UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRUL : SIBIU

DISCIPLINA: DREPT FINANCIAR

TEMA :STABILIREA CREANȚELOR

FISCALE.TITLUL DE CREANȚĂ FISCALĂ

Student :Vochescu Constantin Liviu

Anul :III SEMESTRUL II
 1. Notiunea titlului de creanță
Creantele si obligatiile fiscale se nasc din titlul de creanta fiscala care constituie „actul
juridic prin care se constata si individualizeaza obligatia baneasca a fiecarui platitor de
venituri bugetare”1.
Ca atare, prin titlul de creanta fiscala (numita si „bugetara”) se concretizeaza obligatia ce
revine contribuabilului fata de bugetul public (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor
sociale si bugetele fondurilor speciale) de a achita, într-o anumita suma, impozitul pe profit,
impozitul pe venit, taxa pe valoarea adaugata, accizele, contributiile pentru securitatea sociala si
alte venituri publice.
Trasaturile caracteristice ale acestui titlu:
a) este un act juridic de natura declarativa de drepturi si obligatii, pentru ca obligatiile
fiscale izvorasc exclusiv din normele fiscale, titlul de creanta fiind acela care constata (nu creeaza)
obligatia fiscala ce revine unui anumit subiect de impunere (determinându-se si cuantumul
venitului public datorat);
b) are caracterul unui „titlu de creanta” întrucât constata existenta unei creante a bugetului
public, adica a dreptului statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale de a primi o anumita suma
de bani.
Colectarea creantelor se face în temeiul unui titlu de creanta sau al unui titlu executoriu.
Titlul de creanta este actul prin care potrivit legii se stabileste si se individualizeaza
obligatia de plata privind creantele fiscale, întocmit de organelle competente sau de alte persoane
îndreptatite2.
c) Titlul de creanta devine executoriu la data la care creanta fiscala este scadenta prin
expirarea termenului de plata prevazut de lege sau stabilit de organul competent sau în alt mod
prevazut de lege3. Asadar titlul de creanta fiscala reprezinta un titlu executoriu, fara a avea nevoie
de vreo investire speciala în acest scop, spre deosebire de titlul de creanta din dreptul civil, care
devine executoriu numai prin investirea cu formula executorie.
Dreptul procedural fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor ce se referă la
modalităţile de realizare în concret a dispoziţiilor fiscale, sau altfel spus, totalitatea normelor
ce reglementează modalităţile de realizare a actelor de administrare fiscală.

1
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975, pag.108.
2
H.G.nr.1050/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G.nr.92/2003 privind Codul
de Procedura Fiscala, art.107.1
3
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.136, alin.2
 Prin lege se arată că, prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat, se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de
organele fiscale în legătură cu:
 înregistrarea fiscală;
 declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;
 soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte sume datorate bugetelor publice (ale
statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale) se pot stabili, fie prin declaraţie fiscală
întocmită şi depusă de către contribuabil, fie prin decizie de impunere emisă de către organul
fiscal.
Declaraţia fiscală este documentul care se depune, în mod obligatoriu, la organele
fiscale, de către persoanele stabilite prin lege şi care conţine, în principiu, o declarare a
obligaţiilor fiscale ori a bunurilor sau veniturilor din a căror deţinere decurg obligaţii fiscale,
ale subiectului de la care emană declaraţia.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea
din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de înştiinţarea
contribuabilului despre faptul că a depăşit termenul de depunere a declaraţiei fiscale, după
trecerea unui termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării4.
Decizia de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei creanţe fiscale
iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor fiscale, pe baza ei se porneşte executarea silită. Pe
baza şi cu ajutorul datelor cuprinse în deciziile de impunere se întocmesc registrele de
evidenţă a contribuabililor denumite „ roluri fiscale”.
Izvorul obligaţiei bugetare este întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege
care instituie şi reglementează un venit al bugetului de stat.
Obligaţia concretă de plată se naşte dintr-un act care se numeşte generic titlu de
creanţă.
Beneficiarul obligaţiei financiar-fiscale este statul, reprezentat prin organele fiscale
create în cadrul administraţiei de stat.
Condiţiile de stabilire, modificare şi stingere a obligaţiei fiscale sunt reglementate în
mod unitar pentru toate categoriile de venituri fiscale. Modificarea obligaţiei bugetare poate fi
determinată pe de o parte de cauzele prevăzute în general de actele normative care
reglementează veniturile bugetare. Stingerea obligaţiei fiscale se realizează prin modalităţi
4
Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice ,Ed. Lumina Lex, Bucureşti , 2005, pag. 144 -145
comune şi altor obligaţii juridice cum ar fi: plata, executarea silită sau prescripţia sau prin
modalităţi specifice cum ar fi scăderea sau anularea obligaţiei bugetare.
Legiuitorul prin Codul de procedură fiscală reglementează titlul de creanţă fiscală
pe care îl defineşte ca fiind actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală,
întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii .
Titlurile de creanţă nu se referă doar la obligaţiile fiscale (impozite şi taxe) acesta
putând să conţină şi alte categorii de obligaţii de natură pecuniară (amenzi sau alte venituri
nefiscale).
Prin O.G.nr.11/1996, titlul de creanţă bugetară a fost stabilit de către legiuitor ca
fiind actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele
bugetare, întocmit de către organele de specialitate, sau de persoane împuternicite, potrivit
legii .
Analizând cele două definiţii date titlurilor de creanţă, în opinia specialiştilor aceştia
consideră că, vechea terminologie de „titlu de creanţă bugetară” era mai corectă decât cea de
„titlu de creanţă fiscală „ utilizat în legislaţia în vigoare.
În privinţa naturii juridice a titlurilor de creanţă fiscală, în literatura juridică de
specialitate, s-au conturat două mari opinii :
- conform doctrinei de drept financiar, se susţine că titlul de creanţă fiscală,
este un act de impunere şi are natura juridică a unui act unilateral de drept
financiar public;
- conform doctrinei de drept administrativ, se susţine că titlul de creanţă este
un act administrativ.
Ţinând cont de legătura dintre dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice şi
având în vedere faptul că titlul de creanţă fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile
actelor de drept administrativ, titlul de creanţă fiscală are natura juridică:
 a unui act administrativ în privinţa formei, deoarece manifestarea
unilaterală de voinţă are loc în cadrul activităţii executive, de organizare a
executării legii şi de executare în concret a acesteia, provenind de la
persoane calificate, în sensul de organe ale statului specializate în
activitatea financiară sau de alte persoane împuternicite potrivit legii;
 a unui act de drept al finanţelor publice, chiar de drept fiscal, în privinţa
conţinutului5.

