Liceul Tehnologic nr.

1 Sighișoara
Prof. Bartha Cristian
Religie
Clasele a XI-a
Cap I. Învățătura de credință

3. Despre persoana și lucrarea Sfântului Duh în lume

Persoana Duhului Sfânt, Dumnezeu adevărat, Persoană deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul

Sfântul Duh este Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. El este Dumnezeu adevărat, deofiinţă şi egal cu Tatăl şi
cu Fiul. Acest adevăr îl mărturisim de fiecare dată când rostim Crezul: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă
făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”.

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt într-o relaţie de întrepătrundere reciprocă, numită în termeni teologici
perihoreză, având împreună o singură Fiinţă dumnezeiească. Datorită perihorezei, Sfântul Duh este legătura de iubire
dintre Tatăl şi Fiul, Tatăl comunicând iubirea Sa Fiului prin Sfântul Duh, iar Fiul întorcându-o la Tatăl tot prin Duhul.

În această întrepătrundere reciprocă, Persoanele nu se identifică Una cu Alta, ci fiecare îşi păstrează alteritatea,
însuşirile personale, care se numesc proprietăţi. Astfel, fiecare Persoană dumnezeiească păstrează în întregime Fiinţa
divină, Tatăl fiind nenăscut şi necreat din veci, Fiul fiind născut din Tatăl mai înainte de veci, în timp ce Sfântul Duh
purcede din Tatăl din veşnicie.

Purcederea Sfântului Duh

Cuvântul purcede înseamnă provine sau îşi are obârşia. Sfântul Duh, deci, îşi are obârşia în fiinţa Tatălui, provine
din El mai înainte de veci, adică dintotdeauna, la fel cum Fiul este născut din Tatăl din veşnicie. Aceste adevăr este
precizat de Mântuitorul: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu II voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care
de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (In. 15, 26). Totuşi, în ceea ce priveşte modul purcederii, pentru noi,
oamenii, rămâne o taină.

Lucrarea Sfântului Duh în lume

Chiar dacă îl numim pe Tatăl, Creatorul, pe Fiul, Mântuitorul şi pe Sfântul Duh, Sflnţitorul, Persoanele Sfintei
Treimi nu lucrează în lume separate Una de Cealaltă, ci Ele conlucrează. Pentru a arăta această conlucrare, Biserica
foloseşte sintagma: Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt.

Lucrarea Duhului Sfânt începe de la crearea lumii: întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se
purta pe deasupra apelor (Fac. 1, 2). După învăţătura Bisericii, El este Cel care a dat viaţa materiei create: Duhul este cel
ce dă viaţă (In. 6, 63).

De asemenea,

· Duhul Sfânt a vestit pe Hristos proorocilor: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci...” (Evr.l, 1);

· S-a coborât asupra Sfintei Fecioare Maria:” ...Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine...” (Lc. 1, 35);
· S-a arătat Mântuitorului la Botez: Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel
coborându-Se peste El. (Mc. 1, 10);

· a apărut sub chipul unui nor de lumină la Schimbarea la Faţă: ”...un nor luminos i-a umbrit pe ei... ”(Mt. 17, 5).

· La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost trimis de Dumnezeu-Fiul pentru a desăvârşi lucrarea de mântuire, întemeind în
felul acesta Biserica (Fapte, cap.2).

Efectele prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinilor

Duhul Sfânt ni se transmite nouă prin Sfintele Taine şi Ierurgiile Bisericii.

Roadele prezenţei Duhului Sfânt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de
bine, credinţa, blândeţea, înfrănarea, curăţia (Gal. 5, 22-23).

Tot roade ale Duhului Sfânt sunt: pacea sufletească, întrucât este numit Mângâietorul (In. 14, 26); instaurare
dreptăţii. Duhul Adevărului (rugăciunea „Împărate Ceresc"); consolidarea unităţii şi a solidarităţii dintre oameni: ”Ca toţi
fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una...”(In. 17, 21); bunătatea:
Vistierul bunătăţii (rugăciunea „Împărate Ceresc"); curăţirea sufletului de patimi: ”Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte de toată întinăciunea” (rugăciunea „Împărate Ceresc"). Sfântul Duh este Cel Care ne deschide inima şi ne
luminează mintea prin harul divin, pentru ca noi să ne putem întâlni cu Hristos. Cea mai mare roadă a Duhului Sfânt este
dobândirea sfinţeniei: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul
Dumnezeului nostru.” (I Cor. 6, 11).

Duhul Sfânt e cea de a treia Persoană dumnezeiască, izvorul tuturor harurilor şi darurilor cu care suntem
înzestraţi. De aceea, se cuvine să-L cinstim, fie prin rugăciuni, fie prin conlucrarea noastră cu El. Dar cum se revarsă peste
noi Duhul Sfânt? Prin harul divin.

