CURS NR.

VI – CETĂŢENIA
_______

Noțiunea cetăţeniei române și principii aplicabile

Cetăţenia reprezintă legătura juridică ce se stabileşte între o persoană, membră a unei

colectivităţi şi statul în care acea colectivitate trăieşte.

Cetăţenia română îşi are sediul materiei în legea nr. 21 din 1 martie 1991,
republicată1, care stabileşte modurile de dobândire şi pierdere a ei. Potrivit art.1 din Legea
cetăţeniei române nr.21/1991, cetăţenia română exprimă legătura şi apartenenţa unei
persoane fizice la statul român. Conţinutul acestei importante instituţii juridice a dreptului
constituţional este dat de un ansamblu de norme ce reglementează dobândirea şi pierderea
acestei calităţi, precum şi drepturile şi obligaţiile ce sunt specifice doar cetăţenilor.

Instituţia cetăţeniei române este guvernată de următoarele principii generale:

 Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. Astfel, cetăţenia română determină dreptul unei persoane de
a alege şi de a fi ales în funcţiile şi organele reprezentative ale statului român,
de a fi titular al unor funcţii ce presupun exerciţiul puterii de stat, de a se
bucura de protecţie diplomatică din partea misiunilor diplomatice ale României
în străinătate.

 Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Cetăţenia română presupune şi anumite obligaţii
specifice, cum este obligaţia de fidelitate faţă de ţară (astfel, infracţiunea de
trădare nu poate fi săvârşită de un cetăţean străin), obligaţia de a apăra patria,
servind în cadrul forţelor armate.

 Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de
avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.

 Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se

desprinde din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea
drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi
pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.

 Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest

principiu se desprinde din dispoziţiile art.3 ale Legii cetăţeniei române conform
cărora încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între
un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor.

1 Legea nr. 21/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 13 august 2010, în temeiul art. 21 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 5/2010 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 112/2010. O nouă modificare a survenit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.37/2015 pentru modificarea şi
completarea Legii cetăţeniei române nr.21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr.697 din 15 septembrie 2015
 1. DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE.

Potrivit art. 4 din legea nr. 21, cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, prin
adopţie sau prin acordare la cerere, ceea ce înseamnă că deosebim între dobândirea de drept a
cetăţeniei, ca urmare a producerii unui fapt juridic independent de manifestarea de voinţă a
unui organ al statului român şi dobândirea ei ca efect al unui act juridic individual, emis de
organul competent al administraţiei de stat.

1.1. Dobândirea de drept a cetăţeniei.

1.1.1. Dobândirea cetăţeniei ca efect al naşterii

Dreptul constituţional cunoaşte în această materie două sisteme. Unul este cel al
determinării cetăţeniei prin aplicarea principiului jus sanguinis, care dă întâietate legăturii de
sânge ce se stabileşte între noul născut şi părintele sau părinţii lui, făcând astfel ca cetăţenia să
coincidă cu cea a părintelui sau a părinţilor. În acest sistem, pentru o bună perioadă de timp
sistemul predominant, accentul se pune pe faptul că un copil va fi legat, prin educaţia şi
obiceiurile transmise de către părinţi, de statul căruia îi aparţin şi aceştia.

Celălalt sistem, jus loci sau jus soli dă prioritate locului unde s-a produs faptul
material al naşterii, fiind indiferentă cetăţenia părinţilor. Este un principiu aplicat în special în
ţări de imigrare precum ţări din America de Sud (Argentina, Brazilia, Columbia, Mexic sau
Uruguay), Canada sau S.U.A., dar şi în ţări europene, cu deosebire în Europa de Vest, unde se
aplică fie exclusiv, fie împreună cu principiul jus sanguinis: Belgia, Danemarca, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia, Spania.

Inconvenientul interferenţei a două sisteme diferite în materie de dobândire a

cetăţeniei prin naştere îl reprezintă probabilitatea ca o persoană să aibă dublă cetăţenie, când
ambele principii sunt aplicabile, ori să fie apatridă, când nici unul din cele două principii nu
îşi găseşte aplicarea.

Legea română a promovat primul principiu (jus sanguinis), art. 5 din legea nr. 21/1991
stipulând că sunt cetăţeni români, copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni
români, precum şi cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul
dintre părinţi este cetăţean român ori s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul
dintre ei are cetăţenia română. Prin urmare, este suficient ca unul singur dintre părinţi,
indiferent care, să aibă cetăţenia română, pentru a atrage dobândirea acestei cetăţenii şi de
către copilul său, fără să intereseze cetăţenia celuilalt părinte sau locul unde s-a născut copilul.

