Teologie dogmatică

Teologia dogmatică sau dogmatica (de la dogmă, din gr. dogma - decizie, lege, decret; cf. Lc. 2,
1; F.A. 16. 4; 17, 7; 1 Efes. 2, 15), în sens larg, este disciplina teologică ce tratează didascalia,
adică doctrina sau învățătura de credință constantă a Bisericii, adică adevărurile divine eterne,
revelate „în repetate rânduri și în multe feluri" (Evr. 1, 1), prin profeți și prin Iisus Hristos,
considerate transcrise sub inspirația Duhului Sfânt în scrierile canonice ale Vechiului și Noului
Testament, păstrate și transmise de tradiția apostolilor, interpretate și expuse critic de Părinții
și de teologii Bisericii, formulate de-a lungul secolelor în mod conciliar. În sens restrâns,
dogmatica urmărește să facă o expunere metodică și o interpretare sistematică a dogmelor
cuprinse în credința apostolică și ecumenică, arătând originea biblică și dezvoltarea istorică a
acestora, precum și influența lor asupra diverselor aspecte ale vieții și misiunii Bisericii. Tot ce
privește relația dintre doctrina Bisericii și viața spirituală, morală și socială a creștinilor se
numește evlavie (cf. Evr. 12, 28).
Una din sarcinile precise ale dogmaticii este aceea de a păstra, a explica și a proteja
mărturisirea de credință creștină validă sau omologhia, așa cum a fost exprimată în Crezul
ecumenic din 381. Crezul constituie, de fapt, conținutul credinței pe care creștinul este obligat
să-l profeseze în mod personal, drept condiție de primire a botezului și de intrare în Biserică.
Crezul este reînnoit personal, ca parte din taina spovedaniei, și este repetat la liturghie înainte
de cuminecătură. Înainte de hirotonia sa, episcopul este ținut să rostească Crezul în public și să-
l explice. Fără această omologhia-confessio (II Cor. 9, 13; Evr. 3,1; 4,14; I Tim. 6. 12), identitatea
dogmatică a creștinului, ca și cea instituțională a Bisericii n-ar putea să fie recunoscute. Astăzi,
explicarea Crezului se face prin catehisme alcătuite de fiecare episcop pentru eparhia sa.
Dogma se pretinde a fi forma conceptuală a unui adevăr revelat atemporal, atestat direct de
Sfânta Scriptură, confirmat de tradiția apostolilor (para-dosis), receptat în mărturisirea, în cultul
și în disciplina Bisericii. Înainte de orice, dogma are un caracter biblic, deoarece ar fi ecoul
cuvântului lui Dumnezeu, despre care ar da mărturie unică Biblia. Doctrina se pretinde drept
concretizarea simbolică, în afirmații, în concepte, în simboluri, a mesajului biblic (gr. kerygma).
Doctrina creștină este, în mod esențial, doctrina Sfintei Scripturi, întrucât exegeza, explicarea și
formularea ei simbolică ar face parte din configurația textului biblic, de origine.
Din această cauză, dogma ar avea un caracter stabil, adică se pretinde consecventă cu credința
apostolică - din care fac parte evangheliile sinoptice, credință la care în mod ritual se pretinde
că nu se adaugă și nu se scade. Dogmatica se referă mereu la revelația divină considerată
infailibilă și atemporală. Ea nu ar descoperi deci adevărul prin metoda hermeneutică, un adevăr
pe care nu-l cunoaște și nu este revelat. Ea s-ar referi la adevărul deja dat, revelat, ne-ascuns,
pretins adevărat (de la lat. verum, cf. F.A. 12,9), pe care-1 protejează, explică, dezvoltă, fiind un
adevăr infinit, absolut (In. 14,6: Efes.4,21). Dogmatica se pretinde permanent consecventă cu
Biblia: „Nimeni să nu întoarcă cuvintele Domnului spre păreri proprii" (Policarp al Smirnei, Către
Filipeni, 7.1). Irineu de Lyon (+ 202) insistă ca Biserica să păstreze doctrina care s-a predat de la
început în unitatea și în integritatea ei catolică, globală (Adv. Haer. I,cap. 2). Sf. Atanasie cel
Mare spune: tradiția de la început și învățătura de credință a Bisericii universale pe care a dat-o
Domnul, apostolii au propovăduit-o, iar Părinții au păstrat-o. Pe ea s-a întemeiat Biserica "
(Către Serapion, l XXVIII.pag.58).
