă 15 zile la dispoziţie pentru a stinge datoria sau a face dovada acestui fapt.
Neachitarea creanţei fiscale în termenul prevăzut în somaţie, determină continuarea executării silite
prin poprire de către organele competente ale statului.
Astfel, poprirea se înfiinţează de organul de executare printr-o adresă care se transmite terţului
poprit, printr-o scrisoare de recomandare cu dovadă de primire însoţită de o copie certificată de pe titlu
executoriu. Debitorul va fi înştiinţat şi el despre înfiinţarea popririi.
Poprirea nu este supusă validării.
Adresa de înfiinţare a popririi cuprinde;
- numărul şi data emiterii;
- denumirea şi sediul organului de executare silită;
- numele , prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică;
- date de identificare a debitorului;
- baza legală a executării silite prin poprire;
- numărul şi data titlului executoriu, precum şi organul fiscal care l-a emis;
- natura şi cuatumul creanţei fiscale când acesta din urmă este mai mic decât cel trecut în titlul
executoriu;
- contul în care urmează a se vira suma datorată;
- semnătura şi ştampila organului de executare.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să reţină de îndată sumele de bani datorate de
debitor şi să le vireze în contul indicat de organele de executare. De asemenea, terţul poprit este obligat să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând totodată şi organul de executare.
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de către terţul poprit. Astfel, terţul
poprit este obligat să înregistreze ziua şi ora primirii adresei de înfinţare a popririi.
Poprirea înfiinţată anterior ca măsură asigurătorie, devine executorie după comunicarea terţului
poprit a copiei certificate de pe titlul executoriu, urmată de înştiinţarea debitorului.
Aceleaşi reguli de înfiinţare a popririi se aplică şi în cazul în care debitorul este titular de conturi
bancare. Astfel, o dată cu trimiterea somaţiei şi a titlului executoriu debitorului se trimite şi băncii o copie
certificată de pe acelaşi titlu executoriu.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul prevăzut în somaţie, banca este obligată să ia măsuri
de indisponibilizare a sumelor necesare stingerii creanţelor fiscale, aflate momentan în contul debitorului,
precum şi sumele viitoare provenite din încasările zilnice în lei şi în valută. Din momentul indisponibilizării
de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra sumelor din conturile bancare, instituţia
bancară este obligată:
- să nu deconteze documentele de plată primite, respectiv să nu procedeze la debitarea conturilor
debitorilor;
- să nu accepte alte plăţi din cont, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, a
accizelor datorate de antreprenorii autorizați sau de cumpărătorii de produse energetice(în numele
antreprenorilor autorizați),precum și sumele necesare plății impozitelor ,taxelor,contribuțiilor de care
depinde menținerea valabilității înlesnirii.
 Nerespectarea acestor obligaţii de către bancă este urmată de anularea oricăror plăţi efectuate şi
angajarea solidară a răspunderii terţului poprit cu debitorul, în limita sumelor sustrase indisponibilizării.
În situaţia în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit este
nevoit să-i anunţe în scris pe toţi şi va distribui sumele de bani datorate într-o anumită ordine stabilită de
lege.
Băncile au obligația să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare
silită în termen de 3 zile de la indisponibilizare.
Dacă debitorul îşi achită datoriile în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare silită
anunţă banca pentru înlăturarea măsurii de indisponibilizare totată sau parţială a sumelor din cont.
În cadrul procedurii de executare silită prin poprire, terţul poprit are un rol important în stingerea
creanţelor fiscale datorate statului de debitor.
Tocmai de aceea, aşa cum am arătat până acum, lui îi revin o serie de obligaţii stabilite prin lege.
Dacă, însă, nu este sincer şi comunică organelor de executare că nu datorează debitorului nici o sumă de
bani, nu respectă dispoziţiile legale privind reţinerile şi distribuirile de sume de bani sau invocă nereguli
în înfiinţarea popririi, organele de executare silită se pot adresa instanţelor de judecată, în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit.