5
idem, pag. 153- 154
 Astfel rezultă că titlurile de creanţă fiscală au o natură juridică mixtă de act
administrativ-fiscal .
Titlurile de creanţă fiscală pot fi clasificate după mai multe criterii.
A. După scopul urmărit, putem distinge:
 titluri de creanţă explicite, întocmite exclusiv în acest scop;
 titluri de creanţă implicite, adică acte care implicit sunt şi titluri de
creanţă fiscală, chiar dacă au fost întocmite în alte scopuri;
B. După relaţia ce se poate stabili cu alte categorii de acte juridice există:
 titluri de creanţe fiscale principale;
 titluri de creanţe fiscale complementare
Cele mai importante titluri de creanţă sunt :
 decizia de impunere emisă de către organele fiscale competente;
 declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de către
plătitor;
 decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată pentru
creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere;
 decalaraţia vamală ;
 documentul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia vamală,
inclusiv accesoriile acesteia ;
 procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională;
 ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul instanţei judecătoreşti,
pentru amenzile , cheltuielile judiciare sau alte obligaţii fiscale.

2. Definitia raportului juridic

Raportul Juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica in cadrul careia
participantii apar ca titulari de drepturi si de obligatiuni reciproce prin exercitarea carora se
realizeaza scopul normei juridice.
Deci raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica. In acelasi
timp, normele juridice se realizeaza in viata numai prin raporturi juridice, ceea ce nu
inseamna ca in mod necesar actiunea unei norme juridice creeaza un raport juridic. Prin
urmare, premisele aparitiei raportului juridic sint: existenta normei juridice, subiectele de
drept si faptele juridice.
Astfel, în cadrul raporturilor de drept material fiscal este preponderentă conduita de a
da, respectiv de a plăti sumele de bani pe care debitorii fiscali le datorează în temeiul legii. De
altfel, conduita de a da caracterizează fundamental raporturile de drept financiar public, în
ansamblul lor. Această conduită va fi întâlnită şi cu ocazia utilizării banilor publici.