Cercetătorii religiei nu sunt însă de acord cu aceste aserțiuni, care se dovedesc atât apologetice
cât și false din punct de vedere empiric:
„Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg că proto-ortodoxia a fost pur și
simplu una din multele interpretări concurente ale creștinismului din biserica timpurie. Nu era
nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și nici o viziune care ar proveni de la apostoli.
Apostolii, de exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici măcar ceva comparabil
cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară
de divers în exprimările sale teologice.[1]”
—Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew
Dogma are și un caracter eclezial sau ecleziologic, deoarece dezvoltarea autentică, formularea
validă a adevărului biblic pretins infailibil, infinit, în fața conceptelor și expresiilor umane, s-ar
face prin lucrarea Duhului Sfânt, care, de la Cincizecime, i-ar fi adunat pe cei care cred în Hristos
în jurul evangheliei, constituind, astfel, ekklesia, trupul lui Hristos în istorie (Rom. 16; 16; Efes. 1,
22). Ca succesori ai misiunii apostolice, episcopii se revendică drept garanții și depozitarii
tradiției (Irineu). Autoritatea episcopilor și a sinodului lor ar decurge din pretinsa infailibilitate a
apostolilor, martori direcți ai lui Hristos. Dar întreaga Biserică se consideră zidită pe temelia
apostolilor, de aceea Biserica ar avea facultatea harismatică de a discerne teologia personală,
arbitrară, de cuvintele apostolilor, dogmele ortodoxe valide, de doctrinele false. Tocmai de
aceea, conștiința dogmatică a Bisericii, exprimată în cărți de cult, în practica de cult și în cea
liturgică, în experiența spirituală a sfinților, își atribuie o mare valoare doctrinară.
Într-adevăr, Biserica, care se pretinde stâlpul și temelia adevărului (I Tim. 3,16), care ar fi
inspirată de Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, este aceea care ar fi reținut ceea ce este obligatoriu
pentru mărturisirea de credință (omologhia) personală, în vederea primirii botezului, euharistiei
și hirotoniei. Prin pretinsa mărturie a Duhului adevărului (In. 3.16), ea se revendică drept
călăuzită să exprime constant adevărul, care ar fi Iisus Hristos. În același timp, cum acest adevăr
nu este un depositum static. Biserica redescoperă sensul actual al doctrinei printr-o
ermeneutică teologică a tradiției, sub iluminarea Duhului Sfânt în vocabularul teologiei latine.
Biserica este norma normans, iar mărturisirea de credință este norma normata, cu alte cuvinte,
dogmatica are limitele ei recunoscute de conștiința teologică a Bisericii.
Făcând aceasta, Biserica ortodoxă nu s-ar constitui ca un magisteriu independent, căci ar
transmite și redescoperi cuvântul lui Dumnezeu mărturisit în Biblie. Ea nu ar crea un strat
aparte, un alt depozit care se-ar alătura Sfintei Scripturi, o creație dogmatică ce s-ar suprapune
Bibliei. Pe de o parte, Biserica lasă tradiția deschisă pentru dezvoltare dogmatică constantă,
pentru inteligența (synesis-intellectus) spirituală și plenară a revelației (Col. 1,9; 2, 2), pentru
reflexia teologică și contribuția acesteia în ce privește metodele de cunoaștere (epistemologia)
și vocabularul teologic. Evoluția dogmaticii nu ar trebui înăbușită, pentru că se consideră că nu
orice accent nou este o inovație. Receptarea tradiției prin enculturație sau contextualizare face
parte din definiția acesteia. Pe de altă parte, conștiința Bisericii care se cristalizează în tradiția
validă devine un criteriu de a scruta dezvoltarea teologică ulterioară a dogmelor. Biserica ar
putea deci schimba și dezice erorile și neclaritățile ascunse într-o formulare nouă. Ea trebuie să
decenzureze limbajul dogmatic codat, automatismele, care pot să ducă la devieri. Biserica
scrutează continuu regularizarea teologico - dogmatică a receptării. Cu alte cuvinte. Biserica
redescoperă sensul actual al doctrinei printr-o ermeneutică teologică a tradiției, sub pretinsa
iluminare a Duhului Sfânt.
