Unii arheologii estimează că originea îndepărtată a acestei ramuri occidentale a indo-

europenilor ar trebui căutată în purtătorii culturii tumulilor din epoca bronzului, întinsă de la
Rin până la pădurile Boemiei. Unitatea civilizației care caracterizează lumea celtică la apogeul ei
nu permite, în nici un caz, să se vorbească despre un „imperiu celtic”. În primul rând, din cauza
unei foarte mari discontinuități ce caracterizează implantarea populațiilor respective. Spațiul
celților secolelor IV-III î. e. n., poate fi comparat cu o țesătură în care firele sânt rare și la mare
distanță unele de altele, cu puternice nuclee tribale, între care se deplasează grupuri de
importanță și omogenitate inegale, atrase când și când într-un punct sau altul care li se oferă de
posibilitatea de a acapara teritorii sau prăzi. Față de marile „invazii germanice” din secolul al V-
lea î.e.n., provocate de presiunea nomazilor orientali, invaziile celtice se înrudesc, se pare, mai
curând cu cele ale jefuitorilor și aventurierilor scandinavi din Evul Mediu timpuriu. Migrarea
unui popor întreg, cu familii și cu bagaje, așa cum o descrie Cezar referindu-și la helveții din
secolul I î.e.n., nu este deloc specifică colonizării celtice, aceasta bazându-se cel mai adesea pe o
recrutare om cu om din surplusul de populație.
Prin urmare, nu exista continuitate între principalele nuclee de populație celtă. Și nici
unitate de rasă, elementele care compun lumea celtică aparținând tot atât de bine raselor alpine
și dinarice brahiocefale, cât și rasei nordice doliocefale. Cât despre unitatea lingvistică, aceasta
este departe de a fi absolută. Într-adevăr, dacă limbile celtice fac parte din complexul indo-
european, ele se împart, după paleontolingvişti, în două grupe principale: grupul breton, căruia îi
aparțin celții continentali, și grupul goidelic care corespunde populațiilor celte care au emigrat
într-o perioadă relativ veche (sfârșitul neoliticului) în Marea Britanie și Irlanda.
Dacă există omogenitate între grupurile umane care formează lumea celtică, ea este de
ordin cultural și se aplică în special civilizației Latene. Născută la începutul secolului al V–lea
î.e.n. în Germania meridională și în Franța de Est prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente
împrumutate de la greci și etrusci, aceasta a câștigat treptat cea mai mare parte a teritoriilor
ocupate de celți.