Instanţa de judecată va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi, pe baza cererii organului de
executare (sau a altei părţi interesate) şi a probelor administrate. Judecata se desfăşoară cu precădere, iar
hotărîrea de menţinere a popririi constituie titlu executoriu şi va sta la baza executării silite a terţului
poprit.
Pe cale de consecinţă, terţul poprit, deşi n-are personal nicio datorie faţă de bugetul statului, ajunge
să fie executat silit datorită raporturilor juridice pe care le are cu debitorul fiscal şi atitudinii sale ori ca
urmare a nerespectării obligaţiilor stabilite de Codul de procedură fiscală.
Executarea silită prin poprire a conturilor bancare se poate suspenda temporar, total sau parţial, de
creditorul fiscal, la cererea debitorului, în care se precizează că înfiinţarea popririi l-a adus pe acesta din
urmă în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea economică, cu consecinţe sociale destul de grave. O
dată cu cererea de suspendare, debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini care pot fi supuse
măsurilor asigurătorii.

Executarea silită a bunurilor mobile

După cum ne arată şi denumirea sa, această procedură de executare silită vizează bunurile mobile
ale debitorului, persoană fizică sau juridică.
Procedură de executare silită mobiliară începe prin comunicarea somaţiei către debitorul persoană
fizică sau juridică .
La fel ca şi la cealaltă modalitate de executare silită, dacă debitorul nu-şi achită sumele restante în
termenul prevăzut în somaţie, se continuă procedura de executare silită mobiliară.
În legislaţia actuală şi în literatura de specialitate regăsim reglementateşi analizate următoarele
etape ale acestei proceduri:
- identificarea bunurilor mobile urmăribile;
-sechestarea bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite;
-valorificarea bunurilor sechestrate în vederea stingerii creanţei fiscale.
a. Identificarea bunurilor mobile urmăribile
În principiu, sunt supuse executării silite toate bunurile aflate în proprietatea debitorului, persoană
fizică sau juridică, cu anumite excepţii prevăzute de lege. Pentru identificarea bunurilor mobile, organele
de executare pot pătrunde în încăperile, incintele de afaceri şi, în anumite condiţii, chiar în domiciliu
debitorului.
De la executarea silită mobiliară sunt exceptate următoarele bunuri, necesare vieţii şi muncii
debitorului, precum şi familiei sale:
 - bunuri mobile necesare exercitării profesiei, precum şi cele necesare continuării studiilor sau
formării profesionale;
- bunurile mobile necesare desfăşurării activităţii agricole, cum ar fi uneltele, seminţele,
îngrăşemintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
- bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale , precum şi
obiectele de cult religios, dacă sunt mai multe de acelaşi fel;
- produsele alimentare necesare debitorului şi familiei sale timp de 2 luni; dacă se ocupă cu
agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă;
- cantitatea de combustibil necesară debitorului pentru încălzit şi pentru pregătirea hranei, calculat
pentru trei luni de iarnă;
- bunurile necesare persoanelor cu handicap sau cele folosite pentru îngrijirea persoanelor bolnave;
- alte bunuri declarate neurmăribile prin alte prevederi ale legii.
Bunurile debitorului persoană fizică necesară desfăsurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de
la executarea silită.
Activitatea de identificare a executorilor fiscali presupune atât inventarierea bunurilor urmăribile,
cât şi evaluarea acestora, spre a se stabili cu aproximaţie dacă valoarea lor acoperă sau nu cuantumul
creanţei, la o eventuală valorificare. Evaluarea în această fază se face cu posibilităţile de apreciere de care
dispune executorul pentru că înainte de valorificarea lor efectivă se face o expertiză pentru a se stabili
valoarea reală a bunurilor mobile, supuse executării silite.
b. Sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
A doua etapă a executării silite mobiliare se referă la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
După acţiunea de identificare, bunurile urmăribile aflate la domiciliul, reşedinţa sau sediul
debitorului ori în alt loc sunt indisponibilizate prin aplicarea sechestrului în vederea acoperiri sumei
datorate şi pentru a se evita înstrăinarea până la momentul valorificării.
