Tema 6

Populaţia în dreptul

internaţional
 UNITĂȚI DE CONȚINUT:
1. Noţiunea populaţiei în dreptul internaţional
2. Reglementările internaţionale cu privire la
cetăţenie
3. Pluricetăţenia şi apatridia
4. Regimul juridic aplicabil străinilor
5. Expulzarea
6. Refugiaţii
7. Dreptul la azil
 1. Noţiunea populaţiei în dreptul internaţional

Populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern,

unul dintre cele trei elemente materiale ale existenţei
statului. Statul, este înainte de orice, o colectivitate
umană; el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu
poate exista fără teritoriu sau guvern.
Populaţia ca element constitutiv al statului,
cuprinde totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul
unui stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt
supuşi jurisdicţiei acestuia.
 Populaţia unui stat cuprinde totalitatea cetăţenilor,
străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă
cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care
locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun
jurisdicţiei sale.
Populaţia unui stat este compusă din următoarele
caregorii de persoane:
- Cetăţenii statului respectiv;
- Cetăţenii străini;
- Persoanele fără cetăţenie
 Statutul juridic al persoanelor fizice, aflate în
limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă sunt
cetăţeni sau străini, este stabilit, potrivit dreptului
intern al acestui stat.
Exercitarea acestei atribuţii, deşi exclusivă şi
discreţionară, se realizează însă cu luarea în
considerare a două postulate:
- regimul propriilor cetăţeni să nu aducă atingeri
ireversibile drepturilor fundamentale ale omului, iar
- regimul străinilor să nu prejudicieze intereselor
acestora ale statului lor de origine.
 2. Reglementările internaţionale cu privire la cetăţenie
 
  
Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă și efectivă
dintre o persoană fizică şi un anumit stat.
Ea exprimă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre
persoană şi statul al cărei cetăţean este.
Problemele cetăţeniei ţin de competenţa exclusivă a fiecărui stat,
care stabileşte prin legislaţia sa internă modalităţile de pierdere,
schimbare, dobândire, drepturile, obligaţiile cetăţeanului etc., luând în
consideraţie eventualele obligaţii ce le revin.
Această definiţie îşi găseşte susţinerea şi în legislaţie. Astfel,
potrivit art. 3 alin.2 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024-
XIV din 02.06.2000: „Cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atât
pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi în alte state, precum şi în
spaţiul în care nu se exercită suveranitatea nici unui stat”.
 Cetăţenii sau resortisanţii, - acea categorie de
persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă
apartenenţa persoanei la respectivul stat caracterizată,
pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor şi
obligaţiilor garantate sau impuse de constituţia şi
legile acestui stat şi, pe de altă parte, prin caracterul
său de permanenţă.
Reglementarea tuturor problemelor legate de
cetăţenie este de competenţa exclusivă a statului.
Prin legile interne se stabilesc modurile de
dobândire şi pierdere a cetăţeniei, ca şi drepturile şi
obligaţiile decurgând din acesta.
 Dobândirea cetăţeniei
 
