Sunteți pe pagina 1din 11

ETNOLOGIE JURIDICĂ

ANTROPONAMISTICA ÎN LEGEA
ŢĂRII
În antroponomastica română actuală structura şi funcţiile
numelor populare au ajuns la un sistem modern, generalizat a
numelui dublu (prenume şi nume). În alcătuirea numelor actuale de
persoane nu se mai reflectă starea socială şi personalitatea juridică a
purtătorului.
Preocupările cu privire la numele de persoane româneşti
datează de aproape şapte decenii. Ele au apărut odată cu cele
privitoare la numele de locuri. Situaţia antroponimiei era însă cu totul
alta. Elementele ei alcătuitoare, mai exact spus, o parte a lor,
trebuiau adunate din tot felul de izvoare.
Sistemul antroponimic românesc seamănă, în linii mari, cu al
tuturor popoarelor care nu s-au lăsat conduse, în condiţii social-
politice speciale, de criterii mai mult ori mai puţin artificiale. Numele
gintei din care făcea parte cineva era cel din mijloc, comun tuturor
membrilor şi descendenţilor acestora din ginta respectivă. Primul
membru al denumirii echivalentul aşa zisului „nume mic" de astăzi,
era strict individual, în sensul că aparţinea unui singur individ din
familia lui. Al treilea aparţinea familiei şi corespundea poreclelor
noastră. În ce priveşte circulaţia lor în viaţa oarecum publică,
importanţă aveau numai numele ginţii şi „poreclele", cu predominarea
unuia dintre aceste elemente. Aceasta, judecind după modul cum
vorbesc filologii clasici când se referă la personalităţi literare sau
politice romane.
Acest sistem tripartit nu s-a impus în nici una dintre provinciile
fostului Imperiu roman, care aveau organizaţie socială străveche,
existentă la toate popoarele, deci şi la romani înainte de reforma
amintită, organizaţie, care, la început şi o bună bucată de vreme
după aceea se caracteriza printr-o mare simplitate în ce priveşte
raporturile dintre membrii unei familii. Şeful acesteia era tatăl,
considerat drept factorul cel mai important în continuarea speciei
umane. Copiii, născuţi de mamă, erau, juridic vorbind, ai tatălui şi de
aceea, pe lângă numele strict individual, care îi deosebea de fraţii lor,
purtau şi pe al tatălui, adică al familiei, prin care se deosebeau de
copiii familiilor învecinate. Acest sistem bipartit reflecta filiaţia
indivizilor. Când a început influenţa lingvistică veche slavă, fiu a fost
înlocuit prin sinonimul slav sin. Interesant este faptul că nume cu
acest determinant nelatinesc s-au păstrat până în zilele noastre.
Sistemul antroponimic în sensul de produs spontan al unei
realităţi a existat la anumite colectivităţi etnice primitive. Îl întâlnim,
şi acest lucru ne interesează în cel mai înalt grad, la geto-daci,
strămoşii noştri etnici. Faptul s-a constatat cu ajutorul inscripţiilor de
tot felul, în primul rând, funerare, care s-au descoperit de-a lungul
timpului. Marea majoritate a numelor în discuţie se conformează
sistemului roman, dar numai parţial, în sensul că este bipartit, nu
tripartit. Mai întâi, condiţiile de viaţă erau în Dacia cu totul diferite de
cele de la Roma şi, în general, din Italia. În afară de asta, romanii
veniţi în Dacia, nu erau, nu puteau să fie, decât cu totul excepţional,
patricieni. Mai toţi erau militari, funcţionari, meseriaşi, negustori etc,
ale căror nume constau dintr-un praenomen şl un nomen. Destul de
des apar nume alcătuite din trei elemente. Aproape reprezintă imitaţii
ale sistemului patrician roman. Printre numele evident romane (ca
origine lingvistică propriu-zisâ) ne întâmpină destule în care al doilea
element are forma genitivului, influenţă evidentă din partea
sistemului daco-getic.
Interesul cel mai mare pentru cercetarea de faţă îl prezintă,
cum am mai spus, numele autohtone. Şi aceasta, pentru că sistemul
lor stă la baza celor româneşti, sau, mai precis spus, a continuat să
se aplice de către români de la început şi până astăzi fără
întrerupere. Acest sistem constă din două elemente, ambele
praenomina, întocmai ca Ion Gheorghe, cu deosebirea că al doilea
are formă de genitiv. Cu vremea s-au înmulţit posibilităţile de a indica
filiaţia familială, mai cu seamă în clasele şi categoriile sociale
doritoare de a se „distinge" de masele populare şi din acest punct de
vedere. Intervenea adesea şi necesitatea de a evita confuziile, care
puteau avea consecinţe serioase de ordin economic (vânzări şi
cumpărări de pământ, moşteniri, etc). Un prim mijloc de îmbogăţire şi
de variaţie a antroponimiei noastre au fost împrumuturile din limbi
străine. Bogdan, Mircea, Vlad au fost, cum se ştie, numele unui
număr de domnitori ai Moldovei şi Munteniei. Interesantă şi destul de
greu de explicat este preferinţa pentru acesta din urmă. Era simţit, se

