Tema 1.

Civilizația europeană: definiții și interpretări

Semnificația conceptului de civilizație. Corelația dintre cultură şi civilizație

De-a lungul timpului cultura și civilizația au fost privite fie în relațiile de opoziţie, fie în relaţie
de unitate, sau ca termeni sinonimi care se referă la această realitate. Astfel termenii de cultură şi
civilizaţie au fost utilizaţi cu sensuri diferite în spaţiul francez și cel german. În Franţa civilizaţia
era considerată un termen cu o sferă mai amplă. În Germania, dimpotrivă, teoreticienii au acordat
culturii o sferă mai largă şi au văzut în civilizaţie doar componenta materială, tehnică şi economică
a culturii. În SUA termenii au fost utilizaşi multă vreme cu aceeaşi semnificaţie, desemnând în mod
global ”modul de viaţă al unui popor”.
Termenul de civilizaţie a fost construit în epoca modernă(sec.XVIII) prin derivarea lui din cuvintele
latine: civis, civitas, civilis, civilitas, semnificând calităţile cetăţeanului care trăieşte într-o cetate-
stat, cetăţean care se conformează regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice, şi
înseamnă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi social),
reuşind mai mult sau mai puţin să-l supună, să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. În
sfera civilizaţiei sunt incluse: alimentaţia, locuinţa, vestimentaţia, construcţiile publice şi mijloacele
de comunicare, tehnologia, în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială,
politică, militară, juridică.
Opera, actul şi omul de cultură, urmăresc satisfacerea nevoilor intelectuale și spirituale, precum
şi o relaţie de comunicare a omului cu natura şi societatea. Astfel că, sferei culturii îi aparţin:
datinile şi obiceiurile, credinţele religioase, ornamentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi
muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi artele decorative şi aplicate . În 1871, antropologul
american E. F. Taylor în lucrarea Primitive culture va defini cultura ca „ansamblul complex
al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor şi al tuturor celorlalte
capacităţi şi obişnuinţe pe care le dobândeşte omul ca membru al societăţii”.
Distincţia dintre cultură şi civilizaţie a fost realizată în sec.al XIX-lea, dar consacrarea ei a
efectuat-o Osvald Spengler care defineşte civilizaţia ca fază de decădere a culturii. Spengler a
consacrat ideea opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie, acordând primei noţiuni sensul de configuraţie
spirituală, iar termenului de civilizaţie sensul de domeniu material, utilitar, tehnic. În opinia lui
Spengler, culturile evoluează în cicluri închise, paralele, fără comunicare între ele, iar civilizaţia ar
reprezenta faza de declin a unei culturi. Raportul dintre cultură şi civilizaţie este văzut ca unul de
succesiune, nu de simultaneitate.
Această abordare este depăşită azi, când majoritatea teoreticienilor critică raportul dintre cultură şi
 civilizaţie ca fiind unul de succesiune, totodată ne renunţând la distincţia respectivă. Ei examinează
cultura şi civilizaţia ca două componente simultane ale vieţii umane, două compartimente diferite prin
structură şi funcţii, dar totodată interdependente.
Lucian Blaga în lucrarea sa Trilogia culturii afirmă că omul nu poate evada din sfera culturii
fără a înceta să fie om. „Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca regn”.
Subliniind funcţia metaforică şi revelatoare a culturii, ca fiind dimensiuni definitorii ale omului
sub raport antropologic şi istoric, L.Blaga, scoate în evidenţă relaţia de opoziţie dintre cultură şi
