Tema nr. 1 „Rădăcinile Europei.

Europa preistorică și protoistorică”

Plan:
1. Primii locuitori ai Europei. „Revoluția neolitică”. Originea producției.
2. Europa protoistorică. Civilizația megalitică. Fenomene culturale paneuropene.
3. Originea și natura entității indo-europene. Urbanizarea și apariția de noi clase sociale.
I

Legenda: „ Zeus îndrăgostit de Europa, fiica lui Agenor, regele din Tyr (Fenicia), s-a
transformat în taur și a răpit-o”.
Poetul Hesiod, sf. sec. VIII probabil a fost primul care a folosit termenul de „Europa” „cei
care trăiesc in bogatul Peloponez, pe cei din Europa, cit și pe toți cei care trăiesc in insulele
scăldate de valuri”. Prin urmare, pentru greci Europa era concepută, ca un teritoriu foarte strimt
al continentului care poartă astăzi acest nume. Noțiunea de Europa nu coincidea la acel moment,
cu cea de civilizație.
Leagănul omenirii nu se găsește în Europa, ci in Africa, acolo unde homo habilis - primul din
familia hominizilor care a conceput şi realizat unelte şi care a dispus, se pare, de un limbaj
articulat - a apărut acum 2,5 milioane de ani. Primele migraţii spre Europa şi Asia s-au petrecut
cu 1 ,5 milioane de ani în urmă și cuprins mai întâi regiunile mediteraneene.
Datoria Europei și a lumii contemporane fată de comunitățile umane, care au populat Grecia
antică este una crucială. În major națiunile europene contemporane le datorează instrumentarului
său intelectual, categoriile de gândire care structurează viziunea despre lume, fundamentele
conceptelor politice, estetice și morale, transmiterea în Occident, prin intermediul limbii şi a
gândirii grecești, a creștinismului primitiv. Aici s-a născut cea ce numim astăzi Civilizația.
DEX: 1. „Cultură - totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a
instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. 
2. „Civilizație - nivel înalt de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o
epocă dată, a unui popor, a unui stat etc.”.
Trei secole mai târziu, părintele istoriei Herodot evocă cele trei pârți care compun
uscatul : Asia, Libia și Europa, fără a indica, totuși, pentru aceasta din urmă, limite precise:
doar, eventual, acea Europă conturată în sud, în jurul Mediteranei. Despre contururile sale
occidentale, acesta scrie: „Cu toată străduința mea, nu am până acum mărturia unei persoane că
ar fi constatat existența unei mări dincolo de Europa”.

1
 În rest, dacă acesta admite că s-ar întinde spre est până la Don (Tanais), iar spre nord,
dincolo de Dunăre (Istros), totuși nu menționează mai nimic in legătură cu limitele nordice ale
„Europei din Tyr”, venită, după legendă, „din Fenicia in Creta și apoi în Licia”.
Promontoriul occidental al imensului bloc euro-asiatic, Europa este delimitată, arbitrar, la
est de linia munților Urali prelungită, până la Marea Caspică, de fluviul cu același nume.
Celelalte două laturi ale triunghiului sunt, limite naturale, formate, la vest, de Oceanul Atlantic și
de mările aflate in prelungirea lui (Marea Nordului, Marea Baltică, includem aici și Oceanul
Înghețat), iar la sud de Marea Mediterană, presărată cu insule, care o fac ușor navigabilă, chiar și
de către ambarcațiuni ușoare.
Leagănul omenirii nu se găsește în Europa, ci in Africa, acolo unde homo habilis -
primul din familia hominizilor care a conceput și realizat unelte și care a dispus, se pare, de un
limbaj articulat - a apărut acum 2,5 milioane de ani.
Primele migrații spre Europa și Asia sunt cu puțin posterioare apariției unei subspecii mai
evoluate, homo erectus, complet biped și dotat cu o capacitate craniană mai mare. Ele au loc,
deci, cu 1 ,5 milioane de ani în urmă și cuprind mai întâi regiunile mediteraneene. Implantările
se vor extinde apoi spre nord, concomitent cu retragerea ghețarilor, până in momentul in care o
nouă fază de răcire va constrânge populațiile răsfirate și încă puțin numeroase (se pare că nu mai
mult de câteva sute de mii de indivizi pe ansamblul spațiului continental și rural) să aleagă
regiuni mai primitoare.
Despre lunga perioadă care desparte apariția pe continentul nostru a primelor așezări
umane de apariția strămoșului nostru imediat - omul din Neanderthal -, dispunem de o
cunoaștere foarte lacunară și discontinuă, fondată pe studiul efectuat de preistoricieni asupra
urmelor lăsate de homo erectus . Despre „omul de Mauer”, cea mai veche fosilă umană de pe
continent, a cărui. mandibulă a fost descoperită în 1907 în acest sat din Baden-Wiirtemberg,
aproape de Heidelberg, in Germania, amestecată cu diverse fosile animale, știm că trăia acum
650.000 de ani și că se hrănea in special cu carne.
Acești primi locuitori ai Europei, repartizați în grupuri puțin numeroase între Azerbaidjan
și Spania și între Marea Mediterana și Țară Galilor, prezintă trăsături care îi deosebesc de alte
ramuri ale lui homo erectus instalate în Africa și Asia. Aceștia sânt oameni robuști, cu un craniu
având fruntea teșită, un prognatism puternic, dinți voluminoși la bărbați, mai mici la femei, și o
capacitate craniană încă redusă (de la 1.100 la 1 .200 cmc ), dar care tinde să se mărească cu

