“Amurg violet”

George Bacovia

Poezia “Amurg violet” face parte din volumul de debut al lui G. Bacovia, volum intitulat
“Plumb”, publicat in 1916 ,completand un lung sir de texte bacoviene al caror simbol central
devine amurgul , anuntat inca din titlu: “Amurg”, “Amurg de iarna”, “Amurg de toamna”,
“Amurg antic”, “Oh, amurguri…”.

Textul este inspirat dintr-o intamplare inedita din copilaria poetului : descoperind in
imprejurimile casei parintesti o biserica ce-i place foarte mult , copilul Bacovia este inchis, din
neatentie, de catre paracliser, in turnul bisericii, unde petrece singur o noapte.

Titlul isi centreaza semnificatiile in resursele sugestive ale substantivului “amurg”, care
numeste momentul de gratie al zilei cand lumina, agonizand, plateste tribut intunericului.
Devenind aici polul de semnificatie al intregului imaginar poetic bacovian , amurgul , spre
deosebire de apus, numeste o stingere lenta, de durata, o agonie a ultimelor raze de soare, in sens
poetic, conotativ, o suferinta careia moartea amana sa-i puna capat, sau, in termenii unui exeget
precum Ion Caraion, un “sfarsit continuu”.

Epitetul din titlu dezvolta, in plus, o imagine sinestezica, vizuala si tactila in acelasi timp, a
culorii razelor soarelui la asfintit si a senzatiei de atingere rece, de infrigurare, care se lasa peste
lume, anuntand ca teme centrale ale textului singuratatea si presentimentul mortii, percepute
ca un fenomen natural, firesc, fara nimic agresiv in manifestarea sa.

Altfel spus, ideea centrala a textului, ramasa exprimata vag , ar fi aceea ca fiinta umana se stinge
cu fiecare clipa traita, ca avem la dispozitie existente mai lungi sau mai scurte, in care ne putem
imprieteni cu ideea finitudinii noastre in plan material, acceptandu-ne disparitia fizica fara
zbateri, fara spasm, fara delir final. Asadar, poezia “Amurg violet”, din punct de vedere tematic,
ramane o meditatie discreta, in registru minor, asupra presentimentului unui sfarsit individual si
colectiv, daca ne gandim ca in aceasta ultima culoare a spectrului solar se scalda nu numai fiinta
poetului, ci si o intreaga “lume lenesa, cocheta”, vegetalul plopilor si zidurile de piatra ale unui
orasel medieval, vazute de undeva de sus.

Al doilea simbol central al poeziei este unul de factura cromatica-violetul, adjectivul in

discutie aparand folosit in mod simetric , de cate trei ori , in fiecare catren al poeziei, ce au in
structura lor cate doua versuri-refren ce imprima o tonalitate elegiaca mesajului liric. Numind
ultima culoare din spectrul solar, cu care se intra si prin care se iese din bezna, violetul isi
sporeste forta de sugestie in versul- incipit (“Amurg de toamana violet”), in care toamna devine
un anotimp al rememorarilor si al recapitularilor pasnice, al acceptarii si al resemnarii.
 In directa legatura cu limbajul poetic simbolic stau si dimensiunile concentrate ale
textului, cu aspect eliptic, de mesaj frant, care mizeaza pe o estetica a vagului, in sensul ca
peisajul urban descris aici creeaza impresia unei volatilizari a materiei, a unei lichefieri, de parca,
in contururile sale, tabloul s-ar dezintegra, pierzandu-si treptat din consistenta, din materialitate,
transferandu-se intr-o dimensiune a visului, a iluziei optice , in imponderabil chiar, cum se
intampla in ultima strofa: “Din turn, pe camp, vad voievozi cu plete/Strabunii trec in palcuri
violete”.

Fie pentru ca perpectiva descriptiva este una panoramic-descendenta (de la distanta si de sus in
jos), fie pentru ca starea de fond a fiintei lirice este una de detasare, de instrainare calma de
planul material al lumii, de rupere a legaturii cu concretul, cu zbuciumul existential, de retragere
in pasivitate si in contemplatie, versurile degaja, din toate articulatiile lor, o instrainare a fiintei
bacoviene de viata si de semeni, de bucuria de a fi viu si de a trai. Stau ca dovada substantivele
cu forma nearticulata, sau articulate nehotarat (“plopi”, “amurg”,”siluete”, “apostoli”,
“voievozi”) si substantivele colective (“o lume”, “palcuri”, “multimea”), care subliniaza o stare
de apatie si de devitalizare. Intareste aceasta impresie lipsa oricaror imagini auditive si
olfactive, in conturarea peisajului, cat si sintaxa poeziei, versurile reunind exclusiv propozitii
principale juxtapuse, ca intr-o ampla enumeratie ce inregistreaza pasiv, indiferent, rece, detalii
oarecare ale unui peisaj citadin.

