2

Alexandru Struţeanu

Fluturii albi mor spre sfârşitul

verii

3
 Cuprins

Partea întâi
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Partea a doua
11
12
Partea a treia
13
14

4
 În fericire se ascunde nefericirea
În nefericire trăieşte fericirea
LAO TSEU

Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu

venise, dar lăsase vorbă să-l aştept la el în birou şi să nu intre
nimeni cât voi fi eu acolo. Am fumat la fereastră, privind
acoperişurile şi pavajele mohorâte lucind vag în ploaia măruntă de
afară. Începea să se-nsereze. Am văzut Chevrolet-ul intrând pe
poarta Marelui Stat Major. Era 6 şi douăzeci şi cinci. Când a intrat
în birou, şeful părea preocupat şi plictisit. Şi-a agăţat mantaua şi
chipiul în cuier, a deschis un sertar la un Fichet.
– E totul aici, paşaport, ausweis. Plicul i-l dai lui Boniş. Ai vreo
idee?
Cât timp i-am vorbit, m-a ascultat în tăcere, jucându-se cu un
coupe-papier miniatural cu mânerul în formă de picior de
căprioară. Am tăcut şi el s-a mai jucat câteva secunde cu cuţitaşul
acela, apoi a ridicat ochii spre mine: căutătura atât de cunoscută
părea plină de maliţie.
– Palatul e alertat, cât se poate de neplăcut pentru toţi,
căpitane. Şi domnul mareşal a ciulit o ureche. Dar nemţii şi le-au
ciulit pe amândouă… realizezi? Şi vezi, nu primesc comunicări de
acolo, pe nicio cale.
Şi-a notat ceva repede pe o hârtie, apoi mi-a întins mâna.
– Cu Boniş să iei contact cu cât mai puţină brutalitate. Mă
bizui pe dumneata.
Întrevederea se terminase. Am ieşit din clădire şi am suit spre
catedrala Sf. Iosif. Ploaia continua să cadă. În camuflajul nu prea
riguros, felinarele punctau întunericul umed şi ceata, într-o
fantomatică aură albastră. M-am dus la Odette. Odette locuia într-
un bloculeţ de trei etaje, aproape de Griviţei. Uşa de jos era
închisă, dar ştiam că e acasă, nu se putea să nu fie acasă: Savciuc
era înmormântat de două zile. Poate ar fi trebuit să-i dau un
telefon în prealabil, dar nu era niciunul prin apropiere. Chiar ea
mi-a deschis.
– Dumneata eşti, a murmurat – şi i-am simţit un fel de
plictiseală în voce. Tocmai voiam să mă duc la mama. Intră, n-are
importanţă.
Am suit la ultimul etaj, unde avea o garsonieră. Era plină de
flori şi excesiv de titirită – Odette simţea o adevărată manie a
5
ordinii şi aranjatului. Pe dormeza joasă se afla un geamantan
galben închis. Ea m-a privit şters, poate şi taiorul negru cu care
era îmbrăcată să-mi fi dat această impresie. Obrazul îi era fardat
cu îngrijire.
– Te-au trimis să-mi spui vorbe bune, şi-a privit unghiile.
Ceva în tonul ei mi-a atras atenţia.
– E stupid, dar în astfel de clipe nu ştiu ce vorbe bune mai pot
fi rostite. Am venit să te-ntreb dacă pot să-ţi fiu de folos, i-am pus
o mână pe braţ.
– N-am nevoie de nimic, s-a ferit de atingere.
A rămas cu ochii la mine, închizând pe jumătate pleoapele
oblice de tătăroaică: era frumoasă şi stranie, întotdeauna fusese
aşa.
– Şi acum, iartă-mă, am cam întârziat şi trebuie să plec. Nu te
superi, a adăogat zâmbind.
Am coborât. Omul căruia i-o dădusem în filaj se afla la post. Nu
mă mai interesa dacă pleca sau nu pleca la mama ei, fiindcă omul
meu ştia de minune să-şi facă meseria.

6
 PARTEA ÎNTÂI

La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere serioasă,

dăduseră prioritate pe parcurs unor trenuri militare cu muniţii, se
părea că şi la ferry-boat o să aşteptăm. Plictisitoare chestie. Şeful
îmi indicase trenul. Un avion cu însemne româneşti, pentru a doua
oară în interval de nicio săptămână pe aeroportul Sofiei, ar fi dat
loc la bănuieli. Actele mele erau în regulă, iar identitatea la fel:
permisionar de pe front, în vizită la rude macedonene. Trebuia să
evit autorităţile germane de orice natură, ministrul nostru de
asemenea urma a fi abordat doar în ultimă instanţă. Boniş era
singurul care avea să ştie cine sunt.
– E bine aşa? îmi spusese şeful.
– E perfect. Biroul să mă prezinte, să spunem „de la cifru”. Nu
ne cunoaşte organizarea şi oamenii.
Şeful zâmbise abia simţit. De fapt eu chiar reorganizasem biroul
cifrului, dar şeful mă luase de acolo pentru că aprecia că am suflet
de Harry Piel în mine. (Una din glumele şefului, cam anostă,
recunosc ce-i drept, dar una din puţinele pe care şeful şi le
permitea din când în când.)
M-am dat jos din tren. Gara camuflată era plină de soldaţi
germani şi utilaje acoperite de prelate. Santinelele noastre şi
locotenentul văzut prin fereastra comandamentului militar al gării,
vorbind cu nişte trufaşi seniori în lungi mantale feldgrau, păreau
efectiv dezbrăcaţi prin comparaţie. Am făcut câţiva paşi prin faţa
gării. Şi aici ploua, era ceaţă şi fluviul din apropiere umplea
noaptea cu adierea lui putridă de peşte şi ierburi răscolite-n
mâluri. În contrast cu gara, orăşelul era pustiu, amorţit, înecat în
întuneric şi noroi. Câteva birje coşcovite şi cu coşul lăsat aşteptau
la intrarea gării. Caii somnolau trişti între hulube, scoţând aburi.
Am fumat o ţigară, apoi m-am dus la comandamentul gării. L-am
întrebat pe locotenent cât mai întârziem.
– Biroul de informaţii e alături, m-a repezit plictisit.
I-am întins ordinul de serviciu şi legitimaţia care era unul din
cele mai strălucite falsuri ale experţilor noştri.

7
 – Iertaţi-mă. Am crezut că sunteţi un civil oarecare, de
dimineaţa până seara sunt obligat să dau tot felul de explicaţii
neroade. Cred că într-o oră aveţi drum liber, domnule căpitan. De
la Ruse e mai simplu, din cauza liniei. Poate aveţi o ţigară… am
rămas fără ţigări, debitul din gară e închis, cele din oraş închid la
9. Am trimis un soldat să-mi ia de la restaurantele din centru, da
l-a uitat Dumnezeu acolo, sau l-o fi agăţat comenduirea.
I-am oferit un Camel. Şi-a aprins cu o brichetă grosolană şi a
dat într-un fel bizar din cap, ca o găină. Vestonul lui decolorat nu
era prea curat. Şi degetele cu care ţinea ţigara erau cam
neîngrijite.
– De multe ori mă gândesc la ce-or fi folosind aiurelile astea, a
vorbit deodată brusc. Oricum, e mai bine să fii eşuat la Giurgiu pe
linia a doua de manevră, decât la Kerson în linia întâia de front,
nu găsiţi? Nemţii ăştia, a dat iar din cap ca o găină spre fereastra
cu vopseaua albastră aproape ştearsă, de-acolo vin. Se duc în
Grecia. Jumătate din efectiv. Hazlie situaţie. Din punctul de vedere
al ruşilor, bine-nţeles.
A sunat telefonul şi eu m-am întors la tren. La 12 eram în
Ruse, la 7 dimineaţa în Sofia. N-avusesem de răspuns la întrebări
în plus nici pe malul românesc, nici pe cel bulgar. Cu un taximetru
găsit printr-o minune, m-am dus la hotelul unde stase şi Savciuc.
Era un hotel mic, dar civilizat şi destul de elegant, la parter cu un
restaurant care tocmai deschidea. Un instrumentist slab şi puţin
cocoşat străbătea holul tăcut cu gulerul pardesiului ridicat, ţinând
sub braţ o ghitară. Omul de la chei citea o carte în dosul
contuarului.
– Une chambre.
A lăsat cartea pe contuar. Era Thomas Mann, Leiden und
Grösse Richard Wagners. (Ştiam că Thomas Mann e interzis, poate
aici se schimba socoteala.)
– Oun chambr, a repetat într-o franceză stricată, guturală, şi a
privit tabloul cu chei. Chambr tout ocoupé.
I-am întins paperăsăria dată de şef. A frunzărit-o cu luare
aminte şi a ridicat privirea la mine: la fel de liniştit, ca şi gestul cu
pusul cărţii sub contuar. Nu mi se uita în ochi, ci într-un punct
fix, situat între sprâncene. Aveai impresia că se uită şi nu se uită
la tine. Era un exerciţiu yoga extrem de simplu şi curent, destul de
obişnuit pentru un portar de mare hotel. A lăsat actele pe tăblia
contuarului şi a început să întoarcă foile unui registru.
– Roumen, a întrebat, răsfoind înainte şi înapoi foile registrului.
8
S-a uitat la un rând, a dat fila. Mai avem o cameră liberă, cu duş.
O cameră foarte bună, domnule.
De data asta mi se uita drept în ochi. Nepăsător şi calm.
– Pentru câte zile?
– O săptămână, poate ceva mai mult.
A desprins o cheie de pe tablou.
– Suiţi scara, şi la dreapta, pe culoar. Lăsaţi aici documentele.
L-am simţit că-mi pironeşte spatele, în timp ce urcam scările…
el sau alt schimb îl întorsese pe Savciuc din drum cu acel apel
telefonic ce se dovedise a fi un truc, un bluff? Ajuns pe palier, m-
am răsucit spre el şi omul a lăsat imediat capul în jos.
Camera era într-adevăr o cameră bună, cu toate accesoriile în
perfectă ordine. Pe peretele opus dormezei, portretul lui Simeon al
II-lea de Saxa-Coburg mă privea cu o seriozitate de copil
bosumflat… la naiba, piciule, dacă Savciuc n-ar fi trebuit să aducă
mesajul acela de la Sinaia, ar fi fost acum în viaţă. Înţelegi sau nu
prea? Am făcut un duş rece, am fumat câteva ţigări. Am dormit
exact două ore, călătoria mă cam obosise. M-am gândit la Odette,
mă gândisem şi în tren: se arătase puţin impresionată de această
moarte, ba ca să fiu sincer, nu se arătase impresionată de loc.

– Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi a doua

oară aici, mi-a spus maiorul Boniş.
De fapt şi aici tot legaţie era, Boniş locuia în legaţie, un mic, un
foarte mic apartament cu o baie şi chicinetă. Nu-l mai văzusem
până atunci şi nu pot spune că-mi lăsa o impresie dezagreabilă:
dimpotrivă. Se mişca frumos, vorbea la fel, direct la obiect şi era de
o mare civilitate. Înainte de plecarea mea din Bucureşti, obţinusem
tot ce era necesar să obţin despre el. Cu mici retuşuri, da, maiorul
Boniş se înfăţişa conform fişelor noastre signaletice. Inclusiv
mirosul de săpun bun şi colonie. Îmi oferise un kümmel şi ţigări de
Macedonia. Plicul şefului îl citise în faţa mea. După ce terminase
de citit, arsese mesajul cu bricheta şi răvăşise resturile calcinate în
scrumieră, până le prefăcuse în praf mărunt.
– Ar fi prima dată când iau contact cu serviciile dumneavoastră
speciale – şi-a scuturat palmele, privindu-mă impasibil. Obişnuit
nu prea citesc romane şi, ca să fiu cinstit, nu ştiu dacă riscul
poate echivala satisfacţia acţiunilor îndeplinite. Dar aceasta este o

9
chestie de psihologie, vivere pericolosamente mă depăşeşte. Spune-
mi cu ce-ţi pot fi de folos, domnule căpitan. Cazul Savciuc nu este
un caz închis?
– V-aş ruga să-mi relataţi amănunţit cele două întâlniri cu
căpitanul Savciuc.
Prin fereastra întredeschisă, se auzea larma vrăbiilor din
grădina legaţiei. Dimineaţa era cu vânt, nori întunecaţi se
apropiau dinspre nord de marginea oraşului.
– Savciuc a sosit în Sofia la 10 martie, venind cu avionul.
Seara, căpitanul Savciuc a fost văzut la restaurantul hotelului, cu
un grup de ofiţeri germani şi câţiva civili.
– Ce civili? am ciulit urechea, deşi informaţiile noastre
corespundeau relatărilor maiorului.
– N-aş putea să vă spun. Au mâncat şi au băut şampanie. S-au
retras devreme din restaurant. A doua zi dimineaţa, mi-a făcut o
vizită. Nu-mi comunica nimic special din ţară. O vizită de
curtoazie, o vizită oarecum regulamentară, ca ofiţer mai tânăr şi
mai mic în grad, într-o garnizoană străină. Mai ales că trebuia să-
şi vizeze şi documentul de serviciu, a zâmbit. Mi se pare că-n
obişnuinţa regilor nu stau astfel de vize.
– Ştiţi cumva, v-a spus ce mesaj adusese aici?
– Nu, s-a încruntat imperceptibil. Am vorbit despre lucruri
lipsite de mister şi destul de palpabile ca realitate: am vorbit
despre război. Pe urmă mi-a cerut să-i împrumut câteva gloanţe.
Plecase din neatenţie cu încărcătorul golit la revolver. Din fericire
sau, cred, din nefericire, avea un tip de pistolet asemănător cu al
meu la calibru.
– I-aţi dat?
– Da. I-am dat un încărcător, a spus încet. A plecat şi nu l-am
mai văzut până când m-a căutat la telefon. Asta se petrecea peste
o zi, la 12 martie, pe seară. A apărut agitat aici în apartament –
după mesele nu lucrez în legaţie. Relatarea lui a fost
abracadabrantă.
– Iertaţi-mă, l-am întrerupt, Savciuc nu putea fi găzduit la
legaţie? Nu există o cameră de oaspeţi, ceva asemănător? Purta cu
dânsul documente secrete.
– Sigur că se putea, dar nu mi-a cerut-o. Documentele cu care
venise la Sofia le predase. Despre alte documente nu ştiu, şi nici
nu mi-a vorbit. Iată relatarea lui: la 7 seara, este vorba de ziua de
12 martie, trebuia să se-ntoarcă cu trenul în ţară. Avioneta care-l
adusese făcuse doar acest oficiu. Căpitanul Savciuc a coborât la 6
10
şi jumătate în holul hotelului şi a cerut să i se cheme un taxi să-l
transporte la gară. După câteva minute taxiul a sosit şi el a urcat
într-însul. Exact când maşina se pregătea să demareze, portarul a
ieşit din hotel şi i-a spus că-l caută cineva la telefon. A revenit în
hotel, dar la telefon n-a răspuns nimeni. Ieşind din nou afară, a
constatat că taxiul dispăruse.
Maiorul a reumplut păhărelele cu kümmel, a aşezat sticla pe
tava de argint: fără să se audă un clinchet, totul făcut cu gesturi
liniştite, moi, complete, trădând o îndelungată practică a evitării
zgomotelor.
– Pe perinele banchetei din spate a taxiului îşi lăsase servieta. A
sorbit din şnaps şi s-a uitat o clipă pe fereastră. Savciuc a alertat
hotelul, apoi a venit la mine. „Ce să fac?” mi-a spus. „Or să urmeze
teribile complicaţii, pentru mine şi pentru alţii. Sunt dezonorat.”
Poate am fost crud, domnule căpitan, dar, ca şi căpitanul Savciuc,
ca şi dumneata, eu sunt ofiţer de carieră şi am un jurământ dat
ţării şi superiorilor mei, cum avea el şi cum ai şi dumneata.
De data asta nu se mai uita pe fereastră, se uita ţintă la mine,
cu nişte ochi distanţi, totuşi limpezi şi hotărâţi.
– I-am spus să se împuşte, dacă nu rezolvă cazul. Mi-amintesc
chiar că am deschis sertarul de la birou şi i-am întins revolverul
meu. A fost un gest mecanic şi absolut nedeliberat.
Povestea asta mi-o turuise şi şeful, cuvânt cu cuvânt. De fapt
era propria relatare a maiorului care ne parvenise, părând s-o fi
învăţat pe dinafară. Acum spunea totul pentru a doua oară,
detaşat şi precis, consemnând faptele în stricta lor înşiruire.
– Căpitanul Savciuc a privit o clipă pistoletul de pe birou şi a
dat dispreţuitor din cap. „Am şi eu revolver, domnule maior. Dacă
o fi cazul, o să uzez de gloanţele dumneavoastră.” A pocnit din
călcâie şi a plecat. Am telefonat imediat după el la hotel, dar mi s-a
spus că liberase camera şi nu se mai întorsese acolo. Pe 13, a fost
găsit cum ştiţi.
A urmat o tăcere. Am auzit primii picuri ai ploii pleznind
geamurile. Maiorul a mers să închidă fereastra şi a rămas acolo,
privind zbaterea pomilor din grădină.
– Poliţia bulgară a făcut primele cercetări, am dat şi eu o
declaraţie, l-am recunoscut la morgă: era complet desfigurat,
glontele îi zburase aproape jumătate de obraz. A fost transportat
cu un sicriu sigilat în ţară, pe data de 16 martie, după terminarea
rapidelor cercetări. În plus, nu mai ştiu nimic. Ministrul a fost
destul de afectat. Dar bănuiesc că le cunoaşteţi toate mai bine ca
11
mine.
Tăcerea s-a lăsat iar. Afară turna cu găleata, când şi când
fulgere bubuiau în canonadă. Maiorul a revenit de la fereastră şi a
ridicat din umeri.
– Bănuiesc, iarăşi, că te interesează să ştii ce gândesc eu
despre asta. Am să-ţi răspund cu mare sinceritate: eu nu gândesc.
Deşi parcă ţi-am mai spus că nu gust romanescul şi romanele, în
tinereţe am consumat destule romane poliţiste, foiletoane, sau
cum le mai spune acestor producţii. Mi-a rămas de la unul din ele
o aserţiune pe care, cu voia dumitale, am să ţi-o reproduc, odată
ce mi-am însuşit-o ca pe un adevăr indiscutabil al modului în care
obişnuiesc să mă comport în viaţă şi faţă de semenii înconjurători.
La întrebarea pusă unui inspector de poliţie, ce gândeşte el despre
un anume caz, inspectorul a răspuns că el nu gândeşte niciodată.
Capetele sunt făcute să poarte pălării, nu să gândească.
Inspectorul privea doar faptele şi lăsa faptele să gândească pentru
el. Ca şi acel fericit inspector, eu nu gândesc nimic despre fapta
căpitanului Savciuc: fapta lui gândeşte pentru mine.
– Atunci am să vă-ntreb ce gândeşte fapta lui pentru
dumneavoastră.
– Şi-a luat viaţa ca să nu răspundă celor în drept de dispariţia
servietei. Dacă a făcut-o conform codului de onoare ofiţeresc e
una, dacă a făcut-o din spaimă, din laşitate – iartă-mă, te rog – e
alta. În sine, fapta lui devine exterioară, servieta fiind dispărută.
Fiindcă pe dumneavoastră asta vă interesează în clipa de faţă:
unde, la cine şi de ce a dispărut servieta.
Mi s-a părut că aud o trosnitură în camera alăturată, ceva se
mişca uşor acolo. I-am făcut semn să tacă.
– E cineva în odaia de alături?
S-a îndreptat iute spre uşa ce da desigur în camera de dormit,
aceea în care ne aflam era un salonaş-birou şi am constatat cât de
agil şi fără zgomot se deplasa, cu toată anchiloza unuia din
genunchi. A deschis uşa, după o foarte scurtă ezitare. Un cotoi mic
siamez a apărut în prag, începând să i se frece mieunând de
picioare. Maiorul l-a luat în braţe şi s-a apropiat de mine.
– Mi l-a dat soţia ministrului, o are pe mamă.
M-am ridicat de pe fotoliu. Abilitatea lui Boniş era flagrantă.
Cotoiaşul mă privea din braţele lui cu nepăsare. Nu-mi plac
pisicile, îmi plac numai câinii, mă şi pregăteam să-i spun
maiorului ce fotografie straşnică şi-ar putea face, o fotografie
straşnică şi eroică, în uniformă şi cu pisicul la piept, când brusc
12
acesta mi-a sărit pe umăr, lipindu-mi-se de obraz. Boniş a râs
tăcut, un râs de ventriloc, de isprava protejatului lui, şi mi l-a luat
de pe umăr. Dar eu n-am râs. În clipa când mica lighioană mi s-a
lipit de obraz, o undă de parfum mi-a izbit nările… unde mai
simţisem eu parfumul ăsta amărui? Nu era colonia maiorului, era
un parfum cu care mă întâlnisem recent ca să mi-l reamintesc.
– Vrei să fii invitatul meu diseară? mi-a spus maiorul cu
amabilitate. Să zicem pe la 8. Şi dacă nu te deranjează, cobori în
restaurantul hotelului, e un restaurant bun, poate singurul de aici
cu o bucătărie excelentă.
Ploaia încetase când am ieşit afară. Câte un rar trăsnet mai
lumina cerul şi frunzele pomilor din grădina legaţiei. Iar peste
câteva minute, cum îi întindeam mâna de rămas-bun maiorului la
poarta grădinii, peste umărul lui vedeam partea de clădire unde-şi
avea el locuinţa – fără doar şi poate că la una din ferestre cineva
ne privea pe jumătate ascuns de perdele.

La prânz am mâncat la un bufet-bar, gen Herdan-urile noastre

dinainte de război. Nu mai ploua, dar norii erau negri şi compacţi,
încât lumina electrică ardea pe străzi şi-n magazine. După asta am
băut un şvarţ la cafeneaua Esplanade. Nu era prea plină. Mai
aglomeraţie era la mesele de table şi biliard, unde fridolinii cu
grade inferioare jucau chegle şi ghiulbahar: în ordnung şi ţepeni de
parcă cu toţii ar fi înghiţit bastoane, de aceeaşi lungime şi grosime.
Şi cu mutrele unora care găsesc întotdeauna satisfacţii elevate în a
deniá să se coboare, din înălţimea lor cultivată, până la nivelul
celor mai de jos lucruri. Retras la o masă lângă estrada goală a
orchestrei, care probabil cânta numai seara, am încercat să urmez
exemplul maiorului Boniş şi să las faptele să gândească pentru
mine. Logica mă obliga să-mi întăresc o convingere: Savciuc, dacă
se sinucisese, însemna că în servietă se aflau documente
importante… la naiba, eram un idiot, sigur că erau importante, de-
aia şi venise la Sofia, dar ce documente anume? Răspunsul
consiliului de regenţă la mesajul, sau ce-o fi fost el, al lui Mihai?
Sau altceva? După aparenţe, în servietă era altceva. Fiindcă regele
se alertase, dar nu din cale-afară. Desigur că aştepta un răspuns
necompromiţător de la tutorii amicului Simeon, iar din antenele ce
le aveam noi la casa noastră regală, se părea chiar că n-aşteaptă

13
niciun răspuns, sau că primise răspunsul pe altă cale. Servieta nu
conţinea scrisoarea lui Mihai, Savciuc fusese la ţar în ziua sosirii
lui aici şi fusese primit de acesta. Problema era clară. Dar de ce
mai stătuse două zile după asta? Şi ce era povestea cu gloanţele
cerute de la Boniş şi incredibila uitare a servietei în acel taxi-
fantomă? De la Bucureşti plecase fără nicio servietă. Cine ceruse
taxiul, iar portarul hotelului, dacă o făcuse el, nu fusese anchetat
de bulgari? Există o legătură între portar şi şofer, dar cum de
ştiuse portarul că Savciuc avea să-şi uite servieta în taxi?
Aici era nodul. Nici şeful şi nici altcineva nu dăduseră
importanţă faptului; nici poliţia bulgară, care nu găsise urma
misteriosului şofer şi nu părea că are de gând s-o găsească, iar noi
chiar vream să n-o găsească întrucât evitam contactele cu
asemenea instituţii şi ne urmam anchetele pe alte căi şi cu alte
mijloace: de altfel mortul era român, fusese văzut în anturajul
germanilor. Bulgarii, indiferent de alianţa axei impusă cu forţa
nenorocitului Boris al III-lea, predecesorul lui Simeon, erau slavi şi
nu-i înghiţeau pe nemţi. Ochii lor erau îndreptaţi cu încredere spre
Marea Neagră şi nordul ei, de unde trupele lui Jukov, Konev şi
Malinowski începuseră marşul forţat spre vestul patriei lor,
plantând din nou în teritoriile eliberate, vechiul drapel roşu, cu
secera şi ciocanul. Şi cu ce germani băuse şampanie Savciuc, cu
ce civili? Când ofiţerii germani beau în public cu civili germani,
aceştia le sunt sau rude, sau fraţi de uniformă de la fostele SD şi
SA, de la Geheimstadtpolizei sau Abwehr, cu toţi aceştia din urmă
Wehrmacht-ul bând de nevoie şi numai siliţi de împrejurări.
M-am întors la hotel şi am urcat la mine în cameră. La
contuarul cu chei din hol se afla alt schimb, un tinerel pomădat şi
graţios, luşând un pic. Întinzându-mi cheia cu un gest efeminat şi
doar din două degete, zâmbea fără motiv. Sau poate era eternul
smile al salariaţilor de lux.
– Et vôtre camarade?
– Permission. Affair familial, mi-a răspuns cu o voce atât de
subţire, încât am tresărit involuntar.
Cât despre franceza pe care o vorbea era egală cu pronunţia
omului dinaintea lui. Avuseseră acelaşi profesor, fără-ndoială.
La 8 şi câteva minute am coborât în salonul restaurantului. Mi-
am rotit ochii prin sală, în căutarea maiorului. Restaurantul avea
câteva mese ocupate, orchestranţii tocmai îşi aranjau
instrumentele pe estradă. Se vorbea pe ton scăzut, aplicele de pe
pereţi răsfrângeau lumini palide în grelele catifele albastre ce
14
astupau ferestrele. L-am zărit pe maior la o masă retrasă, vorbind
cu un chelner. M-a văzut şi el şi s-a ridicat în picioare: era în civil,
purtând o jachetă fantezistă extrem de elegantă. S-a înclinat corect
şi m-am simţit nu ştiu cum, era mai mare în grad ca mine. Iar
când mi-a strâns mâna, mi-am dat seama că era puternic şi voia
să arate asta. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Masa era de trei
persoane, cu tacâmul aranjat. Un vas mic cu flori trona în mijloc.
– Aşteptaţi pe cineva?
– Sper că nu te deranjează, m-a privit în felul lui impasibil. M-
am gândit că în această tură… ocazională, ca să-i spun aşa, pe
care o faci pe la noi, să te mai înveselim un pic. Deşi timpurile nu-
s prea înveselitoare, ca să exprim exact ce gândesc.
Chelnerul reapăruse cu o tavă pe care se aflau două păhărele, o
sticlă şi o farfurie cu măsline artistic înşirate.
– Mi-am permis să comand doar pentru noi doi o băutură care
să ne aducă aminte de naţionalitatea noastră, domnule căpitan.
Ştiu că-ţi place asta. Nu, servesc eu, a făcut semn chelnerului,
care s-a retras imediat.
Îi vorbise într-o germană aproape fără cusur. A turnat în cele
două păhărele, şi din nou i-am remarcat gesturile tăcute. Mi-a
închinat păhărelul.
– Ţuică românească. Au şi bulgarii ţuica lor, dar nu se
compară. Totul e să ştii cum să întorci şi cât să întorci pruna.
Pentru succes. A dat tot păhărelul pe gât. Pentru succesul nostru.
A luat o măslină, a înghiţit-o cu sâmbure cu tot.
– Sâmburele de măslină este singurul pe care stomacul îl digeră
în întregime. Îl dizolvă, ceea ce nu face cu niciun alt sâmbure. Ştiai
acest lucru? Unul din misterele naturii.
A vrut să-mi reumple păhărelul şi, nu-mi dau seama de ce, l-
am astupat cu palma. Gândisem involuntar că vrea să mă îmbete,
nu credeam însă ca mişcarea să şi fie transmisă atâta de rapid de
cortex. Maiorul a zâmbit imperceptibil.
– Abstinent? Atunci, ca superior în grad, am să-ţi ordon să bei
încă un păhărel cu mine. Zâmbetul i s-a accentuat. Sunt ardelean,
şi strămoşii mei daci mi-au lăsat în sânge şi acest obicei, cu toată
opreliştea lui Deceneu şi pildele lui spre cumpătare.
Primele acorduri ale orchestrei au rupt liniştea demnă din jur:
uvertura la Califul din Bagdad. Maiorul şi-a aprins o ţigară, mi-a
oferit şi mie una.
– Aici, ca şi la noi, presupun că întreaga arie a Balcanilor are
doar două piese de rezistenţă în restaurante: Califul din Bagdad
15
pentru antreuri şi Cavaleria uşoară pentru fripturi. Este o remarcă
pe care am stabilit-o pe bază de experienţă şi cunoaştere. Şi mai
cred că uverturile astea vin cu atâta precizie la antreuri şi fripturi,
potrivit unor semnale cu care este legată bucătăria de orchestră.
S-ar putea ca releul să fie instalat sub estrade.
Vorbea serios şi convins. Dar ochii îi străluceau.
– Ia o măslină, sunt italieneşti. Şi multe alte lucruri necartelate,
pe care aliaţii ni le pun cu atâta graţie la dispoziţie prin
restaurante şi-n diferite locuri ale Europei, vin numai şi numai
prin ei şi de la ei. Acum câteva zile am mâncat aici nişte portocale
cu ştampila unei firme germane pe coajă. Cu ocazia asta mi-am
amintit că în Germania, de totdeauna pe marginea drumurilor şi a
şoselelor au crescut livezi cu măslini, portocali şi mandarini, că
viţa de Champagne a umplut până la refuz bazinul Ruhr-ului, iar
în landele nordului nisipos, lanurile cu grâu s-au copt din timpuri
imemoriale sub ceaţă şi furtuni hanseatice. Mi se pare însă că
măslinele nu prea se mănâncă în Reich: se dau la găini, la vite, se
aruncă la vrăbii.
– Aveţi informaţii solide.
– Da, aş putea spune că posed aşa ceva. A mai luat o măslină.
Meseria mă obligă să le posed, căpitane… te superi că devin cam
familiar? Gândeşte-te că noi doi, la masa asta şi la ora asta,
reprezentăm un lucru foarte concret: România.
Răceala ochilor lui literalmente mă fascina. A sorbit din
păhărel, a pus păhărelul jos şi şi-a lăsat capul pe un umăr.
Tamburină din degete pe faţa de masă, în tactul muzicii.
– Ce va face România în următoarele luni? În momentul în
care-ţi vorbesc, Ungaria este ocupată de nemţi, ştirea mi-a
parvenit câteva minute până să mă întâlnesc cu dumneata. Ruşii
îşi continuă ofensiva în Ucraina, zece divizii germano-române
încercuite pe Bug sunt pe cale de a fi lichidate. Cernăuţii au intrat
sub tirul artileriei şi al Catiuşelor. În sud, Jukov a forţat Niprul.
Americanii înaintează încet, dar sigur, în Italia. Şi noi? Noi,
căpitane, care mereu ne-am întărit armă şi mână pentru patria
română?
S-a ridicat în picioare, privind peste umărul meu. Mai-nainte să
mă-ntorc să văd ce este, să mă ridic şi eu, am simţit un parfum
amărui învăluindu-mă, iar când efectiv m-am întors, în spatele
meu se oprise zâmbitoare Odette.