Dogmatica ar presupune, de fapt, o dublă operație teologică: inductivă și deductivă, deoarece
adevărul revelat nu se revendică drept rezultatul cercetărilor, ci ar fi primit în mărturia inspirată
și deci pretins infailibilă a profeților, a apostolilor și a evangheliștilor. Dogmatica ar proteja
autoritatea proprie a acestei mărturii având certitudinea adevărurilor prin experiența credinței,
în mod necondiționat de demonstrația rațională. Sf. Atanasie spune că. într-adevăr creștinismul
nu se predă prin „dovedirea raționamentelor. ci prin credință și prin cugetarea religioasă unită
cu evlavia" (Către Serapion, Epist. 1,20).
Cealaltă operație teologică rezidă în a „deduce" sensuri și concluzii noi ale adevărului infinit, tot
prin pretinsa inspirație a Duhului Sfânt, care ar conduce la tot adevărul (In. 14, 26). Respectând
autoritatea mărturiei scrise a revelației, teologia ar „transcende" prin meditație critică forma
acestei mărturii. Profeții, apostolii, evangheliștii, pe de o parte, teologii Părinții Bisericii, pe de
altă parte, ar avea una și aceeași experiență a lui Hristos - adevărul lui Dumnezeu. În fond, și
unii și alții pretind că sunt învățați de la Dumnezeu, și nu ei învață despre Dumnezeu (1 In.
2,27).
Există o istorie a dogmaticii, care a fost determinată de mai mulți factori:
- nevoia Bisericii de a rezuma credința creștină într-un crez sau într-un simbol simplu, ce trebuia
să fie reținut și mărturisit de candidații la botez; în acest scop, Chiril al Ierusalimului a scris
Catehezele mistagogice (348); ele servesc departajării taberei proto-ortodoxe de alte tabere ale
creștinismului primar; Crezul de la Niceea este lipsit de conținut în lipsa cunoașterii dogmelor
acestor tabere, conform lui Ehrman menționarea unui singur Dumnezeu servind la departajarea
de alți creștini care credeau în 2, 12, 36 sau 365 de Dumnezei;[2]
- nevoia de a explica, în consens cu Biblia și cu tradiția, adevărurile de credință contestate sau
rău formulate de unii creștini (eretici) sau de necreștini; printre primele erezii, se află
docetismul, care nega întruparea reală, istorică a Fiului lui Dumnezeu și gnosticismul, care nega
cunoașterea revelației și tradiția publică;
- nevoia de a fundamenta hotărârile Sinoadelor ecumenice cu referire la ereziile trinitare și
hristologice: în această privință, un rol important l-au avut Părinții capadocieni: Grigorie de
Nyssa (Catehezele), Grigorie de Nazianz (Cuvântările teologice), Vasile cel Mare (Despre Duhul
Sfânt);
- nevoia de a sistematiza revelația creștină în ansamblul ei; de pildă, Origen (în Despre principii)
care dezvoltă conceptul despre creația eternă a lumii, fără început și fără sfârșit, consecință a
atotputerniciei divine, și cel despre restaurarea (apocatastaza) tuturor la sfârșitul lumii, prin
pocăință, inclusiv îndreptarea diavolului. Origen exclude eternitatea pedepselor;
- în procesul de enculturație sau de contextualizare, teologia a fost solicitată să caute sensul
actual al doctrinei, contactul cu societatea secularizată, examinând critic
continuitatea/discontinuitatea tradiției (...).