Converg acum spre tema mortii si a presentimentului unui sfarsit iminent, detaliul
“odajdiilor violete” (descriere metaforica a verdelui vegetal al frunzisului , contaminat de
lumina crepusculului), in care se-nvesmanta siluetele sihastre ale plopilor , martori ai ritualului
“ingroparii” luminii , in linia orizontului, ca si imaginea fantasmelor voievodale descrise in
ultima strofa a poeziei. Singura, strofa mediana face referire la o lume inca vie, dar care se misca
incet, ca dintr-o amortire , incat sa se smulga cu greu dintr-un vis colectiv al stingerii.
Schematismul, artificialitatea si letargia stilului de viata burghez sunt demascate in aceeasi
strofa mediana: “ Pe drum e-o lume lenesa, cocheta/ Multimea toata pare violeta”.

Un detaliu de ordin biografic ar putea deschide o noua perspectiva de interpretare a

imaginilor poetice descrise in cele trei catrene ale poeziei. O mare pasiune a poetului, pentru
timpul liber, a fost desenul in carbune si in creion, iar peisajul descris aici aminteste de
ilustratele sau de cartile postale realizate in sepia sau in creion chimic, cele trei strofe, prin
mesajul lor concentrat, aproape telegrafic, devenind practic mesajul de pe spatele unei astfel de
ilustrate, mesaj expediat de un eu liric pentru care maturitatea corespunde obisnuintei de a nu se
mai raporta la niciun loc de pe pamant ca la un “acasa”, de a rataci printre cei din aceeasi specie
cu tine ca printre niste straini.

Asa se face ca pastelul acesta autumnal, in tonuri reci, analizat mai indeaproape, nu este nici pe
departe monoton din punct de vedere cromatic . Ca orice desen in creion, el se deschide in tuse
cand mai stinse, mai diluate, chiar estompate(in contextele in care adjectivul “violet” apare
folosit cu functia de nume predicativ : “orasul e violet”, “multimea pare violeta”), cand mai
intense (in contextele in care acelasi adjectiv este folosit cu functia de atribut: “amurg
violet”,”odajdii violete”, “palcuri violete”).

De aceea, o patrundere fidela a atmosferei lirice generate de poezia de fata ne-o poate
facilita doar acest simbol cromatic caruia i se dedica practic intregul textul bacovian, asemenea
unui imn sau unei ode inchinate insesi culorii amurgului. Amestec de rosu (culoare fierbinte,
incendiara) si de albastru (culoare rece, revigoranta, vibranta),violetul patreaza aici, ca simbol
chromatic, si un versant de semnificatii pozitive, in ciuda faptului ca in Orient, spre exemplu, el
ramane o culoare de doliu. Gratie numarului mare de vocale(mai ales deschise) pe care le contine
cuvantul in sine, acesta presupune o sonoritate cu ecouri metafizice, care trec dincolo de limitele
de “carne” ale lumii. Despre cele trei vocale in discutie, un poet simbolist precum Arthur
Rimbaud ar fi spus, pe rand, in poemul sau intitulat “ Vocale”, cam asa: “ I-rosu/ purpuri, sange-
n flegma/ras mandrei guri in bale/de furie au ale betiei penitente”; “O-bleu/Trambita suprema a
straniilor plangeri/ tacere traversata de Cosmosuri si ingeri”; “E-alb/ceturi inocente/lami de
semete sloiuri, regi albi, umbele pale”.

Asadar, cantand un imn violetului, Bacovia omagiaza in imagini difuze sfarsitul si inceputul,
moartea si invierea, purificarea necesara oricarui nou inceput, prin botezul materiei in lumina
violacee a asfintitului de soare, ca in textura unui lichid amniotic.

Inspirand modestie la nivelul mijloacelor de expresie si un fel de zgarcenie de cuvinte, poezia

“Amurg violet” ramane un text reprezentativ pentru estetica simbolista, propunand o viziune
asupra lumii ca joc inselator de aparente, ca proiectii de moment ale unor stari interioare,
schimbatoare de la un moment la altul.

Cu fiecare vers al poeziei analizate aici, George Bacovia omagiaza practic doua mari deziderate
ale simbolismului european: cel exprimat de Verlaine: Poezia este “muzica inainte de toate” si
cel exprimat de Mallarme: ”A numi un lucru inseamna a suprima trei sferturi din placerea
poemului(…)Sa-l sugerezi, acesta e visul. In poezie trebuie sa existe intodeauna enigma”.