2
vremea. Ei știu să cioplească osul și piatra, trăiesc din ce vânează, din cules, din adunatul
scoicilor.
Între 100.000 și 35.000 î.e.n., adică pe parcursul ultimei glaciațiuni (Wiirm), un grup
relativ omogen populează continentul european din Spania de Sud în Italia meridională, din
Aquitania în Belgia și din Germania de vest până în Carpați și Crimeea. După descoperirea
făcută în 1856 în Neanderthal (aproape de Diisseldorf, în Germania) a resturilor unui schelet
uman și, în special, a calotei craniene a unui om de 50 de ani, s-a dat acestui grup numele de
umanitate „neanderthaliană”, dar trăsăturile care o caracterizează - cutie craniană voluminoasă
(+1 .500 cmc), prognatism puțin acuzat, talie medie (-1 ,55 m), schelet robust, musculatură
puternică, asimetrie a hemisferelor cerebrale - se regăsesc și pe resturile dezgropate în 30 de
situri explorate (din care jumătate sânt în Franța și Belgia).
Cu cea 35.000 de ani î.e.n. , apare în Europa omul modem - homo sapiens sapiens - sau
omul de Cro-Magnon, de la numele adăpostului de sub stâncă de la Eyzies-de-Tayac, în
Dordogne, unde au fost descoperite, în 1868, cinci schelete a căror morfologie este foarte
apropiată de cea a contemporanilor noștri: talie înaltă (+ 1 ,70 m), craniu voluminos ( 1.400
cmc), față largă și joasă, frunte verticală și bombată etc. Venit din Orientul Mijlociu, unde
apăruse cu zeci de mii de ani în urmă, acesta s-a instalat, progresiv, pe aproape tot continentul,
migrând spre nord în ritmul marilor mutații climaterice și atingând Danemarca și sudul
Scandinaviei între 11 .000 - 9.000 î.e.n.
S-a crezut multă vreme că sapiens sapiens luase brusc locul omului de Neanderthal, că
trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior s-a operat fără tranziție, printr-o ruptură
brutală, atât la nivelul tipurilor umane cit și al civilizațiilor. Or, descoperirile de acum 15 ani - în
special cele din Saint-Cesaire, în Charente, unde un schelet de neanderthalian a fost descoperit
într-un nivel al paleoliticului superior, „châtelperronianul” - i-au făcut pe specialiști să conceapă
un scenariu mai puțin abrupt al trecerii de la umanitate la alta, probabil cu o fază de coexistență
și de fenomene de aculturație și metisaj.
Două trăsături majore caracterizează, in ultimă instanță, populațiile paleoliticului
superior. Prima privește înhumarea morților și riturile funerare, deja prezente, după cum am
văzut, în perioada precedentă, dar care vor cunoaște de atunci o puternică diferențiere.
A doua inovație, de o foarte mare importanță, privește inventarea artei, apărută, mai întâi,
sub o formă primitivă in jur de 35.000, apoi îmbogățită începând cu 20.000 i. e. n., sub tri-pla

3
formă a obiectelor decorate (lănci, vârfuri de harpon, pandantive), a artei mobiliere (statuete,
plachete și blocuri decorate) și a marii decorații parietale.
Ca și pentru apariția omului, Europa n-a avut privilegiul de a „întimpina primele
civilizații”, in sensul de epocă istorică. Acestea au început să se dezvolte, intre mileniile VIII-VII
i. e. n., în zona cuprinsă între Mediterana și Golful Persic, pentru a constitui ceea ce preistoricul
britanic Goldon Childe a numit „revoluția neolitică”.
Ceea ce caracterizează, in principal , neoliticul este înlocuirea acestei economii „de
pradă”, fondată pe vânătoare, pescuit și cules, cu o economie de producție, bazată pe
agricultură și pe creșterea animalelor. Acestui nou tip de relație între om și mediu, care va
obliga grupurile umane să se sedentarizeze și să adopte o organizare socială mai sofisticată, îi
corespund mutații importante în domeniul habitatului și al uneltelor. Schimbările decisive au
avut loc în mileniile al VIII-lea și al VI-lea, în Orientul Apropiat, în zona „cornului fertil”, care
se întinde în nordul deșertului Siriei, din Sinai până în Golful Persic.
În cursul celor două milenii care au urmat se desăvârșește lenta omogenizare a spațiului
neolitic european, fie prin aculturație, fie în urma unor mișcări migratoare de anvergură, în
funcție de procesele care continuă să diferențieze curentul mediteraneean de cel care a luat
naștere în Balcani. Între Dunăre și Atlantic, condițiile in care s-a efectuat transmiterea tehnicilor
și a practicilor neolitice au favorizat, dimpotrivă, apariția, dacă nu a culturii unice, cel puțin a
unui ansamblu cultural relativ omogen.