Cetăţenia se poate dobândi, în principal, prin două modalităţi:
prin naştere şi prin naturalizare.
a) Prin naştere, cetăţenia se dobândeşte ca efect al acestei cauze
naturale, indiferent de voinţa persoanei respective. La
dobândirea cetățeniei prin naștere sunt aplicabile norme de drept
internațional exprimate prin conținutul principiului jus loci
(dreptul locului nașterii).
Există în principiu, două sisteme juridice plecând de la criteriul
dreptului sângelui (jus sanguinis) sau de la cel al „dreptului solului”
(jus soli). „
Dreptul sângelui” - noul născut primeşte cetăţenia părinţilor săi,
indiferent de ţara în care se va naşte.
„Dreptul solului” - noul născut va primi cetăţenia statului pe
teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
 Principiul jus sanguinis – în ţările latine din Europa, ţările
scandinave, Japonia şi Filipine.
Principiul jus soli – în Argentina şi Paraguay.
În SUA, Anglia şi unele ţări din America Latină este aplicat un
sistem mixt, punându-se accentul pe dreptul locului naşterii.
Potrivit art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea cetăţeniei Republicii
Moldova, copilul născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la
momentul naşterii copilului, este cetăţean al Republicii Moldova, se
consideră cetăţean al Republicii Moldova. Astfel, la bază este pus
„dreptul sângelui”.
Totodată, după „dreptul solului” se determină cetăţenia copilului
născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi (art. 11 alin. 1
lit. b) sau celui găsit pe teritoriul Republicii Moldova, atât timp cât nu
este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani (art. 11 alin.
2).
Potrivit dispozițiilor Convenției pentru reducerea cazurilor de
apatridie din anul 1961 un copil cu părinți apatrizi, născut pe teritoriul
unui stat, va obține cetățenia statului respectiv.
b) Prin n a t u r a l i z a r e , dobândirea cetăţeniei este
condiţionată de voinţa expresă a persoanei în cauză şi de
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea statului în care se
dobândeşte.
În majoritatea statelor naturalizarea se realizează prin
îndeplinirea anumitor condiţii strict prevăzute de lege:
 Îndeplinirea vârstei de 18 ani;
 Domicilierea pe o anumită durată pe teritoriul statului
respectiv;
 Cunoaşterea şi respectarea prevederilor Constituţiei;
 Cunoaşterea limbii de stat;
 prezenţa surselor legale de existenţă.
Este cunoscută şi „cetăţenia de onoare”, care se conferă
cetăţeanului unui alt stat pentru merite deosebite faţă de
umanitate sau faţă de statul cere o conferă.
c) Prin căsătoria unui cetăţean al unui stat, cu un cetăţean
al altui stat. Dreptul internaţional nu cuprinde norme asupra
dobândirii sau pierderii cetăţeniei prin căsătorie.
În multe ţări, însă datorită inegalităţii în drepturi între
femei şi bărbaţi, se prevede că femeia, prin căsătorie,
dobândeşte din oficiu cetăţenia soţului.
Ca urmare a generalizării egalităţii în drepturi a femeii cu
bărbatul, legislaţia s-a modificat şi, pentru a obţine
cetăţenia soţului străin, femeia trebuie să renunţe în mod
expres la cetăţenia sa. Acest principiu si-a găsit expresia în
Convenţia din 1957 cu privire la cetăţenia femeii măritate,
care prevede că încheierea sau desfacerea căsătoriei nu
produce efecte asupra cetăţeniei femeii. În Legea cetăţeniei
Republicii Moldova căsătoria nu este prevăzută ca temei al
dobândirii cetăţeniei.
d) Prin înfiere (adopţie), copilul apatrid dobândeşte automat
cetăţenia Republicii Moldova dacă înfietorii sînt cetăţeni ai
Republicii Moldova (art. 13 al.1).
În caz de conflict între legea statului celui înfiat şi legea
statului înfietorului, copilul dobândeşte, de regulă, cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se află.
Asupra cetăţeniei copilului apatrid întiat de soţi unul dintre
care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean
străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii.
În cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra
apartenenţei copilului la Republica Moldova va decide instanţa
de judecată, ţinind cont de interesele acestuia.
e) Prin redobândire; se referă la revenirea la cetăţenia
avută anterior şi este prevăzută de legile unor state
referitoare la cetăţenie, pentru persoanele care revin din
emigraţie, sau care şi-au pierdut cetăţenia prin căsătorie
cu un străin, de care divorţează.
Potrivit art. 16 alin.1 „Persoana care a avut anterior
cetăţenia Republicii Moldova o poate redobândi la
cerere dacă întrunește condiţiile prevăzute la art.17,
alin.(1), lit. d), e) şi f)”, adică, cunosc şi respectă
prevederile constituţiei, cunosc limba de stat în măsură
suficientă pentru a se integra în viaţa socială şi au surse
legale de existenţă.
f) prin opţiune, problemă care se pune în cazul
transferului de teritoriu de la un stat la altul,
pentru persoanele care locuiesc pe teritoriul
transferat.
Această modalitate nu este prevăzută în
Legea cetăţeniei Republicii Moldova în
vigoare, însă ea este stipulată în legislaţia mai
multor state.
 Pierderea cetăţeniei