2
pare, ca mai „distins" decât celelalte două, probabil din cauză că i se
putea cunoaşte semnificaţia, ceea ce nu era cazul cu Bogdan şi, mai
ales, cu Mircea. Cel mai răspândit prenume românesc este Ion şi, din
cauza aceasta, riscă să fie simţit ca un substantiv comun.
Mai târziu a apărut modelul grecesc pentru satisfacerea dorinţei
de a inova în materie şi de a satisface amorul propriu. Şi aceasta, cu
cel puţin un secol înainte de epoca fanariotă, întrucât Ţara
Românească şi Moldova au avut domnitori de origine grecească şi în
secolul al XVII-lea. Condiţiile răspândirii numelor greceşti au fost însă
altele decât în cazul celor slave. Domnitorii greci aveau două nume,
întocmai ca şi noi românii, şi, în ce priveşte prenumele, nu se
deosebeau prin nimic de noi, întrucât şi le luaseră, potrivit unei tra-
diţii vechi, din Biblie şi din istoria mai veche a creştinismului. Al doilea
element al numelui lor nu s-a răspândit şi de aceea a rămas apanajul,
apărat cu dârzenie. Începând cu secolul al XlX -lea, exemplele veneau
din Europa occidentală, iar în zilele noastre, datorită limbii engleze,
din America anglo-saxonă. Elocvente sub acest aspect sunt, printre
altele, numele vechi greceşti, de felul lui Demostene, Temistocle, şi
vechi slave, ca Vladimir, Vladislav etc. în epoca modernă s-a recurs la
istoria mai apropiată, bogată în personalităţi celebre, ca Napoleon, de
pildă, asociat, adesea, cu antroponime foarte populare şi devenite,
din această cauză, banale sau chiar vulgare, care le făceau ridicole .
Un procedeu lingvistic propriu-zis, utilizat în acelaşi scop de a
îmbogăţi şi varia nomenclatura personală, a luat naştere, în modul cel
mai firesc cu putinţă, pornindu-se de la fenomenul corespunzător,
existent de multă vreme în limba de toate zilele. Este vorba de
derivarea cu ajutorul sufixelor. Cel dintâi care s-a impus oarecum de
la sine este -esc, alipit la substantive spre a forma adjective menite
să exprime o particularitate, de fapt pe cea mai specifică, a
„obiectului" denumit prin substantivul respectiv: bărbătesc,
românesc, sufletesc etc. În ce priveşte semnificaţia, acest sufix este
echivalentul desăvârşit al articolului posesiv: curaj bărbătesc, de
pildă, însemnează curaj al bărbatului sau „care aparţine bărbatului".
Şi cum copiii unei familii sunt ai acesteia sau aparţin acesteia, ei au
putut fi sau chiar au fost numiţi în modul arătat. Acest avantaj n-a
fost singurul şi, poate, în realitate, nici cel mai important. Deoarece
antroponimele apar în vorbirea curentă foarte des, multe dintre ele
mai des decât apelativele, folosirea unui singur cuvânt în locul unei