Legea nr. 21/1991 reglementează şi o situaţie aparte, a copilului găsit pe teritoriul

României din părinţi necunoscuţi, soluţia la care s-a oprit legiuitorul fiind aceea a acordării şi
acestui copil a cetăţeniei române.

Textul art. 5 alin. din legea nr. 21 este următorul: „Copilul găsit pe teritoriul statului
român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi nu
este cunoscut”. El se completează cu dispoziţiile art. 30 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege:
„În situaţia prevăzută la art. 5 alin. 3 copilul găsit pierde cetăţenia română, dacă până
la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt
cetăţeni străini.
 Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un
părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.”

1.1.2. Dobândirea cetăţeniei ca urmare a adoptării unui copil

Potrivit art. 6 din legea nr. 21/1991, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul
cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. Dacă
adoptatul a împlinit vârsta de 18 ani, legea impune condiţia consimţământului acestuia la
dobândirea cetăţeniei române. Justificarea acestei soluţii este dată, pe de o parte, de asimilarea
generală în dreptul nostru, a situaţiei juridice a copilului născut cu cea a copilului adoptat, iar
pe de altă parte, de faptul că sistemul nostru juridic a ales, ca principiu aplicabil, jus
sanguinis, care presupune o legătură personală, sentimentală, între părinţi, copil şi ţară.

O situaţie specială poate să apară atunci când doar unul din părinţii adoptatori are
cetăţenia română. În acest caz, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de
către adoptatori, iar în situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească
competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de
interesele acestuia.

Trebuie subliniat că în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar
consimţământul acestuia. Acest consimţământ al minorului se referă la schimbarea cetăţeniei
sale şi este diferit de consimţământul dat de acelaşi minor la încuviinţarea adopţiei, încă de la
împlinirea vârstei de 10 ani (art. 17 din legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul
juridic al adopţiei).

În schimb, dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean
român, minorul dobândeşte şi el cetăţenia română.

1.1.3. Dobândirea cetăţeniei ca urmarea stabilirii filiaţiei.

În acest caz, nu ne referim la ipoteza copilului găsit pe teritoriul ţării noastre, cu ambii
părinţi necunoscuţi, a cărui situaţie este expres reglementată în art. 5 alin. final al Legii nr.
21/1991. Avem în vedere situaţia minorului care are cunoscută doar filiaţia maternă sau, mai
rar, doar filiaţia paternă, iar părintele cunoscut nu are cetăţenia română, astfel încât nici
copilul nu are această cetăţenie.

Stabilirea ulterioară a filiaţiei şi faţă de celălalt părinte, pe cale judecătorească sau prin
recunoaştere făcută în faţa unei autorităţi de stat, părinte care are cetăţenia română, va
determina totodată dobândirea acestei cetăţenii de către copil.

1.1.4. Schimbarea cetăţeniei părintelui/părinţilor

Potrivit art. 9 din legea nr. 21/1991 republicată, copilul născut din părinţi cetăţeni
străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română o
dată cu părinţii săi, datorită legăturii de sânge care există şi subzistă între aceştia şi copil. În
cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de
comun acord, cu privire la cetăţenia copilului. Dacă însă, părinţii nu cad de acord, tribunalul
de la domiciliul minorului va decide ce cetăţenie va avea copilul minor, interesele acestuia
fiind determinante în luarea hotărârii. Deoarece în materie de cetăţenie, minorul care are
vârsta de 14 ani este ascultat cu privire la dobândirea cetăţeniei, şi în acest caz copilul care a
împlinit această vârstă îşi va exprima consimţământul, în forma unei declaraţii autentice date
în faţa notarului public.

Data la care copilul dobândeşte cetăţenia română este aceeaşi cu data la care este
dobândită cetăţenia de către părintele său.

1.2. Dobândirea cetăţeniei ca efect al unui act juridic individual, emis de organul
competent al administraţiei de stat

2.2.1. (Re)dobândirea cetăţeniei române la cerere prin repatriere.

Art. 10 din legea nr. 21/1991, prevede că cetăţenia română se poate acorda persoanei
care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, dacă a împlinit vârsta de 18 ani,
dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu
întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi nici în
trecut nu a întreprins asemenea acţiuni, are asigurate în România mijloace legale pentru o
existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor, este cunoscut
cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care
îl face nedemn de a fi cetăţean român. De asemenea, în aceleaşi condiţii şi nu în cele
prevăzute pentru încetăţenire, pot dobândi la cerere cetăţenia română şi descendenţii până la
gradul II inclusiv (copii şi nepoţi), ai persoanei care a avut cetăţenia română.