16
 4

… Odette! Într-o pempantă rochie neagră, scoţându-i în

evidenţă umerii goi, înveliţi cu un şal tot negru de kashmir,
pieptănată à la sfânta Lucia lui Zurbaran, cu ochii prelungi de
tătăroaică savant pictaţi şi-n ochii aceştia pâlpâind o luminiţă
plină de savoare şi voioşie!
– Bună seara, i-a întins mâna maiorului, şi acesta a depus un
sărut pe vârful degetelor subţiri. Bună seara, domnule căpitan.
Iată o întâlnire plăcută ambelor părţi.
Maiorul l-a chemat pe maître d’hotel. Ca şi cum apariţia ei aici
ar fi fost un fapt extrem de natural, Odette privea curioasă prin
salonul restaurantului ce se umpluse pe nesimţite. Foarte multe
mese erau acum ocupate de ofiţeri germani. Orchestra făcea o
pauză; instrumentiştii coborâseră estrada, rămăsese doar
pianistul, un băiat melancolic, cu ochelari şi părul vâlvoi. Şi-a
plimbat evaziv degetele pe clape, apoi într-o foarte alambicată
parafrază a început să cânte Rapsodia ungară de Liszt. Lumea din
restaurant mânca, vorbea, îşi ciocnea paharele, dând puţină
atenţie la ceea ce se petrecea pe estrada orchestrei. Nici nemţii din
local nu păreau să sesizeze melodia. Unul singur dintre ei
întorsese capul spre pianist şi se uita cu atenţie la el: chiar lângă
noi, un hauptmann înalt, din blindate, singur la masă, în faţă cu o
sticlă cu bere brună. Îi vedeam obrazul din profil, un obraz tăiat în
colţuri, ars de soare şi cu sprâncene arcuite. Un fel de zâmbet îi
plutea pe buzele subţiri. Încet, s-a răsucit spre mine şi o căutătură
fără expresie s-a oprit un moment asupră-mi, apoi a măsurat în
acelaşi mod silueta Odettei. Boniş s-a plecat spre ea.
– Ce vrei să mănânci?
– Oh, cât se poate de frugal, o omletă, poate nişte caşcaval. Nu
mi-e foame.
– Vrei vin? Sau înainte o ţuică?
– Nu, vin.
– Am comandat ciuperci cu smântână. Merge?
– Fie şi ciuperci cu smântână. Nu vă bateţi capul, ni s-a adresat
amândorura.
Maiorul o tutuia. Ea sta strălucitoare în capul mesei şi parcă se
amuza secret de ceva ştiut numai de ea. Maiorul nu mă
prezentase, nici ea nu ceruse să-i fiu prezentat, eu nu mă făcusem
că n-o cunosc, ea arătase că mă cunoaşte, iar maiorul nu punea

17
nicio întrebare de prisos, găsind absolut normal să fie aşa: la
urma-urmelor, dacă mă gândeam bine, chiar era normal să fie aşa.
– Cum a fost vizita la mama, am întrebat-o cu candoare.
– Abia de acum înainte mă duc. Şi lăsând să floteze un
suspense: mama e aici, suntem din Bazargic. Ochii mei nu-ţi spun
nimic? Sunt urmaşa lui Gengiz-khan.
Maiorul a început să râdă, a râs şi Odette, am râs şi eu, deşi nu
prea înţelegeam ce motiv aş fi avut. Pianistul îşi terminase
improvizaţia îndrăzneaţă, şi-n timp ce colegii lui reurcau estrada,
el o cobora cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor, cu capul
în piept şi un chiştoc stins de ţigară atârnându-i pe buze. În felul
ăsta a şi dispărut spre oficii.
– Înconjurat de exemplare feminine ca dumneata a fondat el
marele imperiu mongol, a spus maiorul. E şi explicabil. Nu,
căpitane?
– Precis, am aprobat zâmbind dintr-o parte. Şi tot precis ar fi
cucerit întreaga Chină, dacă ar fi avut-o în timpul acela lângă el pe
doamna Savciuc.
În ochii Odettei a trecut o umbră şi am citit un reproş.
– A, da, Savciuc, a murmurat şi maiorul şi am tăcut toţi trei.
Pe tăcerea noastră a apărut chelnerul obsecvios, cu platoul
comandat. Ne-a servit, a destupat sticla cu vin. Maiorul i-a privit
eticheta.
– Chablis. Ce-ţi spuneam eu? În Bulgaria tot Chablis s-a băut
înainte de război. Chablis cu praz verde. Îl bem simplu, i-a spus
chelnerului care se pregătea să ni-l dozeze cu sifon.
Chelnerul ne-a lăsat singuri. M-am gândit că fiinţa ispititoare
din dreapta mea îl înmormântase alaltăieri pe bărbatu-său; azi,
volatilizată de sub nasul celui mai bun filator pe care-l aveam în
Bucureşti, îşi muia buzele roşii în vinul scump comandat de maior.
În mişcare, curbura dulce a gâtului i se adâncea moale, ochii
perverşi păstrau însă un sclipăt metalic care te punea în alarmă.
– După ce-ai plecat de la mine ieri seară, a precizat ea, am
coborât să caut o maşină să mă duc la gară. Un tip m-a urmărit…
şi eram atât de grăbită!
Mi-am muşcat buzele, să nu devin grosolan. Jucându-se
degajat între degete cu piciorul paharului, a dat din umeri.
– Am oroare de tipii care se ţin după tine, mai ales noaptea. Şi
încă pe ploaie, ceaţă şi camuflaj. Poate că asta m-a şi favorizat să
scap de el. Ce părere ai de astfel de oameni, domnule maior?
– Domnul maior n-are păreri, am răspuns eu pentru el. Lasă
18
faptele să aibă păreri pentru dânsul.
– Bine-nţeles, a spus Boniş, trecând peste sarcasm. Un bărbat
care se ţine noaptea după o femeie frumoasă, faptul în sine arată
că: sau se ţine din proprie iniţiativă, sau este pus de cineva să se
ţină… să zicem de un amant sau un soţ gelos. Sau se ţin chiar
aceşti amanţi sau soţi geloşi.
Slalomul începea să mă enerveze.
– De ce nu iei ciuperci? m-a îndemnat încurajator Odette.
Şampinioane de cultură. Delicios preparate.
– Când ai sosit la Sofia? am întrebat-o brusc.
– Ieri noapte. Am călătorit în acelaşi tren cu dumneata.
– Şi cât stai?
– Depinde, mi-a suportat privirea. Până o găsesc pe mama.
Mama mea, a adăogat pe un ton visător, mama mea cam circulă.
Luminile din local scăzuseră. Toba emitea un semnal de
atenţie. În faţa microfonului de pe estradă a apărut un tip jovial –
reflectorul din fundul restaurantului i se plimba cu dezinvoltură pe
chelia lucioasă, poleindu-i-o în mov – şi a anunţat-o pe cântăreaţa
Karin. O femelă înaltă şi voluptuoasă, cu sânii prinşi într-o cazacă
brodată care mai mult îi dezbrăca decât îi îmbrăca şi-a rotit ochii
somnolenţi peste mesele cufundate în semiobscuritate. A început
să cânte cu vocea Zarahei Leander (pe care o imita la perfecţie)
Tango notturno.
– Pune suflet, a spus Odette. S-ar putea pune şi mai mult, dar
asta-i situaţia pe moment. Dansezi, căpitane?
– Nu dansează decât o singură pereche, m-am alarmat.
– Şi noi vom fi a doua. Invită-mă, s-a ridicat rezolut de la masă.
Voia să-l lase singur pe maior, poate acesta îi făcuse un semn
pe care nu-l văzusem eu. Am plecat amândoi pe ringul de dans.
– Ce-s toate astea, Odette?
– Sună mai bine decât doamnă, şi-a ridicat ochii frumoşi la
mine. Ştii că vinul m-a ameţit? Şi n-am băut decât o jumătate de
pahar. Sau poate sunt ameţită că mă învârţi numai pe dreapta.
– Ce cauţi aici?
– Ţi-am mai spus o dată.
M-am uitat spre masa noastră: era goală. Deci asta era. La
masa alăturată, hauptmann-ul din blindate ne privea nemişcat
cum dansăm. Chelnerul îi mai adusese o sticlă cu bere. Cântăreaţa
terminase tangoul, dar Odette m-a reţinut pe ringul de dans.
Apăruseră şi alte perechi.
– Karin e o celebritate de music-hall, la Berlin. Înainte de război
19
o frecventa şi Göring. Acum se pare c-o frecventează căpitanul de
lângă masa noastră, cu trecerea timpului te adaptezi vrând-
nevrând şi la grade mai mici.
– Văd că ştii o grămadă de lucruri.
– Ca un om mare, căpitane, ca un om mare. D-aia am ochii
ăştia de tătar, să observ bine stepele. Mi s-a transmis din generaţii
deprinderea. Ai să vezi că după fiecare cântat, Karin se aşază la
masa lui, beau bere şi ronţăie alune prăjite. Îl vizitează şi-n camera
de hotel.
– Te-ai uitat prin gaura cheii?
– Am văzut-o ieri seară ieşind de acolo. Ne-ntoarcem?
Maiorul reapăruse la masă, şi acum fuma imobil una din
ţigările lui macedonene.
– La ce hotel stai? i-am spus îndreptându-ne spre el.
– Cum la ce hotel, a făcut ochii mari. Bine-nţeles că la ăsta, e
singurul acceptabil din oraş. Ocup a doua cameră de lângă camera
dumitale. Între noi stă căpitanul german.
Treceam pe lângă masa acestuia. Odette şi-a scăpat jos punga
cu farduri. Căpitanul a luat-o de pe parchet, oferindu-i-o ridicat de
pe scaun, cu o înclinare ţeapănă.
– Danke, i-a zâmbit Odette şi a trecut mai departe.
– ’Wahre freude, Madame1, s-a înclinat el a doua oară.
Într-adevăr, după cinci minute Karin s-a aşezat la masa lui, cu
un pardesiu subţire alb zvârlit pe umeri. Avea ceva de junonă
obosită în ea şi o carnaţie fără cusur. Nu părea să aibă mai mult
de treizeci de ani. Odette mi-a pus o mână pe braţ.
– Vă las, s-a ridicat în picioare. Mâncată sunt, dansată am fost,
nu-mi rămâne decât să mă culc, să dorm şi să visez lucrurile care
oricărei femei îi place să le viseze. Nu, nu mă conduce, domnule
maior. Noapte bună, căpitane.
Am privit-o cum se depărta printre mese.
– Interesantă femeie, am auzit glasul maiorului. Interesantă şi
deşteaptă. Mai luăm o sticlă?
– N-aş mai bea, domnule maior. Vă întreb însă ceva: spuneaţi
că l-aţi recunoscut pe căpitanul Savciuc la morgă. Dar locul în
care a fost găsit îl ştiţi?
– Am fost acolo. Şi, cum aşteptam să continuie: S-a telefonat la
legaţie. M-am dus şi am asistat la primele cercetări. Am iscălit şi
un fel de proces-verbal sau aşa ceva, la bulgari. După amiaza l-am

 Cu o reală plăcere, Madame.

1

20
recunoscut din nou, la morgă.
– Deci în aceeaşi zi?
– Da, în aceeaşi zi, pe 13 martie.
– În ţară a ajuns pe 16… de ce a fost ţinut aici trei zile? Au
durat atâta cercetările?
– Nu ştiu. Misiunea mea faţă de cadavrul căpitanului Savciuc s-
a terminat pe 13 martie. Sicriul a fost luat de oamenii
dumneavoastră, în orice caz de oameni veniţi din ţară, nu noi l-am
trimis. Şi aşa era o afacere urâtă pentru ministru. Nemţoaica asta,
mi-a arătat-o din cap pe Karin, are nişte sâni sărbătoreşti. Din
punct de vedere germanic, absolut patriotici.
– Da, dar nu despre sâni patriotici vreau să vă întreţin.
Spuneţi-mi unde este locul în care a fost găsit Savciuc. Desenaţi-
mi-l.
– Vorbeşti serios? Părea mirat. Să-ţi fac o schiţă, un crochiu?
– Dacă aveţi amabilitatea.
– E mai bine să ţi-l descriu altfel, căpitane. Nu te supăra, nu
prea am gustul macabrului în mine. Şi nici ambianţa nu mă
predispune la un astfel de gust.
– De când am văzut-o pe nevasta lui Savciuc tocmai în această
ambianţă, pe mine mă predispune, i-am replicat tăios.
– Ah, nevasta lui Savciuc. (A spus-o exact cu tonul cu care
spusese o oră înainte: a, da, Savciuc, când pentru întâia oară la
masă îi atribuisem Odettei titlul de „doamnă”.) Nu eşti un bun
cunoscător al femeilor. Femeile au o altă judecată, un alt
comportament. Un filosof spunea despre femei că judecă cu sexul.
O spunea mai mult sau mai puţin în sens peiorativ şi mai mult
sau mai puţin avea dreptate. Ce-i o nevastă, căpitane? O fabrică de
copii, o amantă, o amică, o spălătoreasă şi cârpăcitoare de
indispensabili şi ciorapi, sau ce? Un partener specific la dragoste?
Şi la urma-urmelor, ce-i dragostea? De ce se colează oamenii, de ce
se căsătoresc, astea-s întrebări care niciodată nu vor fi clarificate
decât prin perifraze de înţelepciune de doi bani duzina. Poate
doamna Savciuc nu şi-a iubit soţul sau nu vrea s-arate că l-a
iubit. În fond, ce importanţă are… dacă va plânge neconsolată
după el până la sfârşitul vieţii, sau se va cuibări alintată în braţele
întâiului om viu care-i va spune ce-i spunea şi căpitanul Savciuc
în asemenea ocazii, pe când trăia. Nu merită să te frămânţi, mai
ales în meseria dumitale.
Lucirea de maliţie îi sclipea din plin în ochi. Apoi m-a lămurit în
cele mai mici detalii, unde fusese găsit agentul nostru.
21
 – Eu am să mai rămân, mi-a spus când am vrut să plec.
Trebuie terminată sticla, e păcat de ea. Sper să ne mai vedem, cu
toate că în plus de ce ai reuşit să scoţi de la mine, nu văd cum ţi-
aş mai putea fi de folos. Dar, chi lo sa?
– O cunoaşteţi de mult pe Odette?
A schiţat un gest vag.
– Ce-nseamnă: de mult? Niciodată nu cunoşti o femeie. Poţi sta
alături de ea ani în şir, şi să constaţi după acei ani în şir că n-o
cunoşti. Fără şansa de a o cunoaşte vreodată.

Omul de la chei era tot tinerelul pomădat, în trup şi gesturi cu

şerpuiri de balerin.
– Bien manjé, bien distré? Şi-a dus un deget la buze şi a închis
ştrengăreşte ochiul care luşa. Letr por voú.
Mi-a întins odată cu cheia un bilet împăturit:
CAUTĂ-MĂ LA CAMERA 8 CÂND URCI, INDIFERENT DE ORĂ,
O.
Am început să sui scările.
– Bon nouit! mi-au urat din spate coardele subţiri, cu o intenţie
vădită şi fără echivoc. Imbecilul.
Am intrat întâi la mine. Karin cânta iar, vocea ei străbătea
pereţii, tristă şi voalată, în lamentările aceluiaşi tango nocturn.
Cam sărac programul. Am vrut să mă spăl pe mâini, când am
văzut servieta pusă pe noptieră: o servietă neagră de piele, legată
cu o singură curea mediană. Am deschis-o. Era goală. Am pipăit-o
cu atenţie, n-avea dubluri secrete… ce mai era şi asta?

Un lucru nu-l puteam încă situa nicicum, în privinţa lui

Savciuc. De fapt erau câteva aceste lucruri, dar cel mai important
dintre toate – şi care mă intriga cel mai mult – se referea, prin
Savciuc, la maiorul Boniş. Mi se părea, şi nu mi se părea, după
masa de astă-seară eram sigur, că el are informaţii mai vaste şi
mai complete despre moartea agentului nostru, dar nu le spune.
La rândul lui, şeful mă avizase să-l abordez pe maior cu cât mai
puţină brutalitate: de ce? Boniş era un tip deştept, cultivat, plin de
spirit; tăcerile lui păstrau nişte tâlcuri care momentan îmi scăpau,
ieşea cu abilitate din impasuri, reuşea să întoarcă orice discuţie
care l-ar fi dezavantajat. Ca reprezentant militar al ţării noastre la

22
Sofia, acestea erau calităţi indiscutabile. Pentru mine, erau
sublinieri de fişe personale. Ce ştia maiorul Boniş? Fiindcă ştia. Iar
Odette ştia şi ea, apariţia ei aici mă deruta teribil. Numai pe ea nu
m-aşteptam s-o întâlnesc, veselă, făcând pe copila nevinovată, ca
invitată la cină de maior. Servieta, însă, servieta neagră de pe
noptieră, era o cursă. La atâta mă pricepeam şi eu, ca vechi
meseriaş.
Mi-am luat un pachet cu ţigări şi m-am dus la Odette.
Coridorul era pustiu, slab luminat doar de becul de la lavabouri.
Am ciocănit la uşă. Mi-a deschis imediat. Îşi schimbase rochia,
înlocuind-o cu o fustă şi o bluză simplă. Se demachiase.
– Intră şi fă-te comod… pe scaunul acela, bănuiesc că ai şi
dumneata unul la fel şi-n acelaşi loc, în camera dumitale. Să-ţi
fierb o cafea? Maiorul a uitat să ne ofere. O secundă, am un reşou
de voiaj.
A început să robotească în cămăruţa băii.
– E cafea naturală, mi-a spus de acolo. Vrei şi puţin vermut?
– Eşti aprovizionată în delicatese.
A apărut la uşa băii, cu o linguriţă în mână.
– Pentru mutti, şi-a scuturat şuviţele brune, acum lăsate liber
pe jumătate de obraz. Unde mai găseşti cafea naturală? Surogatele
mă predispun la nechezat, când le ingurgitez. Ah, după masă am
fost la cinema, treceam întâmplător, şi am văzut Münchausen, cu
Hans Albers – pălăria jos, ăsta nu-i surogat. În completare, am
văzut un jurnal UFA, cu moarte, bubuituri, ziduri dărâmate…
după Münchausen! Parcă dinadins, să nu rămânem cu un gust
bun în cap. Mai bine dădeau o silly-simphonie, ce dor mi-e de ele.
Ştii, a întins linguriţa spre mine, Disney a făcut din desenele lui
animate, ce făceau şi grecii antici cu lumea din jurul lor: o populau
cu poezie şi frumuseţe, Disney a dat şi el poezie şi frumuseţe
frunzelor, animalelor, duhurilor apelor, pădurilor şi cerului. Vezi ce
cultă sunt.
Un miros pătrunzător de cafea arsă şi un sâsâit în crescendo
parveneau din baie.
– Cafeaua! S-a repezit în baie. De ce mă ţii de vorbă? mi-a
strigat. Acum ai să bei doar un degetar de cafea, da’ poate-i spre
folosul dumitale, pari inimos şi cafeaua nu face bine la inimă.
A reapărut după un timp, cu un pahar umplut pe jumătate cu
cafea. L-a pus pe noptiera de la capul dormezei.
– Să nu comentezi la hotel că fac cafea în cameră, e interzis. Nu
mi-ai spus dacă vrei vermut.
23
 – Lasă prostiile. De ce m-ai chemat?
S-a aşezat pe dormeză. Un moment, a stat cu capul plecat, cu
palmele lipite, vârâte între genunchi. Apoi şi-a scuturat părul şi m-
a privit zâmbind.
– Ce vină-mi găseşti?
– Răspunde întâi la întrebare.
– Nu-i normal să te chem? Ne cunoaştem, locuim în acelaşi
hotel… vorbim aceeaşi limbă.
– Exact ca maiorul Boniş, am apăsat.
– Bine-nţeles. După sosirea mea aici, m-am dus la legaţie,
aveam nevoie de o viză. Maiorul Boniş m-a întors în oraş cu
maşina.
– Azi dimineaţă am fost şi eu la legaţie, erai acolo? Mi s-a părut
când am plecat că mă privea cineva de la o fereastră a
apartamentului lui.
– Boniş e un tip şic. A luat de pe noptieră o ţigară şi a aprins-o.
A tras un fum. Te ocupi de moartea lui Savciuc? mi-a zis încet. D-
aia eşti aici.
– Lasă-mă pe mine să pun întrebări. Şi nu-nţeleg de ce mereu
pronunţi: Savciuc, şi nu spui: soţul meu.
– Nu e… nu era soţul meu, a murmurat.
Mărturisirea m-a uimit. Toată lumea ştia că ea şi Savciuc stau
împreună, că se căsătoriseră. O scânteie s-a aprins repede şi mi s-
a stins la fel de repede mental: de fapt nimeni nu asistase la
căsătoria lor, se spusese doar la un moment dat că Savciuc s-a
căsătorit, cu vreo două luni în urmă, iar pe Odette o văzusem de
câteva ori în compania lui, dar el, într-adevăr, nu mi-o prezentase
ca nevastă. Cine spusese… ah, da, şeful. Şeful spusese „nevasta
lui Savciuc”, venind vorba despre ea. Situaţia începea să se
bruieze. Totuşi, şi ca simplă prietenă, nu avea voie să arboreze
aerul acesta nepăsător, de-a dreptul ca o sfidare, pe care-l arbora
ea în permanenţă.
– Era amantul dumitale?
– Cam dură exprimarea, şi-a strâns buzele. N-are importanţă.
Era, să spunem, era ruda mea.
– Şi moartea lui nu te afectează cu nimic? Savciuc se afla în
serviciu comandat, poate aducea, ducea documente care au
dispărut, documente de care avem nevoie să luăm cunoştinţă,
strâns legate de sinuciderea lui.
O pâlpâire bizară i-a strălucit în ochii oblici, stingându-se
imediat. Şi-a îndreptat trupul, privind spre uşă. Se auzea un râs
24
de femeie pe coridor, apoi a clincănit o cheie într-o broască.
– S-au întors, mi-a făcut semn să vorbesc încet. Căpitanul şi
cântăreaţa. Să nu mai ridici tonul, s-aude. Ieri seara mi-a venit
chiar să le ciocăn în perete, zburdau prin cameră ca viţeii la
păşune. A zâmbit uşor. Dac-o să fii văzut când ieşi de la mine, o să
se spună că şi ei şi noi facem cu toţii parte dintr-o societate pentru
răspândirea amorului fizic prin hoteluri.
– Totuşi mi se pare bizar să te afli, o săptămână după moartea
prietenului dumitale, pe locurile unde s-a petrecut tragedia.
– Ai fi vrut să rămân în garsoniera mea şi să mă uit pe fereastră
la omul pus să mă supravegheze? Să fim serioşi, căpitane. Crezi că
n-am observat? Am şi eu fler. Bărbatul care m-a urmărit în
noaptea plecării mele era pus să mă urmărească, să mă controleze.
N-ai făcut bine. Fiindcă l-am lăsat cu buza umflată şi acum este
rândul meu să te întreb, deşi mi-ai atras atenţia că numai
dumneata îţi permiţi să-mi adresezi întrebări: de ce m-ai pus sub
urmărire? Cu ce drept? Sunt o persoană liberă, chiar dacă
frumoasa noastră constituţie e suspendată. Sunt liberă conform
unui drept natural, sper să ştii ce-i asta, ce nu poate fi prescris de
nicio lege din lume…
– Liru-liru, am ricanat, întrerupând-o. Eşti o perfectă jezuită,
Odette. Şi dumneata, şi maiorul. O pereche sacrosanctă de jezuiţi.
– Mă flatezi cu teologia dumitale. Abţine-te, eşti pe picior greşit:
am urmat literele şi filosofia, diploma obţinută are note excelente.
Şi acum, de ce ai pus, sau aţi pus, să mă urmărească?
– Se adevereşte că am făcut bine, odată ce te afli aici.
Râsul Karinei a gâlgâit din nou, senzual, de alături, urmat de o
tăcere care se prelungea.
– În fine. Te-am iertat. La ce punct ai ajuns cu Savciuc?
– Te interesează?
– Enorm.
– Nu s-ar zice.
– Multe nu se zic, dar se spun. Unor vechi amici, a adăogat cu
gravitate. Pentru asta te-am chemat. În restaurant mi-era mai greu
să te întreb.
– Nu pentru asta m-ai chemat.
– Dar pentru ce atunci?
– Pentru servietă. Ca să vezi ce mutră fac.
O clipă, a părut că nu înţelege. Pe urmă s-a plecat neliniştită
spre mine.
– Ce servietă?
25
 – O servietă care a apărut în seara asta la mine în cameră. O
servietă neagră. Poate servieta care i-a dispărut lui Savciuc.
A scos o exclamaţie gâtuită şi s-a ridicat în picioare. Devenise
palidă. „Ah, Odette, Odette, ce şotron îmi joci.”
– Nu se poate. Imposibil, a repetat şi şi-a dat nervos cu palma
la o parte şuviţele ce-i cădeau pe obraz.
– E atât de posibilă servieta aceasta… doar dacă n-o fi o simplă
iluzie. Nu cred. Am pipăit-o, este o servietă arătoasă şi solidă. Dar
cu nimic înăuntru, ar fi fost nu-ştiu-cum să găsesc şi ceva în ea.
În ceea ce-l priveşte pe nefericitul de Savciuc, poate o să vă
hotărâţi, dumneata şi Boniş, să fiţi ceva mai clari. Până atunci, îţi
doresc noapte bună şi revedere plăcută cu mutti, i-am mai spus
din uşă şi am ieşit.
Am revenit la mine în cameră. Era 12 şi câteva minute. În
restaurant, tropăiau pe ringul de dans ca la nuntă. Programul
cântăreţei desigur se terminase definitiv, o auzeam uneori prin
perete, vorbind şi râzgâindu-se. A fost un moment când a ţipat:
’kann dich nicht leiden2, căpitanul a protestat şi ea a scâncit: …
nein, nein, muss zu erst wasche’3 şi a dat imediat drumul la duş.
M-am trântit pe dormeză, cu ochii la servietă. După o jumătate de
oră, timp în care am fumat aproape zece ţigări, m-am ridicat. Cu o
batistă udă am şters servieta înăuntru şi pe dinafară. Am pus-o
sub calorifer să se usuce. Fiindcă mă gândisem bine: servieta s-ar
fi putut să fie introdusă în cameră, ca să-mi las amprentele pe ea.
Celui sau celor interesaţi la asta le-ar fi fost uşor, pe baza
amprentelor lăsate, să spună că servieta dispărută de la Savciuc a
trecut prin mâinile mele. Trucul m-ar fi întâlnit cu poliţia oficială,
ceea ce în niciun caz n-o doream, spre diferenţă de ceilalţi, care
sigur doreau asta şi m-ar fi scos din cursă până la clarificarea
problemei. Am coborât cu servieta la poartă.
– Am găsit-o la mine în cameră şi nu-mi pot da seama cum a
ajuns acolo.
– Adevărat? Băiatul cu voce de scopit privea ţintă servieta.
Poate a uitat-o oune camerist.
– Posibil.
(Nu i-am mai spus că după amiaza până la 8 stasem în cameră
şi că servieta n-o putea uita o cameristă decât după acea oră, când
am coborât să mă întâlnesc cu maiorul la restaurant.) I-am întins

 Nu pot să te sufăr.

2

 Nu, nu, întâi să mă spăl.

3

26
servieta, ţinând-o de mâner. A primit-o cu două degete, apucând-o
tot de mâner. A pus-o cu grijă sub contuar.
– O să facem o mică anchetă. Nu merita să coborâţi pentru
atâta lucru, la ora asta. C’est justeman maintenan que vou l’avé
trouvé la serviet?4
– Am găsit-o acum o oră, da’ m-am gândit dacă s-o dau sau să
n-o dau. M-am hotărât greu s-o dau. E o servietă nouă şi de bună
calitate. Pielea nu prea pică din cer, prin hoteluri. Nu pică nicăieri,
afară de bocancii şi cizmele armatei.
– Ah, da, da, vou-zavé raison.
La mine în cameră, mi-am adus aminte că, la fel cu toţi românii
care se respectă în voiaje, aveam şi eu o bucată de salam de Sibiu
în valiză şi o jumătate de pâine albă, (luată de la Athénée). Mi-am
făcut două sandviciuri. Le-am mâncat pe întuneric, vârât în pat şi
gândindu-mă, ca şi în prima seară, la Odette. Mirosul parfumului
amărui m-a urmărit până am adormit.