3
construcţii sintactice făcea posibilă întrebuinţarea lui în orice situaţie:
se putea articula (ca în limba veche), putea primi înainte o prepoziţie,
putea funcţiona, fără dificultăţi de înţelegere, ca subiect al propoziţiei
etc. Poate din cauza acestor avantaje, care vor fi fost numai intuite
de oameni cu simţul limbii foarte dezvoltat, procedeul a fost
oficializat, în Muntenia, pe la sfârşitul secolului la XVIII-lea, printr-un
decret domnesc.
Nevoia sau, adesea, numai dorinţa de a distinge clar, fără nici o
urmă de echivoc, numele, de fapt pe purtătorul lui, a dat naştere la
apariţia unor determinante, ceea ce însemna dublarea numelui de
familie. Aceste determinante sunt unele „locale", constau, adică, din
toponime, altele „personale", în sensul că sunt tot antroponime.
Prima categorie a apărut mai întâi, la descendenţii unor domnitori ai
principatelor, cu familii numeroase, care, în ciuda legăturilor de
sânge, cunoscute, recunoscute şi, în general, respectate, ţineau să se
deosebească unele de altele cel puţin prin anexa adăugată la numele
lor propriu-zis. Ilustrativ în acest sens mi se pare cazul
antroponimului Ghica. Cel dintâi domnitor cu acest nume a fost
Gheorghe, succesorul la tron al lui Vasile Lupu. După el au ajuns la
domnie atât în Moldova, cât şi în Muntenia, numeroşi Ghica timp de
aproape două secole. Ultimii au fost Alexandru (în Muntenia) şi
Grigore (în Moldova, acesta pe la mijlocul secolului trecut).
Modelul acesta a fost imitat, datorită caracterului oarecum
„aristocratic", de către oameni care, indiferent de poziţia lor socială,
nu erau proprietarii satelor, adică ai moşiilor, al căror nume
determina pe cei propriu-zis. Era vorba, de cele mai multe ori, de
localitatea unde s-au născut ei. Când şi când erau alese toponime cu
o rezonanţă specială. În sfârşit, în cazul unor oameni politici care au
fost urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi, determinantul era numele
localităţii unde au executat pedeapsa cu închisoarea.
Determinantele personale sunt, prin forţa lucrurilor, dacă nu
mai puţin numeroase, în orice caz mai puţin variate. Ele îşi au izvorul,
mai întâi, în obiceiul, existent şi astăzi, de a „înfia", adică de a" se
adopta copii străini de către familiile fără descendenţi. În aceste
cazuri, persoana adoptată poartă două nume: pe al tatălui adoptiv şi
pe al tatălui propriu-zis. Ca şi la determinantele „locale", al doilea
nume este ales adesea fără nici o motivare obiectivă, din simpla