Harul. Raportul dintre har şi libertate. Predestinaţia

Scopul sau menirea fiinţei umane este unirea în veşnicie cu Dumnezeu Tatăl, adică mântuirea: Iisus Hristos, prin
jertfa Sa de pe cruce, a deschis porţile Raiului întregii omeniri (mai precis, ne-a izbăvit de sub povara păcatului
strămoşesc), iar prin învierea cea de-a treia zi ne-a dăruit din nou nemurirea cea pe care Adam a pierdut-o în momentul
căderii.

Dar, cu toate acestea, mântuirea fiecăruia dintre noi nu este numai rodul jertfei lui Hristos ci este şi rezultatul
străduinţelor şi al pocăinţei fiecăruia. „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră” (Flp. 2, 12) ne spune Sfântul
Apostol Pavel. Uşa Raiului este Fiul lui Dumnezeu, cheia care deschide uşa este Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt, a treia
Persoană a Sfintei Treimi, sfinţiţorul şi desăvârşitorul tuturor lucrărilor dumnezeieşti ale mântuirii, îl găsim în Biserică, în
Sfintele Taine.

Harul divin este energia necreată care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei ipostasuri şi care se revarsă prin
Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţirii lor.

Fără harul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui.

„În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2, 8-9), ne spune Sfântul Apostol Pavel, deoarece firea noastră cea
slabă întinată de păcat şi biruită de puterea potrivnicului, nu poate face singură nici o faptă bună spre mântuire. „Fără
de Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5), ne spune Mântuitorul, şi oricât de multe fapte bune am face, tot slugi
netrebnice (Lc. 17, 10) am rămâne înaintea lui Dumnezeu, Care este izvorul milostivirii.

Caracteristicile harului

De aceea, pentru a face primii paşi spre Dumnezeu, are nevoie de harul primit la Botez: „De nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia Cerurilor” (In. 3, 5).

Harul dumnezeiesc nu ni se dă ca urmare a unor merite personale. Dumnezeu, din marea Lui bunătate şi iubire,
ni-l oferă gratuit. Căci se spune în Sfânta Scriptură: „în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este
darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 8).

Universalitatea Harului. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”
(I Tim. 2, 4). De aceea, harul divin se dă tuturor oamenilor spre mântuire, căci Iisus Hristos „S-a dat pe Sine preţ de
răscumpărare pentru toţi” (I Tim. 2, 6).

De aceea, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre conlucrarea dintre om şi harul divin în iconomia mântuirii. Această
conlucrare are la bază libertatea omului, darul prin care Dumnezeu i-a dat şansa să aleagă între bine şi rău, între păcat şi
virtute, între sfinţenie şi decădere: Dacă el alege calea desăvârşirii, Dumnezeu îi aprinde înainte făclia harului. Omul îi
dăruieşte Părintelui său, cu smerenie şi Cu căinţă, puţinul pe care e în stare să-l facă pentru mântuirea sufletului său. Iar
Acesta, ca un Tată bun şi îndurat, îi trimite în ajutor harul Său, cel care desăvârşeşte încercarea omenească şi care
întăreşte neputinţa omenească cu putere de sus (Ceea ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu).

Pentru a fi folositoare în vederea mântuirii, faptele bune ale omului trebuie însoţite de smerenie. Prin smerenie
Sfânta Fecioara Măria a zdrobit capul şarpelui, născând pe Izbăvitorul omenirii. Şi tot prin smerenie Dumnezeu a dăruit
omului puterea de a birui orice ispită a vrăjmaşului. Smerenia este, aşadar, cheia prin care se deschide uşa Raiului şi
virtutea care oglindeşte cel mai bine lucrarea harului Sfânt asupra Omului. Dacă omul nu s-ar goli de sine înaintea
dumnezeirii, n-ar putea ajunge la conlucrarea cu Dumnezeu şi; n-ar putea atinge niciodată desăvârşirea... Când spune că
scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov nu face decât să ne aducă aminte că
nimeni dintre noi nu se poate mântui fară a-L chema în adâncul său pe Mângâietorul, Duhul adevărului, Care
pretutindeni este şi pe toate le împlineşte spre izbăvirea tuturor fiinţelor omeneşti din robia păcatelor şi a întunericului.

Totuşi, observăm că nu toţi oamenii se mântuiesc, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Mt. 20, 16). De ce se
întâmplă aşa? Pentru că, deşi harul se oferă tuturor, el nu forţează libertatea omului, nu sileşte pe nimeni să-L
primească. Căci a spus Mântuitorul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el
şi voi cina cu el şi el cu Mine...” Omul este înzestrat cu libertate, se mişcă liber în tot ceea ce face. Dumnezeu nu-l
coordonează ca pe o marionetă, ci omul este liber să conlucreze sau nu cu acest har. El este tot timpul chemat să
răspundă la colaborarea cu harul, dar numai el poate hotărî dacă o va face sau nu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în acest sens: „Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu
voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă, pentru că El nu voieşte să silească pe nimeni.

Material bibliografic:

Biblia sau Sfânta Scriptură,

Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pp. 235-243; Ene Branişte,
Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 186;

Valer Bel, Dogmă şi propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 102-106.