Dimineaţa devreme, l-am chemat de la un telefon public pe

maior.
– Îmi acordaţi maximum o oră de conversaţie?
I-am auzit răsuflarea egală în receptor.
– Eşti ceremonios, domnule căpitan. De fapt dumneata propui
şi tot dumneata dispui. Da, putem să ne vedem. Când?
Am stabilit întâlnirea pentru ora 11, la cafeneaua Esplanade.
Cafeneaua, barul cu menu fix şi restaurantul hotelului erau
singurele locuri cunoscute mie, unde-ţi puteai şterge cu uşurinţă
identitatea în ambianţă. După asta m-am reîntors la hotel şi am
întrebat dacă doamna de la camera 8 coborâse. Odette era sus. Pe
cel de la chei nu l-am întrebat şi ce a făcut cu servieta, dar mi-a
spus el, fără să întreb. Mi-a spus tot fără să-l întreb, că schimbul
lui este învoit pentru o săptămână. În ceea ce priveşte servieta,
cercetase fetele, care bineînţeles nu ştiau nimic. Dar poate că un
instalator (s-au tot vânturat pe acolo cei de la vopsitul unor
jaluzele) s-o fi uitat în camera mea, au avut de lucru ieri dimineaţa
la etaj. Să n-am grijă, că el întreabă în continuare şi dacă până la
plecarea mea nu vine nimeni s-o reclame, pot s-o iau sănătos cu
mine unde mă duc. El n-are ce face cu servieta. Doar s-o decupeze

 Chiar acum aţi găsit servieta? (Incorect)

4

27
şi să-şi facă o pereche de pantofi. Ştie sigur însă că n-are să
găsească talpă şi cauciuc nu poartă, că lunecă pe ploaie şi nici nu-
i higienic să porţi pantofi cu talpa de cauciuc: nu respiră piciorul.
Toate astea mi le-a spus cu vocea lui subţire, pe un ton
fermecător, mlădiindu-şi trupul cu o dexteritate surprinzătoare în
dosul contuarului.
M-am plimbat prin centrul oraşului, aşteptând întâlnirea cu
maiorul. Dimineaţa se limpezise, crâmpeie de cer erau prelinse de
nori repezi. Oamenii arătau destul de prost îmbrăcaţi – nu-i vorba
că nici la noi n-arătau altfel. În dreptul unui kiosc cu reviste
ilustrate, Karin cocheta cu un grup de ofiţeri germani. Ofiţerii îşi
ţineau kepiile în mână, înconjurând-o cu un fel de respect amuzat,
hipnotizaţi de mişcările gurii cărnoase şi a vocii speciale.
Cântăreaţa purta un paltonaş scurt, extravagant şi cizmuliţe
îmblănite. Era cu capul gol, părul i se zburlea în vânt. Se lăsa când
pe un picior, când pe altul, înfruntându-şi din sânii kolossali
compatrioţii. A fluturat degetele înmănuşate peste capetele
acestora şi toţi s-au întors. Pe trotuar venea spre grup hauptmann-
ul din blindate: cu palmele vârâte în buzunarele mantăii lungi
având gulerul ridicat, cu cozorocul kepiului lăsat pe ochi, drept,
suplu, într-o călcătură largă şi sigură. Bareta crucii de război îi
dunga cheotoarea de sus a mantalei. Ofiţerii s-au înclinat toţi
deodată peste mâna întinsă a cântăreţei.
– …’wiedersehen, le-a strigat şi a pornit iute spre căpitan.
Împreună, au traversat strada. Ofiţerii rămaşi priveau în urma
lor. Un leutnant tânăr a spus ceva, şi ceilalţi au râs în hohot. Apoi
am întâlnit-o pe Odette. Bereta dată pe ceafă şi cum umbla un pic
zgribulită în puţinul soare îi confereau un aer de şcolăriţă. Întâia
oară am văzut ce frumoase picioare avea.
– Să trăiţi, m-a salutat cu palma dusă milităreşte la bereta
albastră.
Un trecător, cărând o plasă cu conserve, s-a uitat posomorât la
ea.
– Te-am căutat la hotel, dar plecaseşi. Trebuia neapărat să
vorbesc cu dumneata, bine că te întâlnesc. Şi pe un ton schimbat,
aspru: Ce-ai făcut cu servieta?
– Am dat-o.
– Ai comis o greşeală… cui ai dat-o?
– Asta-i bună. Ce te interesează?
– Ai comis o greşeală, fiindcă mai-nainte de a înapoia servieta
trebuia…
28
 S-a oprit, o luptă se da în ea. Căutăturile ei deveniseră speriate,
parcă voia şi nu voia să-mi spună ce trebuia să fac înainte de a da
servieta. Mi-a fost oarecum milă. (Şi-n meseria noastră încerci
sentimentul – pe urmă, ce-i spuneam eu acum Odettei nu schimba
situaţia, ba era foarte bine să-i spun.)
– … Mai-nainte de a înapoia servieta trebuia să-i şterg cu grijă
eventualele amprente, asta voiai să-mi atragi atenţia?
– Le-ai şters?
– Mi-a trebuit un timp până să mă conving că ştersul lor era
necesar, dar le-am şters.
– Eşti isteţ. Şi fiindcă eşti isteţ, poate mă serveşti cu o prăjitură.
Am mâncat vizavi un doboş-doboş.
– Nu te duci la mutti, cum îi spui dumneata?
– De fapt când te-am întâlnit, mă duceam la coafor. Vasăzică
nu-mi oferi un doboş, iar eu o să intru la coafor tânjind după aşa
ceva.
Îmi ocolea întrebările cu dibăcie. M-am enervat.
– Ţii să mergem la cofetărie ca să nu mă-ntâlnesc cu maiorul
Boniş?
– Te întâlneşti cu el? s-a mirat sau s-a prefăcut că se miră. Văd
că v-aţi împrietenit.
– Nu i-ai telefonat? Să-l mai întrebi de vize, de una… de alta.
Un lung moment n-a zis nimic, aranjându-şi baticul la gât, apoi
a încrucişat braţele la piept.
– E la mintea cocoşului că i-am telefonat. Eram obligată să
telefonez. Ai să te miri, dar chiar despre o viză i-am telefonat.
– Las-o încurcată. Aş vrea să-mi dai o informaţie. Eşti singura
în măsură să mi-o dai cu precizie.
– Dacă pot, îţi dau, m-a privit bănuitoare.
– Savciuc scria curent cu dreapta?
– Da, se educase la asta, a răspuns după o pauză
imperceptibilă.
Iarăşi i se schimbase tonul: în aşteptare, precaut.
– În rest se servea de mâna stângă?
– Şi chibriturile le aprindea cu stânga. Era amuzant să-l vezi.
Eu n-am reuşit niciodată. Iartă-mă, mă căznesc cu destulă
bunăvoinţă să-ţi urmăresc, în colţul ăsta de stradă, raţionamentele
sinuoase.
– E un exerciţiu cât se poate de odihnitor pentru intelect.
– De acord… baremi dacă ţi-ai schimba cravata jalnică pe care
o porţi… ştii, s-a stabilit că dungile şi culorile au o mare influenţă
29
asupra stărilor psihice şi chiar a mentalităţii purtătorilor. Ne mai
vorbind de privitori. Cravata dumitale pe mine mă paralizează, nu
mă odihneşte. Ar trebui să porţi cravate cu dungi inverse, negru pe
roşu, verde pe alb şi aşa mai departe. Întâlnire plăcută!
A izbucnit în râs şi mi-a întors spatele, depărtându-se grăbită.
M-am dus la Esplanade. Prin vitrină, i-am văzut la o masă pe
căpitanul german şi pe cântăreaţă. Şi într-o fracţiune de secundă
mi-am reamintit de întâmplarea lipsită de semnificaţie de la dansul
de ieri seară: Odette scăpase jos punga cu farduri şi el i-o ridicase.
Dar poate Odette o scăpase dinadins. Mă pregăteam să intru în
cafenea, când un claxon discret m-a oprit. Un Adler mic staţiona
lângă trotuar. Boniş mi-a deschis portiera opusă volanului. Am
urcat, destul de surprins. Maiorul a ambreiat motorul.
– O să facem un tur cu maşina, mai recomandabil. În cafenea e
multă lume, şi eu sunt în uniformă. Vreau să spun într-o altă
uniformă decât cea obişnuită. Găseşti vreun neajuns?
– Nu. Maşina e a dumneavoastră?
– Maşină e cam pretenţios spus. Un flecuşteţ economicos şi
practic. Da, e a mea. Am cumpărat-o aici.
Conducea la un mod dezabuzat, dar repede şi abil. Foarte
curând am depăşit periferia. În faţa noastră se înălţau acum
coastele abrupte şi acoperite de vegetaţie arborescentă ale Vitoşei.
Se mai vedeau ici şi colo pete răzleţe de zăpadă.
– Nu-s pregătit pentru o ascensiune alpină, i-am spus
maiorului.
– Va fi o semi-ascensiune, a zâmbit. Oprim imediat, de altfel
drumul devine prost şi, fără un permis special, inabordabil.
După vreo zece minute de urcuş, a oprit.
– Aici e perfect.
Am coborât amândoi. Ne-a întâmpinat doar vântul rece în
rafale. Jur-prejur, râpele turboase, cu rare pâlcuri de conifere şi
făget, păstrau o linişte severă. Iarba se colorase în nuanţa aceea
crudă, vestitoare a primăverii. Jos, oraşul îşi îngrămădea
coperişurile întunecate, străpunse de rotundul turlelor de biserici.
Drumul se pierdea printre stânci, bolovănos şi spart de scurgerea
zăpezii.
– Cu ocazia asta am să schimb uleiul, şi o să stăm de vorbă. În
spatele dumitale este o bancă: dacă i-au pus piciorul lipsă, poate fi
utilizată.
I-l puseseră. Mi-am aprins o ţigară. Maiorul ridicase capota
maşinuţei şi cotrobăia acolo.
30
 – Frecventaţi des locul.
– Te referi la faptul că ştiu că banca n-are un picior? Da, vin
uneori aici, în special vara când am timp. Sunt câteva văi
interesante mai sus, pline de morene care curg la vale ca nişte
râuri de granit. Pe soare mult, strălucesc mirific, li se şi spune
punţile de aur. Iar pe banca aceasta am stat ore întregi, ascultând
vântul şi fluieratul păsărilor.
– Poetic.
A ieşit de sub capotă, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. A privit
îndelung peisajul.
– Poetică este natura, nu eu care o înregistrez, căpitane. Eu n-
am nicio poezie în mine. Sau poate am: poezia tuturor maiorilor
din lume. Pe care o s-o capeţi şi dumneata, când ai să avansezi la
acest grad. Acum ai doar poezia de căpitan.
Deşurubând bidonaşele cu ulei, le-a aşezat cu grijă pe una din
aripi.
– Aş fi fericit ca aici, loc destul de singuratec şi pustiu, să nu
fim ţinuţi sub observaţia unui binoclu şi asta, încă de când ne-am
oprit. Un binoclu german sau de franc-tiror.
– Vreţi să spuneţi că în munte sunt partizani?
– Aşa se pare. Bulgaria e împărţită în douăsprezece zone de
luptă, conduse de un centru unic. Cât despre binoclurile germane
sunt ale unităţilor AA, amplasate prin apropiere. Mai ai răbdare un
minut-două?
A terminat de schimbat uleiul, şi-a spălat mâinile cu benzină.
Apoi a venit la bancă, lăsând capota deschisă. Şi-a pus ţigările
alături pe bancă.
– Îţi stau la dispoziţie. Auzi? Fluieră graurii, au început
devreme cu dragostea anul ăsta. Iar noi, cu sufletele seci,
încătuşate în prejudecăţi şi ţeluri obscure nu simţim nicio chemare
de dragoste, nicio dulceaţă a vieţii înconjurătoare. Simţim doar
dedesubtul lucrurilor.
– La urma-urmelor, ce e dragostea, domnule maior, m-am
strâmbat cum se strâmbase şi el la restaurant, pronunţând
aceleaşi cuvinte.
A râs.
– Asta e altfel de dragoste. Dragostea omenească – şi mă refer la
tertipurile premergătoare şi ulterioare ei – este o invenţie necesară
minţilor noastre. Dragostea păsărilor, a florilor, a animalelor şi a
insectelor este o dragoste pură, firească şi în concordanţă cu legile
naturii. De altfel specialiştii, ca s-o diferenţieze de dragostea
31
parcurilor publice şi a patului, nici nu-i spun dragoste: căprioara
se nunteşte, nu se iubeşte; se împerechează cu cerbul, nu se culcă
cu el… à propos, ai mai văzut-o pe doamna Odette?
Cam nelalocul ei alăturarea Odettei de nunta căprioarelor.
Maiorul Boniş făcea des însă, astfel de apropieri, aparent fără
legătură între ele.
– Am văzut-o înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră. Se
ducea la coafor. După cât mă pricep eu, avea părul cum trebuie,
cel puţin ieri seară, coafura ei era migălos de artistică. Dar şi l-o fi
stricat dormind. Ce voiam să vă întreb: procesul-verbal cu moartea
căpitanului Savciuc, mă refer desigur la una din copii, se află în
posesia dumneavoastră?
– Da, e pe undeva la birou.
– Aş putea s-o văd, sau să-mi parvie în vreun fel… poate când
ne-ntoarcem trec o secundă pe la dumneavoastră.
– Dacă-mi spuneai la telefon, o luam cu mine.
Sta liniştit pe bancă, cu capul gol (kepiul îl lăsase în maşină)
dat pe spate şi ţinând ochii închişi, să-l prindă soarele.
– E un proces-verbal sumar şi ştiu foarte bine ce conţine.
– Pe Savciuc l-aţi văzut, l-aţi recunoscut dumneavoastră. Ce
parte a obrazului avea desfigurată?
A deschis ochii şi a întors capul spre mine.
– Partea dreaptă sau partea stângă a obrazului? E important să
aflu. Bănuiesc că procesul-verbal a consemnat ce aţi observat şi
dumneavoastră.
– E chiar aşa de important, a spus încet şi a luat pachetul cu
ţigări de pe bancă.
Alegând pe îndelete o ţigară, a ciocănit-o de podul palmei. Când
ne-am privit iar, căutăturile lui erau interogative. Îi pândeam
mişcările mâinii în care nu avea ţigara. Într-o doară, mi-am dus
degetele la revere: purtam arma agăţată sub braţul stâng. Dar
maiorul şi-a scos bricheta şi a zâmbit o părere.
– Unde vrei să ajungi?
– La capătul poveştii. Dreapta sau stânga?
A tras un fum şi a spus scurt:
– Stânga.
– Precis?
– Precis. Căpitanul Savciuc era stângaci.
Nu-mi dam seama în clipa aceea ce i-aş fi făcut Odettei, ceva i-
aş fi făcut, fără-ndoială. Ceva să mă ţină minte… când avusese
timp să-i spună? Îl întâlnise în fugă, înainte de a mă întâlni eu cu
32
el.
– Scrie şi în procesul-verbal?
– Nu-mi dau seama. Mi se pare că nu. Se constată doar
sinuciderea.
– Sau omorârea.
– Omorârea cui?
– A lui Savciuc.
– Glumeşti?
– Nu prea obişnuiesc, în anumite situaţii. Un stângaci îşi
zboară creierii pe stânga, ştie orice ageamiu. Inclusiv cei care l-au
găsit trebuiau să fie frapaţi. A fi stângaci nu este o calitate
exterioară, ca aceea a unui cântăreţ din trombon: este un semn
particular, uneori înscris în acte. Aţi văzut actele lui Savciuc?
– Cred că nu.
Cu răspunsurile lui în doi peri, cu părerile despre dragoste,
natură, viaţă, şi grauri îndrăgostiţi, maiorul putea scoate din sărite
şi o statuie. M-am hotărât să trec peste indicaţiile şefului şi să-l
abordez cu cât mai multă brutalitate, conform planului meu, nu al
unuia înmănuşat discret. Am părăsit banca, făcând câţiva paşi pe
drumeagul ud şi pietros.
– Îţi murdăreşti pantofii, i-am auzit din spate vocea devenită
subit atonă.
Trebuia să fiu calm. Extrem de calm. M-am întors, oprindu-mă
în faţa lui.
– Revolverul îl avea în mâna stângă?
– Da… cred că da. Odată ce era stângaci. Uită-te în spatele
meu, căpitane: vezi o moviliţă străjuită de un boschet?
La treizeci-patruzeci de metri de bancă, tăpşanul cobora în
pantă spre moviliţa indicată de maior. Dincolo de ea, la mică
distanţă şi la aceeaşi înălţime cu moviliţa, despărţit de o vale puţin
adâncă, se înălţa o căsuţă singuratecă, ascunsă de câţiva pomi.
– Căpitanul Savciuc a fost găsit la movila aceea. Aprinde o
ţigară, fă un tur de orizont din priviri, ca orice turist ocazional prin
aceste paragini. Abţine-te de la yodlere, pereţii muntelui au un
ecou fantastic. Locul seamănă cu descrierea făcută la restaurant?
Semăna. Mă miram chiar că suind aici, nu-mi dasem seama.
Doar maiorul îmi spusese că Savciuc a fost găsit într-o văgăună de
pe Vitoşa.
– Ambianţa e cam ciudată pentru o sinucidere. În camera de
hotel ar fi fost mai simplu, a zvârlit ţigara.
– Poate a urmărit pe cineva, poate a umblat fără rost, stăpânit
33
de disperarea celor întâmplate. M-am uitat cu atenţie la maior. Ce
e casa aia?
– Un canton părăsit de pădurar.
– Nu stă nimeni acolo?
– Nu. Ne întoarcem? Am cam întârziat.

– … Deci când v-am telefonat, aveaţi intenţia să mă aduceţi în

acest loc, i-am spus în maşină.
– Tot trebuia să schimb uleiul, a ocolit brusc o spărtură a
şoselei şi m-am pocnit cu tâmpla de portieră. Iartă-mă, găurile
astea nu le mai repară nimeni… da, am avut intenţia, mai ales că
mi-ai cerut o descriere. M-am gândit să profiţi de visu de descriere.
– Cu ce a fost adus în oraş?
– Cu o maşină a poliţiei bulgare. Să ţi-o descriu?
– Uneori glumele dumneavoastră nu-s deloc reconfortante.
– Nici n-am glumit. Sper că ai remarcat că seriozitatea este una
din devizele mele de fond. Altfel n-aş fi ajuns unde am ajuns.
M-a lăsat în centru, pe o stradă din dosul hotelului.
– Dacă mai ai nevoie de mine, dă-mi un semn. Poate într-una
din seri să ne întâlnim, săptămâna viitoare, mi-a precizat. Suntem
invitaţi, corpul diplomatic, la un fel de vânătoare de urşi, la
hochstand, în pădurile Rilei. Sper să stai până atunci.
M-am decis să mănânc la restaurantul hotelului. Chelnerul
care ne servise o seară în urmă mi-a prezentat politicos lista.
– Schnitzel und helles Bier.5
Salonul restaurantului era absolut gol. Doar la o masă
depărtată, sub o oglindă, un tip mustăcios se lupta cu o enormă
porţie de varză cu carne. Draperiile astupau şi ziua ferestrele. Un
râset sonor şi gâdilat de femeie s-a auzit dinspre oficiu, în
momentul când a ieşit chelnerul de acolo. S-a oprit o clipă,
aruncând o privire reprobativă la uşa batantă, apoi şi-a continuat
mersul. M-a servit cu multă îndemânare, cartofii prăjiţi de lângă
şniţel păreau îmbietori. Mi-a turnat bere în pahar, cum mi-ar fi
turnat şampanie, cu sticla învelită în şervet.
– Nichts anderes als’…?6
– Nein, danke.7
În timp ce atacam şniţelul cam vânos, au apărut Karin cu
5
 Şniţel şi bere blondă.
6
 Nimic altceva în plus?
7
 Nu, mulţumesc.
34
pianistul. Au deschis pianul, vorbind pe şoptite. Pianistul a
început să cânte melodia italienească Vivere. Karin îl acompania
din voce: repetau. Cu sânii sprijiniţi de capacul pianului, aproape
prindeau să mă pasioneze şi pe mine gura, întreaga ei înfăţişare.
Sta cu spatele spre salon – rochia scurtă i se ridica peste pulpe,
dar cu toată statura ei înaltă şi un pic masivă, trupul îl avea
extraordinar de cald şi armonios rotunjit.
… Vivere senza malinconia,
Vivere mai più gelosia…
Glasul straniu se izbea de pereţi cu o forţă, o vitalitate care pur
şi simplu enervau. Ţinând o scobitoare între dinţi, mustăciosul de
sub oglindă se răsturnase pe spătarul scaunului şi o privea cu
ochi înduioşaţi. Karin pronunţa cuvintele italieneşti cu un r
germanic, şi asta le da şi mai multă savoare. Cântăreaţa îşi
cunoştea bine meseria, Odette n-avea dreptate, cânta excelent.
Odette… când mă-ntorsesem, trecusem prin hol, cheia ei nu era la
tablou. Am mai cerut o sticlă cu bere şi, privind gambele pulpoase
de pe estradă, m-am gândit la maior şi la dimineaţa petrecută
împreună: mă aflam în plin puzzle, iar misiunea mea aici era mai
grea decât mi-o închipuisem.

… Ce ştiam eu de maior? Ce ştiau şi alţii, cu mici retuşuri. Într-

o dimineaţă de primăvară a anului 1943, (avea treizeci şi patru de
ani) Boniş intra la Ministerul de Război, purtându-şi uniforma de
artilerist şi kepiul cu cozoroc drept, cu un fel de neglijenţă
studiată. Sigur că santinela de la poartă, ca şi ofiţerul de serviciu
căruia-i prezentase documentele de acces îi adulmecaseră mirosul
de săpun bun şi colonie subtil distilată. La fel ca astăzi, maiorul
şchiopăta o părere din piciorul stâng şi avea acelaşi obraz
impasibil şi distant. Stătuse foarte puţin în anticamera unuia din
aghiotanţii ministrului, mai intrase în câteva alte birouri din acea
severă clădire, lăsând pretutindeni în urma lui mirosul de săpun şi
colonie şi spre prânz, coborâse la fel de impasibil scările, ieşind
afară: era momentul anual în care, din Cişmigiu, aromele crude ale
arborilor reînverziţi pluteau în unde moi şi reconfortante spre oraş.
Cred că primise toate aceste efluvii cu o bătaie mai aparte a inimii
şi într-o dispoziţie sufletească total diferită de aceea care-l
stăpânea cu un an în urmă, în 1942.

35
 Maiorul Clement Boniş avusese o tinereţe precară şi
zbuciumată. Băiat sărac, orfan de ambii părinţi de timpuriu,
făcuse liceul militar disciplinat şi cu note strălucite, dar ieşind
întotdeauna al doilea – şi-n liceu, şi-n şcoala militară, şi la
obişnuitele avansări în grad. (Pentru că tot întotdeauna i se găsea
cu încăpăţânare în drum, un fiu de senator, de general, de om
politic, care să-i bareze prin nume sau rudenii oculte, ce i se
cuvenea de drept lui, în primul rând.) Vorbind perfect trei limbi
străine – şi cu câte strădanii le învăţase, el, copilul de pripas,
sosind la liceul militar cu o ladă de lemn purtătoare a unor mizere
bulendre, date de un amărât de unchi care-l crescuse, sobru şi
detaşat de ceilalţi, avea un suflet închis şi zgârcit la prietenii. Nu
se apropiase de niciun camarad, de nicio femeie statornică. În
iarna anului 1941 fusese trimis pe front, cu gradul de căpitan.
După Sevastopol, la începutul bătăliei Stalingradului, din
septembrie 1942, fusese evacuat în ţară şi numit instructor la
şcoala de ofiţeri de artilerie. Iar în acel început de primăvară
bucureşteană a anului 1943, de care pomenesc, de bună-seamă că
el se gândea că stepele nesfârşite, vânturile îngheţate, nopţile
străine şi de coşmar erau înlocuite de cerul acesta limpede şi
prietenos, de pavajele pe care forfoteau oameni vii în toate părţile,
nu nefericitele cadavre în devenire de care fusese înconjurat de la
începutul războiului. Viaţa merita trăită oricum, fiindcă, indiferent
de glontele rătăcit de la Sevastopol ce-l lăsase cu un genunchi
anchilozat, nu se mai întorcea la Don, la Doneţ, nu se mai întorcea
nicăieri pe front: după opt luni de profesorat la şcoala de ofiţeri de
artilerie, în buzunarul mantăii impecabile păstra altă numire,
generalul se ţinuse de cuvânt, chiar dacă era mare nevoie de cât
mai mulţi comandanţi pentru trupele în derută de pe front. Ce
bine să fi căscat gura la palavrele ireale şi strategice ale
generalului, referitor la Crimeea, în timp ce ceilalţi îşi dau coate şi
se strâmbau plictisiţi. Promisiunea lui de astă-dată nu fusese doar
o palavră, fără îndoială că generalul îi remarcase atenţia. Sofia
rămânea încă un orăşel ocupat de nemţi, dar merita să fii ataşat
militar fie şi într-un astfel de orăşel, cu graniţe spre Grecia şi la
mai puţin de o oră de zbor de Turcia. Războiul se precipita. Cu un
fel de secretă bucurie, neoglindită nicicum pe chipul lui impasibil,
maiorul îi prevedea şi sfârşitul inevitabil. Îi văzuse şi pe ruşi
luptând, cunoştea şi grozăvia bombardamentelor ce dislocau,
centimetru cu centimetru, zidurile medievale şi sufletul neguroasei
Germanii.
36
 La sfârşitul lui mai 1943, maiorul îşi lua postul în primire.
Boniş nu era „al nostru”. Obişnuit, biroul avea legături strânse cu
ataşaţii militari, unii provenind chiar din diversele noastre servicii,
fapt ce ne uşura nespus munca. Numirea lui Boniş la Sofia venise
pe o cale lăturalnică. Şeful nu se amestecase, dar reţeaua îl
supraveghea: Belgradul era ocupat din 1941, de asemenea Atena şi
insula Creta; agenţii noştri intuiau că va urma o debarcare anglo-
americană în Italia, poate şi un impuls spre Balcani. (Părerile lui
Churchill nu lăsau dubii în privinţa asta, întrevederea cu Roosevelt
de la Casablanca atinsese problema.) Bulgaria deţinea o cheie în
operaţiuni, Sofia sta în permanenţă în colimatorul nostru. Poziţia
lui Boniş, ca ofiţer român la o legaţie dintr-o ţară aliată nouă şi
germanilor, ocupată de trupele Wehrmachtului, coridor de trecere
spre sud şi strâmtorile turceşti încă neutre, practic această poziţie
era redusă la zero şi menţinută de nemţi numai în virtutea
canoanelor diplomatice de uzanţă.
După un an, în martie, precis pe data de 10 martie 1944,
Savciuc sosise la Sofia, venind din Austria, cu un scurt popas la
Bucureşti, unde-l văzuse pe şef. Într-unul din punctele graniţei
austriece cu Elveţia, pe valea Innului, luase contact cu un agent
căruia şeful îi spunea: agentul 5, probabil un agent al IS. (Spun
„probabil”, fiindcă nu cunosc biografia lui 5, relaţia cu el depindea
de şef, în cadrul operaţiunilor nord-vest.) Căpitanul Savciuc era
omul nostru, deşi curier regal. Faptul ne lărgea aria de informaţii,
în privinţa asta şeful avea imaginaţie şi era foarte intrepid. Savciuc
plecase în Bulgaria în mare taină. Şeful a ţinut neapărat să vadă
documentele lui Savciuc, dar n-a putut. S-a resemnat să-i aştepte
întoarcerea. Pe 13 martie, Savciuc a fost găsit mort, sinucis.
Ciudăţenia morţii agentului nostru îl hotărâse pe şef să mă trimită
pe urmele lui. Presa bulgară şi română pomeniseră vag de
întâmplare, conform unui consemn la care colaboraseră tacit şi
nemţii. Ultima persoană care-l văzuse pe Savciuc în viaţă era
maiorul Boniş. Informaţiile noastre şi cele primite de la anturajul
regelui coincideau cu ideea că maiorul aproape-l împinsese la
acest gest tragic.
… Dar îl împinsese efectiv? După două zile de contacte cu
maiorul, această idee trebuia abandonată. Boniş avea alt amestec
în poveste. Sau urma să aibă. Rămâneau însă două semne de
întrebare persistente, primo: toţi acceptaseră faptul dispariţiei
servietei, motiv pentru care Savciuc îşi luase şi viaţa, dar o servietă
apăruse şi la mine în cameră, nimeni neştiind cum a ajuns acolo;
37
secundo: rolul Odettei în jocul încâlcit, şi aranjamentele ei cu
maiorul… şi de ce şeful nu voia să primească de aici niciun fel de
comunicare?
O ciocănitură în uşă, ce părea să se fi repetat şi mai-nainte, m-
a rupt din gânduri. Am deschis: era Odette – uza de telepatie?
– Dormeai? Cred că mi-au căzut două degete de la mână,
bătând la dumneata. Pot să intru, nu deranjez?
S-a oprit în mijlocul camerei. Avea ceva schimbat în înfăţişare,
ceva spiritual şi bătăios în acelaşi timp; se tunsese scurt.
– Remarci ce căpşor nostim mi-am compus? Fata care m-a
aranjat a spus că e „tunsoare de casă”, adică o să fiu obligată să
stau nişte zile bune în casă, până-mi creşte cum trebuie părul la
loc. Dac-o mai creşte, natürlich. S-a trântit cu dezinvoltură pe
dormeză. Sunt groaznic de obosită. Habar n-aveţi voi, bărbaţii, ce-
nseamnă să se ducă o femeie la coafor, un adevărat marathon al
răbdării şi nervilor. Sper să scapi curând de mine, căpitane. Am
dat de mama şi plec.
– Sunt excesiv de indiscret dacă te-ntreb şi unde pleci?
– În sud, spre Saparevo. Arăt şi cam palidă, camerele astea de
hotel sunt prea mici, aerul de aici nu-mi prieşte, e greu şi
îmbâcsit, cu tot muntele din apropiere.
Provocarea era directă, ştia că am fost cu maiorul pe Vitoşa.
– Ca să punem punct la nedumeririle vechi, sau ca să-mi creez
altele noi, ia spune: cu ce te ocupi tu, Odette, la urma-urmelor?
– În clipa de faţă? şi-a ridicat sprâncenele.
– Şi-n clipa de faţă. Care-i profesiunea ta? Din ce trăieşti?
– Parcă ţi-am spus că am absolvit o facultate.
– A absolvi o facultate nu-nseamnă că şi câştigi bani din asta.
– Nu? a făcut ochii mari. Am citit prin cărţi că dimpotrivă.
Lucrez la Direcţia Statisticii, fiindcă ministerul mă trimisese la
dracu-n praznic. Ţara ce cu onoare ne adăposteşte între
fruntariile-i ciuntite n-a prea avut mai niciodată nevoie de filosofi.
De filosoafe să nu mai vorbim. Le are în plenitudinea concepţiei pe
damele de la consiliul de patronaj aşa că eu, adios muchachos.
Intrasem la dumneata cu gânduri bune, căpitane, înainte de
plecare, crezând din tot sufletul meu romanţios că o să mâncăm
diseară împreună. Dacă n-ai altceva mai bun de făcut, a adăogat
repede, sărind de pe dormeză. Mi-a întins mâna: Se zice că cine
tace, consimte. E un principiu de drept. Atunci ai să vorbeşti
pentru o masă? E sâmbătă, sâmbăta restaurantele sunt foarte
aglomerate.
38
 – Savciuc a fost găsit pe Vitoşa, i-am reţinut mâna într-a mea.
– Ştiu de la maior, şi-a retras mâna. De ce ţii mereu să-mi
aduci aminte de acest lucru? În uşă s-a întors: Baremi a murit
într-un loc frumos.
… Saparevo. Am coborât şi am întrebat dacă hotelul are un orar
al mersului trenurilor.
– Le plou resán.8 Tânărul de la contuar mi l-a întins zâmbind
cum putea doar el să zâmbească. Plecaţi? Vă duceţi la rude? Mă
privea cuprins de o bucurie de nedescris. Şi domnişoara de la 8
pleacă la rude. Noi şi românii suntem prieteni, Pleven, non?
Întotdeauna venim la români, românii vin la noi, avem rude acolo,
aveţi rude aici. Sufletul nostru, şi-a mângâiat reverele din palme,
mişcând sprâncenele cu fineţe, sufletul nostru să rămână tare,
cum am citit într-un almanah… altfel, pouah, tout est pouritourre,
tout est malsain9.
M-am uitat în orar, în timp ce-mi vorbea: Saparevo, pe linia
Sofia-Kulata-Salonic.
– Cunoşti Saparevo?
– Saparevo! s-a minunat, împreunându-şi palmele. Tré, tré joli.
Brazi, mesteceni, izvoare termale… tei, comprené? Tei până la Rila,
autobuz la mânăstire, la Kustendil, oriunde. Vedi Saparevo e poi
mori, a chicotit ca o fetişcană ciupită de şolduri. Neapărat s-
aduceţi de acolo mere de Kustendil de astă-toamnă. Foarte bune
mere… e oun parfoume, oun parfoume!
Mult timp am răsfoit la mine în cameră teancul de Domenica
del Corriere, luate de pe măsuţa din holul hotelului. O revistă era
din ianuarie: comenta pe larg procesul şi executarea celor
optsprezece membri ai marelui consiliu fascist italian, Ciano, De
Bono şi ceilalţi; în alta, asta era chiar din martie, se sprijinea cu
satisfacţie suprimarea repaosului duminical la partenerul japonez.
Toate aveau însă nişte coperţi colorate teribile, iar conţinutul nu
mai pomenea decât vag de Mussolini. În schimb, un Signal rătăcit
printre ele repovestea pe scurt lovitura de stat din iulie 1943 şi
arestarea dictatorului. Trei pagini desfăşurau pe larg peripeţia
răpirii lui Mussolini, peste nici două luni, de către paraşutiştii lui
Otto Scorzeny, şi crearea republicii socialiste italiene în nord, la
Salo, sub prezidenţia fantomei eliberate, dar obosite de eşecuri şi
de revărsările amoros-funeste ale Clarei Petacci: informaţii pe care