4
dorinţă de a-şi îmbogăţi denumirea, tot cu scopul, ca şi mai sus, de a
impresiona, de a „impune".
Până aici discuţia noastră s-a întemeiat pe nume bărbăteşti, dat
fiind că şeful familiei, care a fost şi este bărbatul, dă, prin efectul legii
(şi chiar în epocile când această problemă n-a fost rezolvată pe cale
legală) numele său tuturor membrilor familiei lui, în frunte cu soţia.
Cu toate acestea, antroponimia noastră— mă refer, ca şi până aici, la
numele propriu-zise, nu la prenume — este cât se poate de bogată în
nume de familie care au la bază prenume feminine.
împrejurările care au creat această situaţie sunt următoarele.
Când un copil se năştea fără ca tatăl lui să fie cunoscut ( copil din
flori, cum s-a spus şi se mai spune încă), el purta, în mod logic,
numele mamei sale. Ceva asemănător, în ce priveşte realitatea pur
obiectivă, se întâmpla atunci când mama rămânea singură, din cauza
decesului soţului ei sau ca urmare a divorţului. Tatăl putea fi absent
şi altfel decât prin moarte sau prin divorţ. În regiunile mai sărace din
punct de vedere economic, numeroşi bărbaţi căsătoriţi şi cu copii se
duceau să muncească în alte părţi, lipsind astfel vreme îndelungată
de „acasă". Şi în asemenea cazuri mama devenea, de fapt, şeful
familiei. În sfârşit, destul de des, dacă nu chiar foarte des, şi atunci
când tatăl era prezent în familie, copiii erau mai cunoscuţi de vecini
ca ai mamei: ori de câte ori se vorbea despre ei, erau prezentaţi ca ai
mamei. Intervenea aici, mai întâi, realitatea de ordin obiectiv. Cunosc
situaţia prin experienţă personală. Realitatea fiziologică impunea în
mod firesc acest procedeu. Copiii sunt în mult mai mare măsură ai
mamei decât ai tatălui. Şi după naştere, precum şi după alăptare, ei
continuă să fie tot mai mult ai celei care i-a născut, fiindcă ea îi
îngrijeşte în toate felurile. în familiile mai mult ori mai puţin cultivate
intervenea şi preocuparea mai asiduă a mamei în ceea ce se poate
numi educaţie, în sensul mai exigent al termenului.
Când tatăl era absent, de fapt sau de drept, şi de aceea şeful
familiei devenea mama, lucrurile s-au desfăşurat în multe privinţe
altfel. Să vedem, deocamdată, asemănările. Numele de familie al
copiilor putea fi numele mic al mamei, fără nici o modificare formală,
întocmai ca atunci când intervenea numele tatălui: Ilinca, Măria etc,
dar cu mult mai rar. De obicei numele mamei este sufixat: la numele
mic, care este, cel mai adesea, al soţului, se adaugă un sufix feminin
pentru a arăta că e vorba de o femeie. Fiind relativ greoaie (din

5
cauza articolului şi chiar a genitivului), s-a recurs la forma cazului
direct (nominativul), mult mai uşor de mânuit. Uneori a rămas
genitivul, dar fără articolul antepus şi fără final.
Majoritatea numelor feminine au forma de genitiv, care nu
prezintă, ca la cele masculine, dificultăţi de manipulare. Sistemul
antroponimic românesc, aşa cum l-am descris, în linii mari, până aici
se păstrează cu destulă fidelitate şi în zilele noastre, datorită faptului,
care a apărut destul de clar în expunerea de mai sus, că el este
produsul logic al modului cum au fost „văzute" de oameni relaţiile
naturale dintre ei din punctul de vedere al continuităţii prin
descendenţii lor. Sunt totuşi epoci în care el a suferit unele modificări,
toate de suprafaţă, care nu l-au zdruncinat. Totdeauna au intervenit
criterii oarecum exterioare, impuse de dorinţa multor oameni de a
apărea în lume altfel decât sunt ei în realitate măcar cu ajutorul nu-
melor.
Mai întâi a apărut preferinţa pentru nume mici de origine latină:
Iuliu, Octavian, Traian etc. În Ardeal, alegerea lor era şi un fel de
armă politică, în sensul că făcea imposibilă modificarea lor după un
model lingvistic maghiar. Ceea ce se ştie mai puţin de către publicul
larg este latinizarea numelor româneşti ale elevilor de către profesorii
lor, admiratori zeloşi ai Şcolii ardelene.
Cel mult, în cazul numelor calendaristice (ale sfinţilor) intervin
elemente legate de viaţa primilor purtători ai lor, şi de aceea
credincioşii au impresia că ştiu ceva chiar despre numele lor. în orice
caz, acesta le este oarecum familiar şi pare a avea o semnificaţie
propriu-zisă. O poziţie întrucâtva asemănătoare au numele de origine
greacă sau slavă. Şi acestea sunt lipsite de sens, deşi în limbile
respective ele însemnează sau, cel puţin, au însemnat ceva, şi destui
vorbitori ai acestor limbi pot simţi şi după o trecere îndelungată de
vreme sensul lor originar.
Majoritatea antroponimelor sunt însă cuvinte din lexicul curent
(altădată sau azi) al limbii vorbite de colectivitatea etnică respectivă.
Ele sunt ceea ce specialiştii numesc cu un termen latinesc
cognomina, adică „porecle". Nu este cazul să arăt, de altfel nici n-aş
putea, cum au luat naştere, în fiecare caz sau într-o serie de cazuri
similare, aceste porecle, devenite cu timpul nume autentice, prin
lăsarea la o parte a numelui propriu-zis, pentru simplificare, dar şi
pentru că porecla era mai expresivă lingvistic vorbind şi mai

