Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile juridice care se nasc în procesul

colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri
impozabile ori taxabile

Astfel, obiectul dreptului fiscal cuprinde o serie de reglementări concrete referitoare la administrarea
impozitului pe venit, impozitului pe bunurile imobiliare, impozitului privat,accizelor, taxei pe valoarea
adăugată, taxelor vamale, taxelor percepute în fondul rutier, taxelor pentru folosirea resurselor naturale,
taxelor locale etc

Normele dreptului fiscal sunt reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal şi, deci, la fel ca şi majoritatea normelor
juridice, se referă la un număr nedeterminat de subiecţi de drept, aplicându-se repetat în timp, ori de
câte ori sunt întrunite condiţiile necesare

Norma de drept fiscal este o regulă de conduită generală şi impersonală care prescrie drepturi şi obligaţii
subiecţilor participanţi la relaţiile fiscale

Principiile de bază ale dreptului fiscal se conţin în art. 3 al Codului Fiscal şi au următorul

conţinut:

neutralitatea impunerii – presupune asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor,
capitalului autohton şi strain. Potrivit acestui principiu, impozitele şi taxele nu vor fi diferenţiate în
funcţie de cetăţenia investitorului sau originea capitalului şi nici în funcţie de forma capitalului.

certitudinea impunerii – prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări
arbitrare, iar modalitatea şi termenele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare contribuabil,
respectiv aceştea să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina
influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

echitatea fiscală – presupune tratare egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii
similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale.

stabilitatea fiscală – presupune asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor legislaţiei fiscale, iar
efectuarea modificărilor sau completărilor legislaţiei fiscale să se facă prin modificarea sau completarea
Codului fiscal.

Raporturile juridice fiscale sunt clasificate în doctrina juridică după următoarele criterii:
conform sursei de reglementare a raportului juridic fiscal:
raporturi reglementate de acte juridice internaţionale
de acte juridice naţionale (republicane şi locale)

conform sursei de apariţie a raportului juridic fiscal:

ca urmare executării actelor normative fiscale;
ca urmare a neexecutării actelor normative fiscale (cu aplicarea forţei de constrîngere).

conform subiecţilor raportului juridic fiscal sunt:

dintre stat şi persoana fizică rezident/nerezident,
dintre stat şi persoana juridică rezident/nerezident.

Obiectul raportului juridic fiscal presupune cauza pentru care subiecţii iniţiază raportul dat.

Subiectul raportului juridic fiscal presupune participantul ce intră în raportul juridic fiscal.

Conţinutul raportului juridic fiscal presupune totalitatea de drepturi şi obligaţii alesubiecţilor raportului
juridic fiscal; particular acele drepturi şi obligaţii care sunt legate de plată sau încasare a impozitelor
şi/sau taxelor.

Aplicarea în timp a legii fiscale se bazează pe principiul anualităţii impozitelor şi taxelor.Astfel în

conformitate cu art. 3 al Codului Fiscal impozitarea se efectuiază în baza actului normatriv sus numit şi a
altor acte normative care sunt în vigoare pe o perioadă stabilită
.