Potrivit practicii majorităţii statelor, cetăţenia se poate pierde

prin renunţare sau retragere.
Renunţarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a
legăturii juridice instituite prin cetăţenie între persoană şi stat.
Fiind un act individual, cererea de renunţare la cetăţenie a unei
persoane nu atrage după sine în mod automat pierderea
cetăţeniei de către ceilalţi membri ai familiei sale.
În general, renunţarea la cetăţenie intervine atunci când un
individ se stabileşte într-o ţară care nu acceptă dubla cetăţenie
sau el consideră că renunţarea la vechea cetăţenie i-ar crea o
situaţie mai bună în noul stat. O şedere îndelungată într-un alt
stat este de asemenea, un motiv de a renunţa la cetăţenia
originară.
 Retragerea cetăţeniei apare, în general, ca o
sancţiune. De aceea, se recurge la această formă de
pierdere a cetăţeniei în mod excepţional şi, de regulă,
priveşte persoanele care au comis fapte grave
împotriva statului de origine sau au obţinut cetăţenia
în mod fraudulos.
Retragerea cetăţeniei nu priveşte persoanele care
au dobândit-o prin naştere, ci numai persoanele ce au
dobândit-o prin naturalizare.
 
 3. Pluricetăţenia şi apatridia

Dubla cetăţenie (Bipatridia)

Este situaţia juridică a unei persoane care posedă concomitent
cetăţenia a două sau mai multe state (pluricetăţenie).
Această situaţie apare datorită lipsei de concordanţă între legile
diferitor state cu privire la dobândirea şi pierderea cetăţeniei.
De exemplu, un copil, născut din părinţi cetăţeni ai unui stat care
aplică jus sanguinis, pe teritoriul unui stat care aplică jus soli, poate să
aibă cetăţenie dublă.
În cazul înfierii, dacă statul al cărui cetăţean este înfiatul nu
consimte la renunţarea la cetăţenie, iar statul înfietorului i-a acordat
acestuia cetăţenia sa.
În cazul căsătoriei cu un cetăţean străin , dacă după legislaţia ţării
sale, femeia nu-şi pierde cetăţenia, prin căsătorie, iar potrivit legislaţiei
ţării soţului, ea dobândeşte cetăţenia acestuia.
 Statutul de persoană cu dublă cetăţenie produce
anumite complicaţii între state şi pentru persoana respectivă.
De aceea, în cadrul Conferinţei de la Haga din 1930 s-a
încercat reglementarea acestor complicaţii şi eliminarea, pe
cât este posibil, a dublei cetăţenii.
Actul Final al conferinţei de la Haga a prevăzut că
persoanele cu dubla cetăţenie să aibă posibilitatea de a opta
între cele două cetăţenii. A fost stabilită şi regula că o
persoană posesoare a unei cetăţenii, când obţine o altă
cetăţenie, să piardă prima cetăţenie, în mod automat.
 Actul final al Conferinţei de la Haga, din 1930, mai cuprinde
următoarele reguli referitoare la persoanele cu dubla cetăţenie:
a) bipatridul când se află pe teritoriul unui dintre statele a
căror cetăţenie o are, nu poate invoca protecţia diplomatică a
celuilalt stat, el fiind tratat ca simplu cetăţean;
b) bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al
cărui teritoriu trăieşte mai mult timp;
c) bipatridul când se află pe teritoriul unui stat terţ el este
tratat ca având o singură cetăţenie.
S-au încheiat o serie de convenţii bilaterale, prin care se
stabilesc unele norme pentru evitarea dublei cetăţenii.
 Apatridia 
Apatridia este situaţia persoanei care nu are cetăţenia
nici unui stat, fie că nu a avut o asemenea cetăţenie sau
a avut-o şi a pierdut-o fără să fi dobândit alta.
Ca şi bipatridia, apatridia este generată de lipsa de
concordanţă dintre legislaţiile statelor, deoarece
persoana cu o asemenea situaţie îşi pierde cetăţenia prin
efectul legii sale fără însă a dobândi alta; de asemenea,
copilul născut din părinţi apatrizi pe teritoriul unui stat
care aplică jus sanguinis rămâne fără cetăţenie, sau dacă
femeia care se căsătoreşte cu un străin îşi pierde
cetăţenia, fără a dobândi pe cea a altui stat, devine
apatridă.
 Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală
cu un stat, nu are faţă de acesta obligaţiile care rezultă
din această legătură; el este în acelaşi timp, lipsit de
orice protecţie din partea vre-unui stat.
Apatrizii la rândul lor, sunt obligaţi să respecte
legislaţia statului pe teritoriul căruia se află.
În general, li se acordă un tratament similar cu acela
aplicat străinilor.
Spre deosebire de străini, apatrizii însă nu se bucură
de protecţia diplomatică a unui alt stat şi pot fi astfel
victime ale unor discriminări, expulzări abuzive, etc.
 Convenţia de la Haga din 1930 a prevăzut măsuri
pentru a preîntâmpina apatridia, precum:
a) imposibilitatea de a se pierde o cetăţenie fără
obţinerea în prealabil a alteia;
b) condiţionarea pierderii cetăţeniei iniţiale a unei
femei căsătorite cu un străin, de dobândirea cetăţeniei
statului acestuia;
c) păstrarea de către copii a cetăţeniei iniţiale în
cazul în care părinţii dobândesc o nouă cetăţenie prin
naturalizare, care însă nu se extinde asupra copiilor.
 Comisia de drept internaţional a O.N.U. a elaborat o
serie de proiecte, pe baza cărora, în 1955 a fost adoptată
Convenţia cu privire la statutul apatrizilor, iar în 1961
Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatride.
Această convenţie stabilea, pornind de la principiul jus
soli, că:
a) un copil fără cetăţenie dobândește în momentul naşterii
cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut;
b) un copil născut din părinţi necunoscuţi şi al cărui loc de
naştere nu se cunoaşte se consideră născut pe teritoriul
statului unde a fost găsit;
c) pierderea cetăţeniei nu poate avea efecte decât dacă
persoana în cauză dobândeşte cetăţenia altui stat;
d) orice tratat de transfer de teritorii trebuie să
reglementeze cetăţenia locuitorilor de pe teritoriul
transferat.
Convenţia prevede şi crearea în cadrul
O.N.U. a unui organism internaţional, la
care să poată recurge persoanele care se
consideră îndreptăţite să beneficieze de
prevederile convenţiei şi de asistenţa acestui
organism.
 4. Regimul juridic al străinilor