6
..personală", întrucât aparţinea unui singur individ. În cazul când ele
exprimă o particularitate fizică sau psihică a purtătorilor, situaţia se
prezintă clar. Destul de limpede se prezintă lucrurile şi atunci când
poreclele sunt nume de animale: Lupu, Ursu, Vulpe, Gâscă, Cocoş,
ş.a. Indivizii numiţi, la început de tot, astfel aminteau celor din jurul
lor diverse trăsături caracteristice ale animalelor în discuţie: erau
lacomi sau cruzi ca lupul, greoi în mişcări ca ursul, şireţi ca vulpea
etc. Câteodată, o întâmplare din viaţa celui numit astfel a trezit în
mintea celor din jur comparaţia cu un animal, de pildă, împuşcarea
sau prinderea acestuia în condiţii grele, însuşirea ilicită a animalului
altcuiva (gâsca sau cocoşul).
După cum se poate lesne observa, marea majoritate a
„poreclelor" se referă la om. Nu-i o constatare surprinzătoare.
Dimpotrivă. Este logic ca omul, din momentul în care a început să
trăiască „social", adică împreună cu alţii, să fie atent la tot ce îl
priveşte direct sau indirect şi să acorde o atenţie la fel de mare la
ceea ce se întâmplă cu membri ai grupului său social. Izvorul cel mai
important al acestei atitudini este instinctul de conservare în sensul
larg al termenului: grija şi teama de a fi învins în lupta pentru viaţă.
Tot aşa se explică natura relaţiilor lui cu ceilalţi membri ai
colectivităţii: înţelegere şi prietenie, când interesele lui corespund cu
ale celorlalţi, duşmănie şi agresivitate în cazul contrar.
Prezenţa în nordul Moldovei a ucrainenilor se explică numai în
mică parte prin vecinătatea geografică, chiar în vremea, de lungă
durată, când trecerea graniţelor politice în ambele sensuri nu era
împiedicată de obstacolele apărute mai târziu. Ucrainenii din nordul
Moldovei au, în bună măsură, o vechime de secole. În Cronica lui
Grigore Ureche citim că, după expediţia lui Ştefan cel Mare în Galiţia ,
care aparţinea Poloniei, domnitorul moldovean a adus cu sine,
potrivit unui obicei foarte răspândit atunci, peste o sută de mii de
robi „ruşi", pe care i-a aşezat într-un număr de sate din nordul ţării
sale cu nume păstrate până astăzi: Dersca, Hreaţca, Tureatca ş.a.
Interesantă cu deosebire pentru discuţia noastră este partea finală a
relatării. Cronicarul, care şi-a scris lucrarea spre sfârşitul primei
jumătăţi a secolului al XVII-lea, adaugă faptul, surprinzător, la prima
vedere, că se mai vorbea „ruseşte" în satele acelea şi pe vremea lui,
adică la circa 150 de ani după aducerea robilor „ruşi" acolo. Date fiind
condiţiile de viaţă social-politică din secolele trecute, ucrainenii din

