A doua independență

La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state naționale, Republica
Moldova și-a declarat independența. La doar câteva ore după proclamarea independeței, România
recunoște oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima țară care face asta. La 21
decembrie 1991 Republica Moldova semnează actul de constituire a Comunității Statelor Independente.
În 1992 Republica Moldova devine stat-membru al Organizației Națiunilor Unite.

Înainte de proclamarea independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care sprijinea
reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări secesioniste care pledau pentru despărțirea
unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste, au proclamat
unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat o serie de ciocniri armate între trupele de
ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu morți și răniți s-a
produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2 noiembrie 1990 (3 morți, peste 30 răniți din ambele
părți). A urmat altă ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste 5 răniți din ambele părți). De
la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un caracter permanent, această data fiind considerată
(cu unele contestări) începutul Războiul din Transnistria. Republica Moldova a fost nevoită să lupte
pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din
partea Rusiei și Ucrainei, care au susținut armat forțele locale separatiste. La 21 iulie 1992, conflictul a
fost aplanat printr-o convenție semnată între Republica Moldova și Federația Rusă.

Noul parlament, ales la 27 februarie 1994, ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, renunță la imnul
național „Deșteaptă-te, române!” și stabilește limba moldovenească drept limbă de stat.[36] Prin noua
Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova,
Transnistria și Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. La 25 iunie 1995
Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile parlamentare din 22 martie 1998 se
constituie o alianță de centru-dreapta – Alianța pentru Democrație și Reforme –, care formează
guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele 104 mandate, trece în opoziție. [36]

La 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un amendament la constituție, prin care

Republica Moldova devine republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de către
parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea parlamentului de a alege un nou șef al
statului îi permite președintelui Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să fixeze
alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice înscrise în cursa electorală doar
trei acced în parlament, Partidul Comuniștilor obținând 50,7% din sufragii, la redistribuirea mandatelor îi
revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianța Dumitru Braghiș” obține 13,3% din voturi și 19
mandate, iar Partidul Popular Creștin Democrat – 8,2% și 11 mandate. Liderul comuniștilor, Vladimir
Voronin, este ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului. Astfel, Republica Moldova este
primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul Comunist nereformat revine la putere. [

În martie–aprilie 2002, la Chișinău au loc ample manifestații populare împotriva deciziei de a

introduce limba rusă ca a doua limbă oficială a statului.

La reuniunea de vârf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se angajează să-și retragă forțele din
Transnistria, promisiune reiterată și la reuniunea de la Porto din 2002, fără a respecta însă nici unul din
aceste angajamente până în prezent.

În alegerile parlamentare din 6 martie 2005 Partidul Comuniștilor obține 46% din sufragii și 56 din cele
101 mandate ale parlamentului; Blocul „Moldova Democrată” – 28,5% (34 de mandate), iar PPCD – 9,1%
(11 mandate). La 4 aprilie 2005 Vladimir Voronin este reales de parlament în funcția de președinte. [36]
În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a câștigat scrutinul cu 49,48% din
voturi, obținând 60 din cele 101 de mandate în parlament; urmat de cǎtre Partidul Liberal cu 13,13%,
Partidul Liberal Democrat cu 12,43% și Alianța Moldova Noastră cu 9,77%.

La 7 aprilie 2009, zeci de mii de protestatari, în mare parte tineri, au protestat la Chișinău, acuzând
guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită
provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clǎdirile Parlamentului și Președenției.
[54]
 Actele violente au fost condamnate de cǎtre OSCE. [55]. Peste 100 de polițiști au fost răniți în
confruntări. Iar în noaptea de 7 spre 8 aprilie sute de tineri au fost reținuți de poliție și maltratați în
comisariate. Potrivit Ministerului de Interne, circa 270 de persoane au fost torturate atunci. [56]

Partidele de opoziție au blocat de două ori alegerea candidatului comunist la funcția de președinte ceea
ce a dus la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate pe 29 iulie 2009, la care Partidul
Comuniștilor se plasează din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de mandate), dar partidele de opoziție
(PL, PLDM, AMN și PDM) fac o coaliție numită Alianța pentru Integrare Europeană, și având majoritatea
cu 53 din cele 101 de locuri în parlament formează un guvern. Alianța a încercat să aleagă președintele,
unicul candidat la funcția de președinte fiind Marian Lupu, actualul președinte al PDM. PCRM nu a
înaintat nici un candidat. Au avut loc două încercări de a alege președintele și ambele boicotate de către
PCRM și soldate cu eșec din imposibilitate de acumulare a celor 3/5 din voturi pentru candidatură. A
urmat trei perioade de interimat la funcția de șef al statului, Mihai Ghimpu (2009–2010), Vlad
Filat (2010), Marian Lupu (2010–2012), ca în martie 2012 componentele Alianței să ajungă la un numitor
comun numind în funcția de președinte o persoană apolitică, magistratul Nicolae Timofti.

Politica interna

Parlamentul Republicii Moldova este unul unicameral și are 101 de locuri (majoritatea simplă,
conform Curții Constituționale, fiind de 52 voturi), iar membrii săi sunt aleși prin vot popular la fiecare
4 ani. Parlamentul alege președintele (șeful statului). Președintele propune prim-ministrul (șeful
guvernului) care la rândul său întemeiază un cabinet guvernamental, ambele cu acordul
Parlamentului.

