„Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu

Prezentându-și concepția literară, într-un eseu din tinerețe, Nichita Stănescu scria: ,,clasicul vede
idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată și ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”.
Conform poetului, arta este o modalitate de cunoaștere, iar artistul este Demiurgul, poetul si poezia
devenind un tot, cuvintele fiind ipostaze ale existenței poetului.
Ca și în cazul lui Lucian Blaga, particularitățile volumelor de poezie ale lui Nichita ilustrează
evoluția liricii sale. Se discută despre trei etape ale creației stănesciene, o primă etapă fiind cea a
exuberanței ( cuprinzând volumele: Sensul iubirii - 1960; O viziune a sentimentelor - 1964), a doua etapă
face trecerea spre lirismul interiorizat, reflexiv (cuprinde volumele: Dreptul la timp - 1965; 11 elegii -
1966; Oul și sfera – 1967; Roșu vertical - 1968; Necuvintele - 1969; În dulcele stil clasic - 1970), a treia
etapă de creație este cea de maturitate, în care poetul ,,investighează actul artistic”.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” a apărut în volumul ,, O viziune a sentimentelor” din 1964, în care
Nichita Stănescu vizualizează iubirea ca sentiment, ca pe o stare de extaz a eului poetic, reflectând astfel
lirismul subiectiv. Opera este considerată o capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se
prin transparența imaginilor și prin proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria
compoziției.
Deoarece în ,,Leoaică tânără, iubirea” poetul Nichita Stănescu își exprimă viziunea despre lume
și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în
societate, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă
poetică.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune lirică a poetului, o artă poetică erotică, în care
poetul își exprimă viziunea proprie despre lume, eul liric fiind marcat de intensitatea si forta unui puternic
sentiment uman, iubirea.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se încadrează în modernism prin faptul că
poetul reinterpretează un mit, iubirea metamorfozându-se într-o ,,leoaică tânără”, prin subtilitatea
metaforei și insolitul imaginilor artistice, metaforele si comparațiile fiind neobișnuite.
Tema operei este constituită de consecințele pe care iubirea, care năvălește ca un animal sălbatic în
spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic atât cu lumea exterioară, cât si cu sinele.
O primă secvență semnificativă pentru temă este descrierea iubirii ca animal de pradă, iubirea având
energii ascunse, ce amenință universul cunoscut eului liric, leoaica dobândind conotații simbolice,
rămânând o iluzie strălucitoare în deșertul lipsei de aspirații a oamenilor comuni. O altă secvență
semnificativă pentru tema poeziei este cea din versurile : ,, ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg,
când mai aproape,/ ca o strângere de ape.”, în care transformarea lumii în cerc, simbol al perfecțiunii,
prin puterea iubirii, face posibilă trecerea spre o etapă superioară.
 Titlul poeziei este realizat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează starea de extaz
la apariția neasteptată a iubirii, sentiment văzut sub forma unui animal de pradă, agresiv și feroce, ,,leoaică
tânără”, metafora fiind explicată chiar de poet prin apoziția ,,iubirea”.
Opera este structurată chiar de către poet în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe. În
prima strofă este exprimată vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, cu
efecte devoratoare asupra identității eului liric: ,, Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat , leoaica, azi
de faţă.” Pronumele de persoana I, ,,mi”, ,,mă”, potențează confesiunea eului liric. Inocularea cu iubire
schimbă coordonatele spațio-temporale ale existenței: ,, m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.”
Strofa a doua accentuează efectele apariției sentimentului de iubire, forța si agresivitatea acestui
sentiment neașteptat reordonând întreg universul, într-un joc al cercurilor concentrice, cercul fiind un
simbol al perfecțiunii: ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strîngere de
ape.” Privirea si auzul, simboluri ale perspectivei subiective, ale sinelui, înălțate ,,tocmai lângă ciocârlii”
reflectă bucuria supremă, superioritate unui sentiment perceput cu toate simțurile. Evadarea se realizează
în sus, exprimând intensitatea dorinței de eliminare a materialității.
Cea de-a treia strofă ne readuce la imaginea inițială, a unei leoaice arămii ,,cu mișcările
viclene”, metaforă pentru iubirea agresivă, dar care se insinuează , devenind devoratoare. Simțurile se
estompează, iubirea transformă, schimbă , aduce confuzie: ,, Mi-am dus mâna la sprînceană,/ la tâmplă
şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”. Iubirea aduce ,,strălucire” unei vieți asemănate cu un ,,deșert”
și, ca formă a spiritului, dă energie și profunzime vieții: ,, încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”, această
sintagmă relevând dorința de prelungire la nesfârșit a clipei.
În ceea ce privește prozodia, poezia este alcătuită din 25 de versuri ( cu metrica variabilă și cu
măsură inegală), împărțite în trei strofe, al căror ritm interior redă fluxul ideilor artistice.
Imaginile poetice ale operei ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se individualizează
prin transparență, dinamism si sugestie, metaforele si comparațiile fiind neobisnuite: ,, curcubeu tăiat în
două”, ,, ca o strîngere de ape.”, ,, deşert în strălucire”, fiind semnificative pentru iubire, întreaga
poezie putând fi astfel concentrată într-o unică metaforă.