7
nordul Moldovei şi-au păstrat limba până într-o epocă apropiată de a
noastră. Aşa se explică măsura luată de Ministerul învăţământului, în
momentul în care frecventarea cursului şcolar elementar a devenit
obligatorie, de a se întemeia „grădiniţe", cum li se spune familiar,
destinate copiilor de 5—7 ani, care trebuiau să înveţe limba română
spre a putea urma apoi şcoala propriu-zisă, împreună cu copiii
„români" în ce priveşte limba.
O situaţie asemănătoare, în ce priveşte antroponimia devenită
cu timpul românească întâlnim în Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în
regiunea de şes a lor. Aici avem a face cu nume bulgăreşti, mult mai
rar sârbeşti, care se explică prin simpla vecinătate a românilor cu
populaţie de limbă slavă. Trecerile dintr-o parte în cealaltă a
teritoriului scăldat de apele Dunării datează, cu unele întreruperi, încă
din epoca romană, când atât Dacia, cât şi cele două Moesii erau
provincii ale Imperiului roman. Nu mi se pare necesar să insist, cum
am făcut în cazul antroponimiei de origine ucraineană, asupra
condiţiilor de ordin social-istoric care au dus la această stare de
lucruri.
O excepţie fac antroponimele de origine grecească, extrem de
numeroase în fostele principate şi aproape total absente peste munţi.
Ca mai totdeauna, trebuie invocate condiţiile istorice. în Ardeal, care,
din punct de vedere politic, depindea de Ungaria, n-aveau ce căuta,
ca să zic aşa, grecii, în special cei din Constantinopole. De altfel nici
n-ar fi fost primiţi de autorităţile maghiare. Moldova şi Muntenia,
vasale amândouă ale Imperiului otoman, erau obligate, prin însuşi
acest fapt, să accepte pe cei trimişi să urmărească şi să
supravegheze aplicarea pe teren a îndatoririlor de ordin economic
prevăzute în tratatele încheiate de fiecare dintre ele cu Poarta. Aceşti
delegaţi erau greci. Ei nu veneau, de obicei, singuri. Erau însoţiţi de
„adjuncţi", căci munca lor nu era deloc uşoară, dar şi adesea, dacă
nu mai totdeauna, de protejaţi de-ai lor, bucuroşi să vină în nişte ţări
bogate pentru cei care le exploatau. Mulţi dintre aceştia rămâneau la
noi, unde se căsătoreau cu fete de-ale boierilor de toate categoriile.
Mai numeroşi vor fi fost grecii care veneau din proprie iniţiativă,
atraşi de ospitalitatea bine cunoscută a românilor. Să nu uităm apoi
că înainte chiar de epoca fanariotă principatele au avut în câteva
rânduri domnitori de origine grecească, impuşi, bineînţeles, de
stăpânii lor politici de la Constantinopole. Printre ei, unii au devenit

8
oarecum celebri prin Cronica lui Neculce. În aceste condiţii, venirea şi
stabilirea pentru totdeauna la noi a grecilor nu cunoşteau nici o
piedică. Dimpotrivă, erau încurajate şi sprijinite de conaţionalii lor
aflaţi la conducerea principatelor.
Dacă facem abstracţie de „porecle", devenite antroponime,
extrem de numeroase, şi de numele biblice şi calendaristice, de
asemenea în număr mare, putem spune că celelalte nume de familie
româneşti sunt în majoritate de origine greacă şi slavă. Spre
deosebire de cele greceşti, care sunt răspândite pretutindeni în
România veche, cele slave, şi ele prezente peste tot, aparţin mai
multor limbi slave, cum s-a văzut de altfel din expunerea precedentă.
Cele bulgăreşti ne întâmpină, la fel cu cele greceşti, în multe regiuni
ale ţării. Urmează, cantitativ vorbind, cele ucrainene , limitate, la
Moldova, în special în partea ei de nord. Foarte puţine sunt
antroponimele sârbeşti, existente cu deosebire prin Banat şi prin
regiunea apuseană a Olteniei. Mai numeroase decât acestea sunt,
peste munţi, cele de origine maghiară.
De multe ori, între originea geografică a numelui şi aceea a
purtătorului ei actual există, cum nu e posibil altminteri, deosebiri,
adesea mari. Constatările făcute în urma analizei din acest punct de
vedere a „poreclelor" reprezintă o contribuţie importantă la studiile
dialectologice. Pe de o parte lucrurile deja cunoscute şi socotite
valabile ne ajută să stabilim originea locală, dacă nu a purtătorilor
actuali, cel puţin pe a ascendenţilor acestora, şi să nu confundăm
originea locală cu originea dialectală a poreclelor, adică a elementelor
lexicale din care provin ele iar pe de altă parte, să confirmăm,
eventual să infirmăm, după caz, existenţa sau absenţa, cuvântului de
bază a poreclei în discuţie. M-am referit mereu la vocabular. Dar
aude câştigat şi celelalte sectoare ale limbii, în special fonetica şi
formarea cuvintelor. Destul de des. cercetarea exhaustivă a
patronimelor însemnează o contribuţie vrednică de luat în seamă şi la
studiul istoric al limbii. Şi nu e vorba numai de împrumuturi din alte
limbi, ci şi de-schimbările produse de-a lungul timpului în aspectul
fonetic sau morfologic al poreclelor, ale-căror cuvinte de bază
continuă să existe în vocabularul activ al limbii noastre.
Modificări aparent similare în ce priveşte izvorul lor psihologic
sunt cele impuse de autorităţi, în cazuri în care purtătorii numelor
sunt de altă naţionalitate. Este vorba de antroponimele românilor