 Cel mai recent. (Incorect)

8

 Puah, totul este putreziciune, totul este nesănătos. (Idem)

9

39
le cunoşteau toţi. Pozele erau straşnice. Am adormit cu ochii lui
Mussolini pe obraz… sărind ca ars la un moment-dat. Odaia se
întunecase, zgomotul circulaţiei urca din stradă, mai plin, mai
vibrant. Reverberele se aprinseseră şi-mi băteau albastre în
perdea. Saparevo, Mussolini, japonezii… masa Odettei!
M-am dus jos s-o reţin, apoi i-am telefonat maiorului:
– Aţi dat de procesul-verbal de care v-am vorbit?
– Da, ai nevoie imediat de el?
– Nu, citiţi-mi-l la telefon. Partea care mă interesează.
– Eşti perfid, căpitane. Mă supui unei şarje a depărtării. A
urmat o pauză. Partea care te interesează nu este trecută, se
menţionează în limbajul clasic cele ştiute exterior.
– Nu vi se pare bizar?
– Nu întru totul. Altceva?
– Atâta. Bună seara.
– Când mă-ntorc de la Rila, ne vedem. Bună seara.
Declicul din receptor mi-a dat de înţeles că a închis. Rila… cine
îmi vorbise de Rila, de teii până la Rila, la care poţi ajunge şi de la
Saparevo? Am urcat să mă bărbieresc şi am coborât în restaurant.
Bine că reţinusem o masă, altfel am fi stat amândoi în picioare
lângă estrada orchestrei, pândind zadarnic, cum făceau acum
câteva grupuri dezolate, pe vreunul care să ceară plata şi să plece,
ceea ce, apreciind atmosfera din restaurant, nu aveai impresia c-o
să se petreacă prea curând. Era o masă acceptabilă, lângă una din
colonadele cu struguri şi frunze aurite, mascând-o cu discreţie.
Odette a apărut în jur de 8 şi jumătate. N-a intrat prin uşa din
holul hotelului, ci pe aceea care da în stradă. M-a zărit şi s-a
apropiat repede.
– Dacă nu erai, aş fi traversat doar localul şi ieşeam pe dincolo,
a spus în timp ce o ajutam să-şi scoată pardesiul. Ce-ai comandat,
azi chiar mi-e foame.
– Raci, friptură de miel cu ţelină şi vin rosé de Burgas.
– Şi o să mâncăm mortăciunile astea, s-a cutremurat.
– Peşte cum mănânci?
– Peştele are formă, ochi, are o înfăţişare onorabilă. Gângăniile
din farfurie mi se par material paleontologic dezgropat.
– Vrei altceva?
– Nu, am să fiu bravă şi am să-i mănânc. Da’ de ce au aşa de
multe picioare sau ce sunt?
În timp ce alegea de friptură garnitura de boabe de mazăre
(orchestra cântase potpuriurile remarcate de Boniş, în plus
40
atacase zgomotos şi ceva de Bizet, dar poate fiindcă era sâmbătă
seara) ea a privit peste umărul meu. A dat uşor din cap, zâmbind.
M-am întors: câteva mese în spate, căpitanul german din tancuri
tocmai îşi scotea mănuşile, în picioare la o masă liberă. El o
salutase pe Odette. M-a salutat şi pe mine. Aglomeraţia era în toi,
masa aceea îl aşteptase însă pe el, ca o mică oază albă în mijlocul
unei mări agitate. Privirea lui albastră plutea peste capete,
detaşată şi dispreţuitoare. Nu era singur, un camarad de aceeaşi
carură îi sta alături, tot un căpitan, mai tânăr şi mai vesel, din
Luftwaffe. Fata de la garderobă venise să le ia mantalele şi kepiele.
Aviatorul i-a spus ceva şi a vrut s-o mângâie pe obraz. Ea s-a ferit,
iar hauptmann-ul a surâs îngheţat. Cei doi s-au aşezat unul în faţa
altuia, aviatorul încrucişându-şi degajat braţele la piept. Un ceas
cu brăţară lată de aur îi încolăcea încheietura unuia din pumni.
– Îmi plac ochii lui Kopplitz, a spus Odette. Adevăraţi ochi de
junker, de von. Celălalt e căpitanul simplu Heinlein. Nicio legătură
cu sudetul Heinlein, e un as al aviaţiei de vânătoare. A făcut parte
din formaţia Galland.
– În două zile de când eşti aici, te descurci binişor.
– Băiatul de la chei mi-a spus – spune tot şi ştie tot… ah, ţi-ai
schimbat cravata! Într-un ceas bun, căpitane.
Von Kopplitz, numele nu mi-era necunoscut. Cândva, o fişă de-
a noastră îl pomenise, fişa nu trecuse prin mâna mea: un von
Kopplitz fusese semnalat în acţiunea care dusese la lichidarea
ghetto-ului varşovian, în primăvara lui 1943. Privirile Odettei mi se
plimbau îndelung pe obraz, ca şi cum ar fi vrut să afle ce gândesc.
Pe urmă, a ridicat paharul, continuând să mă privească cu el la
buze. Tunsă scurt cum era, semăna cu Luise Reineman, într-un
film cu Paul Muni, văzut înainte de război. O clipă – şi fără să-mi
dau seama, m-am înfiorat: în mecanismul nostru complicat avea
un rol, să nu uit asta.
– Pe aviator nu l-am mai văzut.
– A sosit azi din Iugoslavia, de la Podgora. Pe coasta Adriaticei.
– Tot băiatul de la chei ţi-a spus?
– Maiorul Boniş m-a informat. În altă ordine de idei, ce ştiri mai
ai de la servieta dumitale misterioasă?
– Pe când dansam ieri seară, maiorul a lipsit un timp de la
masă. Exact timpul necesar ca să urce, să deschidă o cameră şi să
lase o servietă. Şi dumneata aveai această posibilitate. Ai venit
după noi.
A sorbit încet din vin.
41
 – Ce motiv am fi avut s-o facem?
– Poate să glumiţi. Sunteţi amândoi glumeţi.
– Nu-mi place tonul dumitale.
– Unii spun că am un ton agreabil, m-am plecat spre ea. Fii
atentă: de când am venit, mă izbesc de maior şi de dumneata la tot
pasul. De maior e normal să mă izbesc, dar pe dumneata n-a fost
normal să te întâlnesc, nici să mă izbesc în continuare. Cât despre
Mata Hari, e depăşită. Plutoanele de execuţie încă nu.
– Oh, vrei să-mi rămână racii în gât. Ai devenit tenebros. Nu mă
indispune. Hai să vorbim de altceva.
Mi-a apucat mâna peste masă şi a strâns-o încetişor.
– … De ce nu înveţi de la maior să n-ai păreri, să laşi faptele să
aibă păreri pentru dumneata. Mai bine spune-mi ce părere ai
despre mine, cum mă găseşti tunsă, spune-mi ce-ţi trece prin cap.
– Prin cap, în clipa asta îmi trece: Rila. Ce ştii de Rila?
– Rila? Mânăstirea Rila sau ce?
– Rila în general.
– E un munte şi o mânăstire, la o sută şi ceva de kilometri de
Sofia. E şi un râu parcă. Păduri de brad, miros de răşină, de ferigi,
mânăstirea zidită cu sute de ani în urmă de un anahoret, Ioan,
Gheorghe, Dumitru, nu mai ţin minte. Un domn din calendar.
– Saparevo este departe de Rila?
– Pe aceeaşi linie, la nord, nici n-a clipit. La Rila îl ai aproape pe
Dumnezeu, la Saparevo prunele şi ţuica pe orice cărare. După ce-ţi
îndopi porii cu smerenia sfinţilor părinţi ai bogomilismului, cobori
în vale să ţi-i destupi la Saparevo. Cam asta-i tot.
Aici s-a închis şi discuţia despre Rila şi Saparevo. M-aşteptam
să fie interesată de întrebarea mea, maiorul se ducea la Rila. Nu s-
a arătat interesată. Nici eu n-am insistat, fiindcă trebuia să intru
în ambiguitatea ei. Karin a apărut pe estradă mai târziu ca de
obicei. În pauzele orchestrei, venea la masa celor doi căpitani. Se
părea că Heinlein n-o mai cunoscuse, von Kopplitz i-a prezentat-o
întâia oară când a venit la ei. Aviatorul i-a sărutat cu galanterie
mâna. Au stat amândoi în picioare până s-a aşezat, şi când s-a
aşezat, probabil că i s-a dus un fir de la ciorapii negri: s-a plecat,
şi cu un gest destul de vulgar, a muiat arătătorul în gură,
punctând cu salivă locul cu pricina de pe pulpă. Von Kopplitz a
spus câteva cuvinte. Ea a dat din umeri. Aviatorul i se uita în
corsaj. (Am văzut toate astea, Odette mi-a atras atenţia.)
– Îţi place?
– E foarte carnală, foarte femeie. Puţin cam multă pentru o
42
cocotă de mai bun sau mai puţin bun gust.
– Wie ich sehe, are un gen care te predispune la mărturisiri
intime, a strâmbat din nas.
Karin vorbea cu pianistul, sprijinită de capacul instrumentului.
Plecase cu paharul cu bere pe estradă. Reluându-şi programul,
cânta cu el în mână. Odette o asculta, i-am observat o concentrare
neobişnuită în acest ascultat. Se lăsase pe spătarul scaunului, cu
capul un pic întors spre estradă. Palmele-i prelungi, puse pe masă,
rămăseseră nemişcate. Căutătura ei m-a tulburat: o căutătură
voalată, lăsând impresia că dincolo de pleoape se derulau cu
repeziciune imagini ştiute numai de ea. Aplauzele subliniind
sfârşitul cântecului n-au scos-o din imobilitate. Continua să
urmărească mişcările cântăreţei: Karin se aşezase pe scaunul
unuia din orchestranţi. Cu picioarele întinse şi desfăcute, sfida
voluptuos localul.
– Şi totuşi, a murmurat Odette, femeia asta nu e proastă.
– Că stă aşa, iartă-mă, răscrăcărată?
– Limbajul l-ai învăţat în şcoala militară, căpitane? s-a
încruntat. Nu e proastă de loc. Şi este şi foarte bună actriţă. Toate
pozele pe care şi le ia sunt minuţios studiate. Suntem colege de
sex, mă pricep.
– Şi atitudinile dumitale ar putea fi luate drept poze.
– Crezi? a zâmbit şi zâmbetul i s-a accentuat brusc. Atenţie,
urmează un moment dificil de depăşit, a spus repede, ridicând
nevinovat pleoapele: căpitanul Heinlein se oprise în spatele meu.
– Gestaten Sie…?10
O invita pe Odette la dans.
– Bitte11, am spus tare.
Cei de la mesele vecine au întors capul. Se aflau destul de mulţi
militari germani în restaurant, unii însoţiţi de femei de aspect
dubios. Până în clipa prezentă, însă, niciun neamţ nu invitase la
dans pe cineva străin. Odette s-a ridicat de pe scaun, lăsându-şi
şalul pe spătar. Aviatorul i-a făcut politicos loc, ferindu-i talia cu
palma, fără s-o atingă. Mi-am aprins o ţigară, urmărindu-i cum se
depărtează printre mese spre ringul de dans. Când s-au reîntors,
ea era roşie şi transpirată, dansaseră numai swing. Căpitanul a
aşteptat să se aşeze, s-a înclinat cu un fel de superioritate bine-
dispusă.

 Îmi permiteţi?
10

 Vă rog.
11

43
 – … Ich habe so manches gesehen, aber… Sie sind eine Nixe.
Über und über12, s-a înclinat iar spre Odette, mie mi-a adresat un
zâmbet fugar şi a plecat.
Odette a băut vin şi şi-a apăsat dosul palmelor pe obraji.
– Ce uşor ameţesc… din nimica toată. Te superi c-am dansat?
– Nu mi-ai făcut semn să accept să dansezi?
– Ţi s-a părut.
Karin coborâse la masa căpitanilor. Toţi trei mâncau alune. La
un moment dat, ea s-a răsucit spre masa noastră şi s-a uitat la
Odette: vorbeau de noi. Aviatorul deschisese capacul unei cutii cu
cigarillos subţiri, cafenii şi-o îmbia pe cântăreaţă să aprindă una.
Von Kopplitz a aprins în locul ei şi s-a uitat şi el spre masa
noastră. Dar el s-a uitat la mine. Pentru o clipă, albastrul imobil al
ochilor lui de faianţă m-a cântărit într-o prelingere scurtă şi
întrebătoare.
– În zece minute de dans am aflat o groază de lucruri
interesante. De când nu mai zboară pentru front, iar dacă zboară,
zboară doar pentru propria-i plăcere, i-a intrat în sânge aerul de la
patru mii de metri în sus, norii şi vuietul motoarelor. Heinlein a
fost în Franţa, în Norvegia, în Iugoslavia. La Podgoro a avut o
cabană de lemn numai a lui, cocoţată pe un flanc, Bilcovo,
Milcovo, Bicovo, ceva în genul ăsta. Pescuia, făcea plajă şi împuşca
pescăruşi, să-i dea la împăiat. M-a întrebat de dumneata, iar
tăcerea mea demnă l-a încurajat să mă pipăie pe şira spinării. Îl
cheamă Gerhardt şi prietenii îi spun: Geri. – Mit doppelt r und
ypsilon? l-am întrebat. – Nein, nur mit ’ypsilon.13 Mi-a mai spus că
vorbesc nemţeşte ca o germană. De fapt aşa şi este. Vrei
să ne plimbăm puţin pe afară, e îngrozitor de mult fum şi
gălăgie aici.
Am ieşit din restaurant prin uşa care da în stradă, unde era
garderoba. Fata cu ţigări vorbea cu garderobiera grasă şi veştejită.
Pe cea cu ţigări o mângâiase Heinlein pe obraz. Când am trecut pe
lângă ea, ne-a aruncat o căutătură cu subînţeles: sub ochii tuturor
din local, Odette evoluase pe ringul de dans lipită de pieptul unui
german. Nevenind cu el, ci cerută de la o masă. Din spate am auzit
vocea destul de tare a fetei, şi un şşşt, scos de cealaltă.
Afară, noaptea era rece şi înstelată. Lampadarele camuflate

12
 Am văzut multe şi de toate, dar… sunteţi o nimfă. Din cap până-n
picioare!
13
 Cu dublu r şi y? Nu, numai cu y.
44
parcă accentuau în plus întunericul. Două taxiuri antediluviene
aşteptau în faţa restaurantului. Odette şi-a vârât mâinile în
buzunarele pardesiului şi a făcut câţiva paşi pe caldarâmul pustiu.
Pocnetul tocurilor a animat şoferii. Unul din ei a claxonat o
invitaţie.
– Ştii ce-a spus fata cu ţigări? Ceva urât. În limbajul ei periferic
a sunat chiar mai urât.
– Nu-ţi bate capul.
– Nici nu mi-l bat.
Tonul ei era liniştit şi nepăsător.
– Asemenea chestii se petrec oriunde în lume, mai ales pe timp
de război. În fond, putea să te invite oricine din restaurant, în locul
lui Heinlein.
– Şi dacă mă invita altcineva?
– Îi răspundeam că probabil n-a observat că ai un picior de
lemn sub masă.
– De ce nu i-ai răspuns aşa şi lui Heinlein, a râs. Poate dansul
cu el te-a ofensat.
– De ce să mă ofenseze? Nu pe mine m-a invitat la dans. Dar, e
atât de important faptul?
Şi-a strecurat braţul sub al meu, strângându-mi-se alături.
Parfumul amărui mi-a dat din nou târcoale. Ne-am aşezat pe o
bancă sub zidurile bisericii Nevski. Suflul muntelui coborâse în
vale, printre pomi şi case. O bună bucată de vreme am tăcut
amândoi, ascultând liniştea nopţii. Şi totuşi… totuşi nu mă
înşelasem: Odette voise să danseze cu Heinlein, la fel cum voise ca
von Kopplitz să-i ridice punga cu farduri. Deci ştia că el va veni la
restaurant, altfel de unde până unde cheful să mâncăm împreună.
Când şi când, şi numai la momentele potrivite, informaţiile ei mi le
plasa parcă cu sensul de a-mi trezi luarea aminte asupra unor
fapte concrete, pe care eu nu le ţineam încă strâns în mână, iar ea
(şi maiorul) le ţineau. Un ciuf din clopotniţa bisericii şi-a lansat
apelul plângător.
– Mâine-i echinocţiul de primăvară, i-am auzit vocea lângă
mine. Totul se redeşteaptă la viaţă, luptă cu înverşunare pentru
viaţă. Se cer drepturi noi de la soare… În cinstea echinocţiului aş
sta la nesfârşire pe banca asta şi sub stelele astea de vis.
Ei, la naiba. Gargara ei nu-mi atingea deloc sensibilitatea, cum
nu mi-o atinsese nici a maiorului, pe Vitoşa. Aveam impresia că
frazele acestea în gura lor erau lipsite de conţinut şi că erau rostite
pentru a ascunde altceva, sau pentru a-mi abate atenţia la altceva.
45
Un mieunat subţire s-a auzit din mijlocul străzii: acolo se
ghemuise o pisică. Sta nemişcată, lipită de caldarâmul pustiu la
ora asta. În depărtare duruiau motoare de camioane. Un trasor s-a
înfipt în cer, ca o stea ascendentă.
– Şi greierii când încep, căpitane? Aş vrea să înceapă acum, să-i
aud în iarba din jur. Am citit undeva că în China sau în Japonia,
greierii se ţin în colivii. Şi eu aş dori să am unul într-o colivie… l-aş
fi adus şi aici. Să mor de nu l-aş fi adus.
S-a oprit: venea cineva pe trotuarul opus. De fapt veneau: în
ceaţa subţire strecurată pe nesimţite, înaintau trei siluete, doi
bărbaţi încadrând o femeie. Femeia îşi ţinea paltonaşul scurt pe
umeri. A gâlgâit un râs cunoscut, urmat de vocea unuia din
bărbaţi:
– …’assen Sie das bleiben.14
Vocea aviatorului.
– O ja, doch15, s-a alintat glasul cântăreţei.
Staseră în loc. Se aflau destul de departe de noi. A urmat o
flăcăruie mică, însoţită imediat de un pocnet ca destupatul unei
sticle cu şampanie. Pisica din mijlocul străzii a făcut o săritură, şi
a rămas ţeapănă pe caldarâm.
– Amen, s-a auzit a treia voce, a căpitanului. Bien touché, ma
chère. Si ç’etaient des italiens, ils l’auraient mangé sur place. 16
– Pfui, ’sehr gefährlich für ’Magen, a strigat cântăreaţa. Sei nicht
widerlich… ich erbreche’!17
– …’ch bitte dich18, i-a răspuns scurt căpitanul şi s-au depărtat
râzând.
Paşii le-au răsunat un timp pe trotuar, apoi s-au stins treptat.
– Au omorât-o. Vocea Odettei era aşa şi aşa. Cine a tras?
– Cred că isprava se datoreşte colegei dumitale de sex. Pistol de
calibru mic.
– E o ţintaşă remarcabilă. A lovit-o cu precizie de la mai mult de
cincisprezece metri. Pe întuneric, este o performanţă.
– O performanţă sordidă. Să te distrezi împuşcând pisici şi
pescăruşi, trebuie să ai un suflet destul de josnic.
S-a mişcat uşor pe bancă.
14
 Lăsaţi-o aşa.
15
 O, sigur că da.
16
 Amen. Bine lovit, draga mea. Dacă erau italieni, o mâncau pe loc.
17
 Pfui, foarte primejdios pentru stomac. Nu fi scârbos… vomit!
18
 Te rog.
46
 – Toţi avem suflete josnice, căpitane. Nu ţi-ai dat seama?
Războiul ne-a accentuat josnicia. Cântăreaţa are un pistol mic în
poşetă şi un suflet josnic… ei şi? N-are de dat socoteală de asta
decât ei însăşi. Pe front mor milioane de oameni, şi nu văd pe
cineva să dea vreo socoteală şi nici n-a dat de când există războaie
pe lume. Facem un tur în jurul piaţetei, da? S-a lăsat rece.
După câţiva paşi, s-a oprit şi a schiţat un gest nelămurit:
– … Războaiele au legile lor. Nu înţeleg de ce sunt judecate
după legile păcii, cu abstracţiuni care n-au nicio legătură cu
violenţa şi cu omorul în masă… ah, când odată, războaiele vor fi
puse în afara legii încă din timp de pace, atunci vom discuta altfel
despre pistoalele din poşete şi despre josnicie. Sunt adepta luptei
oricum, fiindcă însăşi viaţa este o luptă…
Vorbise în continuare, dar n-o mai auzeam, o simţeam doar ca
o prezenţă alăturată. Un bec mare mi se aprinsese în creier,
luminând exact circumvoluţiunile pe care trebuia să le lumineze:
evidenţa de necontestat mi-a sărit în ochi, pleznindu-mă pe
dinăuntru cu o palmă răsunătoare, neauzită, sper, decât de mine.
Eram o mazetă.
– … iar lupta-luptă, lupta generoasă şi cavalerească, am auzit-o
iar, se petrece doar în filmele de far-west. Singur John Carradine l-
a împuşcat pe frumosul Tyrone Power pe la spate, restul grămezii
se împuşcă corect şi după normele aventurierilor de rasă: ochi în
ochi, piept împotriva piept şi câştigând cel care scoate întâi pistolul
Colt. Tom Mix, Billy the Kid n-au împuşcat într-altcumva. De ce te
uiţi aşa la mine?
– Nu mă uit nicicum. Mă gândesc că băieţii la care faci aluzie
împuşcau şi bizoni şi-n special indieni Navajos, plus alţii întâlniţi
în drum.
Speram ca tonul meu să fie cât se poate de natural. Odette m-a
fixat cu o cută între sprâncene, lăsându-şi capul pe un umăr. Ce
gene dese avea.
– Alte timpuri. Timpul în care alături de cabana trapeurului se
înălţau templul mormon sau baptist, casa cu fete, spânzurătorile
lui Lynch, şcoala. Astăzi am mai evoluat. Ne batem ca chiorii între
noi pentru supremaţia lumii, a petrolului, a raselor. Dărâmăm sub
bombe temple, incendiem sonde şi rafinării, şcoli, chiar case cu
fete, pe astea din urmă grăbindu-ne să le clădim iute la loc, pentru
higiena şi moralul ridicat al soldaţilor. Nu-i de mirare că în timpul
liber, în pauzele dintre focuri, mai împuşcăm pisici vagabonde pe
stradă, să nu ne pierdem obişnuinţa mâinii.
47
 – Nu ştiam că diseusele au nevoie să-şi păstreze o astfel de
obişnuinţă: eram convins că se străduiesc doar la păstrarea în
bune condiţii a vocii personale. Şi unde-ţi culegi ideile expuse
anterior, de la oficialitate, BBC sau radio Moscova?
– De la toate trei. Întâi de la oficialitate, pe urmă de la alelalte
două, adăogând şi Berlinul, doar sub zodia lui trăim. Ca să
compar.
– Ce?
– Tonul speakerilor, a pornit înainte. Germanii anunţă printr-
un sondermeldung că au scufundat jumătate din flota engleză:
supuşii lui Churchill nu mai au decât câteva ambarcaţiuni şi
butoaie înarmate, ca să-şi apere coastele, fabricile de whisky şi în
pace şi onor, pe his majesty the king; Churchill declară că
Germania a pierdut războiul încă de când l-a început şi că
resursele Albionului sunt departe de a fi nimicite. Poţi nimici o
ţară, material, dar moral nicicând: fiindcă el şi compatrioţii lui
poartă în piept tăria lui Richard Inimă-de-leu, a ducelui de
Wellington şi a lui Sherlock Holmes, claie peste grămadă; ruşii
vorbesc mai puţin, doar dacă are Stalin vreo plenară vorbesc mai
mult, şi vorbesc că în curând vor fi aici. Ascultându-i pe ai noştri,
ai impresia că frontul este de fapt un gumilastic ce tot se întinde
de către o parte sau alta, în funcţie de buna dispoziţie de moment
a fiecăruia. Sus inima – şi cine limbă lungă are cinci ani va săpa la
sare. Poate pentru că din ’41 se sapă din plin la sare, e inundată
piaţa noastră sufletească de atâta acreală.
Ajunsesem iar la hotel. Un singur taxi mai aştepta în faţă.
Odette a fluturat din mână, ne aflam pe celălalt trotuar, şi şoferul
a văzut-o.
– De ce-l chemi?
– Gara, totuşi, e cam departe ca să mă duc pe jos.
Maşina trăsese lângă noi, înainte să oprească, şoferul şi
deschisese portiera din spate.
– Sunt sigură că ai să mă conduci, să ne despărţim înduioşaţi
pe peron, cum scrie la carte.
Am urcat în taxi, siderat. Ea i-a spus câteva cuvinte în
bulgăreşte şoferului. Omul a dat din cap, a întins o labă pătrată să
se convingă că am închis bine portiera în urma mea, şi a demarat,
cramponat cu siguranţă de volan. Odette a cotrobăit în poşetă
după ţigări.
– Ştiu că fumezi Camel. Şi eu tot Camel am.
– Unde pleci?
48
 I-am refuzat ţigara, dar i-am aprins-o pe a ei.
A tras un fum şi s-a lăsat moale pe perina din spate a
banchetei.
– Ţinerea de minte este o calitate a intelectului. Dacă ţi-aş
spune pentru a nu ştiu câta oară unde mă duc, te-aş înjosi în
propriii dumitale ochi. Ghiceşte.
– De ce n-ai pomenit de asta la restaurant?
– Nu-mi dau seama cât ar fi fost de necesar.
– Nu te juca cu focul, Odette.
– Te repeţi.
Deşi taxiul umbla cu luminile interioare stinse, îl vedeam pe
şofer cum ne priveşte cu curiozitate prin oglinda-retrovizor.
– Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar eşti sub observaţia
mea.
– Observă-mă. Cine te opreşte? Eu în niciun caz. Ba sunt
dispusă să-ţi facilitez râvna: şi-a întors obrazul spre mine,
privindu-mă cu seriozitate. Un vag surâs i s-a ivit pe buze. Şi se
uita prin mine, cu surâsul acesta care nici nu creştea, nici nu
scădea în intensitate. Nu se poate război fără morţi, căpitane. În
fond, toţi îşi dau viaţa pentru patrie, şi învingători şi învinşi,
indiferent de se bat cap în cap crezurile unora cu ale altora. Dar
crezuri greşite au mai întotdeauna învinşii, asta-i de când lumea.
Cei tari îşi impun crezurile, chit că iarăşi nu întotdeauna ele sunt
adevărate şi luminoase. Şi asta-i de când lumea. Posibil însă că în
academiile militare sau prin refectoriile internatelor unde v-aţi tocit
coatele să învăţaţi dozajul morţii, să nu vi se fi spus aceste
nimicuri. Omul învaţă cât trăieşte. Am ajuns.
Am vrut să plătesc taxiul. M-a oprit. I-a dat ea banii şoferului,
probabil cu un bacşiş bun, fiindcă omul şi-a scos şapca din cap şi
i-a adresat două-trei vorbe, rânjind larg. Abia după ce maşina s-a
depărtat, am remarcat că Odette n-avea bagaje.
– N-ai bagaj?
– E de azi dimineaţă lăsat în gară. Nu-ţi face griji.
Am trecut pe peroane după ce şi-a luat valiza de la consigna
bagajelor. Trenul ei era la linia a treia, învăluit în aburi albi. Odette
s-a uitat la tichet şi ne-am oprit: un schlafwagen nemţesc, nou-
nouţ. Tăblia indicatoare arăta a fi un expres pe ruta Sofia-Salonic.
– Ies la geam imediat.
A suit în vagon. Peroanele erau animate de forfota militarilor
germani şi bulgari. Foarte puţini civili, de aspect extrem de
anonim. Lângă un stâlp din faţa uşii capătului opus al vagonului
49
de dormit, l-am zărit pe Heinlein. Aviatorul, cu scurta îmblănită
agăţată pe un umăr, citea un ziar sub lumina slabă, filtrată de
globul stâlpului. Un câine roşu, un setter, îi sta culcat la picioare.
Odette a apărut la geamul cuşetei.
– Am şanse să călătoresc singură, ce fericire.
– Până unde…
M-am oprit. Ea a început să râdă.
– Până la, căpitane. Sunt entuziasmată că te-ai stăpânit la
timp. Dovedeşte că m-am înşelat şi că ai ţinere de minte.
– Heinlein e în gară.
Nu s-a uitat după el. A înălţat din umeri.
– Şi aviatorii merg cu trenul, nu zboară numai cu avioanele. Şi-
a privit ceasul de mână. Plecăm.
Conductorul de lângă uşa noastră şi-a privit şi el ceasul. Un
megafon a sporovăit imediat pe tonul nazal al tuturor megafoanelor
din gări. S-a auzit un şuier la frâne. … Bitte, einsteigen! a mai spus
în germană megafonul. Heinlein s-a desprins de stâlp, zvârlind
ziarul pe jos. S-a suit în vagonul de dormit, întâi câinele, pe urmă
el. Trenul a prins să se mişte încet. Odette a zâmbit.
– A rividerci, comandante.
Am rămas cu această imagine întipărită pe retină: chipul ei
ironic, subit înveselit, privindu-mă ca pe unul căruia i-ai jucat un
truc bun.

A doua zi, oraşul era inundat într-un soare orbitor. Străzile se

umpluseră de lume. În piaţeta din faţa hotelului, grămadă de
porumbei albi foiau în jurul unui individ slab, prost îmbrăcat, care
le zvârlea firimituri de pâine scoase dintr-un sac de merinde
jerpelit, petrecut pe după gât. Câţiva militari germani fotografiau
scena foarte interesaţi. Toate astea le vedeam prin geamul cel mare
al holului hotelului, vorbind la telefon cu maiorul. M-aştepta la
legaţie într-o oră. Mă ruga să vin prin dos, pe la poarta grădinii,
unde-şi parca el maşinuţa, va fi acolo fix la ora stabilită. Nu se
arătase mirat că-l sunasem, cu toate că-mi spusese că nu vom mai
vorbi decât după întoarcerea lui de la Rila.
Băiatul de la contuar tria aferat nişte bonuri. Cu toată
îndeletnicirea lui importantă, m-a salutat cu o cordialitate
binefăcătoare (adresată bineînţeles numai membrilor familiei sale).