3. Raportul juridic de drept fiscal

3.1. Raportul de drept material fiscal este cel care dă naştere creanţelor, respectiv
obligaţiilor fiscale.
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din
raporturile de drept material fiscal. Din aceste raporturi rezultă atât conţinutul, cât şi
cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
- dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie
venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată,
dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri
ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile legii, denumite
creanţe fiscale accesorii.
In măsura în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii
şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel
plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Prin obligaţii fiscale ale contribuabililor şi plătitorilor se înţelege:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele,
contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele,
contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume
datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată
accesorii;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la
termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;
- orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea
legilor fiscale.
 3.2. Momentul naşterii obligaţiei fiscale. Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de
creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se
constituie baza de impunere care le generează. La aceeaşi dată se naşte dreptul organului fiscal
de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.
In raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor
drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia
corelativă de plată a acestor drepturi. In cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de
debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:
- moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
-cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori
reorganizării judiciare, după caz;
-persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la
faliment;
-persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un
alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;
-alte persoane, în condiţiile legii.
Plătitorul obligaţiei fiscale este, debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform
legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe. contribuţii,
amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat.
Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului
cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-
credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea
persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a
bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
Răspunderea solidară, atât pentru obligaţia principală cât şi pentru accesoriile acesteia, este
stabilită prin decizie a organului fiscal, aprobată de conducerea acestui organ. Decizia constituie
titlu de creanţă fiscală, se comunică debitorului şi poate fi atacată în condiţiile legii.

4. Competenţa organelor fiscale

Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale,
exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie
fiscală. In cazul impozitului pe venit, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă
competenţă specială de administrare.
Impozitele, taxele şi alte sume care se datorează, potrivit legii, în vamă sunt admin-
istrate de către organele vamale.
Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat, competenţa revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi
contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii.
In cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României
printr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe al cărui teritoriu se
realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri.

5. Creantele fiscale si obligatiile fiscale

În categoria drepturi intra creantele fiscale6, fiind drepturi patrimoniale care, potrivit legii,
rezulta din raporturile de drept material fiscal. Drepturile determinate care alcatuiesc creantele
fiscale sant enumerate dupa cum urmeaza:
a) dreptul de percepere a impozitelor si taxelor, dreptul la rambursarea impozitelor si taxelor,
dreptul de restituire a impozitelor si taxelor, denumite creante fiscale principale;
b) dreptul la percepere a dobânzilor si penalitatilor de întârziere, în conditiile legii, denumite
creante fiscale accesorii.
Notiunea de creanta fiscala acopera notiunea de creanta bugetara prezenta în legislatia
procedurala fiscala, anterioara adoptarii Codului de procedura fiscala, dar si creantele
contribuabililor împotriva organelor fiscale rezultând din plata nedatorata a impozitelor si taxelor.
Notiunea de obligatii fiscale, ca element al raportului de drept material fiscal corelativa
dreptului de creanta fiscala, nu este noua în legislatia procedurala fiscala. Noutatea o aduce
includerea în categoria obligatiilor fiscale a obligatiei de a plati dobânzi si penalitati de întârziere,
aferente impozitelor si taxelor, denumite obligatii de plata accesorii 7. Obligatia de plata a
dobânzilor si penalitatilor de întârziere pentru neplata la scadenta a impozitelor si taxelor datorate la
buget nu este desigur una noua, fiind specifica oricarei legislatii de colectare a creantelor fiscale.

6
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.21, alin.1
7
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.22
 În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în
condiţiile legii, următorii8:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare
la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată
sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul
obligaţiei de plată;
e) persoana juridică, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;
f) alte persoane, în condiţiile legii.
Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile
prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii,
cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel
insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă,
sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil sau declarat
insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun
cu debitorul, dacă desfăşoară efectiv aceeaşi activitate sau aceleaşi activităţi ca şi debitorul şi
dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii9:
a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de
la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea
contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;
b) are raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decâtcei
de utilităţi, care, în proporţie de cel puţin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu
debitorul;
c) are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate
dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.

8 ?
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.25, alin.2
9
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.27, alin.2
 Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite
decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere10.
Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi
înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc sume de
plată.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale11:
a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind
restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat;
b) deciziile referitoare la bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
d) procesele-verbale.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu
excepţia cazului în care legea dispune altfel12.

BIBLIOGRAFIE
1. C.Oneţ - Dreptul Finanţelor Publice , Partea Generală – Editura Lumina Lex ,
Bucureşti, 2005
2. Mircea Ștefan Minea, Cosmin Flavius Costaș, Dreptul finanțelor publice,
Drept fiscal vol. II, Edit. Universul Juridic, București, 2013
3. I.Gliga, Drept financiar, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975, pag.108
4. Gh.Gavrilaş - Finanţe Publice , Universitatea „Petru Maior” – Tg. Mureş , 2004
5. Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare
6. Ordonanta Guvernului nr.92/2003 Republicata, privind Codul de Procedura
Fiscala, cu modificarile si completarile ulterioare
7. Hotararea Guvernului nr.1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Ordonantei Guvernului nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala

10
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.86
11
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.88
12
O.G.nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, art.91