În acest sens, debitorul este obligat, prin lege, să prezinte toate bunurile proprietate personală,
comună sau indiviză şi să declare corect informaţii legate de locul de păstrare, să prezinte documente şi
evidenţe referitoare la acestea.
Bunurile mobile proprietate personală a debitorului vor fi sechestrate chiar dacă acestea se află la
un terţ. Acesta nu poate invoca un drept de gaj, dar va participa la distribuirea sumelor rezultate din
valorificarea bunurilor.
La solicitarea debitorului,organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun mobil cu
sechestrul asupra altui bun mobil ,liber de orice sarcini.
Bunurile mobile de valoare mică, care nu acoperă nici măcar cheltuielile de executare, nu vor fi
supuse acţiunii de sechestrare. De asemenea, pentru bunurile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu
este necesară o nouă sechestrare.
Acţiunea de sechestrare a bunurilor urmăribile presupune întocmirea unui proces-verbal. Câte un
exemplar se înmânează debitorului sau se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi custodelui
atunci când este cazul; iar acesta va semna cu menţiunea că a primit bunurile în păstrare.
La rândul lor, organele de executare silită, prin aplicarea sechestrului dobândesc un drept de gaj
asupra bunurilor.
Procesul-verbal de sechestru cuprinde, în conţinutul său, următoarele menţiuni:
- denumirea organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul , numărul legitimaţiei şi al
delegaţiei;
- indicarea locului, a datei şi a orei când s-a efectuat sechestrul;
- numărul dosarului de executare;
- data şi numărul de înregistrare a somaţiei;
- titlul executoriu şi temeiul legal în baza cărora se face executarea silită;
- numele, prenumele şi domiciliu debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică, precum şi numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la
aplicarea sechestrului;
 - sumele consemnate în titlul executoriu pentru care se aplică sechestrul, majorările de întârziere,
precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
- descrierea bunurilor mobile sechestrate şi evaluarea estimativă a fiecăruia, după aprecierea
executorului fiscal. Se precizează, totodată, starea de uzură a bunurilor, semnele particulare de identificare,
precum şi măsurile luate pentru a nu putea fi înlocuite, cum ar fi aplicarea de sigilii, ridicarea de la locul
unde se află, încredinţarea lor unor custode.
- măsurile luate pentru administrarea sau conservarea bunurilor, după caz;
- pentru bunurile a căror evaluare se impun cunoştinţe de specialitate, se consemnează menţiunea
că vor fi evaluate corespunzător înaintea începerii procedurii de valorificare;
- menţiunea făcută de debitor că bunurile sechestrate sunt gajate cu sau fără deposedare ori au
fost instituite anumite privilegii. În cazul bunurilor gajate cu deposedare se consemnează numele,
prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul lor de depozitare.
- obiecţiile formulate de persoanele prezente la aplicarea sechestrului;
- menţiunea valorificării bunurilor, dacă în termen de 15 zile de la sechestru nu se sting obligaţiile
fiscale;
- menţiunea, dacă este necesar, că bunurile urmăribile fac obiectul unui sechestru anterior . În acest
sens, se vor anexa copii de pe procesele-verbale anterioare de sechestru.
Bunurile sechestrate prin procese-verbale anterioare se consideră sechestrate şi în cazul noii executări silite.
menţiunea că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni. În
această situaţie, executorul fiscal are obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală
competente.
- semnătura executorului fiscal şi a celorlalte persoane prezente la aplicarea sechestrului asupra
bunurilor mobile. Dacă o persoană nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal este obligat să
menţioneze această împrejurare.
Aşa cum am mai arătat, câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se înmânează
debitorului şi custodelui, dacă este cazul. Dacă se sechestrează bunuri gajate, pentru îndestularea creanţei
altor creditori , organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de
sechestru.
Dacă pe parcursul acţiunii de aplicare a sechestrului, se observă că bunurile sechestrate nu acoperă
creanţele datorate , organele de executare silită pot face investigaţii necesare pentru identificarea şi
urmărirea altor bunuri ale debitorului.