50
Un aparat mic de radio cânta în surdină pe un raft în spatele lui:
se transmitea obişnuita slujbă religioasă duminicală. Nu mi-a mai
spus nimic de servietă, dar după atitudinea lui am intuit că dorea
cu întregul conţinut şi întreaga circomferinţă a inimii lui vesele, să
nu se arate nimeni s-o reclame şi eu s-o las încurcată, ca să devie
el stăpân pe ea.
Am ieşit în stradă. Echinocţiul Odettei împinsese oraşul pe
caldarâmuri, în cinstea evenimentului: mult senin şi multă lumină
pretutindeni. Se auzeau clopotele de la biserici, pe cer nu cobora
un nor. La timpul hotărât am fost la poarta grădinii. Maşina
maiorului staţiona trasă lângă trotuar, străduţa din spatele legaţiei
era însă pustie. Maiorul mi-a deschis imediat poarta – cred că m-
aştepta în grădină şi se uita în stradă prin fantele zidului.
– Am preferat să vii pe aici, dacă ai fi în uniformă, sergentul de
la poarta cealaltă ţi-ar consemna cu nepăsare intrarea şi ieşirea
din legaţie. Nu l-ai interesa mai mult decât oricare alt vizitator. Ca
civil, s-ar putea să-l interesezi şi ştiu că nu ţii la aşa ceva.
M-a primit cum mă primise şi întâia oară, în apartamentul lui,
m-a tratat cu acelaşi kümmelbranntwein, cu aceleaşi ţigări
macedonene. Cotoiaşul siamez dormea pe pervazul ferestrei
întredeschise, cu lăbuţele puse caraghios peste ochi. I-o mai fi
mirosind blana a parfumul Odettei…?
– Mi s-a dat ieri un cifraj de la Bucureşti, l-am recepţionat
personal. Mi s-a comunicat că te priveşte şi-ţi aparţine.
A scos o bucată de hârtie dintr-un sertar şi mi-a întins-o:
trebuia să revin imediat în ţară. Cât timp am descifrat indicativul,
maiorul a fumat cu spatele la mine, privind pe fereastră şi
mângâind cotoiul.
– Când l-aţi primit?
– Pe seară. După ce m-ai chemat dumneata la telefon, s-a
întors. Veşti proaste?
– Nu ştiţi despre ce este vorba?
– Nu, m-a privit ciudat. E un cifru pe care nu-l folosim.
– Folosiţi în schimb o tactică specială, domnule maior. Spre
diferenţă de blitzkrieg, dumneavoastră folosiţi tactica loviturilor
moi, aparent insignifiante, aparent simple coincidenţe, tactica mit
Umstände, ştiu că vorbiţi perfect germana, nu vă mai traduc.
Personal, sunt pentru blitzkrieg, pentru operaţiunea-şoc
preconizată de tacticienii nemţi, deşi ultimele evenimente par să-
ntoarcă blitzkrieg-ul împotrivă-le.
– Îţi reţin cu surprindere părerile, căpitane.
51
 – Cum şi eu le-am reţinut pe ale dumneavoastră, alaltăieri
seara la restaurant. Dar dumneavoastră vorbeaţi de mandarine şi
măsline italieneşti.
– Atunci suntem chit. A umplut păhărelele cu rachiu,
întinzându-mi unul din ele: Nemţii pe care-i pomeneşti au o
expresie, einer Lage gewachsen sein, a face faţă unei situaţii.
Amândoi facem faţă situaţiei. Noroc.
A dat rachiul pe gât, plescăind apoi din buze.
– … Ca urmaşi ai lui Traian, bine-nţeles. Şi pe cât ne stă în
putinţă.
Cunoscuta sclipire de maliţie i se aprinsese în privire. Ce
puteam să-i spun eu maiorului – şi cât puteam să-i spun? Boniş
ştia cine sunt, şeful îl şi menaja: m-am hotărât să-i adopt tactica,
à rebours.
– Odette a plecat ieri noapte. În acelaşi tren cu un oarecare
Heinlein… vă spune ceva numele?
– Aviatorul? Îl bănuiam în Iugoslavia. A sosit aici?
– A şi plecat de aici. În tren cu Odette.
Ţinea păhărelul cu rachiu în mână. L-a pus pe măsuţa de lângă
el.
– … Deci Gerhardt Heinlein a venit la întâlnire. Felicitări,
căpitane.
Am căscat gura la el. Maiorul a început să se plimbe prin
cameră în felul lui tăcut, neauzindu-i-se paşii. Doar parchetul
scârţâia uşor, sub greutatea trupului.
– A venit la întâlnirea cu propriu-i destin, fac şi eu figuri de stil,
referindu-mă la frumuşica noastră cunoştinţă comună. La urma-
urmelor ai fi putut s-o însoţeşti dumneata, nu? Dar în materie de
femei sfaturile-s inutile, mai ales sfaturile celor în afară de
problemă.
– La aşa ceva mă gândeam şi eu… à propos, fiindcă de fapt
suntem în problemă, aş face cu dumneavoastră un pact, mai
înainte însă, să-mi răspundeţi cinstit dacă-l acceptaţi.
– Depinde, a zâmbit. Poate vrei să-mi scoţi un ochi şi eu să-ţi
scot la rându-mi un pantof. Ar fi un pact de neacceptat pentru
mine.
– Vreau doar să-mi răspundeţi la nişte întrebări. Şi să
răspundeţi foarte sincer.
– Un fel de joc de societate.
– Mi-ar fi cam neplăcut să vă atrag respectuos atenţia că n-am
sosit la Sofia pentru jocuri de societate între bărbaţi. Vă atrag
52
iarăşi atenţia că nu sunteţi obligat să-mi răspundeţi.
– Întreabă-mă cu încredere. Mi-eşti prea simpatic ca să nu-ţi
răspund.
S-a aşezat în fotoliul din faţa mea, şi-a aprins o ţigară. O lungă
clipă, s-a uitat la flacăra brichetei, apoi a închis capacul acesteia
cu un pocnet sec. Învăluit în fumul ţigării parfumate, a devenit
dintr-o dată impenetrabil. Un soi de oboseală dezabuzată i se
lăsase pe trăsături.
– Sunt sigur că întâi vrei să mă întrebi unde este căpitanul
Savciuc. Zilele astea ai cam umblat cu ocolişuri. De la Bucureşti
nu ţi s-a spus unde este? Poate nu trebuia să ţi se spună. Au
existat raţiuni pentru asta.
– Ca să fac o jalnică figură, nu, mi-am muşcat buzele.
– N-ai făcut nicio jalnică figură. Ai impresia.
– Am fost momeala, pur şi simplu.
– Ei şi? Aşa era jocul pentru dumneata. Şi acum, până să-mi
pui întrebările dumitale, am să-ţi povestesc ceva şi, fii atent, că
nu-ţi puteam povesti decât exact în momentul acesta ceea ce nu ţi-
am povestit de când ai venit aici. Sper că sesizezi clar.
– Iertaţi-mă: pe tabla pusă la dispoziţie, sunteţi pion sau piesă
de rezistenţă?
– Aşa te vreau, căpitane. S-a plecat spre mine şi m-a bătut cu
palma pe umăr. N-are importanţă. Nici nu ştiu să joc şah. Savciuc
este la Cairo. Am să iau totul de la început… mai serveşte şnaps,
nu te jena că sunt mai mare în grad, serveşte chiar fără să servesc
eu. Numai pe la popotele regimentare, subalternii nu servesc nimic
până nu serveşte colonelul. Eşti invitatul meu. Deci, Savciuc
soseşte la Sofia, dar misiunea lui era să-şi continue drumul mai
departe. Eşti informat de tatonările politice ce se duc cu anglo-
americanii, în eventualitatea unei clemenţe la sfârşitul ostilităţilor,
poate a unui sfat de cum să facem să ieşim cu faţa curată din
acest război nefericit. Se duc tratative şi cu ruşii, bineînţeles, dar
cazul nostru, cazul Savciuc, se limitează la tratativele cu aliaţii
occidentali ai acestora. Ruşii oricum se apropie de graniţele
noastre – pentru asta te-am şi întrebat la restaurant, că: şi noi?
Noi ce facem? Se joacă partida până la capăt, suportând rigorile
inevitabilului faliment şi plătind şi ultima fărâmă de oală ce
trebuie plătită, sau o întrerupem când încă nu este prea târziu să
fie întreruptă, pentru ca plata să fie mai puţin dureroasă şi
usturătoare? A scăpa din cleştele german – iată sensul iniţiativelor
din anul în curs. Războaiele, în ultima instanţă, le fac oamenii
53
politici şi soldaţii. Serviciile secrete planează însă deasupra
câmpurilor de bătălie, chiar când oamenii politici şi soldaţii dorm:
găseşti că-i necesar să-ţi înşir asemenea truisme? Le cunoşti prea
bine toate astea. Aici la Sofia, Savciuc a fost depistat de nemţi. Nu
în calitatea lui de curier, îi interesa prea puţin corespondenţa între
feudalul nostru şi cel bulgar, crede-mă, în eventualitatea unei
victorii totale germane, Hitler mătură dintr-un singur dos de palmă
aceste figurine impuse popoarelor prin graţia lui Dumnezeu şi
voinţa naţională. N-are ce face cu ele, e de ajuns el singur.
Revoluţiile, adevărate sau pretinse, nu se fac cu regi şi prinţi.
– Mă uimiţi, domnule maior.
– Nu găsesc că am de ce. Eu port o uniformă onorabilă, am
pretenţia ca şi arma ce mi se dă să apăr această uniformă să fie la
fel de onorabilă. La ora actuală, arma nu mai e onorabilă. În
sfârşit, altă mâncare de peşte.
– Cine l-a depistat pe Savciuc?
– Von Kopplitz. În 1942, tria corespondenţa lui Walter
Schellenberg, fostul şef al serviciului VI al SD-ului. A fost
întotdeauna o „umbră”. În după amiaza zilei de 11 martie,
dimineaţa fusese întâia oară la mine, căpitanul Savciuc mi-a făcut
a doua vizită. Într-un restaurant, îl abordase direct şi fără semne
speciale de recunoaştere, un agent al serviciilor engleze pentru
Balcani. De fapt era un agent al Gestapoului, lucrând în flancul lui
Kopplitz, conform ştiutei rivalităţi dintre Himmler, Kaltenbrunner
şi serviciile conduse de Canaris. Urma să se întâlnească cu el
seara, în locul pe care-l ştii pe Vitoşa, unde celălalt pretindea că
are un post paraşutat de radio emisie-recepţie. Între ora despărţirii
de el şi cea a reîntâlnirii, căpitanul Savciuc a venit a doua oară la
mine.
– Permiteţi-mi, în prima versiune mi-aţi spus că seara sosirii lui,
Savciuc şi-a petrecut-o la restaurantul hotelului, cu nişte germani
şi câţiva civili. Poate acum ştiţi şi ce germani şi ce civili.
– Acuma ştiu, da. Neînsemnaţi. Reţine că von Kopplitz nu se
afla printre ei: von Kopplitz a sosit la Sofia după moartea
căpitanului Savciuc. Von Kopplitz, ca şi Heinlein, a venit din
Iugoslavia. Cine l-a informat de prezenţa căpitanului Savciuc aici…
bănuiesc că această posesoare a unui mai mult decât suficient
spaţiu vital mamelar, care ţi-a atras şi dumitale privirile.
– Karin.
– Da, fiindcă după toate aparenţele nu cred să fi fost visul ei să
cânte în Bulgaria, indiferent că steaua i-a mai apus. Nu este o
54
cântăreaţă de duzină, iar prietenia ei cu Kopplitz nu pare deloc a fi
o prietenie de garnizoană. Kopplitz face parte încă din anturajul
mărimilor Abwehr-ului, iar Karin a fost destul de intimă cu von
Bentivegni, am ferma convingere că numele nu-ţi este necunoscut.
Ei, jocul se joacă strâns, căpitane – şi noi la mijloc, cum spunea
acel mare şi inegalabil tragedian care a fost Şalom Alehem. În
vizita făcută de căpitanul Savciuc, acesta mi-a cerut părerea şi
sfatul. L-am povăţuit să amâne întâlnirea cu o zi, ca să aibă mai
mare libertate de mişcări. Ce i se oferea de pretinsul agent englez?
Un schimb, acest schimb ni s-a părut suspect mie şi căpitanului:
părerea românilor în eventualitatea deschiderii unui front balcanic,
şi cum se vede abandonarea războiului de către păturile militare
româneşti, contra informaţii căpătate de la aliatul rus în aceeaşi
problemă, în special pentru latura a doua a problemei; agentul era
un nepriceput: întâi, fiindcă Savciuc nu reprezenta o verigă-cheie
de informaţii, doi, în ce fel ar fi urmat să se facă schimbul, şi cum
te puteai baza pe simple păreri emise de un om întâlnit într-un
restaurant, fără măcar să ştii că-l vei întâlni acolo? Căpitanul
Savciuc contactase un agent englez, cu puţin timp în urmă, la
graniţa elveţiană. Acest om avea altă misiune, iar faţă de el,
serviciile dumneavoastră îl dotaseră pe căpitan cu depline puteri…
ce mai era şi noua contactare, de care nimeni n-avea habar? Omul
din restaurant vorbea cu volubilitate de Roosevelt, de Churchill, de
Stalin, de democraţie, de rolul hotărâtor pentru război pe care l-ar
fi avut o ieşire românească din el: provocarea era prea vădită, şi
ne-am hotărât să acţionăm cu destulă prudenţă. Căpitanul
Savciuc mi-a spus că nu prea se obişnuieşte ca doi agenţi diferiţi
să atace fondul aceluiaşi caz, doar dacă nu este vorba de o
diversiune. Oricum, Sofia nu era totuşi bulevardul pe care să se
plimbe pe sub nasul ocupanţilor agenţi ai unei puteri duşmane.
Asta se poate petrece în Grecia, Italia, Turcia sau Egipt. Bine-
nţeles că se putea petrece şi la Sofia, dar cu deosebite riscuri.
Şi-a aprins altă ţigară. Fuma enorm, cealaltă ţigară se
consumase aproape întreagă în scrumieră. Trăsese doar câteva
fumuri din ea, la începutul povestirii lui. N-aş putea spune că
ascultam această poveste într-o totală linişte sufletească. M-
aşteptam să mi se furnizeze date în plus de către maior, deoarece
de la un moment dat, şi asta graţie semi-frazelor Odettei,
evenimentele referitoare la Savciuc mi se ordonaseră altfel în minte
şi le dădusem o altă explicaţie. Şi totuşi… poziţia lui Boniş nu-mi
era încă clară. Să-l abordezi cu cât mai puţină brutalitate: cuvintele
55
şefului la plecarea mea din Bucureşti prindeau să ia adevărata lor
semnificaţie. Mă indispunea numai faptul că eram momeală şi că
asta s-a ştiut din prima clipă a sosirii mele aici, maiorul o aflase
din plicul trimis de şef… dar de ce-i trimisese un plic, abia acum
mă lămuream perfect. Dar să-l ascultăm cu calm pe maior. Mâine
eram în Bucureşti, probabil misiunea mea se încheiase prin
mărturisirile lui Boniş. Poate şeful va avea o a treia variantă. Şi
Odette, mai mult ca sigur, o a patra. Poţi să ştii, cu meseria
noastră…
– … Căpitanul Savciuc i-a telefonat omului – îi dăduse un
număr de telefon – amânând pentru seara următoare întâlnirea.
Deci pe 12 martie. După amiaza a urmat chestia cu taxiul, cu
servieta, inutil să te rog s-o apreciezi ca pe o pură invenţie, fiindcă
în realitate n-a fost nicio servietă uitată în el. Stabilisem
mascarada pentru „acoperire”, înţelegi de ce: la rândul lui, Savciuc
o depistase pe Karin, pe Schaki Herner pe adevăratul ei nume.
Aceasta trebuia să creadă în dispariţia servietei, în documentele ce
s-ar fi putut afla în ea. S-a dovedit ulterior, dar un pic cam târziu
(aici maiorul a scos un mic şi neaşteptat chicotit) că n-a crezut.
Dovadă, ca să ştie ce-i cu dumneata aici, ţi-a introdus o servietă în
cameră. Te-a subestimat, căpitane. N-avea de unde să bănuiască
că eşti isteţ ca toţi românii.
– Mulţumesc, am spus cu dinţii strânşi.
– N-ai pentru ce. Ne-om fi sustras noi istoriei timp de o mie de
ani, cum susţin cu perfidie inamicii naţiei noastre, dar dacă am
făcut-o, tot din isteţime am făcut-o. Ca să supravieţuim.
Urmăreşte-mă cu atenţie: căpitanul Savciuc…
– Un moment, l-am întrerupt. Mi-aţi spus iniţial că Savciuc a
cerut un taxi la hotel, că i s-a chemat un taxi, că s-a urcat în el, că
a revenit în hotel fiindcă-l chema cineva la telefon, dar că nu era
nimeni la telefon, că etcaetera, etcaetera.
– Aşa a şi fost, m-a privit mirat. Un truc foarte bine pus la
punct. Şi trucul s-a petrecut înainte de întâlnirea căpitanului cu
omul lui pentru ca ulterioara sinucidere să fie motivată, nu? Să se
afle de servietă, că e înnebunit din cauza asta, că a dispărut. Ne
trebuia timp, ca să dispară realmente.
– Cine?
– Cum: cine? Căpitanul Savciuc, de el vorbim. Sper ca
aranjamentul să fi depăşit cu mult stilul Leslie Charteris. Cel puţin
asta a fost remarca un pic acră a camaradului dumitale. Am pus
totul la cale cu o minuţie aproape atingând sadismul. Şoferul de
56
taxi am fost eu, sau mai bine zis prepusul meu, m-a privit
triumfător.
După amiaza de 12 martie era zi liberă pentru mine. Am un om
aici, român din Peştera, care nu o dată mi-a închiriat hârbul lui, ca
să fac diverse plimbări, pe vremea când nu aveam Adlerul. Un
băiat care nu obişnuieşte să pună întrebări superflue, şi care m-a
servit întotdeauna ca pe propriu-i frate. Ne-am potrivit ceasurile,
eu şi căpitanul, la secundă şi am declanşat operaţiunea. Fix la 6 şi
jumătate, el a coborât în holul hotelului, cred că şi-a calculat şi
paşii pe scări. A cerut un taximetru să-l ducă la gară. Portarul a
ieşit afară, omul de la Peştera i-a venit înainte. Eu eram vizavi,
într-o cabină telefonică, ai văzut-o, sunt sigur, ieşind din hotel şi
dumneata… pe trotuarul opus, lângă un kiosc cu ziare. În
momentul când l-am văzut pe căpitan îndreptându-se spre taxi,
am format numărul hotelului. Căpitanul mă vedea şi el din
taximetru, înţelegi că, dacă aş fi întârziat cu apelul telefonic, ar fi
aşteptat în maşină să-l cheme de la hotel: ca-n filme. Portarul a
revenit afară, şi eu am închis. Savciuc a intrat din nou în hotel, iar
taximetrul m-a cules imediat după colţ.
– Să-ţi ţii gura, am spus. Totul a fost să le jucăm o festă
nemţilor.
– N-aveţi grijă, mi-a spus acest admirabil compatriot. Şi nici n-
am avut. El şi-a văzut de drum, iar eu am intrat la cafeul
Esplanade, unde am jucat liniştit, singur, preţ de o jumătate de
oră, carambolaj. Ca să-mi creez un eventual alibi. Cu Savciuc m-
am întâlnit la 8. În hotel, toţi fuseseră deosebit de afectaţi de
neplăcuta întâmplare cu dispariţia servietei. Gerantul a şi întrebat
portarul dacă n-a reţinut numărul taximetrului. Nu-l reţinuse, nu
reţinuse nici maşina: dacă şi-ar fi aruncat ochii pe geam, ar fi
zărit-o aşteptând în rând cu alte două-trei taxiuri, în faţa intrării
hotelului, căci şi şoferul meu se aşezase acolo, citind un ziar şi
părând că stă de ore întregi în acel loc. La 9 şi câteva minute, eram
pe Vitoşa: nu pe drumul pe care am fost noi, pe o potecă de
excursionişti. L-am lăsat să se ducă singur la întâlnire, eu m-am
ascuns în apropiere. După alte câteva minute, am auzit o
exclamaţie înăbuşită, o scurtă pauză, apoi căpitanul a venit
alergând la locul tufărit unde mă ascunsesem, ca să-i pot sări în
ajutor imediat ce mi-ar fi dat de înţeles că are nevoie de ajutorul
meu.
– Ar fi nimerit să ne retragem, mi-a spus precipitat. Se petrece
un lucru neobişnuit… omul e mort! Ţeapăn, împuşcat în cap.
57
 Era o chestie. Căzusem în cursă. Am vrut să fugim: prea târziu.
Din întuneric au răsărit nişte siluete, ne-au înconjurat. Civili. Ce
mai vorbă-lungă, căpitane, în următoarele secunde s-a consumat
un final à la Dumas, nu te deranjează că-ţi citez scriitori disparaţi
ca gen şi inspiraţie. Partizani, în frunte cu un rus, paraşutat din
greşeală în Bulgaria, în loc de munţii lui Trio. Ei îl omorâseră pe
neamţ, căci neamţ era: Geheimstadtpolizei. Ca să înţelegi ce s-a
petrecut nici zece minute după asta, nu-i greu deloc, mai ales
pentru o minte ca a dumitale. Rusul ne-a felicitat, bulgarii şi-au
dat bucuroşi coate, şi ne-am pus pe treabă. Sus pe Vitoşa, un
reflector german se rotea lent, brăzdând cerul mereu în acelaşi loc,
iar noi, sub el, am substituit persoanele. Partizanii, rusul şi
căpitanul Savciuc au plecat împreună în pădure, şi eu, singur, în
jos. A doua zi, am fost chemat să-l recunosc pe căpitan la morgă şi
l-am recunoscut… bietul: se împuşcase cu calibrul 9 lung, teribilă
devastare, calibru de mitralieră. În momentul când aţi transportat
cadavrul în ţară, a apărut hauptmann von Kopplitz. Iar în
momentul când ai apărut şi dumneata, a apărut Herr Kapitän-
Flieger Gerhardt Heinlein. Asta-i tot. Şi acum, într-o neliniştită
stare sufletească, îţi aştept întrebările. Sau, şi-a privit unghiile,
poate nu mai este cazul să mi le pui?
– Nu vi le mai pun, mi-am muşcat buzele. Sau am să vă pun
doar două întrebări, în loc de trei cât îmi propusesem. Să jucăm cu
toate cărţile pe faţă, domnule maior. Sunteţi patriot.
– Este una din întrebări? Tonul dumitale n-a fost interogativ.
– Am să-l schimb: a doua relatare a aceluiaşi fapt mi-aţi făcut-o
în această calitate, de patriot?
– Nu înţeleg.
– Luptăm şi acţionăm cu toţii pentru binele ţării noastre. Pe
faţă, subteran, nu mai are importanţă. De ce nu mi-aţi spus de la
început povestea asta?
– Uşurel. Sosirea dumitale a fost imediat avizată, dovadă
persoanele care şi-au făcut apariţia în restaurantul hotelului, bând
bere brună şi mâncând alune prăjite, cu ochii pironiţi pe pulpele
Schakiei Herner – Karin cea cu voce de aur. S-ar fi putut, a oftat o
părere, s-ar fi putut ca lucrurile să se petreacă şi altfel: să fii
înhăţat de cum ai sosit. Nu ştiu, vorbesc şi eu. N-ar fi primul caz,
şi nu vorbesc de mijloacele Karinei sau ale lui von Kopplitz, ci de
ale altora care ar fi pus mâna pe dumneata… cât poate să dureze
tăria fizică a unui om, căpitane? Cât? Ce ai fi putut spune într-un
asemenea prilej? Exact ceea ce ştiai, adică povestea sinuciderii
58
cauzată de volatilizarea servietei. Dacă Kopplitz & compania miros
totuşi ceva dubios, nu se poate să nu le pară bine că le-a fost
anihilat un concurent crescut în spiritul faimosului Gestapo, care
vrea să lucreze paralel cu Abwehr-ul şi insinuează pe lângă Hitler
defăimările de rigoare la adresa celor conduşi de amiralul Canaris.
Rusul de pe Vitoşa l-a luat sub aripa lui ocrotitoare pe camaradul
dumitale. Indiferent de orientare, sper ca acesta din urmă să fi
ajuns la Cairo. Dar asta s-ar putea s-o ştie şi grupul Kopplitz.
Rememorează-ţi zilele scurse aici, şi ai să vezi că te-am acoperit
bine. Chiar de s-au alarmat, până în prezent n-au ce să-ţi impute.
Că te-au văzut stând cu mine la masă? Cu căpitanul Savciuc nu
m-au văzut.
– Ne-au văzut în schimb cu Odette. E a doua întrebare.
– Bine-nţeles că s-au luat după ea. Mi se pare că dumneata
trebuie să te întorci în ţară, şi-a privit iar unghiile. Cei de acolo or
să-ţi vorbească de Odette cu amănunte. A treia întrebare nu vrei
să mi-o pui?
Am ezitat. În fond… de ce nu?
– Şi dumneavoastră? m-am uitat drept în ochii lui.
– Un artilerist solitar, asta sunt eu, dragul meu. Un maior,
artilerist, iubitor de păsări, flori şi animale. Şi român pe deasupra.
Biografia-i cam sumară, dar e o biografie. Nu găseşti?
Nu găseam, m-am abţinut să i-o spun, însă.
– Dacă mă înhaţă acum, vorba dumneavoastră, am două
poveşti de relatat.
– Sper să nu fii înhăţat, a dat din umeri. Pentru binele nostru al
tuturor. Şi lui Dumnezeu i-ar părea rău, mă refer la Dumnezeul
românilor, precis i-ar părea rău să fii înhăţat. Îţi propun să
părăseşti hotelul fără tapaj, mă ocup eu de rest: te duc cu maşina
până la Dunăre. Plecăm la noapte.
Derutant stil. Nu mi-am mai bătut capul să-l întreb şi de unde
ştia că mă reîntorc la Bucureşti. Povestea asta cu Savciuc luase un
astfel de contur, încât am ştiut precis că atunci când voi da ochii
cu şeful, îmi va fi necesară o nemaipomenită stăpânire de sine, ca
să-i pot suporta căutăturile: cărora le şi vedeam ingenuitatea
special compusă să te scoată din minţi.