civilizaţie. Pentru Blaga, temeiul distincţiei îl reprezintă dualitatea existenţială a culturii şi civilizaţiei.
Omul cunoaşte două moduri fundamentale de existenţă: existenţa în cadrul imediat al lumii reale şi
existenţa în orizontul spiritualului. Toate creaţiile care îi asigură securitatea şi confortul material
alcătuiesc ceea ce numim civilizaţie. Iar toate creaţiile care îl ajută pe om să se înalţe pe scara
omenescului, să dezvăluie misterul şi esenţa lumii alcătuiesc cultura. Între aceste două realităţi,
atitudini există o distincţie ontologică. ”Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar
civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele se cască, deci, o deosebire
profundă de natură ontologică” .
O abordare vastă a cunoscut în ultimul timp teoria politologului american Samuel Huntington.
Teorie care a şocat şi a scandalizat cercurile ştiinţifice contemporane. Huntington ne vorbeşte despre
importanţa şi rolul culturii în modelarea şi evoluţia lumii contemporane, contrazicând teoriile globalizante şi
integraţioniste. ”În ipoteza mea, sursa fundamentală de conflict în noua lume nu va mai fi în principal
ideologică sau economică. Marile diviziuni dintre oameni şi sursa dominantă de conflict vor fi de
natură culturală. Statele naţionale vor rămâne cei mai puternici actori în relaţiile naţionale, dar
principalele conflicte se vor ivi între naţiuni şi grupuri ale diferitelor civilizaţii. Conflictul civilizaţiilor
va domina politica mondială. Linia de demarcaţie dintre civilizaţii va fi linia confruntărilor în viitor” .
Politologului american Samuel Huntington face o confuzie între cultură şi civilizaţie. Pentru
Huntington civilizaţiile sunt totalităţi durabile istoric, care cuprind state, naţionalităţi, popoare,
grupuri religioase, fundamentul pe care se altoiesc culturile distincte, dar şi elementele comune care le
integrează într-o civilizaţie distinctă. De aici derivă alte concluzii eronate, privind conflictele
actualităţii. Huntington consideră că epoca noastră este una multicivilizaţională şi utilizează
sintagma conflictul civilizaţiilor, în locul conflictelor cultural-identitare şi proceselor de integrare
regională.Chiar dacă teoreticienii vorbesc despre confuzia pe care o face Huntington între cultură şi
civilizaţie, importantă este ideea privind renaşterea interesului pentru identităţile culturale şi
civilizaţionale, care în accepţia autorului va duce la reconfigurarea geopolitică a lumii.
Dincolo de abordările distincte privind raportul dintre cultură şi civilizaţie, gândirea socială
din spaţiul european abordează dualitatea cultură – civilizaţie ca fiind două componente
simultane constitutive ale existenţei umane, care pot fi delimitate după criteriul funcţiei lor
predominante simbolice sau instrumentale. Sunt două tipuri de activităţi, atitudini, opere şi
finalităţi, două dimensiuni ale existenţei umane. Cultura este orientată spre ideal, valori,
semnificaţii, viaţă spirituală interioară, civilizaţia spre real, bunuri, fapte, confort material
exterior. Facem referinţă la distincţia clasică, elaborată de T. Vianu, aceea dintre valori şi bunuri,
dintre un ideal sau o semnificaţie şi suportul lor fizic concret. T. Vianu face o disociere între
termenii de valori şi bunuri, care corespunde distincţiei dintre cultură şi civilizaţie. Cultura
presupune creare a valorilor, iar civilizaţia – producerea bunurilor în care se întruchipează
valorile.
Termenul Europa - conotatii şi interpretari. Despre hotarele Europei.