Cu îndeplinirea aceloraşi condiţii arătate în paragraful anterior, mai puţin dovada

faptului că au asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, pot redobândi
cetăţenia română şi cei care au fost cetăţeni români prin naştere sau prin adopţie şi care au
pierdut această cetăţenie din motive neimputabile lor sau ea le-a fost ridicată fără voia lor. Şi
în cazul acestor persoane, la cerere, cetăţenia poate fi acordată în aceleaşi condiţii prevăzute
pentru autorul lor, şi descendenţilor lor până la gradul III (copii, nepoţi şi strănepoţi).

1.2.2. Dobândirea cetăţeniei române la cerere prin încetăţenire

Acest caz are în vedere persoana care nu a fost vreodată cetăţean al ţării noastre.
Aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi anume:
 să fi împlinit vârsta de 18 ani;
 dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi de
poporul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept
sau a securităţii naţionale şi nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
 este cunoscută cu o bună comportare şi nu fi fost condamnată în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român;
 s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe
teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorită şi
convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei
(aceste termene pot fi reduse până la jumătate în cazul în care solicitantul este
o personalitate recunoscută pe plan internaţional, cetăţean al U.E., a dobândit
statut de refugiat în România ori a investit în România sume care depăşesc
1.000.000 euro);
 să aibă asigurate mijloacele legale pentru o existenţă decentă;
 să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsura suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
  să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Mult mai facil pot dobândi cetățenia română la cerere, persoanele cetățeni străini sau
apatrizi care
-au contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi
spiritualităţii româneşti
-pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin
performanţe deosebite în domeniul sportului.

Cererea de acordare a cetăţeniei române se face în limba română şi se depune personal

sau prin mandatar cu procură specială şi autentică, însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de legea cetăţeniei.

Ea se adresează preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care va dispune

printr-un ordin pe baza propunerilor Comisiei pentru cetăţenie (art. 12 Legea nr. 21/1991
republicată). Cererile formulate de persoane care au avut cetăţenia română sau de descendenţii
lor până la gradul II, respectiv III, pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile
consulare ale României, urmând ca acestea să le înainteze Comisiei pentru cetăţenie.

Comisia pentru cetăţenie este o entitate fără personalitate juridică în cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, înfiinţată prin O.U.G. nr. 5/2010, având ca sarcină principală
verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea
sau renunţarea la cetăţenia română. Comisia este un organ permanent, format dintr-un
preşedinte şi 20 de membri, personal de specialitate juridică, numiţi prin ordin al ministrului
justiţiei pentru un mandat de 2 ani, şi pot fi revocaţi tot prin ordin al ministrului justiţiei.
Lucrările Comisiei, care nu sunt publice, se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 3 membri şi
sunt prezidate de preşedinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta.
Comisia dispune şi de un secretariat tehnic, constituit în cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie.

Comisia pentru cetăţenie încheie un raport motivat cu privire la îndeplinirea sau

neîndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei române, în urma
votului majorităţii membrilor prezenţi, preşedintele sau înlocuitorul său având vot decisiv în
caz de paritate. Când se constată lipsa unor documente necesare soluţionării cererii,
preşedintele Comisiei va solicita completarea dosarului, acordând pentru aceasta un termen de
cel mult 4 luni, sub sancţiunea respingerii cererii ca nesusţinută.

În baza raportului Comisiei pentru cetăţenie, Presedintele Autorităţii Naţionale pentru

Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va emite ordinul de acordare
sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz. Ordinul de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei române se comunica solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, de îndată, de la data emiterii ordinului.

Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate

fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, în primă instanţă la Curtea de Apel
Bucureşti, iar în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dacă cererea de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române a fost respinsă, o nouă cerere poate fi depusă doar după 6 luni
de la respingerea cererii anterioare.
 Persoana căreia i se acordă cetăţenia română va depune, în termen de 6 luni de la data
comunicării ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau
redobândire a cetăţeniei române sau, după caz, de la publicarea în Monitorul Oficial a
hotărârii Guvernului de acordare a cetăţeniei române, jurământul de credinţă faţă de România,
în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia
dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens. Jurământul are următorul
conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele
naţionale, să respect Constituţia şi legile României”.

În cazuri temeinic justificate, termenul de 6 luni poate fi prelungit o singură dată, dacă
cererea de prelungire însoţită de documente doveditoare este formulată înainte de împlinirea
acestuia.

Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă. După

depunerea jurământului Comisia pentru cetăţenie va elibera persoanei căreia i s-a acordat
cetăţenia română certificatul de cetăţenie română. În situaţia în care copiii minori dobândesc
cetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de
cetăţenie al părinţilor şi nu depun jurământul de credinţă.

2. PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE

____________________

În materie de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române avem o aplicare particulară a

principiului simetriei actului juridic, a cărui desfacere este simetrică încheierii sale. Astfel,
deosebim între pierderea de drept a cetăţeniei române şi pierderea acesteia ca urmare a unui
act juridic individual.

2.1. Pierderea de drept a cetăţeniei române

2.1.1. Prin adoptarea unui copil minor de către un cetăţean străin.

În stabilirea cetăţeniei, potrivit legii române, determinantă este legătura de sânge cu

părintele/părinţii copilului. Schimbarea intervenită cu privire la cetăţenia acestuia/acestora
influenţează asupra statutului minorului.

Potrivit art. 29 din legea cetăţeniei, copilul minor, cetăţean român, adoptat de un
cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului
care a împlinit vârsta de 14 ani i se va cere în acest caz, bineînţeles, consimţământul.

Data pierderii cetăţeniei române de către copilul adoptat este data dobândirii de către
minor a cetăţeniei adoptatorului. Ca o măsură de protecţie a intereselor copilului minor, în
cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este
considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

2.1.2. Copilul găsit pe teritoriul României, din părinţi necunoscuţi, dacă, anterior
împlinirii vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia iar părinţii săi nu au nici unul cetăţenia
română (art. 30).
 El va pierde cetăţenia română şi în cazul în care doar unul din părinţi este cunoscut şi
acesta nu este cetăţean român. Aceasta constituie, aşa cum am arătat mai sus, o confirmare a
faptului că în dreptul român, în materie de cetăţenie, se aplică, în principal, principiul jus
sanguinis, iar în mod subsecvent, cât timp nu există elementele care să facă incident acest
principiu, se aplică principiul jus soli.

2.1.3. Copilul minor ai cărui părinţi obţin ambii aprobarea renunţării la cetăţenia
română (art. 28 alin. 2 din legea nr. 21/1991).

Care este data la care operează pierderea cetăţeniei de către copilul minor ? Cu privire
la acest aspect trebuie remarcată grija acordată de legiuitorul român în a asigura copilului
minor o reală protecţie.

Astfel, dacă el se află împreună cu părinţii săi în străinătate ori părăseşte împreună cu
ei ţara, pierde cetăţenia concomitent cu părinţii săi. Dacă aceştia au pierdut cetăţenia română
la date diferite, cetăţenia va fi pierdută raportat la ultima dintre aceste date. În fine, copilul
minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut
cetăţenia română, va pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Aceleaşi dispoziţii
sunt aplicabile şi în cazul în care numai unul dintre părinţi este cunoscut sau este în viaţă.

2.2. Pierderea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual.

2.2.1. Prin retragere. Retragerea cetăţeniei vizează persoana cetăţean român, care:
i) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României ori se înrolează în
forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu
care este în stare de război;
ii) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
iii) este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice
formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.

Fiind o măsură luată cu titlu de sancţiune, retragerea cetăţeniei române priveşte doar
persoana care a săvârşit faptele descrise mai sus şi nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului
sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia pentru cetăţenie, având obligaţia
să producă dovezile de care dispune. Preşedintele Comisiei, stabilind termenul la care se va
dezbate sesizarea de retragere, va solicita punctul de vedere al autorităţilor competente, va
invita persoana care a formulat sesizarea, precum şi orice persoană care ar putea da informaţii
utile şi va cita persoana în cauză cu cel puţin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea
sesizării.

O regulă deosebit de importantă este conţinută în alin. 2 al art. 5 din Constituţia

română, reluată şi de art. 25 alin. 2 din legea cetăţeniei, şi anume aceea că cetăţenia română
nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Două întrebări se nasc în legătură cu
această prevedere:
i) poate fi retrasă cetăţenia română, cu titlu de sancţiune, celui care a dobândit-o
prin adopţie ? şi
 ii) poate fi retrasă cetăţenia română, cu acelaşi titlu, persoanei care a dobândit-o
prin repatriere?

Credem că în primul caz, răspunsul este pozitiv, chiar dacă, potrivit prevederilor
Codului familiei, copilul adoptat are faţă de cel care l-a adoptat aceleaşi drepturi şi obligaţii
pe care le are copilul născut în familia adoptatorului, şi aceasta deoarece legea fundamentală
se referă la faptul material al naşterii ca temei al dobândirii cetăţeniei române.