Prin străin se înţelege o persoană care se află

pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia
acestuia ci a unui alt stat.

Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de

fiecare stat prin legislaţia sa internă, dar şi prin
prevederile convenţiilor internaţionale şi în reguli
cutumiare de drept internaţional.
 Condiţia juridică a străinilor
Condiţia juridică a străinului desemnează
ansamblul normelor juridice ce instituie
drepturile şi obligaţiile acestuia într-un anumit
stat.
Ca o regulă generală, în majoritatea statelor
lumii, intrarea, şederea şi ieşirea străinilor fac
obiectul legilor speciale privind regimul
străinilor, principalele tipuri de tratament
juridic aplicabil străinilor fiind regimul
standardelor internaționale.
Drepturile şi obligaţiile străinului sunt
prevăzute de diferite acte normative interne şi
internaţionale semnate de statul de reşedinţă.
 Fiecare stat reglementează intrarea,
şederea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul
său într-un mod uniform, indiferent dacă
este vorba de un stat federal sau unitar.

Regimul juridic al străinilor este expresia a două

tendinţe:
a) a statului de reşedinţă a străinului de a stabili el acest
regim juridic corespunzător propriilor interese.
b) a statului de cetăţenie sau de domiciliu a străinului de a-i
asigura un regim cât mai apropiat de cel al propriilor
supuşi.
 Forme ale condiţiei juridice a străinilor:
 