Europa este o noţiune pe care o avem de la vechii greci. Nu avem până în prezent o
explicaţie sigură, de natură etimologică, a cuvântului. Unii autori i-au atribuit origine orientală,
într-una din limbile semitice vorbite în vechime în vestul Asiei: feniciană sau akkadiană. Astfel,
în limba akkadiană „erib” sau „erebu” înseamnă „apus” şi din acest cuvânt ar putea deriva
„Europa”, „ţinutul din apus”. Explicaţia era, în mod firesc, completată de faptul că în aceeaşi
limbă „asu” sau „acu” înseamnă „răsărit” şi de aici provenea probabil numele celuilalt continent:
Asia, „ţinutul din apus”. Totuşi, între cuvântul semit „erebu” şi numele „Europei”, deosebirea
este prea mare şi nu s-a identificat nici o verigă de legătură în Orient sau în Grecia, pentru a
explica tranziţia.
A doua explicaţie de natură etimologică a continentului nostru porneşte de la constatarea
că în limba greacă cuvântul „opia” înseamnă „pământ”. De altfel, în piesele lui Sofocle şi
Euripide, cei mai cunoscuţi autori de tragedii din Grecia Antică, numele continentului este
ortografiat „Europia”.
Există însă şi o a treia explicaţie etimologică a cuvântului. Deşi este mai complicată, aceasta este
preferată uneori ca o prefigurare a destinului deosebit pe care l-a avut continentul Europa.
Analiza aceasta se bazează pe posibilitatea ca numele Europei – „Europia”, să fie format din
cuvintele greceşti „eurus”= amplu, larg şi „ops”= ochi. “Euruopé” semnifica deci, în limba elină
(greaca veche) „cu ochi mari” sau „care vede departe”. „Se pare că forma feminină europa
însemna o femeie cu faţa frumoasă şi senină şi cu ochii mari” (Heikki Mikkeli). La Homer se
întâlneşte deja acest adjectiv legat de numele lui Zeus – „Zeus europé” adică, “Zeus care vede
departe”.
În afară de adjectivul „europé”, care poate să fie, sau nu, în legătură cu termenul
„Europa”, grecii vechi au folosit cuvântul a cărui istorie o urmărim, în două sensuri: unul
mitologic şi unul geografic.
Cel mitologic a fost, probabil, mai vechi. Scurtele referiri la mitul Europei din Hesiod şi Homer
sunt amintite de cercetătorii de azi pentru vechimea lor şi celebritatea autorilor. În secolul II
î.Chr. un autor aproape ignorat astăzi, Moschos, grec din Sicilia, a scris un lung poem epic,
Europa, în care eroina este tot fiica lui Fenix şi a Telephassei. În acest poem este prezentată, în
detaliu, scena „răpirii Europei”. Prinţesă a Tirului, Europa se juca pe ţărm cu prietenele ei când
Zeus, care se îndrăgostise de ea, apare sub forma unui splendid taur alb. Vrăjită, Europa urcă pe
spatele taurului, care se avântă în mare şi o duce pe insula Creta. Luând formă umană, Zeus îi
declară dragostea şi Europa are cu el trei fii. În poemul lui Moschos este prezentă şi tema visului,
având valoarea unei anticipări a viitorului. Înainte de întâlnirea cu Zeus, Europa visează că
pentru ea se luptă două femei, reprezentări ale celor două continente: Asia şi „pământul din
faţă”; lupta este câştigată de cea din urmă care, evident, va primi numele de la Europa.