Pentru aceleaşi motive, credem că în al doilea caz cetăţenia nu poate fi retrasă, chiar
dacă persoana faţă de care s-ar pune această problemă şi-a pierdut la un moment dat cetăţenia
română, redobândind-o prin repatriere, relevant fiind faptul că a fost legat de România prin
aceea că s-a născut în această ţară.

2.2.2. Prin aprobarea cererii de renunţare.

Potrivit art. 27 din legea cetăţeniei, pentru motive temeinice, se poate aproba
renunţarea la cetăţenia română persoanei care:
i) a împlinit vârsta de 18 ani;
ii) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
iii) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară
sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
iv) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

Ca şi în cazul retragerii cetăţeniei române, pierderea cetăţeniei române prin aprobarea

renunţării nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi, aşa
cum am amintit deja, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia
română, minorul pierde cetăţenia română.

2.3 Procedura retragerii sau aprobării renunţării la cetăţenia română, presupune,

ca şi în cazul acordării cetăţeniei române, intervenţia Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
respectiv a Comisiei pentru cetăţenie, preşedintele Autorităţii dispunând prin ordin retragerea
sau, după caz, aprobarea renunţării, apreciind asupra propunerii Comisiei conţinută în raportul
final. Ordinul poate fi atacat în acelaşi condiţii ca şi în procedura acordării cetăţeniei române.
Cererea de renunţare la cetăţenia română se depune la secretariatul tehnic al Comisiei pentru
cetăţenie sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României din ţara în care
solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Data pierderii cetăţeniei române este, după caz, fie aceea a eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română, fie data emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.

3.2. Dovada cetăţeniei române

Aceasta se face cu cartea de identitate, cu buletinul de identitate sau, după caz, cu

paşaportul ori cu certificatul de cetăţenie, eliberat în urma acordării cetăţeniei române la
cerere.
 Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere,
însoţit de buletinul de identitate, cartea de identitate sau de paşaportul oricăruia dintre părinţi.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere.

În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează,
la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.

3.3. Dubla cetăţenie şi apatrizii

Acestea sunt situaţii atipice, care pot apărea în urma unui conflict între dispoziţiile din
legislaţia diferitelor ţări.

Astfel, legea nr. 21/1991 permite dobândirea cetăţeniei române, prin repatriere, de
persoana care mai are şi o altă cetăţenie. De asemenea, copilul născut într-un stat care aplică
regula jus soli din părinţi/părinte cetăţeni/cetăţean român va avea de drept cetăţenia română,
alături de cetăţenia statului în care s-a produs naşterea. Alteori, dubla cetăţenie este urmarea
refuzului general al unui stat de a accepta ca cetăţenii săi să-şi piardă apartenenţa la el.

Dimpotrivă, pot apărea situaţii în care cetăţenia este refuzată de toate statele, lăsând o
persoană fără cetăţenie. Astfel, un copil născut în România din părinţi cetăţeni ai unui stat
care face aplicarea principiului jus soli, nu va fi nici cetăţean român, nici cetăţean al statului
căruia îi aparţin părinţii săi.

Nu se pune nici o problemă în legătură cu cetăţenii români care au în acelaşi timp şi o

altă cetăţenie, deoarece ei au toate drepturile şi obligaţiile garantate şi prevăzute pentru toţi
cetăţenii români. Cât îi priveşte pe cei fără cetăţenie, potrivit art. 18 din Constituţia României
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor,
garantată de Constituţie şi de alte legi şi li se recunoaşte dreptul de azil, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

3.4. Cetăţenia de onoare

Cetăţenia română cu titlu de cetăţenie de onoare se poate acorda unor străini de către
Parlamentul României, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate. Aceasta se face
luând în considerare unele servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române de acele persoane.

Chiar dacă este vorba despre un titlu onorific, iar persoanele care au dobândit cetăţenia
de onoare rămân pe mai departe cetăţeni ai ţării lor de origine, ele se bucură totuşi de toate
drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege şi
de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

3.5 Cetățenia Uniunii Europene

Tratatul privind Uniunea Europeană reglementează cetățenia Uniunii Europene

stabilindu-se că este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru.
Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.

Mai mult, cetățenia Uniunii este condiționată de cetățenia națională a statelor membre
ale Uniunii. Nu poți fi cetățean al Uniunii dacă nu ești cetățean al unui stat membru al
Uniunii.