* Legenda Dumitriţei *

În faţa casei bunica are multe flori. Ea se ocupǎ cu semănatul, udatul

şi plivitul lor. Îi plac tare mult florile pentru că îi sunt ca nişte copilaşi. De
multe ori când este singură şi timpul trece greu, merge între ele, le admiră, le
mângâie, le vorbeşte.
- Vai! Ce frumoase v-aţi fǎcut şi ce multe floricele aveţi; dar cât de
repede aţi crescut.
În mijlocul stratului cu flori a răsărit o tufǎ (mai multe flori la un loc).
Florile curioase au început să se întrebe între ele:
- Oare ce caută aceastǎ tufă în mijlocul nostru?
- Ce frunze verzi are şi ce urât miroase! Ce bine ar fi dacă bunica ar
smulge aceastǎ tufǎ pentru că ne face umbră şi nici nu înfloreşte ca şi noi.
Tufa, auzind discuţia florilor, chiar ar fi dorit să plece dintre ele, să
fie mutatǎ de bunică în alt loc. Dorinţa ei s-a împlinit. A doua zi bunica a
venit cu o sapă şi a mutat tufa lângă gard. Vai ce s-au mai bucurat
floricelele; au dansat legănându-se într-o parte şi-n alta căci au scăpat de
tufă.
Şi tufa , la rândul ei s-a bucurat că a ieşit din rândul florilor
răutăcioase care n-au vrut să o primească în mijlocul lor.
Acum ea creştea foarte repede, era apoape cât gardul şi a început să
dea şi boboci de culoare albă şi roşie.
Dar a venit toamna, cu zile ploioase, cu frig; vântul a început să
răstoarne la pǎmânt florile; numai tufa de lângă gard stătea dreaptă şi făcea
tot mai multe flori.
 Când a început să ningă, florile s-au speriat care mai de care şi s-au
aplecat spre pământ. Apoi, când a căzut bruma, toate florile au îngheţat, erau
veştejite, numai tufănelele erau pline de flori, chiar dacă erau încărcate cu
zăpada. Au stat sub gardul bunicii până la Sfântul Dumitru, iar bunica,
văzând că din toate florile numai cele de sub gard erau înflorite, s-a dus la
ele, le-a mângâiat, le-a lăudat şi le-a numit “Dumitriţele mele!”- ce
frumoase sunteţi!
Crizanteme = dumitrite