Pentru bunurile descoperite în urmarea acestor investigaţii se încheie tot un proces-verbal de
sechestru.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile mobile sunt indisponibilizate . Pe
parcursul executării silite, debitorul nu poate dispune de acestea decât în anumite condiţii şi cu aprobarea
organului de executare competent. Actele de dispoziţie întocmite după această dată sunt lovite de nulitate
absolută.
Astfel, bunurile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului ori a altei
persoane desemnată de organul de executare ori pot fi ridicate de executorul fiscal şi depozitate în spaţii
special amenajate.
În cazul sumelor de bani în lei sau valută, titlurilor de valoare obiectelor de metal preţioase, pietrelor
preţioase, colecţiilor de valoare , obiectelor de artă, acestea se ridică de excutorul fiscal şi se depun, cel
mai tîrziu până a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate.
Bunurile sechestrate pot fi şi sigilate, dacă există pericolul substituirii ori degradării acestora, atunci
când sunt lăsate în custodia debitorului sau a unei persoane desemnate în acest sens.
c.Valorificarea bunurilor sechestrate
Aşa cum se specifică şi în procesul verbal de sechestru, dacă în termen de 15 zile de la încheierea
acestuia nu se stinge creanţa fiscală, se va trece la valorificarea bunurilor.
În vederea valorificării, organul de executare verifică dacă bunurile sechestrate se găsesc în locul
menţionat în procesul-verbal.
 În situaţia în care bunurile au fost substituite sau degradate, executorii fiscali întocmesc un proces-
verbal de constatare şi sesizează organele de urmărire penală, dacă există persoane care se fac vinovate de
această situaţie.
Dacă lucrurile sechestrate se găsesc la locul lor, se continuă procedura de executare silită prin
evaluarea acestora, de către experţi evaluatori (atunci când nu a fost posibilă evaluarea de executorul fiscal
pentru că nu existau acte de provenienţă ori gradul de uzură al bunurilor nu poate fi stabilit de nespecialişti).
Costul expertizelor de evaluare se includ în cheltuielile de executare şi vor fi suportate de debitor.
Potrivit legii, valorificarea bunurilor sechestrate se poate realiza prin una din următoarele forme:
- înţelegerea părţilor;
- vânzare directă;
- vânzare la licitaţie;
- vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
- alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
În cazul bunurilor valorificate prin una din modalităţile de vânzare, cumpărător poate fi numai o
persoană fizică sau juridică care nu are obligaţii fiscale restante (în această categorie nu se includ cele
pentru care s-au acordat, potrivit legii, reduceri, amânări sau eşalonări la plată).
c.1. Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor
Această formă de valorificare se realizează de debitor, cu acordul organului de executare silită,
în vederea stingerii totale a creanţei fiscale. Astfel, debitorul va găsi singur potenţialul cumpărător, îi va
comunica organului de executare numele şi adresa acestuia, precum şi termenul până la care va achita
preţul propus.
Preţul propus de potenţialul cumpărător şi acceptat de executorii fiscali nu poate fi mai mic decât
preţul de evaluare.
Dacă propunerea făcută de debitor se dovedeşte viabilă, în urma unei analize pertinente, organul
de executare va comunica aprobarea ei şi va indica termenul şi contul bugetar în care preţul bunurilor va
fi virat de cumpărător. După creditarea contului bugetar, bunurile supuse indisponibilizării devin
disponibile, pentru a putea fi inclusiv înstrăinate.
c.2. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă
Reprezintă acea modalitate de valorificare care se aplică în următoarele cazuri:
- pentru bunurile perisabile sau supuse degradării. În acest caz, potenţialul cumpărător este găsit
de organul de executare.
- înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se stinge integral creanţa fiscală;
- după încheierea procedurii de vânzare prin licitaţie, dacă bunurile sechestrate nu au fost vândute
şi se oferă cel puţin preţul de evaluare.
Operaţiunea de vânzare directă a bunurilor se consemnează într-un proces-verbal care constituie
titlu de proprietate.
Dacă pentru bunurile supuse vânzării directe, organele de executare înregistrează mai multe
cereri , acestea le vor vinde persoanelor care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
c.3. Vânzarea bunurilor la licitaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor sechestrate prin intermediul căreia
cumpărătorul este găsit de organul de executare în urma organizării unei licitaţii publice.