a) regimul naţional care recunoaşte, în general,
străinilor aceleaşi drepturi pe care le acordă propriilor
săi cetăţeni, cum sunt drepturile sociale, economice,
culturale.
Străinii nu se bucură, însă, de drepturile politice şi
nu pot ocupa funcţii publice.
Cu alte cuvinte anumite inegalităţi de regim juridic
între proprii cetăţeni şi străini sunt admisibile. Potrivit
art. 19 alin 1 din Constituţia Republicii Moldova
„Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi
îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu
excepţiile stabilite de lege”.
 Regimul naţional este apropiat, dar nu identic cu
cel al cetăţenilor.
Pentru străini există anumite instituţii care nu se
referă şi la cetăţeni (spre exemplu: regimul intrării,
şederii şi ieşirii străinilor).
Legea locală poate să impună şi unele condiţii
pentru exercitarea unor drepturi de către străini, de
exemplu, angajarea în muncă a străinilor.
Potrivit legii locale, străinul poate să aibă mai multe
drepturi decât în propria ţară.
 b) Prin regim special se înţelege că drepturile
acordate străinilor sunt precizate prin legi sau convenţii
internaţionale.
Drepturile recunoscute străinilor de către legi ori
convenţii internaţionale sunt individualizate prin
enumerarea lor.
Această modalitate se practică în tratatele de
asistenţă juridică, acorduri de prevederi sociale sau
convenţii de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională.
Regimul special se întregeşte cu tratamentul naţional
şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Tot regimul
special se poate folosi împreună cu reciprocitatea.
 c) Regimul clauzei naţiunii celei mai
favorizate este consacrat de regulă în tratate
bilaterale.
În acest regim, statul acordă străinilor aflaţi pe
teritoriul său drepturi conferite cetăţenilor unui
stat terţ, considerat favorizat.
Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt:
tarife vamale, tranzit, importuri şi exporturi,
regimul persoanelor fizice şi juridice, drepturi de
autor, regimul misiunilor diplomatice şi consulare
etc.
De obicei, statele contractante îşi asumă
angajamentul de acordare reciprocă a clauzei
naţiunii celei mai favorizate, printr-o clauză
bilaterală.
 d) regimul reciprocităţii – reciprocitatea implică
situaţii când străinii dispune de anumite drepturi sub
condiţia ca aceste drepturi să fie acordate şi cetăţenilor
proprii în ţările cărora aparţin străinii în cauză.
Reciprocitatea poate fi:
- legislativă,
- diplomatică sau
- de facto.
Străinul se bucură de protecţia statului a cărui
cetăţenie o are.
Străinii au şi obligaţii faţă de statul de reşedinţă, în
primul rând , aceea a respectării legii şi ordinii de drept
din statele unde se află, la care se mai adaugă obligaţia
de a se comporta în aşa mod, încât să nu încalce
loialitatea şi respectul pe care îl datorează ţărilor care i-
au primit.
e) în istorie a fost cunoscut, ca regim juridic al străinilor, cel
al capitulaţiilor, stabilit prin convenţii internaţionale, în
virtutea cărora, străinii, cetăţeni ai unor mari puteri erau
scoşi de sub jurisdicţia statului în care se aflau.
Ca regulă, litigiile acestor străini nu erau soluţionate de
autorităţile locale competente, ci de către consulii străini.
În esenţă, aceste capitulaţii, stabileau, în favoarea
străinilor, regimuri de extrateritorialitate, de scoatere de sub
jurisdicţie locală, de inviolabilitate a persoanei şi bunurilor,
ca avantaje speciale în materie de comerţ, impozite, taxe
etc.
Acest regim reprezenta, de fapt, un tratament de
inegalitate şi o violare a independenţei statelor. Asemenea
regimuri au fost impuse de exemplu, Turciei în sec. XVIII, în
cursul sec. XIX, Chinei, Japoniei, Egiptului, Coreei.
Ultimele capitulaţii aveau să dispară după primul război
mondial.
 5. Expulzarea
 