Cinci sute de kilometri pe nişte şosele într-o stare mai mult

59
decât deplorabilă, sparte de şenile de tancuri şi camioane grele,
noaptea, plus că trei sferturi din aceşti kilometri făcuţi pe drumuri
secundare, să scurtăm călătoria (de la Mezdra, am trecut peste Vit,
să ieşim iute la Plevna); numai unui om ca maiorul Boniş îi putea
trece asta prin cap. Ce i-o fi venit să mă conducă, habar n-am.
Poate să mă vadă dincolo de Dunăre cât mai curând. Şi avea
acelaşi drum de parcurs la întoarcere… ajungea înapoi mâine
după-masă. Nu m-am mai căznit să înţeleg şi, ca să fiu cât se
poate de sincer, mă şi bucuram că plecasem, în aste trei zile
misiunea mea nu se arătase a fi o simplă misiune de cercetare, aşa
cum mă aşteptam, ci ceva infinit mai complicat, pentru care nici
măcar instrucţiuni ca lumea nu primisem. Treabă românească.
Chiar grefată pe un suflet de Harry Piel, cum spunea şeful că port
în pieptu-mi de aramă, tot treabă încâlcită rămânea povestea asta
a lui Savciuc; plecasem bou şi mă-ntorceam vacă. Amândouă
variantele cazului păreau neverosimile, deşi încercam să mă
conving că a doua variantă era cea verosimilă… la naiba, eram tare
plictisit! Nesatisfăcut, cum să spun. Mi se pomenise de von
Kopplitz, de von Bentivegni, de alţii… şi din toate acestea mă
alesesem cu două nopţi dormite într-alt pat decât al meu, cu o
atmosferă plină de semne de întrebare, cu jumătăţi de discuţii şi
adevăruri, ba nu… tot mă alesesem cu ceva: cu o cravată
adevărată, în dungi inverse. Chipul Odettei mi-a apărut dintr-o
dată în dosul parbrizului, privindu-mă veselă cu ochii ei de
tătăroaică, daţi cu bleu pe pleoape. „A rividerci, comandante.” Iar
eu mi-am închis ochii personali – fără bleu şi destul de obosiţi – ca
să dorm şi să n-o mai văd. M-am trezit după un timp, fiindcă
maşina oprise. Cât dormisem? Maiorul se dase jos şi fuma,
sprijinit de una din aripi.
– Ce s-a întâmplat?
– Avem bariera lăsată.
Am coborât şi eu. Se auzea un tren venind. Noaptea mirosea a
pământ ud, proaspăt răscolit. Mirosea a primăvară şi a frunze.
Trenul a trecut prin faţa noastră, într-o fulgerare rapidă de ferestre
palide, şi bariera s-a ridicat încet şi scârţâind.
– Trenul dumitale, a spus maiorul, zvârlind ţigara. Peste zece
minute opreşte la Plevna. Oprim şi noi, să luăm benzină. E o staţie
deschisă toată noaptea.
– Ne întrecem cu el? m-am întins lung, în noaptea plăcută.
– A plecat înaintea noastră cu o jumătate de oră din Sofia, mi-a
răspuns nepăsător. Dar dumneata ai dormit. La Plevna să nu
60
dormi, să te gândeşti la Peneş Curcanul şi la urmaşii lui gonind în
bezna adâncă.
Tonul lui era un ton să te zgârii pe ochi, auzindu-l. Ne-am
continuat drumul. N-am prea vorbit. Maiorul conducea ca un şofer
al diavolului, mă mir că tărtăneaţa în care ne aflam nu se desfăcea
în bucăţi, sărind peste pietre şi hârtoape. La 3 (o performanţă,
indiscutabil) eram în Ruse. Despărţirea noastră n-a avut nimic
patetic în ea. Trenul nu sosise încă.
– Şi totuşi… cam care a fost raţiunea dumneavoastră să mă
conduceţi cu maşina la Dunăre, nu m-am putut stăpâni să nu-l
întreb.
– E primăvară, căpitane. Am simţit şi eu nevoia dorului-de-
ducă, fie şi noaptea, fie şi pe şosele proaste. Dumneata şi
camarazii dumitale sunteţi nişte oameni fericiţi: aveţi misiuni,
călătoriţi prin ţări străine. Eu văd cerurile prin fereastra biroului
meu… şi e atât de mică această fereastră!
– Un dor-de-ducă de o mie de kilometri e o chestie!
– Este. A întors capul: trenul intra în staţie. Stă peste o
jumătate de oră aici. Te las.
Mi-a întins mâna, zâmbind. M-am pomenit, nu ştiu de ce,
strângându-i-o cu putere. A remarcat. S-a uitat o clipă la mine,
într-un anume fel.
– Drum bun… şi încântat de cunoştinţă. Mă-ndoiesc că am fost
o gazdă folositoare; dacă n-am fost, dumneata, ca un bun şi drept
iubitor de oameni, ai să treci cu vederea. Numai bine.
În jur de 6 dimineaţa, mă dam jos în gara Filaret. Furasem o
oră de somn şi în tren, şi încă îmi venea să dorm, totuşi am tăiat
prin parcul Carol, să mă dezmorţesc. De la baracamentele germane
din spatele mormântului eroului necunoscut, se auzeau tropăituri
de bocanci şi un fluier cadenţat. Băieţii ieşiseră la „înviorare”. Se
treziseră şi păsările şi ciripeau prin frunzişuri de mai mare dragul.
O barcă desprinsă noaptea de la debarcader se rotea lent în
mijlocul lacului. Aerul rece mi-a umplut plămânii. N-am mai
căutat niciun taxi, am mers pe jos spre Sfântu Gheorghe. În
piaţeta lupoaicei, m-am oprit să-mi aprind o ţigară, chiar lângă
soclul statuii.
– Dă-mi şi mie.
Un fluturaş de noapte, cam veştejit şi şleampăt, mi-a surâs
profesional, ivit naiba ştie de unde. Poate stase ascuns după soclu.
I-am întins pachetul cu ţigări.
– Foc îţi ceream, am ţigări. Da’ dacă fumezi d-astea bune, nu
61
refuz niciodată.
A luat trei Camel, una şi-a vârât-o în gura cu fardul şters, pe
celelalte două în poşetă.
– Stau aproape. Am şi irigator cu trei viteze şi marşalier, şi-a
accentuat surâsul. Ce zici, puişor? Şi p-ormă facem nani.
– Cam devreme ai luat-o cu colindu’. Aşteaptă baremi zece mai.
– Du-te dracului!
Mi-a întors spatele şi s-a depărtat. Îi atârnau ciorapii, iar
jambirbocul subţirel de pe umeri nu părea s-o apere îndestul de
răcoarea pătrunzătoare a dimineţii. Dună trei paşi s-a întors şi mi-
a zvârlit cu demnitate:
– Şi mai pupă-mă şi-n…, ştii?
Ei da, ajunsesem acasă. Am început să râd. Şi totuşi, ce bine
era acasă: baremi puteai vorbi româneşte cât voiai. N-am rezistat
să merg pe jos până la Foişoru-de-foc, cu valiza în mână, m-am
suit într-un autobuz. La 7 şi jumătate, ras, duşat, cu ferestrele
deschise spre mica grădină din spatele casei, mi-am făcut o cafea
şi am aruncat o ochire fugară prin ziarele aduse de poştă în lipsa
mea… pline de aiureli, de fraze emfatice şi de avertismente
patriotice. Încercuirea şi zdrobirea diviziilor germano-române de pe
Bugul inferior era urmată de o nesfârşită listă de cruci negre la
pagina ferparelor – bieţii, bieţii băieţi. Bombardamentele asupra
Germaniei continuau la acelaşi mod masiv. Şi de ce o fi refuzând
Irlanda să rupă relaţiile cu Axa? Eamon de Valera nu-şi dezminţea
sângele încăpăţânat şi potrivnic inoculării cu hemoglobina
englezească. Presiunea rusească în Crimeea atinsese apogeul,
ştirile din sectorul Kerci, Simferopol, Eupatoria nu erau deloc
încurajatoare. O nebunie să-ncerci să te mai agăţi de istmul
Perekop. Şi la Odessa pluteau nori grei. Am zvârlit ziarele. Vrând
să-mi aprind o ţigară, am constatat că „fetiţa” cu irigator de la
lupoaică mi le luase pe ultimele din pachet… o clipă, i-am revăzut
surâsul şi ciorapii atârnând. Ar fi fost o chestie să mă duc cu ea şi
p-ormă să facem nani: într-o cameră sordidă cu lighean şi cană de
tablă, mirosind a parfum de garoafe şi a mâncare sleită pe funduri
de reşouri – ei, Doamne! Era şi asta o viaţă, poate înainte de război
purta un portjartier ca lumea şi o frecventau domni bine, de la
administraţia financiară sau poştă. M-am îmbrăcat în uniformă şi
am plecat să-l văd pe şef. L-am văzut cum am sosit.
– Te ascult, mi-a spus fără nicio curiozitate în voce, şi imediat a
luat de pe birou coupe-papier-ul cu mâner în formă de picior de
căprioară şi a început să se joace cu el între degete, fără să se uite
62
la mine. Când am terminat, a lăsat cuţitaşul şi şi-a încrucişat
braţele la piept.
Tot fără să se uite la mine.
– Cum s-ar spune, a fost un voiaj destul de instructiv. Te-ai
împăcat bine cu Boniş. Şi pe urmă, fără niciun fel de tranziţie: Nu-
mi place povestea asta cu partizanii şi cu rusul, picaţi exact la
momentul oportun… adică la momentul neoportun, înţelegi?
Vorbea uitându-se cu multă atenţie la mânerul cuţitaşului. I-a
şi scrijelit din vârful unghiei o pată.
– … N-aş fi crezut ca muştele să păteze şi argintul. Scârboase
lighioane. Un rus paraşutat din duhul-sfânt, un român cu nume
de rutean… nu ţi-a atras în mod deosebit atenţia? Poate ar fi
trebuit să mai rămâi acolo.
Nu-mi pomenea nimic de Odette, de Kopplitz sau Heinlein. Mă
ascultase jucându-se cu cuţitaşul ăla stupid tot timpul. Nu făcuse
o remarcă. Părea însă preocupat.
– Trebuia să-mi spuneţi că am fost trimis ca momeală, domnule
colonel. Şi că dublam pe cineva… sau eram dublat de cineva.
N-a răspuns. Când m-a privit, ochii lui erau total inexpresivi.
– Am cam încurcat-o, căpitane, a şoptit. Am crezut că Heinlein
te va aborda direct, la Sofia, de îndată ce te va vedea. A abordat-o
în schimb pe Odette, şi asta a produs încurcătura: înseamnă că s-
a înţeles cu Boniş, cum sper că te-ai înţeles şi dumneata. Dar noi
doream altcumva. S-a uitat iar cu pasiune la coupe-papier. Dacă
Savciuc n-a ajuns la Cairo – şi am toate motivele să cred că n-a
ajuns – criza de ficat pe care o va face domnul mareşal (azi îi
spunea „domnul”, cam scârbit) o să aibă repercusiuni şi asupra
noastră.
Am vrut să casc gura, dar şeful s-a ridicat în picioare, aşa că
m-am ridicat şi eu, fără s-o mai casc.
– Îţi ordon să-ţi laşi mustaţă. La revedere.
Am ieşit din biroul lui cu o figură de zile mari.
Câteva zile nu l-am văzut pe şef. În tot acest timp am întors
călătoria mea la Sofia pe o parte şi alta; dar curând nu m-a mai
preocupat s-o frământ în gol, mai ales că şeful îmi dase de înţeles
că rolul meu se terminase, odată cu revenirea în ţară. Pe Boniş îl
cam dibuisem eu, dar pe Odette nu prea. Şi ce curios: de câte ori
mă gândeam la ea, şi mărturisesc că mai mult mă gândeam la ea,
simţeam o ciudată zvâcnitură în inimă… la dracu’, nu m-oi fi
îndrăgostit de tătăroaica asta învăluită în parfum amărui şi-n
mistere? Era şi ea de a noastră?… zău de nu-mi părea rău să fi
63
fost aşa, lua-l-ar naiba de război. Că în timp de pace ar fi fost o
profesoară iubită de colegi şi elevi, şi de alţii, nu-i aşa? Pe 29
martie şeful m-a chemat la el.
– Nu ţi-ai lăsat mustaţă.
– Am crezut că glumiţi.
– Am mutra unuia care te face să crezi asta? Stai jos. O să fiu
cât se poate de scurt. Mă gândesc c-ar fi bine să-ţi iei un concediu,
să zicem o lună, o lună şi ceva.
M-am uitat lung la el.
– Nu simt nevoia de concediu, domnule colonel.
– O simţim noi, mi-a răspuns un pic nerăbdător. Am să-ţi explic
mai târziu cum şi de ce.
– De ce nu-mi explicaţi acum?
– Îţi ordon să pleci în concediu, a ridicat tonul. Ce dumnezeu,
nu pricepi? Ieri am primit un avertisment din partea… ştii
dumneata a cui, nu-i nevoie şi să-ţi precizez persoana. E corect să
te avertizez la rându-mi că Savciuc nu s-a întâlnit cu niciun fel de
agent englez, cu partizani: mortul era englez, iar rusul era neamţ.
Agentul lui Kopplitz. Am fost lucraţi în foi de viţă.
– Şi unde-i acum Savciuc?
– Cine ştie, a înălţat din umeri. La ei, dat pe mâna bulgarilor.
Maiorul e în pom, suntem cu toţii. Nemţii întreabă ce-i cu chestia
asta, a fost neplăcut să fim întrebaţi la rându-ne.
A cotrobăit în sertarul biroului şi mi-a întins o fotografie de
dimensiuni reduse: eu, din profil, uitându-mă pe geamul din holul
hotelului în care stasem la Sofia. Interesant profil, îmi dam seama
întâia oară ce interesant profil aveam, chiar fotografiat într-o ţară
străină.
– … Probabil că nu e singura pe care ţi-au făcut-o acolo.
Mi-am adus aminte că şi la masa cu maiorul în restaurant, şi la
cea singur cu Odette, un fotograf ambulant, din aceia care se
strecoară în orice loc unde-i aglomeraţie şi o sursă de câştig, ne
zâmbise în ambele rânduri, ţintindu-ne cu aparatul lui în semn de
invitaţie la un suvenir de neuitat. Dar nu văzusem niciun bliţ
clipind, omul nu păruse să ne fi fotografiat.
– Lasă-ţi mustaţă şi intră în concediu, căpitane. O să ţi-l
antedatez, 1 martie, 10 martie, vedem noi. Fotografia asta e făcută
să circule, o mustaţă, cât de cât, te mai schimbă. În ceea ce
priveşte prezenţa dumitale la Sofia, ne vom mărgini să ne declinăm
competenţa la recunoaşterea unei poze fără mustaţă.
– Formula mi se pare cam… aiuristică, domnule colonel. În fine.
64
Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc de-a contele de Monte Cristo. O
să mă joc în continuare. Reprezintă o tărie de caracter, nu? Vă-
ntreb, totuşi: şi maiorul Boniş? Îl lăsăm în pom, şi pe el şi pe
Savciuc?
Răceala ochilor lui m-a îngheţat.
– Momentan asta-i situaţia.
– Şi… Odette, am adăogat încet.
– În Odette ne punem toate speranţele, a luat cuţitaşul de pe
birou şi a început să se joace cu el. Absolut toate. Cum rămâne?
– Cu mustaţa? De acord. Cu concediul, lăsaţi-mă să mă mai
gândesc.
– Ah, şi gândeşti, căpitane?
L-aş fi strâns de gât, deşi-mi era foarte drag.
– Nu totdeauna. Uneori nu gândesc mai deloc: las faptele să
gândească în locul meu, l-am citat pe Boniş.
– Perfect, a zâmbit. Văd că maiorul face necontenit prozeliţi la
sistemele lui. Atunci lasă faptele să gândească pentru dumneata –
termen de gândire până la 5 aprilie. La revedere.
La urma-urmelor, n-aveam cum să discut ordinul şefului. Nu
era pe luatelea sau pe neluatelea, ci numai: pe luatelea. Cu toată
nesiguranţa în care se afla la ora aceea maiorul, dacă nu cumva se
afla în siguranţă, iar calamburul mental nici măcar nu mă
mâhnea, asta era culmea în care ne cufundase uscăciunea
meseriei noastre, m-am gândit cu un fel de groază la teribilul
amuzament, neapărat încercat de Boniş faţă de atitudinile mele de
anchetator, la Sofia, când în realitate… Sigur că şi Odette, vorbind
cu maiorul, nu putea să aibă decât cuvinte de laudă la adresa
mea. O mică bucurie secretă tot aveam: deci exista şi a treia
variantă în cazul căpitanului Savciuc, aşa cum îmi imaginasem,
din nenorocire, singura adevărată. Şeful voia să dispar pentru un
timp din circuit, să nu-i dau bătăi de cap. Să dispărem atunci, şi
să îndeplinim voinţa zeilor.
N-a mai fost nevoie s-o şi fac: pe 4 aprilie am întâlnit-o
întâmplător pe Odette şi, o oră după întâlnirea noastră, am fost
îngropaţi amândoi sub dărâmăturile blocului ei, pulverizat de o
mină aeriană americană. Alţi zei, infinit mai trufaşi şi insesizabili,
avuseseră grijă să-l ajute pe şef în dorinţa lui. Toţi zeii, şi
pământeni şi ceilalţi, se ajută al naibii între ei.

65
 10

În dimineaţa zilei de 4 aprilie mă oprisem la vitrinele librăriei

Bucholtz, la începutul pasajului Kretzulescu. Era devreme, cerul
limpede şi un aer de primăvară nespus de plăcut. La palat, se
schimba garda. Soldaţii păşeau rar, în stilul colegilor lor inamici de
la Buckingham. Din spate şi un pic pieziş, statuia ecvestră a
întâiului Hohenzollern poposit pe aceste binecuvântate plaiuri
valahe îmi pironea din ochii lui de bronz spatele uniformei. Câţiva
porumbei păşeau dând din cap în jurul statuii. Poate d-asta m-am
gândit la Boniş, văzând porumbeii: aveau aceeaşi culoare cu cei de
la Sofia… ce depărtate mi se păreau întâmplările de acolo. Oamenii
căzuţi rămâneau căzuţi, nimeni n-avea interes să-şi mai aducă
aminte de ei. Afară de aceia care le provocaseră căderea,
bineînţeles. La Bucholtz, apăruse ultimul volum din Meyers
Lexikon, al 12-lea, Atlasband. Nemţii scoteau nişte cărţi foarte
bune, mai ales tehnice şi de artă, ce-i al lor e al lor. Am intrat în
librărie, să răsfoiesc atlasul, sub privirile posomorâte ale lui Hitler
şi Antonescu agăţaţi pe peretele din faţa mea. Am răsfoit şi alte
cărţi şi am ieşit: prea scumpe, cu toate că meritau banii. Ce am
mai făcut…? Am băut un pahar cu vermut la Café de la Paix (oare
când o veni pacea tot aşa o să se numească, sau patronul o să-i
schimbe denumirea?), în faţa Cercului Militar m-am întâlnit cu un
fost camarad de promoţie, întors de pe front. Scăpase la Dalnic,
scăpase la cotul Donului. Scăpase şi din Crimeea, dar fără o mână.
Totuşi era vesel şi vorbăreţ. „Auzi”, mi-a spus gesticulând cu mâna
rămasă, stânga, „zice că la ocuparea Parisului (aici s-a uitat iute în
jur şi a coborât tonul), Hitler a făcut o vizită în oraş. Însoţit de
suită a intrat într-o cafenea, să vază cum se distrează franţujii în
orele libere. Toţi din cafenea s-au ridicat în picioare şi au zbierat:
Heil! Doar la o masă, doi tipi, îmbrăcaţi la fel, cu aceleaşi meloane
negre pe cap, cu aceleaşi umbrele puse pe scaune, cu aceleaşi
mustăţi, şi-au văzut mai departe de citirea ziarului, nu s-au ridicat
şi n-au zbierat. Hitler a văzut, a văzut şi suita. Un ofiţer a alergat
trap la masa celor doi. «N-aţi observat cine a intrat în cafenea?»
Tipii s-au uitat la Hitler, apoi la ofiţer. «Ba da.» «Nu vă spune nimic
figura domnului care a intrat?» Tipii s-au uitat iar la Hitler.
«Parcă», a şovăit unul din ei. «Da, da, am mai văzut-o undeva… în
ziare, sau într-o carte», a spus şi celălalt. «Este Führer-ul», s-a
făcut vânăt ofiţerul. «Adolf Hitler!» a urlat. «Scuzaţi», au spus tipii,

66
«scuzaţi că nu l-am recunoscut, dar noi suntem din Intelligence
Service». Nu e bună? Ei, te las, dragă. Cu bine – şi s-avem toţi
noroc. Mă duc să-mi fac manichiura… ştii ce e nostim? Că nu
plătesc jumătate, ci tot preţu’ întreg!” S-a depărtat repede, la fel de
vesel… dar de ce-mi spusese chestia asta idioată? Pentru că ştia
că…? Am traversat absent Calea Victoriei.
– Îndrăgostit, căpitane?
Vocea sonoră m-a făcut să tresar: trecusem pe lângă un
splendid colonel din cavalerie, fără să-l salut. Spre diferenţă de tipii
din IS ai camaradului meu, eu chiar nu-l văzusem.
– … Fruntea sus, ochii la cer şi-n patru!
M-a depăşit în sens invers, cu cozorocul lui à la fonfé
neregulamentar, cu cizmele cu rozetă (să nu le-ncalţe pe dos),
sclipind în soare, călcând apăsat ca la o inspecţie de regiment. În
ceea ce priveşte ultima frază, pentru orele care au urmat i-a fost
gura de-a dreptul aurită. M-am dus la magazinul Mischonzniky să
cumpăr discuri. Poate singura pasiune solidă şi nedezminţită ce-o
aveam încă din liceul militar: Bach, Brahms, Grieg, Sibelius. În
ultimul timp, redescoperisem muzica preclasică şi farmecul
clavecinului, al gavotelor şi alemanelor. Unul din vânzători mă
cunoştea: un evreu în vârstă, „rechiziţionat” pe loc, putând să
lucreze dimineţile în meserie, dar cu o leafă de nimica toată; bună
şi asta, în loc să fie într-un lagăr de muncă forţată.
– Nicio noutate, domnule căpitan, mi-a spus dezolat. Muzică de
dans, în schimb, câtă vreţi. Ce se mai dansează, ce se mai
dansează pe la noi.
Mă privea cu ochi de câine bătut. Înainte de „românizare”,
conducea un raion asemănător, la Galeries Lafayette, de acolo îl
ştiam.
– Nu vreţi să ascultaţi o imprimare a Mariei Tănase, Busuiocul,
în franţuzeşte?
Nu voiam, totuşi l-am lăsat să pună placa. În timp ce ascultam,
în magazin a intrat un maior neamţ din Geniewaffe19. Mi-a
răspuns cât se poate de corect la salut şi s-a apucat să se uite la
rafturile cu plăci. A rămas la un moment dat cu capul uşor plecat
înainte, ascultând discul Mariei Tănase.
– Sehr interessant, a zis după ce s-a oprit pick-up-ul. Sehr, sehr
interessant, Maria Tanass, nicht war? Ein fröhlichen Volkslied.20

 Geniu.
19

 Foarte interesant, Maria Tănase, nu-i aşa? Un cântec popular vesel.

20

67
 A cerut să-i împacheteze placa, a mai luat Tauber, în Zigeuner
Baron, şi un disc mare cu Debussy. I-a spus câteva cuvinte
glumeţe vânzătorului, pe când îi împacheta şi restul de plăci.
Desigur nu ştia că era ein vermischten Jude21, din cei pe care
compatrioţii lui îi căsăpeau pe capete, îi căsăpiseră şi cu două
săptămâni în urmă la Râbniţa. Şi-a aprins o ţigară de foi. În
magazin nu era permis să se fumeze. Vânzătorul s-a ferit să-i
atragă atenţia. Maiorul mi-a oferit şi mie cu amabilitate un
trabuko. L-am refuzat la fel de amabil. A înălţat din umeri.
– … Kein Gift, Kamerad. Amerikanischen Tabak. Sehr, sehr
gut.22
A plecat nepăsător, cu discurile sub braţ. Vânzătorul m-a privit
iar, cu ochii lui de câine bătut.
– Cain ghieft, a şoptit cu tristeţe. (Pronunţase cuvintele cu un
accent idiş). Tţţ, tţţ. Vedeţi, mi-a arătat pe unul din rafturi un
patefon-jucărie în miniatură, un drăguţ „His master’s voice” cu
pâlnie, de tipul „Baby”. Ne-au sosit recent de la München. O
bijuterie, nu găsiţi? Cu plăcile respective: O wie herrlich, o wie
schön, Ein männlein steht im Walde şi altele. Plăcile au cinci
centimetri în diametru. Când faci astfel de lucruri, când eşti din
sângele lui Beethoven, al lui Cranach şi Thomas Mann, cum poţi
să…?
A tăcut, terorizat: vorbise prea mult neîntrebat, şi eu eram în
uniformă, o uniformă pe care coreligionarii lui n-o purtaseră
nicicând în ţara asta, decât cu gradul de soldat, iar de la dictatura
lui Carol al II-lea li se interzisese s-o poarte şi cu acest grad.
– … Cum poţi să fumezi trabuce americane, asta ai vrut să
spui? l-am privit cu seriozitate, dar el n-a înţeles, şi a dat
afirmativ, timorat, din cap. (Gândind, totuşi, în sinea lui, că eram
un neghiob.)
Exact când a dat din cap, m-am uitat prin vitrină. În stradă, să
nu-i mai văd ochii şi exact atunci, prin faţa vitrinei trecea Odette:
cu bascul de şcolăriţă dat pe ceafa tunsă băieţeşte, în pantaloni şi
un trois-quart roşu, cu carouri mari. Ei… păsărica se reîntorsese
la cuib.
– Mai trec pe la dumneata, i-am spus vânzătorului şi am ieşit
repede afară.
Am zărit-o mergând grăbită prin mulţime, spre statuia

 Un evreu impur.

21

 Nicio otravă, camarade. Tutun american. Foarte, toarte bun.

22

68
Brătianu. Am grăbit şi eu pasul, dar la staţia de la Colţea, a
traversat brusc printre două tramvaie, pe celălalt trotuar. A trebuit
să aştept. Când am ajuns în staţie, trois-quart-ul roşu în carouri
dispăruse, câteva secunde după, a urmat o aiureală de nedescris:
furgonete ale crucii-roşii, câteva maşini de pompieri, balăngi
stridente şi militari cu brasarde la braţ au inundat străzile. A
sunat alarma aeriană. Lumea se-mprăştia spre adăposturi.
Tramvaiele s-au oprit. În staţie, nu mai rămăsesem decât eu şi un
tip plictisit, aşezat pe un vas de WC cu capacul lăsat: probabil nu
găsise un taximetru să şi-l transporte, sau voia să-l transporte cu
tramvaiul; ca să nu stea în picioare, se aşezase comod pe el – şi
acum fixa inexpresiv caldarâmul plin de agitaţie dinaintea lui,
complet nepăsător la tot ce se petrecea în jur. Cum îl vedeam din
profil, părea că stă chiar pe closet, la aer liber, deşi celebrul pissoir
de pe trotuarul Colţei era la doi paşi de el, în spate. Un sergent din
formaţiile AP-ului a patinat din ţintele bocancilor lângă umărul
meu.
– Să trăiţi! Intraţi în adăpost, don căpitan, ezerciţiu dă apărare
pasivă!
– Ţine mult?
– Pân’ dă ordin don’ colonel să înceteze, şi dumneavoastră
trebe’ să intraţi la adăpost, numa’ forfoteşte nima pă stradă! S-a
repezit ca un uliu la tipul de pe closet. Şi tu ce stai pă latrină?
Intră-n adăpost! Ce-i debandarea asta?
Bulevardul se făcuse pustiu. Am trecut spre trotuarul
Universităţii. În mijlocul bulevardului, o maşină militară cu un
sublocotenent agăţat pe scară, mi-a tăiat drumul, frânând brusc…
drace, era cât p-aci să mă ia în bot. Un maior gras de la
antiaeriană a scos capul prin portiera opusă şoferului.
Sublocotenentul sta pe scara din dreptul acestuia. Se uita la mine
peste capotă, batjocoritor. Am scos ţigara din gură – o aprinsesem
în timpul traversării bulevardului, ba nu lipsise mult s-o şi înghit,
evitând maşina.
– … De ce nu vă conformaţi ordinelor, domnule căpitan?
Maiorul mi-a fixat cu curiozitate petliţele de la gulerul trenciului.
Toată lumea la adăpost, inclusiv militarii… tocmai noi nu dăm
exemplu? Cunoaşteţi circularele comandamentului. Vă daţi în
spectacol cu civilii, şi-a strâmbat buzele roşii.
Aveam un permis special, care prevedea că posesorul lui poate
să nu se conformeze circularelor. I l-am întins, tocmai pentru ca
civilii, acum ascunşi sub pământ, să nu vadă spectacolul ce se
69
petrecea deasupra lor. Nu i-a deschis decât prima pagină şi l-a
închis imediat, la en-tête-ul MStM.
– Oricum, ţigara aţi putea s-o zvârliţi, mi-a spus scurt,
înapoindu-mi permisul. Ţigările sunt strict interzise pe timpul
alarmelor. Dă-i bătaie, s-a răsucit spre şofer, şi maşinuţa a ţâşnit
cu un salt.
Nici maiorul şi nici sublocotenentul de pe scară nu m-au
salutat, şi eram extrem de mâhnit din pricina asta. Amerikanisch
Tabak, mi-au venit în minte vorbele celuilalt maior, din magazinul
Mischonzniky. Sehr, sehr gut, Kamerad. Nu bun: foarte bun,
genistule amator de Maria Tanass şi de Richard Tauber. Am tras
un fum straşnic din ţigara mea Camel, care efectiv era din tutun
american şi interzisă pe timpul exerciţiilor de apărare pasivă şi la
alarme veritabile. Totuşi am intrat în adăpostul din subsolurile
Arhitecturii, nici aşa nu mă puteam plimba ca vodă-prin-lobodă,
într-un oraş total pustiu, cu permisul ţinut ridicat în mână, să fie
văzut de departe la fiecare colţ de stradă.
Adăpostul era arhiplin, şi fundul lui, slab luminat de câteva
becuri chioare, populat cu studenţii coborâţi de la planşete, să se
joace de-a războiul. Domnea acolo o veselie de nedescris, jucau
bâza, cântau:

Trageţi la pompe,
Haznaua s-o golim,
Şi cui nu-i place
Să ne pupe unde ştim.

– Gura, derbedeilor! a tunat o voce din faţă, acolo unde se

adunaseră pietonii de pe stradă. Pe maidane zbenguiţi-vă, nu aici!
Nu vă e ruşine? Taţii şi fraţii voştri mor pe front şi voi vă ţineţi de
porcării! Mâine-poimâine o să vă duceţi şi voi acolo şi o să muriţi
aiurea-n-tramvai, fără măcar să ştiţi de ce!
S-a lăsat o tăcere. Scurtă, de altfel, fiindcă fundul adăpostului
s-a agitat şi s-a auzit o voce groasă:
– Sssst… duşmanul ascultă!
Sâsâitul prelungit al colegilor vocii ameninţa să nu se mai
sfârşească. Cei din adăpost râdeau sau stau detaşaţi de ceilalţi. Se
împărţiseră în două tabere. Unii erau revoltaţi, alţii interveneau
îngăduitori:
– … Ei, tinereţe, dom’le, ce să-i faci? Curând, o să le albească şi
lor oasele prin stepele bolşevicilor, cum a zis dânsul… până-atunci
70
să-şi trăiască viaţa, că una au, una avem cu toţii.
– Tocmai, a intervenit un chel cu ochelari. Să nu şi-o risipească
în prostii. Trăim vremuri grele, nu-i momentul să facem pe
malagambiştii. Ce profesori or fi având, de nu le spune lucrurile
astea, mă mir. Pe vremea mea era altfel. Da’ – cinstiţi să fim – şi
timpurile s-a schimbat. Prea multe cozi, cartele, oprelişti. Prea
mulţi morţi. O mai ţine?
Nimeni nu i-a răspuns. Chelul a zâmbit cu fineţe:
– Exerciţiu. Că la el mă refeream.
L-am admirat în gând, cum o întorsese.
– Gata, a zis careva: într-adevăr, se auzeau sirenele lungi de
încetare.
Am ieşit cu toţii din adăpost. Afară, vacarmul era în toi: se
reluase circulaţia, şirurile de tramvaie oprite clopoţeau
exasperant… Şi Odette? Unde era dulcea mea Odette revenită de
peste graniţele sudice? Cu căpşorul ei nostim şi bereta de şcolăriţă
la Notre-Dame? Am sunat-o acasă, de la un telefon public. N-a
răspuns. Am mai sunat-o de două ori de la mine din birou, unde
mă dusesem să-i raportez şefului că mi-am lăsat mustaţă, dar
şeful era plecat. A doua oară i-am auzit vocea:
– Da…?
Am închis imediat: de fapt voiam să mă conving că este acasă.
M-am dus la ea. Nu ştiu dacă a fost mirată, văzându-mă; în orice
caz n-a arătat. Tonul ei părea contrariat:
– Ah, dumneata erai… intră, te rog.
– Aşteptai pe altcineva? i-am spus intrând. (Şi când o vizitasem
înainte de plecarea în Bulgaria, tot aşa îmi vorbise, aproape cu
aceleaşi cuvinte. Dar poate avea ea o formulă stereotipă de
întâmpinare a oaspeţilor.)
Ca şi atunci, garsoniera era foarte aranjată şi plină de flori:
crenguţe de liliac alb. Jaluzelele erau lăsate, o penumbră plăcută
învăluia toate, mărind şi mai mult mirosul ei ciudat.
– Suntem în ţinută de campanie, m-a privit lung. Ne
impresionezi, căpitane… eşti în uniformă fiindcă ai condus
personal frumosul şi bărbătescul simulacru de exerciţiu astăzi?
Abia am reuşit să ajung acasă.
A rămas rezemată de tocul uşii, continuând să mă privească.
Ochii ei prelungi, de astă dată nepictaţi, ascundeau o mică
nelinişte.
– Sunt sigură că dumneata m-ai sunat acum douăzeci de
minute şi ai închis. Mintea mea pribeagă refuză în continuare să
71
înţeleagă ce ai cu mine. Îţi laşi mustaţă? Te credeam mai serios.
– Voiam să ştiu ce mai faci. Şi când te-ai întors de la… mama
dumitale.
– Nu trebuia să vii, a spus brusc. N-ai primit…
A tăcut, ascultând. S-a auzit frâna unui automobil. A trecut
repede la fereastră şi s-a uitat prin fantele întredeschise ale
jaluzelei.
– Acum e prea târziu – şi le faci după capul dumitale! Şi nu e
bine, a şoptit. Nu mai contează.
A început să zâmbească, un zâmbet pierit – n-am să-l uit
niciodată. A zâmbit aşa până s-a sunat la uşă.
– Aşază-te în fotoliul ăla, scoate-ţi trenciul, mi-a mai spus şi s-a
dus să deschidă. După trei secunde, în pragul uşii s-a conturat
silueta înaltă a lui Heinlein.
Aviatorul s-a uitat la mine fără surprindere. Nu se putea să nu
mă recunoască, poate semiobscuritatea în care ne aflam să-l fi
derutat în primul moment. S-a înclinat uşor, rămânând în uşă. M-
am ridicat în picioare de pe fotoliu. Lângă umărul aviatorului, s-a
strecurat Odette.
– Faceţi prezentările. Ein alter Freund, Kommandant. 23
– Es freut mich, Sie zu wiedersehen24, s-a înclinat a doua oară.
Accentuase pe acest: „să vă revăd”. Deci mă recunoscuse. Nu
ne-am dat mâna. O clipă, s-a lăsat o tensiune între câteşitrei.
– Nehmen Sie Platz25, l-a invitat Odette pe celălalt fotoliu.
A vrut să ridice jaluzeaua. Heinlein a oprit-o cu un gest
politicos.
– … Stören sich nicht, Madame.26
A ridicat el jaluzeaua. Lumina plină de soare de afară a inundat
brusc camera. Heinlein s-a aşezat iar în fotoliu, a scos cutia cu
cigarillos cafenii, mi-a întins-o. Am scos şi eu pachetul cu Camel şi
i l-am întins în acelaşi gest. A zâmbit – trebuie să recunosc că avea
un zâmbet deschis şi frumos, descoperindu-i dinţii albi în contrast
cu obrazul pârlit de vânt. I-l remarcasem şi în restaurantul din
Sofia.
– A, bruderschaft.
A luat un Camel, am luat şi eu o cigarillos. Odette ne privea cu
23
 Un prieten vechi, comandante.
24
 Mă bucur să vă revăd.
25
 Ia loc.
26
 Nu vă deranjaţi, Madame.
72
aceeaşi căutătură pe amândoi: o căutătură excesiv de concentrată.
Îi oferisem şi ei o ţigară, refuzase habaneza lui Heinlein. Heinlein
ne-a aprins ţigările, a tras un fum.
– Soldaţii americani primesc în pachetele militare ţigări Camel.
Este o ţigară de genul Naţionalelor dumneavoastră, a spus deodată
în româneşte, cu ochii pironiţi în tavan. Mult mai bună, natural.
A coborât ochii la mine: nişte ochi căprui, puţin cam apropiaţi.
Odette s-a mişcat pe dormeza unde stătea, şi s-a ridicat.
– Beţi ceva? Vă fac şi o cafea.
Şi ne-a lăsat singuri. Heinlein vorbise perfect, fără accent şi cu
o mare siguranţă.
– Este o mică satisfacţie personală, să fii înconjurat de oameni
care habar n-au că le ştii limba, astfel că pot să exprime orice sub
nasul tău, ferm convinşi că nu înţelegi. Poţi face sumedenie de
experienţe. A zâmbit nepăsător: Experienţe interesante… sau mai
puţin interesante. După împrejurări, domnule căpitan. Chiar
acum, când am venit încoace, am luat un taxi. Şoferul mai avea pe
cineva în faţă, un cunoscut, un asociat, poate. „Ia-i mai mult”, a
zis tipul. „Fraierul are de unde.” Şi la coborâre i-am dat mai puţin.
„N-am de unde”, am spus în româneşte. „Trece-o în spiritul
amiciţiei fraierilor româno-germani.”
– Mă uluiţi cât de bine vorbiţi româneşte.
– M-am născut aici, mi-a replicat, suflând fumul într-o parte.
La Sibiu, tata era medic acolo. Am părăsit România în 1933, ne-
am repatriat în Reich. În toamna când mi-am dat bacalaureatul.
Cât se poate de explicabil să vorbesc bine româneşte, e a doua mea
limbă paternă, ca să spun aşa: tata era sas şi mama maghiară.
Şcoala am făcut-o însă la români. Habar n-am de ce, ca să fiu
sincer. Poate fiindcă tocmai se alipise Transilvania la
dumneavoastră, şi tata s-a gândit că nu-i rău să ştii limba
majorităţii, saşii rămânând oricum, tot o minoritate.
– Aţi aşteptat totuşi până în ’33 ca să vă repatriaţi, am suflat şi
eu fumul într-o parte.
– Da, şi-a privit cu atenţie vârful ţigării. Din 1933 în Reich a
venit un om care a dat încredere germanilor în destinul lor istoric.
Spusese: a dat, la trecut. Până la Stalingrad, poate Hitler dase.
Acum nu mai da, când frontul se-ntorsese şi venea tăvălug înapoi.
– … Misiunea noastră, domnule căpitan, curând… ce se aude?
Afară sunau din nou sirenele alarma. S-a ridicat în picioare.
– Altă alarmă-exerciţiu?
S-a apropiat de fereastră. Brusc, geamurile au început să
73
zăngăne. Un uruit în crescendo, un bâzâit continuu şi curios făcea
să palpite până şi aerul din cameră.
– Flugzeuge.27
Odette a apărut cu tava în mână.
– Ce e?
– De data asta, avioane veritabile, Madame. S-a aşezat iar în
fotoliu şi a schiţat un gest nelămurit. Sunt Boeing-uri americane.
Le cunosc motoarele. Boeing-uri 29, Boeings twenty-nine, a
adăugat zâmbind.
Uitasem că e aviator. Odette pălise. A pus tava cu cafele şi două
păhărele pe măsuţa cu crengi de liliac dintre fotoliile noastre, ca
într-o acţiune mecanică.
Antiaeriana a bubuit într-un şir de grele explozii, geamurile au
zăngănit şi mai tare. Primele bombe au explodat foarte aproape de
noi. Vasul cu liliac de pe măsuţă s-a răsturnat. Un tablou mi-a
căzut pe umăr. Am sărit de pe fotoliu, am apucat-o pe Odette de
braţ.
– Unde-i adăpostul? am strigat.
Se ridicase şi Heinlein, zâmbind mereu.
– … Jetzt…28
Atât l-am mai văzut spunând. Urletul bombei venind peste noi
a redus totul la un soi de pantomimă. Peretele din faţă s-a
depărtat, s-a frânt, podeaua a dispărut ca trasă în jos de o mână
uriaşă şi nevăzută. Ţinând-o pe Odette încleştată de braţ, în timp
ce Heinlein fugea de-a-ndăratelea odată cu peretele, un ciocan de
foc m-a izbit în piept şi-n creştet şi, într-un vacarm de trosnete,
ţăndări şi zgomote halucinante, am fost supt şi eu de golul căscat
sub picioare: cu ultima senzaţie conştientă, că Odette mi-a scăpat
din strânsoarea mâinii.