9
ardeleni înainte de 1918. De astă dată avem a face cu fapte de limbă,
nu de grafie. O caracteristică a numelor de familie româneşti
provenite din apelative masculine sau formate cu sufixe de felul lui
-esc, -ean şi altele asemănătoare, constă în aparenta, lor „articulare",
prin apariţia lui -u- Autorităţile de pe vremuri din regiunile de peste
munţi suprimau această finală, când înregistrau numele româneşti.
Exemple de acest fel pentru -eseu n-am întâlnit, şi cred că nici nu
există. De altminteri, români ardeleni de baştină Ionescu, Popescu
etc. pot părea aproape absurde. Dar Moldovanu, de pildă, se
pretează lesne la „pierderea" articolului, şi aşa se face că numeroşii
români, printre ei personalităţi de seamă, numiţi astfel, n-au fost
Moldovanu, ci Moldovan. Cred că oficial acest nume avea un accent
pe. Resturi de patronime fără -u se păstrează până astăzi peste
Carpaţi: Păcurar, Trăistar etc. Se pare că şi în Bucovina se proceda în
unele cazuri asemănătoare în acelaşi chip.
Ar mai fi, desigur, şi alte aspecte ale patronimiei noastre, care
pun probleme, cum se spune, şi ar trebui, deci, să fie supuse
discuţiei. Eu mă opresc aici, cu speranţa, că n-am trecut cu vederea
nimic sau aproape nimic esenţial în paginile precedente.
Majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce
priveşte găsirea originii lor. Extrem de numeroase sunt prenume,
adică nume de botez sau nume mici, cum li se mai spune, existente
în literatura religioasă, devenite nume de familie fără nici o
modificare sau primind un sufix despre care va fi vorba în studiul
introductiv. La fel de numeroase sunt aşa zisele cognomina, adică
poreclele: cuvinte din vocabularul curent al limbii transformate în
antroponime. Pentru explicarea acestora avem la dispoziţie diversele
dicţionare ale limbii noastre, în frunte cu cel al Academiei, mult mai
bogat decât toate celelalte. Există însă şi nume, foarte numeroase,
împrumutate din limbi străine. De fapt avem a face, la origine, cu
oameni veniţi din alte ţări, cu numele de acolo, în limba lor
maternă, care s-au stabilit pentru totdeauna la noi, devenind astfel
români, fără a-şi schimba, în general, numele.

10
BIBLIOGRAFIE

N.A. CONSTANTINESCU, Dicţionar onomastic românesc;


Bucureşti, 1963.
Acad. AL. GRAUR, Nume de persoane; Bucureşti, 1965.
CHRISTIAN IONESCU, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti,
1975.
IORGU IORDAN, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
ZACH.C. PANŢU, Plantele cunoscute de poporul român;
Bucureşti, 1929.
Dr. G. PASCU, Sufixele româneşti; Bucureşti, 1916.
ŞTEFAN PASCA, Nume de persoane şi de animale In Ţara
Oltului; Bucureşti, 1936.
VICTOR VASCENCO, Nume de familie şi prenumele ruseşti.
Dicţionar invers. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti,
1975.
LEXIU VICIU, Nume de familie la românii din Ungaria ; Blaj,
1902.
August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939;
Dicţionarul explicativ al

11