Actul prin care un stat constrânge pe un străin aflat pe
teritoriul lui să-l părăsească se numeşte expulzare.
Expulzarea unui străin se hotărăşte prin acte administrative ale
statului, cu scopul ocrotirii ordinii sale publice. O regulă de
bază şi generală a expulzării este că statele nu îşi expulzează
cetăţenii lor.
În ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului
statului de-a expulza străinii, dreptul internaţional impune
anumite limite. Se consideră astfel că asemenea condiţii nu
trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual,
expulzatului să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se
respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale
persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei ilegale.
 Art. 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile
şi politice din 1966 stabileşte că: „un străin care se află în
mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest pact nu poate
fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în
conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de
securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva
expulzării sale şi de a obţine reexaminarea cazului său de
către o autoritate competentă”.
Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea
altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi
autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a
executa o pedeapsă, la care a fost condamnată anterior.
 În cele mai multe cazuri se admite extrădarea pentru
infracţiuni internaţionale: fapte penale deosebit de grave,
încriminate în condiţii similare în mai multe state, în temeiul
unor convenţii internaţionale, între care pot fi menţionate:
- terorismul,
- pirateria maritimă,
- pirateria aeriană,
- traficul de stupefiante,
- falsificarea de monedă,
- traficul de femei şi copii etc.
Nu se extrădează autorii crimelor politice.
Se consideră crime politice atingerile aduse securităţii
interne şi externe a statului, atentatele asupra şefilor statelor
şi altele conform legislaţiei interne.
 În general militarii dezertori nu se extrădează.
Nu se extrădează, de regulă cetăţenii proprii. Există
unele cazuri când, în convenţii internaţionale, se
prevede şi extrădarea naţionalilor (de exemplu, între
SUA şi Anglia).
Extrădarea unei persoane poate fi cerută de statul al
cărui cetăţean este, de statul pe teritoriul căruia s-a
produs infracţiunea, sau de statul lezat.
Statul solicitat decide, în mod suveran, căruia din
aceste state să le acorde preferinţă, în cazul în care sunt
mai multe cereri. Se dă de obicei, preferinţă statului pe
teritoriul căruia s-a produs infracţiunea.
 Pentru admiterea extrădării, trebuie îndeplinite
anumite condiţii:
- să fie prevăzută infracţiunea respectivă în legile
ambelor state (dubla încriminare);
- să nu fie o faptă prescrisă sau o altă cauză care
înlătură răspunderea penală;
- să nu existe deja o condamnare sau o scoatere de
sub urmărire în alt stat, pentru fapta
respectivă.
- persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată
decât pentru infracţiunea pentru care s-a cerut extrădarea
(principiul specialităţii).
De regulă, cererea de extrădare se face pe cale
diplomatică.
 6. Refugiaţii
Refugiat - o persoană care caută să se sustragă unor
condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le
consideră insuportabile, şi să găsească adăpost şi protecţie în
altă ţară.

Motivele părăsirii ţării de origine pot fi:

 opresiune;
 persecuţie;
 ameninţarea vieţii sau libertăţii;
 sărăcie chinuitoare;
 război sau lupte civile;
 dezastre naturale (cutremure, inundaţii, secetă foamete).
Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de legislaţie pentru
cetăţenii străini şi pentru apatrizi, precum şi drepturile speciale:
a) De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine documentele
corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi pentru trecerea frontierei.
b) De a alege locul de reşedinţă şi de a circula liber în condiţiile stabilite de legislaţia
în vigoare pentru străini.
c) De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita profesii libere, de a
efectua acte de comerţ şi alte acte juridice.
d) De a solicita şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg din
activităţile desfăşurate, precum şi de asigurările sociale în condiţiile legii.
e)De a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii
Republicii Moldova precum şi celelalte forme de învăţământ în condiţiile stabilite de
lege pentru cetăţenii străini.
f) De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetăţenilor Republicii
Moldova în ceia ce priveşte libertatea de a practica propria religie şi de a da educaţie
religioasă copiilor.
g) De a beneficia de minimum garantat de asistenţă medicală gratuită, în condiţiile
stabilite de lege pentru cetăţenii străini.
Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova
are şi anumite obligaţii:
a) Să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova,
prevederile legii cu privire la statutul refugiaţilor.
b) Să aibă un compartiment corect şi civilizat, să respecte
regulile stabilite de autorităţi şi să răspundă la solicitările
acestora.
c) Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia,
să le evite, să nu comită contravenţii şi infracţiuni.
d) Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a
realizat venituri ce îi permit acest lucru. Sumele rambursate se
fac venit la bugetul de stat.
 Refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate străinilor.
Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:
- a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanităţii sau o crimă de
război;
- a comis cu intenţie pe teritoriul Republicii Moldova înainte sau după
solicitarea azilului, o infracţiune pentru care Codul
Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de peste trei ani ori
a comis în afara ţării o crimă gravă de drept comun;
- a comis acte contrar scopurilor şi principiilor ONU;
- prin comportamentul său ori prin apartenenţa sa la o anumită organizaţie
sau grupare, prezintă o ameninţare pentru securitatea naţională sau ordinea
publică;
- are mai multe cetăţenii şi fără un motiv real bine întemeiat nu a solicitat
protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean este.
 Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica
Moldova este stabilită de legea cu privire la statutul
refugiaţilor.
Persoana ce doreşte să i se acorde statutul de refugiat
depune o cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control
al Poliției de Frontieră, a intrat pe teritoriu Republicii Moldova
sau în ţara de origine a solicitantului cu drept de şedere în
Republica Moldova şi au survenit evenimentele care îl
determină să ceară protecţie.
 7. Dreptul la azil
La nivel universal, dreptul de azil este reglementat, în primul rând,
prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Conform art.14 din aceasta „În cazul persecuţiei, orice persoană are
dreptul să caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări. Acest drept
nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea
unei crime de drept comun sau pe acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor Naţiunilor Unite”.
De asemenea, dreptul de azil mai este reglementat, la acest nivel şi
prin Declaraţia ONU privind azilul teritorial adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 14 decembrie 1967 prin Rezoluţia nr.2312(XXII).
Această Declaraţie a avut la bază rezoluţiile nr. 183(XVII) din 19
decembrie 1962, nr. 2100(XX) din 20 decembrie 1965 şi nr.
2203(XXI) din 16 decembrie 1966, toate privitoare la dreptul de azil
şi exigenţa codificării regulilor referitoare la acest drept.
La nivel european, Consiliul Europei a adoptat, prin
intermediul structurile sale competente, două documente
referitoare la azilul politic:

1. Primul este Raportul Adunării Parlamentare din 12

septembrie 1991 asupra sosirii solicitanţilor de azil pe
aeroporturile europene;

2. Recomandarea Nr. R (94)5 din 4 iunie 1992 a

Comitetului de Miniştri, privind liniile directoare care să
inspire pentru statele membre ale Consiliului Europei
practici referitoare la sosirea solicitanţilor de azil pe
aeroporturi.
 Acordarea azilului, conform Declaraţiei Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind azilul teritorial, este „un act paşnic şi
umanitar, ne putând fi considerat un act inamical faţă de nici un
alt stat”, care să atragă măsuri de retorsiune din partea acestuia.
Nici un solicitant de azil nu trebuie să fie supus măsurilor de
respingere la frontieră sau, în cazul în care a intrat deja pe
teritoriul statului în care caută azil, acesta nu poate fi supus
expulzării sau întoarcerii silite într-un stat, în care poate suferi
persecuţii.
Pot fi admise excepţii numai pentru motive excepţionale de
siguranţă naţională sau pentru protecţia populaţiei ori în cazul
unei masive migrări de persoane.
 Din reglementările internaţionale rezultă că azilul este:
- politic,
- teritorial şi
- diplomatic.
Azilul are un caracter politic şi poate fi clasificat în:
- azilul politic teritorial şi
- azilul politic diplomatic.
Diferenţa dintre azilul politic teritorial şi cel diplomatic se referă, în
principal, la teritoriul de jurisdicţie.
Azilul politic teritorial se acordă persoanelor care au intrat în mod legal,
pe teritoriul statului căruia i se solicită azilul şi numai dacă sunt persecutate
pentru credinţa, opiniile ori pentru afilierea lor politică sau pentru acte care
pot fi considerate ca ofense politice.
Azilul politic diplomatic este acordat şi este garantat persoanelor, care
intră în „legaţii”, pe vase de război, în unităţile militare sau în avioane, pentru
motive politice sau pentru ofense politice şi este cunoscut sub denumirea de
„azil extrateritorial”.
Vă mulțumesc pentru atenţie !!!