În dreptul internațional privat prin străin se înțelege acea persoană care nu are cetățenia
statului pe teritoriul căruia se află.

       Instituția străinului cunoaște o dezvoltare istorică destul de interesantă, și a fost

obiectul a numeroase  reglementări.  În decursul istoriei, condiţia juridică a străinului a
suferit transformări profunde determinate de schimbările produse în sfera relaţiilor de
producţie, în raporturile dintre state pe plan internaţional şi de o serie de factori ca:
dezvoltarea economică, contextul istoric concret, regimul libertăţilor, gradul cooperării
economice, starea de pace din zona respectivă.

        Din perioada antică când străinul era asemuit cu pericolul, cu dușmanul și putea
oricând transformat în rob, s-a ajuns la condiția  că majoritatea legislațiilor lumii acordă
străinilor un regim  asemănător, în ceea ce privește volumul de drepturi și obligații, cu a
propriilor cetățeni, cu unele excepții. Ba mai mult, la nivel internațional sau semnat
convenții, tratate care consfințesc  drepturile străinului și prezintă instrumentele necesare
pentru protejarea acestor drepturi.

        Dacă să analizăm legislațiile naționale ale diferitelor state ajungem la concluzia că nu a
fost formulată o noțiune a străinului unanim recunoscută, cu toate că există opinia[1]că  în
această privință pe plan internațional au existat tentative de definire a acesteia. 

        Ordonanța franceză nr.45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în art.l că sunt
considerați străini, în înțelesul ordonanței toate persoanele care nu au naționalitatea
franceză, fie că au naționalitate străină, fie că n-au nici o naționalitate.

         În Grecia, potrivit Legii nr.1975/1991 privind regimul juridic al străinilor, prin străin se
înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoana fără cetățenie.

        Art.2 din legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003 definiția noțiunii de străin ca
fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză.

        În Austria, Legea nr.838/1992 privind regimul străinilor definește străinul ca o persoană
care nu are cetățenia austriacă.

        În România Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194 din 2002 privin regimul străinilor
prevede în art.2 lit. a) că prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia Română.

        Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în Dreptul Uniunii
Europene. Statele Europene membre ale Acordului Shengen din 14 iunie 1985 au convenit in
art.l al Conventiei de aplicare a Acordului Shengen, semnat la 19 iunie 1990 ca prin străin se
înțelege orice persoana, alta decât cetațenii statelor membre ale Uniunii Europene.
        În Republica Moldova conform art.3 din Legea  nr.200 din 16.07.2010 privind regimul
străinilor stabilește că străin este persoana care nu deține cetățenia Republicii Moldova sau
care este apatrid.

        Prin urmare, străinul care se gasește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate
avea statutul de apatrid, refugiat, persoana străina, persoană strămutată.   

        Notiunea de străin poate fi pusă mai bine în  evidență raportând-o la cea de cetățean,
aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie. Cetățenia reprezintă o legătură
politico-juridică între cetățean și stat, este inseparabilă de persoana acestuia, în mod
obișnuit apare în momentul nașterii cetățeanului și dispare odată cu decesul lui. Cetățeanul
rămâne purtător de drepturi și obligații față de stat și în cazul când se află în afara
teritoriului lui, iar statul își păstrează obligațiile de a proteja pe cale diplomatică cetățenii săi
aflați în străinătate.   Faptul ca o persoană nu are cetățenia unui stat în care se află,
locuiește în acel stat, sau este în trecere, este considerat ca probă a situației sale de străin.

        Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislațiile statelor cunosc ca subiect de
drept și străinul persoană juridică (elementul de extraneitate fiind dat în acest caz de
existența sediului în alt stat, precum si de altă naționalitate)[2].

        Apatridul (persoana fără cetățenie) în legislația mai multor state, inclusiv și legislația
Republicii Moldova, este asimilat cu cetățeanul străin.  Apatridia apare datorită faptului că
de multe ori legile care reglementează cetățenia în diferite state  vin în contradicții  între ele,
ducând astfel la apariția acesteia.  Această se petrece atunci când o persoană  își pierde
cetățenia unui stat dar nu a obținut  o altă cetățenie.  Respectiv un copil născut din părinți
apatrizi, este la rândul său apatrid.

        Doctrina autohtonă[3] reliefează anumite deosebiri între apatrid și străin care sunt 
următoarele:

1. unele reglementări privesc doar străinii, care pot fi expulzați, apatrizii care au
domiciliu legal în țară nu se expulzează;
2. statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului iar în lipsa domiciliului,
legii reședinței;
3. dovada cetățeniei este supusă unor reglementări personale;
4. cetățenii străini beneficiază de protecție diplomatică și consulară;
5. cetățenii străini beneficiază de acordurile și tratatele semnate de către statul de
cetățenie și statul în care are statut de străin.