Prima operaţiune o reprezintă stabilirea unei date fixe pentru desfăşurarea licitaţiei. Cu cel puţin
10 zile înainte de această dată, organele de executare silită sunt obligate să efectueze publicitatea vânzării.
Publicitatea constă în afişarea unui anunţ privind vânzarea bunurilor sechestrate la o dată fixă, la
sediul organului de executare, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la
sediul sau la domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel în care se află bunurile
sechestrate. De asemenea, anunţurile privind vânzarea bunurilor sechestrate se pot publica în ziare
naţionale de largă circulaţie, în cotidiene locale, în pagini de Internet sau, după caz, în Monitorul Oficial
al României, partea IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
 Anunţul privind vânzarea este un act administrativ-fiscal şi cuprinde pe lângă elemente generale şi
unele specifice referitoare la:
- data la care a fost emis şi data afişării lui;
- denumirea şi ştampila organului fiscal emitent, numele şi semnătura persoanelor imputernicite de
acesta;
- numărul dosarului de executare silită;
- data, ora şi locul vânzării;
- bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
- preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
- precizarea, dacă este cazul, a drepturilor reale sau a privilegiilor care grevează bunurile;
- rugămintea pentru cei care pretind vreun drept asupra bunurilor să înştiinţeze despre acesta
organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
- menţiunea ca potenţialii cumpărători să depună până la termenul de vânzare ofertele de
cumpărare şi să fie prezenţi la data şi locul de vânzare a bunurilor. Pentru ofertanţi, trebuie făcută
precizarea că sunt obligaţi să depună până la termenul de vânzare o taxă de participare reprezetând 10%
din preţul de pornire a licitaţiei.
- menţiunea ca toţi cei interesaţi în achiziţionarea bunurilor să facă dovada, emisă de organele
fiscale, că nu au obligaţii fiscale restante.
Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau prin poștă(nu prin telefon,telegrafic,prin telex sau
telefax).
Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie să fie înştiinţaţi şi debitorul, custodele, precum şi titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit. Dacă se schimbă locul sau ora vânzării de
către organul de executare, se vor face alte anunţuri, în aceleaşi condiţii arătate mai sus.
Licitaţia urmează să se ţină la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de
organele de executare, după caz. Dacă bunurile sechestrate se află la debitor, acesta este obligat să permită
ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate în acest sens.
Pentru a putea participa la licitaţie , ofertanţii trebuie să depună, cu cel puţin o zi înainte de data
stabilită pentru licitaţie, următoarele documente:
- oferta de cumpărare;
- dovada plăţii taxei de participare.În cazul plății taxei de participare prin decont bancar sau prin
mandat poștal,executorul fiscal trebuie să verifice, la data ținerii licitației,creditarea contului curent al
Trezoreriei statului indicat de organul de executare pentru virarea acesteia.
- actul de împuternicire a persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
- copie după certificatul de înregistrare, în cazul persoanelor juridice române;
- actul de înmatriculare tradus în limba română pentru persoanele juridice străine;
- copie de pe actul de identitate sau de pe paşaport pentru persoanele fizice române sau străine,
după caz;
- dovada emisă de organele fiscale că nu au obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
De organizarea licitaţiei se ocupă o comisie alcătuită din 3 persoane numite de organul de
conducere al creditorului bugetar.Aceasta este condusă de un Preşedinte.
Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei
lista cu ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
În ziua, ora şi la locul stabilit pentru desfăşurarea licitaţiei, se prezintă ofertanţii, care se identifică
după numărul de ordine de pe lista de participare. Apoi, preşedintele comisiei anunţă obiectul licitaţiei şi
modul de desfăşurare a acesteia.
Preţul de pornire este preţul de evaluare pentru prima licitaţie.
Licitaţia porneşte de la cel mai mare preţ cuprins în ofertele de cumpărare dacă este mai ridicat
decât cel de evaluare, iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ (adică de la preţul de evaluare).