 Avioane.
27

 Acum…
28

74
 PARTEA A DOUA

11

27 iunie

De două zile mă aflu la Poiana Ţapului, la Elvira şi bărbatu-

său. Mi-au dat camera cu vedere spre munţi: de două zile, ieşind
violeţi din pădurile de brad, Jepii, Caraimanul, Coştila atât de
dragi mie se profilează peste acoperişurile de tablă şi şiţă, învăluiţi
în splendoarea verii, aici abia-ncepute. Casa Elvirei e pe Zamora,
pădurea coboară până-n livada din spatele casei. Singurul nostru
vecin, de care ne desparte drumul forestier suind prin spatele
castelului Cantacuzino, e păstrăvăria, redusă la jumătate din
bazine. Elvira mi-a spus că împreună cu venirea mea a venit şi
timpul frumos. Din mai, cerul stătuse mai mult acoperit. Fată
bună, Elvira. Şi Valentin e băiat bun – de Costelo nu mai vorbesc:
a crescut un lungan mare şi voinic, pe 15 şi-a terminat
bacalaureatul cu opt şaptezeci, dar mi-a spus scârbit că nasolu’ de
geografie i-a pus nişte întrebări aiurea, şi i-a scăzut nota fiindcă a
zis că Dantzig este port polonez. Dacă-i da opt în loc de cinci, cât i-
a dat – şi ştia materia, p-onoarea lui de gentilom – ieşea cu nouă.
– Şi dacă n-ai fi fost obraznic, l-a privit cu severitate Elvira. Nu
uita că pe nasolu’ ăsta, cum îţi permiţi tu să-i spui cu neruşinare,
îl cunosc şi mi-a fost coleg de facultate.
– Cu atât mai bine pentru el, nu trebuia să umble cu viclenii, s-
a strâmbat nepotu-meu. Ascultă şi tu, Toni. Dantzig ca Dantzig,
dă-l încolo. Mă mai întreabă ce-i Dobrogea din punct de vedere
morfologic… tu ştii?
– El nu trebuie să ştie, s-a enervat sor’-mea.
– De ce nu trebuie să ştie? N-a învăţat şi el carte? Nu e major şi
vaccinat?
– Costelo!
Sor’-mea s-a supărat de-a binelea şi Valentin a râs cum râdea
el de obicei, doar din buze, cu sunete în cascadă, adăugând:
„Căpitan şi vaccinat”, la care sor’-mea i-a aruncat una din privirile
ei numărul şaiş’pe.

75
 – … Aflaţi că eu nu am ştiut ce-i Dobrogea din punct de vedere
morfologic, nu ni se vorbise de morfologie la geografie. Mi-a venit
să-i spun că din punct de vedere morfologic Dobrogea e substantiv
– şi încă propriu – da’ m-am abţinut. Mi-a spus el: „Din punct de
vedere morfologic, Dobrogea este o peninsulă. Ştii de ce, domnule
candidat?” I-am mărturisit cu sinceritate că nu-mi dam seama de
ce este Dobrogea, din punct de vedere morfologic, peninsulă. Şi
chiar nu-mi dam. „Fiindcă este înconjurată la est de mare, la vest
şi nord de Dunăre.” Aşa-i că-i bună? Nu-mi trecuse prin cap
chestia asta. „Şi Moldova ce e din punct de vedere morfologic?” mă-
ntreabă iar. „Peninsulă”, îi răspund, dacă Dobrogea este, de ce n-
ar fi fost şi Moldova… începusem să pricep chiţibuşul. „Moldova nu
este peninsulă, fiindcă o taie Siretul pe din două.” Quod erat
demonstrandum. Şi mi-a dat cinci.
M-am amuzat teribil. Elvira era în minoritate, se înroşise şi
căuta să se stăpânească. Şi ea este profesoară – de ştiinţele
naturale, la gimnaziul din Sinaia, nu putea tolera ca breasla să-i
fie luată peste picior, fie şi de propriu-i băiat. M-am uitat bine la
ea: tot frumoasă rămăsese, şi se apropia de patruzeci şi patru de
ani. Între mine şi soră-mea era o diferenţă de unsprezece ani; mai
avusesem un frate, născut trei ani după soră-mea, dar murise la
zece ani, de meningită, în anul când murise tata. Mama se
chinuise cu noi până-n 1939, când murise şi ea, de cancer: tocmai
căpătasem gradul de căpitan… îi părea atât de rău că n-a avut zile
să mă vadă colonel, visul ei, să aibă un băiat colonel. Biata mama
– dacă m-ar fi văzut astăzi… Mai bine că nu m-a văzut.
… Scrisoarea Elvirei, prin care mă poftea să vin să stau la ea
„cât vreau”, o primisem pe 20, în ziua ieşirii mele din spital: din
ziua de 4 aprilie, murisem aparent de trei ori, şi tot de atâtea
revenisem la viaţă, sub eforturile îndârjite ale medicilor care ţineau
cu orice preţ să mă bucur în continuare de această fermecătoare
viaţă. Treizeci de zile am tot fost operat. A şaizecea zi mi s-au scos
bandajele de la cap şi ochi, totuşi – ce fericire că nu orbisem. Eram
ciopârţit întreg trupul, din tălpi şi până-n creştet, părul îmi fusese
ars – naiba ştie cum se mai regenerase, se miraseră şi doctorii,
afară de tâmpla dreaptă – pagubă-n ciuperci. Trăiam, ăsta era
esenţialul, mi-a spus colonelul-medic profesor, când am reuşit să
pricep ce mi se vorbeşte – a patruzecea zi de la scoaterea mea de
sub dărâmăturile blocului Odettei. Aveam douăzeci şi şapte de
tăieturi, coastele fracturate, mi se aplicaseră cincizeci şi opt de
copci, ambele picioare şi mâini staseră cincizeci de zile prinse în
76
scripeţi, la şoldul stâng mi se introdusese o legătură de platină, de
argint, de plumb, habar n-am. Jumătate din dinţi rămăseseră
printre cărămizi. Cred că mi s-a returnat sânge în trup prin
transfuzii, cât sângele unui pluton cu efectivul complet: ce bine că
purtasem la încheietura unuia din pumni brăţara mea cu grupa
sangvină, a uşurat mult treaba. Solidă brăţară, ce să spun. Şi
acum când scriu „jurnalul” ăsta (m-am apucat să-l scriu, doar ca
să am impresia că fac şi eu ceva), mă uit la ea şi tot nu pot înţelege
cum de a rămas intactă. Material bun, oţel cromat. Dar şi
materialul meu fusese bun. Asta mi-a spus-o un locotenent care-
mi făcea injecţii antigangrenoase.
– Aici n-a mai fost vorba de noroc, domnule căpitan. A fost
vorba de constituţia şi temperamentul dumneavoastră de bolnav.
Noi am făcut în cadrul meseriei noastre ce am putut şi ce am
învăţat să facem. Nu e totul. Ca un bolnav să se vindece este
nevoie şi ca el să vrea să se vindece, şi dumneavoastră aţi vrut.
– Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau.
– Organismul a vrut, chiar dacă dumneavoastră n-aţi fi vrut.
Lui să-i mulţumiţi.
I-auzi! Nu i-am mulţumit. Le-am mulţumit doar medicilor care
puneau în libertate un alt Frankenstein. I-am mulţumit în felul
acesta şi unui general în halat alb, venit la patul meu să vadă
minunea.
– Finkelştein-nefinkelştein, zi bogdaproste că vezi iar soarele,
căpitane, mi-a tăiat-o scurt. Câteva mii de morţi n-or să-l mai
vază.
Da. Odette o să-l mai vază? Săptămâni întregi, gândurile mele
nici măcar nu erau gânduri: scântei palide, aprinse şi stinse
imediat, câte un chip încetat, un contur – şi beznă, beznă adâncă.
Auzeam la rare intervale un clinchet, un glas, dispăreau şi ele. Pe
urmă, a fost o zi când am auzit, şi am şi priceput ce auzeam,
înăuntrul trupului ardeam cu un foc îngrozitor: dar auzeam,
sesizam, înţelegeam. Întâia imagine a fost a peretelui care se
depărta odată cu Heinlein… şi Heinlein fusese acolo, pe când mă
prăbuşeam de mână cu Odette în golul acela sinistru… Am gemut,
şi n-am mai ştiut de mine. Pe urmă, când mi-am revenit, ţin minte
că am spus:
– Apă.
Am simţit o linguriţă la buze: era apă cu cloroform.
– Beţi, am auzit o şoaptă de femeie, nu, nu era vocea Odettei.
Beţi.
77
 Nu vedeam nimic, şi când am cerut apă, m-au atins nişte
cârpe. Am mai auzit o uşă deschizându-se, un apel. Şi în
momentul acela am perceput cu claritate vaierul sirenelor de alarmă
– şi imediat tropot de paşi, chemări, o agitaţie care îmi răsucea
înnebunitor nervii… porneam de-a-ndoaselea cu gândurile…?
– Rămân eu, domnule maior, am auzit iar vocea de femeie.
– Dumneata şi domnul locotenent. La adăpost, a mai strigat
vocea şi în creier mi-au rămas zvâcnind aceste cuvinte: la adăpost,
la adăpost, adăpost, post, post…
– Nu vă agitaţi, a şoptit vocea de femeie. Nu vă agitaţi. Nu e
nimic.
– Unde sunt?
– La spitalul militar. Oh, nu vă daţi seama ce zi este pentru noi
toţi. Am să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneavoastră şi sufletul
dumneavoastră, şi ca să treacă şi acest pericol de sus, cum au
trecut şi altele.
Murmurul vocii ei m-a liniştit. Am adormit. Mult mai târziu am
văzut vocea: sora-maică Clotilde, care în timp de pace era la Saint-
Vincent-de-Paul. O călugăriţă de douăzeci de ani, palidă şi efilată
ca o Madonă. I-am văzut, după ce mi-au scos bandajul de la cap,
pe toţi. Iar când am putut să mă mişc, m-am dus şi eu la
adăpostul spitalului când veneau avioanele, ca ceilalţi, m-am
plimbat binişor prin curtea plină de pomi. Sora Clotilde mă ajuta.
Două luni mi-a pus plosca, m-a curăţat, m-a spălat cât se putea.
M-a vegheat nopţile şi se ruga pentru mine. Şeful mi-a trimis
felicitări. De Odette şi Heinlein nu ştia nimeni nimic, sau n-au vrut
iniţial să-mi spună. Foarte târziu, mi-a spus locotenentul cu
injecţiile antigangrenoase:
– Tot aţi fi aflat pe alte căi, domnule căpitan. Acum psihicul
este pregătit. Sau sper că este pregătit… ce credeţi?
– Ce crezi şi dumneata.
– Eu cred, sper că da. Bombele, au fost două, au lovit una
strada, alta apartamentul alăturat celui în care vă aflaţi. Norocul a
fost că planşeul desfăcându-se, betonul a rămas totuşi prins între
el de unele bucăţi, care v-au acoperit ca un fel de scut. Mai mult
suflul bombelor v-a rupt cum v-a rupt. Şi bineînţeles căderea în
gol. A tăcut, pe urmă a adăogat încet: Doamna cu care eraţi a
murit. Era moartă când s-au debleiat dărâmăturile.
Stam în curtea spitalului, pe o bancă, sub teii umbroşi. Prin
frunzişuri se agitau păsări, ciripeau toropite de căldură.
– Pe 4 aprilie au fost peste trei mii de morţi. Şi nu mai vorbim
78
de răniţi. Cred că până la ora actuală, bombardamentele anglo-
americane au trecut de cinci mii de victime.
Am revăzut-o mental pe Odette, aşezând tăviţa cu ceştile de
cafea pe măsuţa dintre mine şi Heinlein.
– Un ofiţer german… un aviator n-a fost găsit acolo?
– Nu ştiu. O fi fost… ah, staţi: parcă a fost găsit un german, dar
în stradă. Decapitat. S-ar putea să fi fost aruncat de explozie.
Ce oroare.
– … Să vorbim de lucruri mai vesele, domnule căpitan. Vă daţi
seama că eu sunt tăbăcit la de-astea, dar n-aş mai vrea să aud de
ele. Cum merge cu piciorul?
I-am arătat.
– Eh, un baston bun, un pic de voinţă, şi e-n regulă. Aţi făcut
ceva sport în viaţa dumneavoastră.
– Da.
– Se cunoaşte. V-a ajutat. Eu nu practic decât un singur sport,
dacă se poate chema sport: ping-pong. Când o cădea o bombă şi
peste mine, atunci să te văd pe unde scoţi cămaşa, domnule
locotenent, a râs – şi râdea atâta de simpatic, că am râs şi eu. O s-
aveţi un concediu îndelungat. Să staţi la soare, să citiţi, să vă
gândiţi doar la lucruri frumoase… cam greu cu războiul ăsta ce nu
se mai sfârşeşte, dar încercaţi. Eu asta şi fac, de trei ani de zile.
Ştiţi că ieri, englezii şi americanii au debarcat în Normandia.
– Mi-ai spus să mă gândesc doar la lucruri frumoase.
– Şi acesta nu e un lucru frumos? m-a privit drept în ochi. Data
de 6 iunie, anno domini 1944, îmi iuţeşte bătăile inimii. Nu mă
sfiesc să v-o spun. Am fost medicul lagărului de la Vapniarka,
domnule căpitan. Ce am văzut eu acolo nu se poate descrie. Ce am
văzut pe front nu se poate descrie. Vă las, vine îngerul
dumneavoastră păzitor.
Pe aleea dintre tei apăruse sora Clotilde, mişcându-şi cu graţie
aripile scrobite ale bonetei de carmelită.
– Vă cheamă domnul colonel.
Se uita la mine, subţire, cu mâinile prinse în poale.
– De ce eşti dumneata călugăriţă? am luat-o de braţ. Eşti aşa
de tânără.
N-a răspuns, potrivindu-şi paşii după ai mei. Din veşmântul
sever urca un iz dulceag de eteruri. I-am observat pe furiş mâinile
albe, de fildeş, profilul dulce şi întristat. O mireasă a lui Christos,
când ar fi trebuit să fie mireasa indiferent cărui bărbat, mai puţin
mistic, un bărbat care s-o iubească şi să-i facă copii. Ce idioţenie.
79
M-am mai gândit la vorbele locotenentului… cam liberi la gură,
băieţii. Le ajunsese cuţitul la os. Mie, îmi ajunseseră doar schijele
de bombă şi cărămizile. Altă idioţenie.
Colonelul-medic m-aştepta la el în cabinet. Iscălea în fugă nişte
foi de observaţie, pe care i le adusese un plutonier cu halatul alb
pătat la poale de sânge.
– … Ce, şi ăsta a murit? Când moaş-sa a murit?
– Azi dimineaţă, domnule colonel. Ştiţi, e ăla cu ambele picioare
amputate.
– Mai bine. Colonelul a ridicat ochii, privindu-mă pe deasupra
ochelarilor. Salutare. Ce să mai facă cu el acasă, la muncile
câmpului. Ar fi fost o povară pentru toţi… mama lui de război.
Moare floarea ţării, căpitane. Viitoru’ neamului, plutonier. Pricepi?
– Da, domnule colonel. Moare viitoru’ ţării. Da’ se nasc alţii să
completeze efectivele.
– Gura, că nu te-a întrebat nimeni. Mai sunt foi?
– Le-aţi iscălit pe toate.
– Atunci închide uşa pe dinafară.
– Să trăiţi.
Plutonierul a ieşit, şi colonelul s-a ridicat în picioare din dosul
biroului aflat într-o neorânduială de nedescris.
– Stai jos, căpitane. Dumneata plimbă-te niţeluş pe coridor,
sfântă surioară, i s-a adresat maicii Clotilde, care intrase la el
odată cu mine. Şi, după ce maica Clotilde a ieşit: Duioasă făptură.
Cu un picior a şi intrat în rai, dac-o fi vreo scofală în asta. Îl ştii pe
sublocotenentul Hartel… e la salonul dumitale, internul ăla cu
mutră parşivă. Mai zilele trecute sta cu mucenica asta la o
fereastră de lângă sala de mecanoterapie, ea cu capul plecat, şi el
privindu-i sternul: şopa-şopa – şi îi tremurau nările ca la armăsari.
L-am chemat la mine şi i-am spus: „Domnule, nu umbla la lucruri
sfinte. Aici se lasă cu scandal, cu Papa şi ne faci şi neamul de râs.
Dacă aude domnul mareşal, ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, te
trimite să recucereşti Odessa.” L-am convins cu asta s-o lase
imediat în pace. Ai dracului. Trăim în putoarea morţii jur-împrejur,
când mai slăbeşte mirosul un pic, tineretul parcă e cuprins de
streche amoroasă. Nu-i vorbă că şi ăi bătrâni manifestă aceleaşi
simptome: să-nchidem ochii, căpitane, zarurile se joacă la margine
de imperiu. Şi să fim filosofi, când zeiţa Ananghi te ia în braţe, n-ai
alta de făcut decât să filosofezi. Ei, ia să te vedem. Frumuşel-
păpuşel, mai lipseşte să te-nsurăm urgent, să fii ca nou-născut.
Cum te simţi? Moralul? Mă uit la dumneata ca la un golem, fiindcă
80
efectiv noi te-am re-creat.
– Vă mulţumesc.
S-a încruntat uşor, dar eu îi mulţumisem fără niciun fel de
intenţie.
– Căpitane… S-a oprit şi m-a privit stăruitor pe deasupra
ochelarilor. Ţi-am repus funcţiile vitale în circuitul obişnuit. Cât s-
a putut, de aci înainte cade în sarcina dumitale să le menţii în
acest circuit. (La fel îmi spusese şi locotenentul.) Sigur, o să mai
urmeze ceva doze masive de Sandoz, fier, magneziu, soare din
belşug, o oarecare grijă la eforturile fizice şi chiar intelectuale… şi
după o gripă te fereşti de excese, în măsura în care organismul,
anumite părţi din el ţi-au fost afectate de boală. Dumneata ai fost
afectat în tot. Grijă mare – şi dac-am dat un ban, să stăm şi-n faţă.
Nu? Ca chirurg, deşi este curios, mă pasionează fenomenele
neuropsihice ale pacienţilor mei – şi-ţi imaginezi ce măcelăresc eu
aici, zilnic. Dacă m-ai întreba câte membre tai de dimineaţa până
seara, să mor dac-aş şti să-ţi spun numărul exact. Şi numai, sau
aproape numai la tineri. Când s-o termina războiul, şi băieţii ăştia
or ieşi cu cârji şi bastoane în stradă să-şi ceară drepturile
neglijate, că nu le-a dat regele pământul promis, că n-au pensii
sau proteze gratuite ca lumea, primăria pune pe ei furtunurile cu
apă colorată. Aşa a făcut şi după ’918. Conform tradiţiei acestui
popor, o va face şi în cazul de care-ţi vorbesc. În sfârşit, ai noştri
ca leii, cu mucii pe piept. Pe mine mă interesează, în cazul
dumitale, să ştiu tot. Câţi ani ai?
– Treizeci şi trei.
– Lasă-mă! Vârsta lui Iisus Christos, când a fost pus pe cruce.
Bate-n lemn, dumneata la aceeaşi vârstă te-ai dat jos de pe ea – şi
noi toţi te-am văzut efectiv înviind, te-am înviat noi, cu mâinile
astea ale noastre de îngeri pământeni. Mi-a arătat cu mândrie o
pereche de labe mari, voinice, de omorâtor de profesie. Respiri,
umbli, mănânci, te duci la privată, dormi, te scoli. Perfect. Înainte
de chestia care te-a picnit, erai un regulator de tip-splendid? Îţi
plăceau femeile?
– Nu în mod deosebit.
– O să trebuiască să-ţi placă de urgenţă, fiule. Şi cum m-am
uitat surprins la el, a râs. Vrei-nu-vrei, bea Grigore aghiasmă…
las’ că-i bună aghiasma asta, nu mai face pe nebunu’ din amor.
Poimâine intri la comisie. Ţi-am cerut iniţial trei luni concediu, cu
revenire: 15 iunie–15 septembrie. În septembrie ne vedem iar, şi
dacă te-o pensiona, nici să nu lăcrimezi, fiindcă-n trei luni se pot
81
petrece destule, care să-ţi dea alte griji. Aş vrea ca până la comisie,
să verificăm o funcţie ce nu se poate verifica decât pe baza propriei
experienţe a pacientului, de când e omul pe pământ e aşa… vezi
dumneata, când tot te-am cârpăcit, am mai legat şi nişte cordoane
seminale, am mai ajustat nişte ligamente… a-ha, a-ha, văd după
privirile dumitale că-mi sorbi cu nesaţ vorbele, de ce râzi?
– Nu e de râs, domnule colonel?
– Îţi vorbesc foarte serios, s-a impacientat. E necesar să ştim
cum îţi merge şmecheria.
– Vă fac un raport scris?
– Când ţi-oi compune memoriile de război, ca Fouché, îl incluzi
în ele. N-ai o cunoştinţă, discretă, o prietenă care să te-nţeleagă,
să te ajute?
– Sora Clotilde.
– Hai să discutăm ca oamenii, căpitane. Uite, te-nvoiesc să te
duci acasă, să-ţi iei haine pentru „liberare”, aici te-au adus un
pachet de carne stâlcită, amestecat cu resturi de stofă. Poţi dormi
la dumneata o noapte, mâine te prezinţi la datorie şi ne spui dacă.
Nu e o curiozitate a mea, ci o obligaţie profesională. Aş prefera să
nu iei o damă, atât ar mai lipsi să te tratăm pe urmă şi la dermato-
veneriene. E bine să înţelegi că oricât nu-ţi plac dumitale în mod
deosebit femeile, o să mai ai nevoie de ele. Contează la factorul
psihic al cazului clinic. Îţi dau şi o maşină, mâine vine să te ia
înapoi, şi dumneata faci rost de sujet şi-ţi verifici ostromentu’.
Dragoste-dragoste, nu platonism şi aiureli.
M-a ameninţat cu un deget arătător butucănos şi cu unghia
pătrată. Iar eu i-am fixat părul cărunt, căzându-i în coamă peste
gulerul halatului, şi ochii obosiţi, plini de sinceritate şi bunăvoinţă.
– Recunoaşteţi că poziţia mea e cam insolită.
– Ei aş! Dacă ai vrut să trăieşti trebuie să trăieşti cum se
trăieşte: inclusiv cu jucărele de-astea. Instinctele naturale,
nefarafastâcate, sunt cele mai sănătoase. De-i spuneam unui
simplu soldat ce ţi-am spus dumitale, sărea pe fereastră să
termine cât mai iute „corvoada” impusă. A se slăbi. Astea-s mofturi
de aşa-zis rafinament şi pudoare. D-aia avem atâţi sifilitici în
armată, atâta gârlă de blenoragii prin licee, facultăţi şi şcoli de
ofiţeri, fiindcă nu le-am vorbit deschis despre sexe şi raporturile
dintre ele, ci cu ocolişuri şi false înfiorări, lăsând să se înţeleagă
ruşinea şi oroarea unor îmbolnăviri venerice. Ca şi cum tu ai vrea
să te îmbolnăveşti. Te-ai întors?
Am plecat din cabinet, recunosc, cam buimăcit. La urma-
82
urmelor… de ce nu? mi-am zis zărind-o pe sora Clotilde stând la o
fereastră, pe coridor.
– Să mergem la administraţie să vă luaţi biletul de voie.
– S-a şi făcut? am căscat gura.
– Da, a pâlpâit din genele prelungi. Să vedem şi ce maşină vă
duce acasă. A înălţat ochii la mine cu candoare. Să nu vă obosiţi,
domnule căpitan, că mă supăr.
– Vezi, soră Clotilde, dacă nu erai călugăriţă, ci o infirmieră
civilă, ţi-aş fi spus de ce m-a chemat domnul colonel la dânsul,
şi… cine ştie? Poate te-ai fi sacrificat pe altarul ştiinţei, cum s-a
sacrificat colega dumitale, Florence Nightingale.
I-am pus mâna pe braţ. Nu s-a ferit. Zâmbetul ei copilăresc şi
detaşat de cele lumeşti i s-a stins pe buze.
– Nu. Nu m-aş fi sacrificat, a spus cu sfială. Comuniunea mea
spirituală cu Mântuitorul nu-mi mai îngăduie alte sacrificii, de o
clipă şi pieritoare. Am să mă rog însă pentru succesul
dumneavoastră deplin.
Cred că m-am făcut roşu. Cu roşeaţa asta am străbătut şi
oraşul, în maşina dată de colonel. Sergentul de la volan era bine
dispus şi flecar.
– Nu vă supăraţi că gonesc aşa, dom’ căpitan, da’ să nu ne
prindă fo alarmă. Staţi cam de multişor în spital, n-aveţi dă unde
şti cum arată momental Bucureştu’, pă unde trecem noi n-a prea
bombardat, să vedeţi numa’ ce-i pân’ juru’ gării, la triaj, pă
Griviţei, vă luaţi cu mâinile dă cap. Cu covoru’ dă bombe le-a
prăpădit.
– De unde eşti, l-am întrebat ca să întreb şi eu ceva.
– Dân Teleorman, a rânjit larg sergentul. Unde să rad găinili pă
burtă, să le sugă puii. Acum, la dreapta, la stânga?
– La dreapta şi pe prima străduţă tot la dreapta.
Când m-am dat jos, sergentul s-a uitat în spate:
– N-aveţi bagaj? Aşa-i, n-aveţi, îl luăm mâine. La opt punt sunt
la dumneavoastră, să fiţi gata, să nu ne-apuce şmecherii ăia cu
avioanele, că de la nouă în sus e cam oara lor. Să trăiţi. Ce-o să se
bucure ăi de acasă că v-aţi întors.
Maşina s-a depărtat în viteză, şi eu am rămas pe marginea
trotuarului, în halat vişiniu şi papuci, sprijinit de baston. Mirosul
teilor plutea cu dulceaţă pe strada copilăriei mele. Ce-o să se
bucure ăi de acasă… într-adevăr, stam singur în casa galbenă din
dosul grilajului de fier ruginit, năpădit de viţă sălbatică. În 1925,
Elvira se măritase şi plecase în casa lui Valentin de la Poiana
83
Ţapului. Rămăsesem singuri, eu şi mama. În ’38, mama vânduse
etajul, şi-i dase banii soră-mii, când se măritase nu plecase cu
niciun ban de acasă. Elvira a vrut să-mi dea jumătate din bani,
dar am refuzat-o. Şi când a murit mama, m-am aranjat cu Elvira
să rămână ale mele cele trei camere de la parter: socoteală cinstită.
Etajul (tot trei camere, plus dependinţele, asemănătoare cu cele de
jos), îl cumpărase unul din procuriştii băncii Chrissoveloni, un
evreu. În ’41, plecase din ţară, şi-n locul lui se mutase un director
de minister, cred că la Justiţie, văduv şi posomorât, cu două fete
în schimb extrem de gălăgioase şi vesele. Verile umblau prin curte
în chiloţi şi sutiene, şi indiferent de anotimp, erau frecventate de o
groază de mosafiri la fel de gălăgioşi şi veseli. Cea mică, Mili, încă
urma un fel de facultate; Liliana, cea mare, terminase dreptul, se
măritase şi divorţase după câteva luni: soţul ei, cu douăzeci de ani
mai în vârstă decât ea, era neputincios. „N-ah fi fost nimic asta”,
mi-a mărturisit într-o zi, graseind de mama-focului, „se mai
întâmplă şi la alte case, mai mahi şi mai bune… dah zicea că eu
sunt de vină, că până la mine eha hecomandat în ohaş pe chestii
d-astea – şi că sunt fhigidă. Să nu mohi? Imbecilul… i-am zvâhlit
şi eu un vas Gallé în chelie, şi-am hevenit la matcă.” Nefericita ei
poveste familială mi-o spusese în poartă, unde ne-ntâlnisem
întâmplător. Venea de la un bazin de înot, bronzată şi mirosind a
Nivea, într-o rochie atât de scurtă şi atât de transparentă, lipită pe
corpul gol, încât frigiditatea ei manifestă l-a obligat pe un trecător
de pe trotuarul opus să se împiedice fără motiv. Liliana avea un
stil nemaipomenit de dezinvolt de a se purta cu lumea. Un stil de
„auh”, cum zicea. De multe ori îi împrumutam plăci, îi plăcea
muzica simfonică, ceea ce o ridica în ochii mei – însemna că
sufletul ei nu era chiar de duzină, cu toate aparenţele înşelătoare.
– … Domnul căpitan!
Ea mă strigase, în momentul când am împins grilajul. Sta la
fereastra deschisă, citind o carte. În trei secunde a fost în curte: în
costum de baie, nici nu se putea altfel. Mi-a sărit de gât, n-am
putut s-o opresc. Izbitura m-a descumpănit. Mi-a căzut bastonul.
Abia atunci s-a uitat mai bine la mine. Brusc, a albit.
– Doamne, a şoptit, şi imediat şi-a muşcat buzele. Te-ai întohs,
a bâiguit. (Mă tutuia pentru întâia oară.)
Primise un şoc… zău de-mi păsa. Rămăsese cu braţele
atârnând pe lângă coapsele arcuite, respirând iute. Dar şocul a
trecut: n-am spus că avea un stil de aur?
– Cheile! a ţipat uşor. Cheile… sunt la mine. Mi le-a lăsat
84
doamna Elviha. Să-ţi dau cheile!
– A fost aici?
– De câteva ohi, o săptămână a dohmit la dumneata. A fost şi la
spital.
Draga de Elvira. Habar n-aveam.
– Ţi-a lăsat şi o schisoahe, tot la mine. Le aduc înth-o clipă, a
alergat spre dosul casei (pe acolo era intrarea etajului), a revenit:
– Când te-am văzut în pijama la poahtă, eha să cad de pe
feheasthă. Îi thagem o beţie diseahă, să se audă până la
phezidenţie!
Când s-a întors, aruncase un capoţel pe ea.
– Descui eu, îmi dai voie? Ştii, sunt singuhă în Bucuheşti, tata
şi Mili s-au hefugiat la Dăhăşti, la Ahgeş. Din cauza
bombahdamenteloh. Sunt păzitoahe şi sus şi jos. Soha dumitale e
foahte simpatică, thebuie să fi fost fhumoasă… şi acum e
fhumoasă, dah mă gândesc cum ahăta la vhemea ei. O
splendoahe.
Vorbea mereu. Nu se uita la mine. I-am făcut faţă.
– Spune-mi: sunt chiar Boris Karloff?
– Unde-ah fi pomana! Te-ah duce la Hollywood în thei timpi şi
thei mişcăhi, iah eu nu m-aş mai putea bucuha că te-ai întohs.
– Eşti o fată bună, Liliana, am tutuit-o şi eu tot pentru întâia
oară.
– Şi ţine cont că azi e mahţi, când toţi oamenii sunt spahţi.
La prânz mi-a adus ouă şi trufandale, fusese să le cumpere de
la magazinul Athénée. A mâncat cu mine. Mi-a spus că nu se mai
găseşte nimic de mâncare în oraş, iar cozile au devenit „infehnale”.
Adusese şi unt şi chifle. Nu le cumpărase pe cartelă de la brutarul
din colţul străzii, de la 10 mai nu mai cumpăra aproape nimeni de
la el şi asta fiindcă lumea era idioată, cu ea în cap, dar ce păţise
brutarul merita să te strici de râs. Omul avea o fată, terminase
câteva clase de profesională, două-trei, şi acum făcea pe
domnişoara ofensată. Începuse s-o curteze un simpatic
(întrebuinţez limbajul Lilianei), care o ducea pe la cofetării, la
cinematografele din centru, la Aro, Regal sau Trianon, venise şi la
ea pe acasă. Câştiga bani, spunea că umblă cu un camion şi face
transporturi de materiale şi mobilă. Tatăl fetei, pornit de jos şi
venit de la ţară cu o desagă şi o pereche spartă de opinci, deşi-şi
deschisese brutăria şi simigeria din colţ, plus că cumpărase pe
nimica toată şi „perechea” de case în care sta cu familionul, nu se
considera mai mult decât ceea ce era de fapt. Pentru fata lui, bun
85
şi un şofer, dacă era aducător şi ştia să se descurce în viaţă.
Nevasta lui, însă, devenise madam. L-a pus pe unul din băieţi să
vază ce camion şi ce învârte pretendentul fie-si, că n-o alăptase la
ceasuri de noapte şi-i spălase scutecele, ca să se mărite cu un
şofer. Băiatul a venit cu bomba: da, umbla cu o maşină, o maşină-
cisternă. O cisternă a primăriei, de vidanjarea haznalelor.
Scandalul care a urmat a întors întreg cartierul cu fundu-n sus.
Şoferul a fost izgonit, iar peste două luni, fata se logodea cu un
cassier, doritor nevoie mare să-i ţină socotelile lui socru-său la
vânzarea pâinii şi a făinii, şi la manipulatul bonurilor de cartele.
Logodna au făcut-o în ajun de 10 mai, în casele din fund, cu
lăutari şi ferestrele larg deschise. La miezul nopţii, respinsul în
amor şi-a băgat neobservat de nimeni cisterna în curte, şi a
vidanjat prin ferestre o proaspătă încărcătură în casă, peste
mosafiri.
– … Hăzbunahea Comanşiloh, sau nu jigniţi căcănahii. Ai
imaginaţie să-ţi heconstitui scena, bălăcăheala tutuhoh, inclusiv
mihosul îmbătătoh de cahe cahtiehu a fost satuhat zile-n şih. Au
thebuit să zughăvescă, să scoată duşumelele, să spele. Phocesul se
judecă la Thibunal. Şi lumea nu mai cumpăhă de la nefehicitul de
tată, fiindcă zice că-i mihoase şi pâinea a ştii tu a ce!
După amiază a dispărut, spunându-mi că se întoarce la 9… ce
am făcut până atunci? Am dormit, m-am spălat pentru prima oară
de la 4 aprilie sub un duş ca lumea, m-am ras. (Abandonasem
portul mustăţii, cum arătam, efectiv eram de nerecunoscut.) Am
constatat că niciodată nu voi mai putea încălţa o cizmă. Am dormit
în patul meu. Am citit scrisoarea Elvirei:
„… Te aşteptăm toţi cu mult drag, Toni. Costelo baremi este în
al şaptelea cer, ştii cât ţine la tine. Nemaivorbind de Valentin,
bărbatu-meu REALMENTE te preţuieşte şi stimează. Întotdeauna a
spus că eşti exemplarul cel mai reuşit al familiei. Nu ştiu dacă e
aşa… ba-i aşa, ţi-o spun şi eu. (Voia să fie amabilă, bine-nţeles.) Pe
urmă, munţii, pădurile, soarele te aşteaptă împreună cu noi. Am
vorbit cu colonelul-medic care te-a scăpat, mi-a spus că odihna ţi-
e necesară. Pe 1 iulie eu intru în vacanţa de vară – ce mai vacanţă!
– pe 15 Costelo termină bacalaureatul. Ţine-i pumnii. O să fim
tuspatru umăr lângă umăr, pe la noi găseşti mai uşor o pasăre, un
zarzavat, un fruct. Vino, Toni. Stai cât vrei. Ne anunţi printr-o
telegramă când porneşti încoace, da?…”
Elvira întreagă era în rândurile din scrisoare: precisă, fără
ocolişuri şi vorbe frumoase, stăpână pe ea şi faptele ei. Trântit pe
86
studio, am închis ochii: în dosul pleoapelor am văzut poienile cu
margarete şi clopoţei albaştri, potecile din pădure şi stâncile
dominând cerul, m-am regăsit printre toate acestea, ascultând
vuietul de apă pornită din zăgazuri, al brazilor stârniţi de vânt. Din
vara lui ’41, nu mai fusesem la Elvira, şi atunci n-am stat decât o
zi sau două: izbucnise războiul. M-a cuprins un dor nebun după
ea şi munţi. Liniştea din casă era reconfortantă. M-am gândit apoi
la colonelul-medic… tâmpită situaţie. În fond, şi nu din punctul lui
de vedere, ci din al meu, avea perfectă dreptate: cum naiba să…?
Nu puteam să-i spun direct Lilianei treaba asta, iar bucuria ei la
revederea mea era o manifestaţie datorită stilului şi sufletului ei de
„auh”. Liliana nu era chiar de doi-lei-perechea… dac-aş fi întâlnit-o
pe dameza de la statuia lupoaicei, din ziua sosirii mele din
Bulgaria, indiferent de ciorapii ei căzuţi la care am avut
întotdeauna o repulsie fizică, aranjam cât se poate de imediat. Ei,
cu câtă graţie voi fi în stare, o să-i spun colonelului că s-a făcut –
şi dacă nu s-o face – şi adios muchachos. Adios muchachos… cine
întrebuinţa expresia asta? Odette. „Da, fetiţo”, mi-am auzit gândul
stupid, (oare poţi opri gândurile să nu se declanşeze când au ele
chef să se declanşeze?) „acum, pentru tine, însăşi viaţa ta, dacă
pot să-i mai spun astfel, a devenit adios muchachos: tango
argentin.” Am deschis radioul, Les français parlent aux français. În
surdină, ferestrele erau deschise. CFLN-ul se proclamase guvern
provizoriu al Franţei. Comentatorul cerea guvernului britanic să
abroge măsura prin care de la 17 aprilie se suspendaseră
imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici şi consulari străini
din Marea Britanie. Bătălia armadei aliate la zidul Atlanticului
continua cu furie. Capul de pod ajunsese până la Bayeux.
Mareşalul Badoglio demisionase în Italia, îi urma Bonomi.
A suivre le message du jour: L’archevêque viendra ce soir. Nous
répétons, l’archevêque viendra…29 Am răsucit la un post elveţian,
pe unde scurte… ce aparat bun era Telefunken-ul meu. Bâzâia
doar ca un motănaş, iar paraziţi nici să-i observi. Doar bruiajele
germane şi româneşti funcţionau din plin. Elveţienii transmiteau
cam aceleaşi ştiri, la un ton foarte ponderat. În Roma intraseră
trupele aliate. Les hitlèriens încă luptă în Albania. Japonezii îşi
continuă ofensiva în China de sud şi cea centrală. Am trecut la
noi: Lia Crăciunescu îşi da şi inima din ea, cântând La marginea