După alegerile din 6 martie 2005, majoritatea parlamentară o deținea Partidul Comuniștilor din

Republica Moldova (PCRM), care dispune de 55 locuri. Opoziția este reprezentată de patru formațiuni
politice - Alianța „Moldova Noastră” - 13 locuri, Partidul Democrat din Moldova - 9 locuri, Partidul
Popular Creștin Democrat - 7 locuri, Partidul Social-Liberal - 3 locuri, precum și de 14 deputați
neafiliați (inclusiv 4 deputați membri ai Partidului Democrației Sociale și 2 deputați membri
ai Partidului Național Liberal, formațiuni constituite după alegerile parlamentare din 6 martie 2005).

Spectrul politic din Moldova s-a schimbat în mod vizibil din 2005. Blocul „Moldova Democrată” (BMD),
aflat în opoziție, a obținut 29% din voturi la alegerile din 2005. Această formațiune s-a dezintegrat însă
în decurs de câteva săptămâni de la alegeri, după ce PDM și PSL s-au despărțit de Bloc, lăsând doar
Alianța „Moldova Noastră” (AMN). În vreme ce PPCD și PDM au menținut într-o oarecare măsură
colaborarea cu PCRM, aflat la putere, PSL a retras în mod public sprijinul acordat anterior PCRM.
Restul opoziției de centru și centru dreapta constă în principal din Partidul Social-Democrat din
Moldova (PSDM), Partidul Democrației Sociale (PDS), Partidul Popular Republican (PPR) și Partidul
Național Liberal (PNL)3. Opoziția de stânga este reprezentată în principal de Partidul Socialiștilor din
Republica Moldova „Patria-Rodina” (PSRM) și de Mișcarea Social-Politică „Ravnopravie”.
Guvern (36)

     PSRM (36)

     PDM (29)

Opoziție (35)

     ACUM (25)

     ȘOR (7)

     Politician independent (3)

Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 sunt câștigate din nou de Partidul Comuniștilor din Republica
Moldova – 60 locuri, acesta fiind acuzat de opoziție că a fraudat masiv alegerile, urmat de Partidul
Liberal – 15 locuri, Partidul Liberal Democrat – 15 locuri și Alianța Moldova Noastră – 11 locuri. Aceste
alegeri nu au fost validate niciodată, fiind organizate alte alegeri repetate mai târziu.

La acest scrutin, 5 aprilie 2009, s-au desfășurat alegeri la nivel local pentru a patra oară de când
Moldova a obținut independența în 1991, și al treilea scrutin național de la venirea la putere a
Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) în 2001. La alegerile parlamentare din 2005
PCRM a obținut 46% din voturi și 56 dintre cele 101 locuri în parlament. În urma alegerilor, PCRM a
ajuns la o înțelegere cu mai multe partide de opoziție, inclusiv Partidul Democrat din Moldova (PDM),
Partidul Social-Liberal (PSL) și Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), care i-au acordat susținerea
necesară pentru realegerea lui Vladimir Voronin ca președinte al republicii la data de 4 aprilie 2005.

În martie 2012, Nicolae Timofti, candidatul Alianței pentru Integrare Europeană a fost ales președinte
al Republicii Moldova în Parlamentul de la Chișinau.[76] La 22 mai 2012, Nicolae Timofti a promulgat
Legea cu privire la modificarea și completarea Legii 100 privind actele de stare civilă; ca urmare a
acestei legi, cetățenii Republicii Moldova pot să-și indice în actul de identitate naționalitatea română
dacă se auto-identifică români.[77]

Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 au fost cea de-a VIII-a competiție electorală de acest fel
după proclamarea independenței Republicii Moldova, la scrutin participînd 26 de concurenți electorali
(la finele campaniei au rămas 24 de concurenți). Rata de participare la scrutin a constituit 57,28%, iar
mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PSRM — 25 de mandate, PLDM — 23, PCRM
— 21, PDM — 19 și PL — 13.[78]

Pe 30 octombrie și 13 noiembrie 2016 în Republica Moldova s-au desfășurat alegerile prezidențiale,

după ce prin decizia Curții Constituționale din 4 martie 2016 s-a revenit la alegerea Președintelui prin
vot direct de către cetățeni. Primul tur de scrutin din 30 octombrie 2016 cu o rată de participare de
50,95% a fost validat, fiind depășit baremul de validare al alegerilor de 1/3 din numărul alegătorilor
înscriși în listele electorale. Deoarece niciunul dintre cei 9 candidați la funcția de Președinte al
Republicii Moldova nu a întrunit 50% din voturile valabil exprimate, un al doilea tur de scrutin a fost
organizat pe 13 noiembrie 2016. Lupta s-a dat dintre primii doi candidați care au obținut cel mai mare
număr de voturi pe 30 octombrie — Igor Dodon și Maia Sandu. Prezența la vot a fost de 53,45%, iar
Igor Dodon a fost ales în funcția de Președinte al Republicii Moldova.
). Este ceea ce înseamnă capacitatea Alianţei Tratatului de Nord de a raţionaliza sistemele sociale. Starea
actuală a societăţii din Republica Moldova, măcinată de corupţie, sisteme de cumetrii în selecţia și
promovarea cadrelor de orice fel (nivel politic, administrativ, academic), corupţia instituţionalizată și
corupţia de stat, conducere și loializarea subordonaţilor prin dosare și șantaj etc. etc. nu are
deocamdată nici o legătură cu funcţionarea unei societăţi care vrea să se integreze în UE.