În acest sens, în momentul începerii licitaţiei , executorul fiscal citeşte anunţul de vânzare şi
ofertele de cumpărare, depuse cel mai târziu cu o zi înainte de desfăşurarea acţiunii de licitaţie.
 După licitarea fiecărui bun, comisia va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei.
Rezultatul este diferit, în funcţie de obţinerea sau nu cel puţin a preţului de pornire a licitaţiei
pentru bunurile sechestrate.
Dacă la prima licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire al licitaţiei sau ofertanţii nu se
prezintă, organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea organizării celei de-a
doua licitaţie.
În situaţia în care nici la a doua licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire, se va fixa un nou
termen în cel mult 30 de zile , în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
La a treia licitaţie organizată pentru aceleaşi bunuri, acestea pot fi cumpărate la un preţ redus, dar
nu mai mic de 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie. Precizăm că pentru fiecare termen de
licitaţie se cer îndeplinite condiţiile legale de publicitate a vânzării, depunerea ofertelor de cumpărare,
analiza şi verificarea acestora ş,a.m.d.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării celei de-a doua sau a treia licitaţii, preţul de pornire se
diminuează cu 25%, respectiv 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie .
Bunurile sunt cumpărate până la urmă de participantul care a oferit preţul cel mai mare faţă de
preţul de pornire, diminuat corespunzător, în condiţiile arătate mai sus.
Bunurile mobile sechestrate pot fi cumpărate (adjudecate) de la prima licitaţie, de participantul
care a oferit preţul cel mai mare, dar nu mai mic decât preţul de pornire. În cazul prezentării la licitaţie a
unui singur ofertant, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
După ce a câştigat licitaţia, adjudecatarul este obligat să achite preţul fie în numerar, exprimat în
lei, la o unitate a Trezoreriei Statului, fie prin decontare bancară în cel mult 5 zile de la data adjudecării.
Preţul se diminuează cu 10% reprezentând taxa de participare, achitată în momentul depunerii
ofertei de cumpărare.
După achitarea preţului la care s-a făcut adjudecarea, în termen de cel mult 5 zile se încheie un
proces-verbal de adjudecare. Acesta este un act administrativ-fiscal , care cuprinde anumite elemente
specifice, pe lângă cele generale , referitoare la:
- numărul dosarului de executare silită;
- numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
- numele şi domiciliul sau sediul cumpărătorului;
- codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
- date de identificare a bunului;
- preţul de adjudecare şi taxa pe valoarea adăugată dacă, este cazul;
- menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
- semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se va transmite organului de executare
coordonator şi cumpărătorului.
Dacă adjudecatarul nu va achita preţul, se va organiza o nouă licitaţie în termen de 10 zile de la
data adjudecării. În acest caz, cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile de executare, iar dacă se
obţine un preţ mai mic, diferenţa de preţ. Acesta va putea să achite preţul oferit iniţial la următoarea licitaţie
şi va fi obligat doar la plata cheltuielilor de organizare a noii licitaţii.
Dacă, însă, bunul nu se vinde la următoarea licitaţie, fostul adjudecatar este obligat prin lege să
achite toate cheltuielile determinate de urmărirea acestuia.
În cazul vânzării prin licitaţie a bunurilor mobile, cheltuielile de executare sunt suportate în avans
de organele de executare şi apoi cad în sarcina debitorului, în baza unui proces-verbal, care se întocmeşte
pe baza documentelor privind cheltuielile efectuate.
c.4. Vânzarea în regim de consignaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor mobile în cadrul căruia organul de executare
silită le va preda unor unităţi specializate în acest sens.
Bunurile mobile se predau în baza unui proces-verbal de predare-primire, încheiat în două
exemplare.
Procesul-verbal de predare-primire cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea şi sediul organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal;
- numele şi prenumele persoanei care primeşte bunurile;
- denumirea şi sediul unităţii specializate;
- denumirea şi valoarea bunurilor mobile, precum şi alte elemente caracteristice;
- data şi locul predării-primirii bunurilor mobile;
- semnătura ambelor părţi.
Vânzarea bunurilor în regim de consignaţie încetează dacă debitorul achită suma datorată.