Individualizarea obligatiei fiscal.

Titlul de creanta fiscal

Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie
de către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţii fiscale (impozite, taxe,
contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă de
timp.

Titlul de creanţă fiscală dă naştere:

1) unui drept al statului, numit creanţă fiscală, de a încasa sumele de bani pe care contribuabilul
le datorează bugetului de stat sub formă de impozite, taxe, contribuţii etc.;

2) unei obligaţii a contribuabilului, numită obligaţie fiscală, de a le plăti, la termenul legal şi în

cuantumul stabilit, impozitele, taxele, contribuţiile datorate.

Obligaţiile fiscale (impozite, taxe, contribuţii etc.) care revin fiecărui contribuabil decurg
din aplicarea legilor fiscale, care au caracter de generalitate, care sunt aceleaşi pentru toţi
contribuabilii.
Legile fiscale sunt aceleaşi pentru toţi contribuabilii, adică au caracter universal, de
generalitate, dar obligaţiile fiscale ale fiecărui contribuabil sunt foarte diferite, în funcţie de
bunurile şi/sau de veniturile fiscale (pentru care se datorează impozite, taxe, contribuţii etc.) pe
care le deţine fiecare.
Aplicarea legilor fiscale presupune:

1. Identificarea tuturor persoanelor fizice şi juridice care deţin un bun şi/sau un venit fiscal,
pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie [1]. Din momentul în care o persoană
fizică şi/sau juridică deţine un bun şi/sau un venit impozabil (pentru care se datorează un
impozit, o taxă, o contribuţie), persoana respectivă capătă regimul juridic de „contribuabil”;
2. Identificarea, pe fiecare contribuabil, a „materiei impozabile”, adică a bunurilor şi/sau a
veniturilor pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie;

3. În funcţie de (a) prevederile legale în vigoare, şi (b) de „materia impozabilă” pe care o deţine
fiecare contribuabil, se stabileşte şi se individualizează, obligaţiei fiscale pe fiecare contribuabil;

4. Obligaţia fiscală, stabilită şi individualizată pe fiecare contribuabil, trebuie să se reflecte într-

un „act oficial”, adică într-un act reglementat prin lege, într-un „act juridic” numit „titlul de
creanţă fiscală”.

Pentru organele fiscale nu are importanţă ce se identifică prima dată: contribuabilul sau materia
impozabilă.

Altfel spus, în stabilirea obligaţiilor fiscale nu are importanţă de la ce se porneşte: de la

contribuabilul spre materia impozabilă, sau invers, de la materia impozabilă spre contribuabil.

Pentru stat este important ca organule fiscale să reuşească să constate, să individualizeze

şi să stabilească, pe fiecare contribuabilul, toate obligaţiile fiscale datorate de acesta [constând în
creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi,
majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora.

Pentru stat este important ca organule fiscale să reuşească să constate, să individualizeze

şi să stabilească, pe fiecare contribuabilul, toate obligaţiile fiscale datorate de acesta [constând în
creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi,
majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora.

Se spune despre o „creanţă fiscală” şi despre o „obligaţie fiscală” că sunt „corelative”

deoarece acestea se află „în corelaţie”, se află într-o relaţie reciprocă (una cu alta), într-un raport
reciproc, ceea ce înseamnă că:

a) aceeaşi sumă de bani: pentru stat este un drept al său de a o încasa, adică o „creanţă fiscală”,
în timp ce pentru contribuabil este o obligaţie a sa de a o plăti, adică o „obligaţie fiscală”;

b) nu poate exista una fără alta, nu poate exista o „creanţă fiscală” fără să existe şi o „obligaţie
fiscală” „corelativă”: statul nu poate avea dreptul la a încasa un impozit, o taxă, o contribuţie, fără
ca acestea să fie datorate de un contribuabil (aşa cum cineva nu poate încasa o sumă de bani fără
ca altcineva să o datoreze);

c) nu se poate modifica una fără ca cealaltă să nu se modifice;

d) ambele sunt generate de aceeaşi materie impozabilă, pentru acelaşi contribuabil, pe aceeaşi
perioadă de timp.

Titlul de creanţă stă la baza emiterii titlului executoriu; nici un titlu executoriu nu se poate
emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc creanţe fiscale principale şi/sau
accesorii) (art. 141 C.p.f).

Titlul de creanţă se comunică persoanei obligate la plată şi poate fi atacat în condiţiile legii (art.
28 C.p.f).

Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin
expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod
prevăzut de lege. [C.p.f. art. 141 alin. (2)].

Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător.

[C.p.f. art. 141 alin. (3)].

Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de
către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţiei fiscale (impozite, taxe,
contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă de
timp.
Titlul de creanţă fiscală este un act declarativ de drepturi (pentru stat, de a încasa) şi de
obligaţii (pentru contribuabil, de a plăti), întocmit în formă scrisă (a) în aplicarea obligatorie a
legii, şi (b) din necesitatea de a arăta expres care este suma de bani datorată de contribuabil către
bugetul statului.
 Titlul de creanţă fiscală nu obligă la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor menţionate în
acesta, ci numai constată existenţa acestora ca fiind „datorate până la termenul de plată stabilit
prin lege”; după acest termen, acestea devin obligatoriu de plătit.

Titlul de creanţă fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata
obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora.

După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin
efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele,
contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.

Titlul executoriu fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin lege, la plata
obligaţiilor fiscale menţionate în acesta.

Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege avem numai „titlul de creanţă”, nu şi
„titlul executoriu”.

Titlurile de creanţă bugetară sunt diferite pentru fiecare din veniturile bugetului de stat şi chiar
pe categorii de plătitori ai acestor venituri, în funcţie de conţinutul lor acestea putând fi grupate în
două categorii: 1) titluri de creanţă explicite şi 2) titluri de creanţă implicite.

Titlurile de creanţă explicite sunt cele întocmite exclusiv în scopul de a constata şi de a

individualiza o obligaţie fiscală, precum: actul/documentul de impunere; declaraţia de impozite şi
taxe; declaraţia vamală; documentul de plată a unei taxe etc.

Titlurile de creanţă implicite sunt acele acte întocmite într-un scop determinat, dar care,
alăturat datelor înscrise în acesta, cuprind şi individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit,
taxe, contribuţie, fiind titluri de creanţă bugetară numai în măsura în care constată existenţa unei
obligaţii de plată faţă de bugetul de stat.

Cele mai cunoscute titlurile de creanţă implicite sunt documentele care cuprind rezultatele
controlului efectuat de organele abilitate de lege pentru diferenţele constatate şi accesoriile
acestora.
Prin art. art.110 alin (3) din O.G. nr. 92/2003 sunt prevăzute următoarele titlurile de
creanţă: ) decizia de impunere; declaraţia fiscală; decizia referitoare la obligaţii de plată
accesorii; declaraţia vamală; decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală,
impozitele, taxele şi alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;
procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege,
pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale; decizia de atragere a răspunderii
solidare (a persoanelor prevăzute la art. 28 din O.G. nr. 92/2003, care răspund solidar cu debitorul)
emisă potrivit art. 28 din O.G. nr. 92/2003; ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul
hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul
creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească. Într-o primă
opinie, aparținând doctrinei de drept financiar public, se susține că titlul de creanță fiscală, ca act
de impunere, are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, fiind întocmit, în
temeiul reglementărilor financiar-fiscale, pentru stabilirea și încasarea unui impozit, unei taxe sau
altui venit public, datorat de către diverși contribuabili, persoane juridice sau fizice.[29]
Într-o a doua opinie, aparținând cu precădere doctrinei administrative a dreptului, s-a susținut că
titlul de creanță este un act administrativ, arătându-se că în determinarea naturii juridice a titlului
de creanță fiscală nu se poate neglija legătura strânsă dintre dreptul financiar public și dreptul
administrativ, iar pe de altă parte, natura juridică trebuie stabilită ținând cont de toate trăsăturile
titlului de creanță și nu doar de subiectul de la care emană.

În acest sens, s-a arătat ca dreptul financiar public cuprinde ansamblul normelor care
reglementează formarea, repartizarea și întrebuințarea fondurilor bănești destinate trebuințelor
publice. Cum organele financiare sunt o categorie a administrației publice, rezultă că organizarea,
funcționarea și atribuțiile lor sunt reglementate de dreptul administrativ, deși conținutul activității
lor executive vizează, în principal, un domeniu strict delimitat, cel al finanțelor publice.
BIBLIOGRAFIE:

1Saguna Dan Drosu Drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu,Bucuresti,2004

2Balan Emil, Drept financiar, editia4,ED.C.H.Beck, Bucuresti,2007