        Pentru a reduce cazurile de apatridie  și a proteja drepturile acestora la nivel
internațional  a fost adoptată Convenției privind statutul apatrizilor  la New York 28
septembrie 1954 și intrată în vigoare la 6 iunie 1960.  Reglemetările convenției oferă
apatrizilor un standard minim de tratament din punct de vedere legal. În această linie de idei
menționăm că, Republica Moldova este parte la Convenţia Europeană a Cetăţeniei şi
Convenţia Consiliului Europei privind evitarea apatridiei în situaţia de succesiune a statelor.
Legislaţia naţională actuală încorporează standardele  internaţionale pentru prevenirea
apatridiei, cetăţenia este acordată copiilor născuţi în Moldova, inclusiv persoanelor apatride
şi cetăţenilor străini.  Retragerea şi renunţarea la cetăţenie sunt condiţionate de existenţa
sau obţinerea unei alte cetăţenii.

        În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustragă unor
condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, şi să
găsească adăpost şi protecţie în altă ţară.  Motivele părăsirii ţării de origine pot fi:
opresiune; persecuţie; ameninţarea vieţii sau  libertăţii;  sărăcie  chinuitoare; război sau
lupte civile; dezastre  naturale  (cutremure, inundaţii, secetă foamete)[4].

        Convenţia de la Geneva din 28.07.1951 privind statutul refugiaților, în art.l, alin. (2), cât
şi Protocolul din 31.01. 1967,  de la New York, prin art. 1.2, definesc refugiatul ca orice
“persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se găseşte în afara
ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în
această ţară”. Această definiție a fost preluată de toate legislațiile care au aderat la
Convenție și la Protocol. De altfel și R.Moldove este printre statele aderante.[5]

        Ne permitem să remarcăm doar în linii generale următorul aspect, la etapa actuală
statele europene se  confruntă cu o mare  criză a  refugiaților, fapt care s-a soldat  cu
numeroase atentate teroriste,  săvârșite cu cruzime, cu pierderi de vieți omenești, în  număr
tot mai mare sau atestat cazuri de agresare a femeilor băștinașe  de către barbații refugiați.
Suntem de părerea că aceste probleme sociale vor avea repercusiuni negative asupra
țărilor europene și Uniunii Europene, dacă nu va fi găsit un consens multiaspectual,  juridic,
economic, social, religios, educațional, integrațional. 

        Noțiunea de strămutat se consideră cetățenii unor state care au fost deportați din țările
lor cu forța, în alte state. Cel mai mare  număr a persoanelor strămutate s-a constatat după
cel de al Doilea  Război Mondial, ca consecință a deportărilor  a milioane de oameni din
ţările ocupate de Germania.

        Prin condiţia juridică a străinilor se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care
le au străinii într-o anumită ţară (alta decât cea de origine).

        Intr-o opinie, condiţia juridică este privită  lato sensu (cuprinzând toate normele
specifice

aplicabile străinilor) şi stricto sensu (folosită spre a delimita o altă instituţie, cea a

conflictului de
legi, care reglementează legea după care să se exercite drepturile şi obligaţiile străinului)[6].

        Prin condiția juridică a străinului se înțelege  ansamblul normelor juridice care
reglementează capacitate de folosință a străinului, adică drepturile și obligațiile  pe care
acesta le are într-un anumit stat, în care are calitatea de străin.[7]

        Din analiza definiților de mai sus se pot trage următoarele  concluzii:

Condiția juridică a străinului are un caracter unilateral deoarece este  stabilită de legea
statutlui  pe teritoriul căruia se află persoana fizică străină. Volumul drepturilor acordate
străinilui  de legea statului de aflare poate fi diferit de volumul drepturilor și obligațiilor
oferite de statul său, astfel încât străinul poate beneficia  de unele drepturi, pe care nu le
avea în țara sa.

        Volumul drepturilor și obligațiilor persoanei fizice străine într-un stat, depind  în mare
parte  de relațiile de colaborare a statului de ședere și a statului său de cetățenie, precum și
de convențiile și tratele internaționale la care sunt parte statele menționate.

         La stabilirea regimului juridic al străinului, statul în care străinul se află poate urmări
două aspecte: acordarea unui regim juridic străinului reieșind din propriile interese, și  
acordarea  unui regim juridic străinului cât mai apropiat de cel al cetățenilor săi.

[1] Valeriu Babără, op.cit., p.150

[2] Alexandru Burian, et al, Drept Internaţional public,Univ. de Stat din Moldova, Univ. de
Studii Europene din Moldova, Asoc. de Drept Intern. din R.Moldova, Ed. a 3-a (rev. şi
adăug.)., Chișinău, 2009, p,190.

[3] Corneliu Vrabie, Dreptul internațional privat, suport de curs, Universitatea de sat „Alecu
Russo” din Băți, Bălți, 2009,  p.54.

[4] Alexandru Burian, et al, op.cit.,p.195.

[5] Monitorul Oficial al R.M.  Nr. 150 din 11.12.2001, art. Nr.1199, Legea nr.677-XV din
23.11.2001.

[6] Virginia Marcu, Nicolae Diaconu, Regimul juridic al străinilor în România, Bucureşti, 2003,
p.2., apud Alexandru Burian, et al, op.cit.,p.190.

[7] Nicoleta Diaconu, op.cit., p.113

Bibliografie

https://administrare.info/domenii/drept/15777-no%C8%9Biunea-de-str%C4%83in-%C8%99i-condi
%C8%9Bie-juridic%C4%83-a-str%C4%83inului

accesat in 25.01,2022