Imagine 1. Tițian. Răpirea Europei (pictură în ulei),1562

Mitul Europei a pătruns adânc în conştiinţa artiştilor europeni din diferite epoci. Există un
număr foarte mare de picturi, sculpturi, poezii, etc., care, din antichitate şi până în prezent se
inspiră din acest mit. Scena„Răpirii Europei” care se află în centrul mitul este prezentă în sute de
forme şi de interpretări. Mitul Europei se întâlneşte în tablouri de: Bartolomeo di Geovanni,
Rembrandt, Tiţian, Veronese, Guido Reni, Jacob Jordaens, Max Ernst şi Salvador Dali. Dintre
scriitorii preocupaţi de mit pot fi amintiţi: P. Ronsard, Victor Hugo, A. Rimbaud etc.
Imagine 2. Monumentul Răpirea Europei din fața clădirii Consiliului European de la Bruxelles.

În sens geografic, cuvântul Europa apare pentru prima dată, într-unul din aşa-numitele
Imnuri homerice. Europa este numele Greciei peninsulare, la nord de Pelopones. Deci, la
începutul secolului VI î. Chr cuvântul Europa, în sens geografic,era utilizat pentru a denumi o
parte din Grecia. Însă cu o generaţie sau doua mai târziu în odele lui Pindar Europa denumea
ţărmul nordic al Mediteranei, bine cunoscut de greci din timpul colonizării. În stadiul actual al
cunoştinţelor nu se poate stabili cu precizie, nici când şi nici prin cine se face trecerea de la
Europa – nume pentru o parte a Greciei, la Europa, ca nume al continentului nostru.
Repere geografice
Ca suprafaţă Europa este pe locul 5 din cele 6 continente locuite, având 10.180.000 km²
(6,8% din uscatul planetei.). Europa se întinde de la Arctica la nord până la Marea Mediterană în
sud, și de la Oceanul Atlantic în vest până la Munții Ural (în Rusia) în est.
Cu excepţia regiunilor nordice, reci, condiţiile de viaţă pe care Europa le oferă sunt, la
nivel general, superioare celor existente pe alte continente în privinţa climei, reliefului, solului,
apelor sau apropierii de mare. Cea mai mare parte a continentului se află în zona de climă
temperată, iar regiunile sudice au climă subtropicala . Un avantaj în plus al europenilor de care
multe popoare (greci, italieni, portughezi, spanioli, englezi, olandezi, spre exemplu) au profitat
din plin a fost apropierea mărilor şi oceanelor de aproape toate regiunile continentului.
Repere demografice
În privinţa populaţiei, Europa are 746,4 milioane de locuitori (în anul 2019) reprezintă
11,5% din populaţia globului. Cu densitatea medie de 68,8 locuitori pe km², Europa depăşeşte cu
mult media mondială. Totuşi, fenomenele demografice sunt îngrijorătoare: în 14 state există spor
negativ (populaţia se reduce), iar fenomenul îmbătrânirii populaţiei afectează practic întreg
continentul. Între statele europene există mari diferende în privinţa densităţii populației, cea mai
mare fiind în Monaco. Majoritatea europenilor trăiesc în oraşe. Urbanizarea a avut trei mari
etape în istoria continentului nostru : etapa antică greco-romană,etapa medievală şi cea modernă
şi contemporană legată de industrializare. În numai două state europene populaţia urbană este
depăşită de populaţia rurală: Albania şi Moldova. În schimb, ponderea populaţiei urbane este
impresionantă în: Belgia 97,4% ; Olanda 89,6 % ; Marea Britanie 89,1% ; Germania 87,7 % ;
Danemarca 85,5 % ; Suedia 83,4 %.
Repere lingvistice
Un aspect important al vieţii culturale din Europa este bogăţia ei lingvistică şi
expansiunea limbilor europene pe toate continentele. Aproape toate limbile vorbite azi în Europa
fac parte din marea familie indo-europeană. Această familie cuprinde trei grupe mari de limbi:
limbile germanice (engleza, germana, olandeza, suedeza, norvegiana, daneza, frisona şi
islandeza); limbile romanice (spaniola, portugheza, franceza, italiana, româna, catalana), limbile
slave (rusa, ucraineana, poloneza, sârbo-croata, ceha, bielorusa, bulgara).
Există apoi două grupe mai puţin răspândite: limbile baltice (letona şi lituaniana) şi limbile
celtice (galeza, bretona, irlandeza) şi trei limbi izolate (greaca, armeana şi albaneza).
A doua familie lingvistică este cea fino-ugrică. Ea cuprinde o grupă de nord (limba
laponă), o grupă baltică (finlandeza, estoniana şi careliana), o grupă de centru (maghiara şi
limbile de pe Volga - morvd, mari, votiak) şi o grupă sudică (reprezentată de georgiană şi limbile
zen şi laz).
În sfârşit, în Europa sunt şi vorbitori ai familiei altaice, grupul turcic: turcă, tătară, azeră,
başchiră şi găgăuză. În nord-estul Spaniei şi dincolo de Pirinei, în Franţa, sunt vorbite limbi
străvechi, fără legături clare cu alte limbi de pe glob: limbile basce.
Între primele zece limbi din lume cele mai răspândite, şapte sunt limbi europene şi numărul
lor de vorbitori (prima limbă) depăşeşte un miliard şi jumătate de oameni. În plus, limba engleză
este limbă oficială în 49 de state, franceza este oficială în 27 de state, iar spaniola în 20 de state.
Deci, aceste trei limbi europene sunt limbi oficiale în aproape jumătate din statele lumii. În
prezent, pe continentul european sunt 50 de state suverane (inclusiv Rusia, Turcia, Georgia,
Armenia şi Azerbaijan). 27 de state europene formează Uniunea Europeană(UE), care reprezintă
o uniune politică și economică.
Bibliografie :
1. Husar Alexandru, Ideea Europeană sau noi şi Europa (Istorie, cultură, civilizaţie), Iaşi, 1993.

2. Prodi Romano. O viziune asupra Europei.Iaşi: Polirom, 2001.

3. Georgiu Grigore. Filosofia culturii.București :Comunicare.ro,2004.