29
 Urmează mesajul zilei: arhiepiscopul va veni în seara asta.
Repetăm…
87
neamului e hotarul ţării, unde bate tot ce-i suflet românesc.
Moscopol a secondat-o cu duioşie, atrăgând atenţia cui trebuia să-i
atragă că Pentru dumneata, madam, eu mi-am pus cravata verde,
apoi s-a dat ora exactă – opt, a urmat lista cu morţii şi dispăruţii
pe front căutaţi de rude, un avertisment al lui Ilse Zwo pentru
noaptea ce se lăsa, un scurt comunicat cu situaţia încâlcită a
frontului din Ucraina, un altul anunţând că maiestatea sa se află
la Sinaia, împreună cu regina-mamă şi câţiva generali teritoriali –
şi, Hau, hau, hau, la Sabego.
La nouă fără un sfert, Liliana mi-a ciocănit în fereastră. Purta o
sacoşă cu flori, brânză, trei sticle cu vin violet şi un pui fript rece.
– … Am fost la Dăhăşti, cu o ocazie, m-am întohs cu alta, o duc
bine cu toţii acolo: făhă bombahdamente, cu mai multă mâncahe…
cu şi mai mulţi bani, dah mehită. Mili şi tata au două camehe
simpatice (ce-i plăcea cuvântul ăsta), la învăţătohul din sat. Foahte
multă lume bună, pun patefonul, fac baie la sthand, e un sthand
ghozav. Puiul şi flohile ţi le thimite Mili, a plâns când i-am spus că
ai venit. (O fi plâns când i-a spus cum am venit.) Tata te salută.
Vinul e molan, aşa se spune, nu? de la nea Teniţă, gazda tatii şi a
sohă-mi… o comoahă de băhbat.
– Tatii nu-i e greu să vină în Bucureşti?
– Nici nu phea vine. S-a pensionat. Iah Mili e în vacanţă, îşi dă
examenele la toamnă… dacă.
Pe la zece, după ce am mâncat şi am băut din molanul lui nea
Teniţă, am ascultat plăci. La unsprezece, am terminat şi cu
Şeherezada, şi cu nocturnele lui Chopin cântate la pian de William
Murdoch. S-a lăsat o tăcere. Discurile le ascultasem în salonaşul
unde dormeam obişnuit. Liliana se ghemuise pe covor, rezemată
cu spatele de un fotoliu, ţinându-şi genunchii goi şi pârliţi
înlănţuiţi cu palmele. Avea degete frumoase, picioare la fel. Nu-i
vedeam obrazul, cum sta cu capul plecat, părul i se revărsa pe el.
Şi-a scuturat părul şi a zâmbit. A luat paharul cu vin pus lângă ea
pe covor, a sorbit o înghiţitură. Am sorbit şi eu. Pe urmă s-a ridicat
şi s-a dus la mica bibliotecă aşezată în colţul opus uşii. S-a uitat la
cărţi.
– Ce-i asta, „Sthaniul Intehludiu”?
– O piesă de teatru.
– Bună?
– Americană. O’Neill. Premiul Nobel.
– Mi-o împhumuţi?
– Ia-o. E cam bizară.
88
 – Ah, nu, făhă bizahehii. Vheau ceva vesel. Sau cu dhagoste.
– Uită-te la titluri.
Parcurgea rafturile. Am venit în spatele ei. Cu certitudine
Liliana îmi plăcea… dar nu puteam, doamne-iartă-mă, nu puteam
nici aşa. Mă umileam şi pe mine, şi pe ea. Totuşi, i-am pus mâna
pe umărul bronzat.
– Da? s-a întors.
Nu-mi dau seama ce a citit în ochii mei. Dar s-a ferit uşor de
atingere. Şi-a trecut limba peste buzele nefardate.
– Ce este, a spus încet. Ce este, domnule căpitan?
– Voiam să te mângâi pe obraz.
– De ce să mă mângâi pe obhaz?
– Habar n-am. Voiam să te mângâi.
Am tăcut, privind-o ca un imbecil. Ea şi-a dat părul la o parte
de pe jumătatea de obraz ascunsă de el şi a zâmbit… Zâmbetul
avea ceva de panică în el: o panică nelămurită, dar o panică.
– N-am venit penthu asta. Mi-a făcut plăcere să viu, dah nu ca
să mă mângâi pe obhaz. Când oi vhea eu să fiu mângâiată pe
obhaz, am să-ţi spun. Bună seaha.
A plecat repede. Iar eu am scos un oftat de uşurare. Să fie
sănătos domnul colonel şi testul lui neuropsihic, ăsta era modul
cinstit în care puteau să se petreacă lucrurile. Am mai băut un
pahar de vin, am fumat o ţigară, trântit pe studio. Aproape
adormisem, când am tresărit: intrase cineva în odaie. O pată albă
s-a apropiat uşor pe întuneric, s-a ciocnit de fotolii.
– Te bahicadezi? am auzit vocea Lilianei. Ca să-mi sthivesc
degetele de la picioahe?
Şi s-a strecurat lângă mine, sub pled.
– … Ai uitat uşa deschisă. Şi chiah dacă o închideai, tot
intham, şi cheile le-ai uitat la mine. M-am gândit bine: am venit să
mă mângâi.
Mirosea a femeie. Cu o mişcare aproape insesizabilă, s-a plecat
peste obrazul meu, şi mi l-a înfăşurat cu părul. Şi-a plimbat
degetele peste cicatrice. Mă apăsa pe un umăr. Fără să vreau, am
scrâşnit din dinţi.
– Iahtă-mă… te doahe? Oh, dhagul, dhagul meu căpitan, cât ai
sufehit. M-a sărutat pe frunte, ca o mamă. Cum să facem să fie
bine… ştii, o fată pleca penthu întâia oahă la bal, şi mamă-sa i-a
spus: „Uite, dacă băieţii oh să-ţi dea phăjituhi, oh să te invite la
dans, tu mănâncă phăjituhile, dansează. Dacă te invită în
ghădină, du-te făhă fhică. Dacă oh să te săhute, nu-i nimic,
89
săhută-i şi tu pe ei. Dah dacă vezi că te culcă în iahbă, şi voh să
stea peste tine, să nu te laşi, să nu-i laşi, că moahe mama”. Fata a
plecat la bal, şi când s-a întohs, mama o întheabă: „Cum a fost?
Te-ai păzit cum am spus?” –„Siguh că da… păi ce, chezi că vhoiam
să mohi dumneata: am făcut aşa ca să moahă mama loh!”
… Era atât de veche anecdota! În gura ei însă, în momentul
acela, suna cu o gingăşie neasemuită. A fost cea mai agreabilă
noapte petrecută de luni încoace. Fhigiditatea ei era mângâioasă,
de o puritate de fetiţă neştiutoare. Şi am înţeles şi de ce: ea făcea
dragostea ca pe un sport, pentru plăcerea şi mulţumirea ei,
căutând să te antreneze la aceeaşi plăcere şi mulţumire,
nemurdărite de niciun gând ascuns, dubios. La cinci dimineaţa,
am simţit-o că se mişcă şi m-am trezit. Se dase jos şi-şi căuta
sandalele. Lumina de afară îi contura trupul într-un fel de aură
mişcătoare.
– Pleci?
– Mai ne ocupăm şi cu câştigatul baniloh muhdahi, căpitane.
Nu ştii că-s avocată? Am, n-am theabă, la opt thecute fix sunt la
Thibunal, să hacolez clienţi. Penthu phocese, bagă-ţi bine în cap.
Ne vedem diseahă. Sau la phânz, cum îţi convine. Nu-s champon.
– La opt trecute fix mă întorc la spital.
– Ah, şi ţi-a thebuit o vehificahe, a spus după o pauză, în timp
ce-şi lega baretele de la sandale. S-a răsucit brusc şi m-a sărutat
apăsat pe gură. N-ahe-a-face. De mult doream să fac dhagoste cu
tine. Nu mă mai phivi aşa, n-ai de ce să te plângi, vehificahea a
heuşit.
Am tras-o la mine, am strâns-o la piept. I-am mângâiat sânii
mici şi sfârcuiţi, pe sub cămăşuţa subţire de noapte.
– Pe 15 intru la comisie. După 15 mă întorc. Continuăm
verificările.
– Şi să ştii că te-am menajat, şi-a scuturat pletele. Stai… dacă
vii acasă pe 16, s-a gândit un moment, cade înth-o joi şi joi ai de
fuhcă cu noi. Phegăteşte-te.
La opt fără cinci, m-a claxonat la poartă şoferul. Când m-a
văzut în jachetă şi pantaloni civili, cu bujorii aduşi de Liliana de la
Dărăşti-Argeş, şi-a despicat gura într-un surâs plin de
subînţelesuri.
– Arătaţi ca dom colonel prefect al nostru dă judeţ. Numa la ăla
am văzut, că i-am fost ordonanţă dă răcute şi şofer, haine ca a
dumneavoastră. Că noi, teleormănenii, ne ştiţi: brăcinari şi brâu
roşu.
90
 I-am dat bujorii maicii Clotilde. A fost rândul ei să roşească. Eu
roşisem la plecare.
– De la dumneavoastră din curte, domnule căpitan?
– De la nea Teniţă, soră.
A palpitat cum ştia să palpite din genele întoarse. În ochii
albaştri a palpitat de asemenea un licăr.
– Înseamnă că rugăciunile mele v-au ajutat să vă întăriţi.
– Aşa s-ar spune. Ăsta e termenul.
M-a privit mirată, brusc, roşeaţa i s-a accentuat. A vrut să
deschidă gura, dar s-a stăpânit, mi-a întors spatele şi a plecat cu
bujorii la piept, lunecând pe coridor ca o păsărică neagră cu cap
alb, scrobit.
În comisie am intrat pe 18. A fost aşa cum spusese colonelul-
medic, trei luni concediu, cu revenire. Preşedintele comisiei m-a
fixat cu curiozitate. Era un general.
– Să mă uit mai bine la dumneata, domnule… ai putea fi pus pe
un afiş împotriva spaimei pe care ne-o lasă bombardamentele
anglo-americane: PRIVIŢI-MĂ, ŞI APRECIAŢI MEDICINA
ROMÂNEASCĂ!
Toată comisia, formată din maiori şi colonei medici, a râs cu
bunăvoinţă. Generalul şi-a suflat nasul, modest.
Am mai stat până pe 21 în spital: forme, certificate, un ultim
control. Până la comisie, mă puseseră într-o rezervă. Acum,
rezerva i-o daseră unui maior, ars de un aruncător de flăcări. L-am
văzut şi eu. Un trup de mumie peruviană, învelit în fâşii albastre,
fără ochi, fără gură, cu carnea abia ţinându-i-se pe oase. Şi totuşi,
trăia. Îl hrăneau artificial, îl dopau zi şi noapte cu injecţii, era
străpuns pretutindeni de ace legate de tuburi de cauciuc venind
din borcane cu fel şi fel de lichide. În comparaţie cu el, eu fusesem
în avantaj – şi am realizat dintr-o dată bucuria de a mă mişca şi
trăi. Sărmanul om… dar de ce-l mai chinuiau, ce va mai fi din el?
Nu ştiu, îmi făcea impresia că în astfel de cazuri, medicina ar
trebui să găsească o soluţie, să te scutească de suferinţe. I-am şi
spus-o colonelului.
– … Cum? a urlat. Nu suntem criminali! Medicina merge până-
n pânzele albe, căutând să vindece şi să păstreze viaţa! Adepţii
teoriei euthanasice n-au ce căuta printre fiinţele civilizate! Cu
dumneata aşa am procedat?
– Nu-mi dau seama cum ar fi fost mai bine, domnule colonel.
Mă aflam la el în cabinet, lângă camera de gardă. S-a dus la
fereastră şi s-a uitat în curtea spitalului. Vedeam şi eu, peste
91
umărul lui, aleile pe care se plimbau, şontăcăind sau împinşi în
cărucioare, alţii pur şi simplu întinşi pe băncile de sub crengile
copacilor, soldaţii şi ofiţerii aduşi bucăţi de pe front. Ca maiorul
ars de aruncătorul de flăcări. Iar cerul senin de deasupra care
trimitea la rându-i, aproape zilnic, o altă moarte la fel de sinistră,
învăluia într-o transparenţă binefăcătoare viermuiala nefericită de
sub el. Când s-a întors, pe obrazul colonelului se lăsaseră o
tristeţe şi o oboseală fără de margini.
– Paştele mă-si, a mormăit. Înţelegi, căpitane? Pastele mă-si.
Am ajuns ca nici eu să nu mai ştiu ce e bine şi ce nu… dar e
necesar să luptăm şi să ne străduim să alinăm suferinţa. Cum am
luptat cu viaţa dumitale. Cum luptăm cu viaţa maiorului şi a
altora. Cum n-am ştiut să lupt cu viaţa fiului meu pe care l-am dat
ţării în ’41: în primele zile de front. Mi-a murit ţipând, în braţe.
Ştiam că e pierdut, că nu se mai putea face nimic. O injecţie i-ar fi
curmat chinurile. Aş fi spus: euthanasie, îi sunt şi tată. Nu am
avut curajul. Profesia mea m-a oprit. L-am vegheat, ascultându-i
îndobitocit ţipetele, calmându-l cu morfină. Asta aveam voie. Mi-a
murit în braţe. Cum o să moară şi maiorul, dar în braţele nimănui.
Cum puteai să mori şi dumneata. Învaţă de la mine: un medic
linişteşte moartea şi apără viaţa. Cât despre viaţa în sine, habar n-
are nimeni ce e. Aşa că apărăm ceva ce nici nu ştim dacă trebuie
sau nu apărat, dar apărăm fiindcă de asta ne-am dedicat carierei
noastre, şi fiindcă omul are nevoie să trăiască pentru a gândi la
lucrurile astea, să se bucure de ele, să sufere, să lase urmaşi şi să
facă războaie împuţite.
De ceilalţi din spital m-am despărţit în fugă. Un locotenent
rezervist, cu care stasem ultimele două zile de după comisie, într-
un salon de alte şase paturi, m-a tras la un colţ şi mi-a zis
înfrigurat:
– Americanii au debarcat în Saipan.
Locotenentul fusese îngropat de un obuz, pe front. Era şocat.
Făcea duşuri, electricitate, era supus la teste. Uneori nu vorbea
zile întregi.
– Ce spuneţi?!
– Da, m-a privit cu ochii strălucitori. Închipuiţi-vă că au
debarcat. Au debarcat pe atolul Saipan. În Pacific, înseamnă că
într-o săptămână debarcă şi la Piteşti. Nimeni nu-şi dă seama de
asta, dar eu îmi dau. Cunosc geografie. Şi mă doare şi capul.
Îngrozitor ce mă doare când mă gândesc. Întâi au început cu Sofia.
Doar au bombardat-o, pe 10. Fiindcă toate avioanele erau blocate
92
pentru Saipan, la debarcare. Atolul Saipan. În Pacific. După Sofia,
vin la noi. La Piteşti.
– De ce tocmai la Piteşti, i-am oferit o ţigară.
A aruncat-o pe jos. S-a uitat iute în jur.
– Cunosc geografie. Ştiu ce-i Saipan şi Piteşti. Fac legătura.
Daţi-mi o ţigară.
I-am mai dat. A aruncat-o şi p-asta pe jos.
– Nu-i mai daţi, a spus din unul din paturi un căpitan. Nu
fumează. Daţi-ne nouă, că noi fumăm.
Le-am lăsat un pachet. Căpitanul s-a uitat la el.
– Credeam că o daţi pe Mărăşeşti, de când fabricanţii tutunului
ăsta v-au făcut pocinogul.
La ieşire, locotenentul a strigat în urma mea:
– Or să înceapă şi bombardamentele cu V1, să te păzeşti!
Am închis binişor uşa, nu înainte de a-l auzi pe căpitan răcnind
cu un fel de scârbă:
– Ia mai termină, domnule, cu aiurelile dumitale… infirmier!
Infirmi-e-er! Mai plimbaţi nebunul prin curte, distraţi-l la cinema,
la crematoriu, că ne-a luat şi nouă minţile!
Sora Clotilde m-a dus până la poarta spitalului. Cu palmele
vârâte în mânecile largi ale rassei, şi-a plecat fruntea bombată,
apoi a ridicat-o şi m-a privit din ochii ei albaştri. Irisul, un pic mai
întunecat, şi de culoare mauve, creştea şi descreştea în soare: mai
observasem asta la ea.
– Drum bun, domnule căpitan. Şi să vă gândiţi uneori la noi. O
să continui să mă rog pentru dumneavoastră.
– Ca să mă… întăresc?
– Da. Nu şi-a mai ferit căutătura, n-a mai roşit. A spus un „da”
plin de curaj şi hotărâre. Odată ce Dumnezeu ne-a lăsat şi acest
dar, înseamnă că voia Lui este să-I ajutăm mărinimia.
Mi-a întins mâna, bărbăteşte… ah, soră Clotilde, soră carmelită
Clotilde, ce piatră de pe inimă mi-ai luat cu vorbele astea: credeam
că intrasem în păcat cu avocata Liliana. Unul din păcatele capitale
ale bisericii, pentru care uşa raiului mi-ar fi fost pururi închisă, ce
nenorocire. I-am sărutat degetele albe.
– Am să-ţi scriu.
– Scrieţi-mi. Dar numai lucruri serioase. Rândurile bolnavilor
pe care i-am îngrijit întotdeauna le primesc cu plăcere. Dumnezeu
să vă aibă în pază.
Şi s-a pierdut printre pomii din curtea spitalului, uşoară,
aeriană, plutind spre noua datorie: maiorul ars de aruncătorul de
93
flăcări.
N-aveam bagaj. Am pornit cu bastonul, spre gară, să caut un
taxi. Era cald, puful plopilor acoperea rigolele trotuarelor pătate de
dude negre. Forfota din jurul gării era în toi: ambulanţii strigau,
grataragiii îşi prăjeau mititeii şi cârnaţii de oaie prin faţa bodegilor
arhipline (majoritatea clienţilor beau bere sau vin stând pe
borduri), gangurile hotelurilor mişunau de dame, ţigănci pudrate,
soldaţi germani. Prăpădul de pe Griviţa nici nu m-a emoţionat,
bănuiam că aşa trebuie să fie, ascultasem în spital destule relatări.
Şi Liliana îmi vorbise. Mirosul de molozărie, ars şi canale sparte
urca peste toate acestea, amestecat cu mirosul de tren parvenind
din gară şi cu cel de oţetari striviţi. Un moment, am vrut să-i spun
şoferului să treacă pe lângă fostul bloc al Odettei, dar m-am
răzgândit… la ce bun? Când am sosit acasă, ferestrele erau
închise, storurile trase. Cheile i le lăsasem Lilianei, ştiam de unde
să le iau. Vazele din camere aveau flori ce-ncepuseră să se
ofilească, camerele erau însă curate şi cu praful şters. Pe dormeză,
am găsit un bilet: „Te-am aşteptat şi miercuri, şi joi, şi vineri, când
e rândul ălor TINERI – (ce era prostia asta cu zilele săptămânii
cărora le dădea rime?) sâmbătă dimineaţa am plecat la Dărăşti,
tata nu se simte în apele lui, mi-a telefonat Mili. Niciodată nu s-a
simţit prea zdravăn cu inima. Mănâncă şi bea mult de când s-a
pensionat… ce alta să facă? Am să stau, dacă treburile merg bine (e
vorba de tata, de nimic „altceva”), până miercuri, şi aşa pe 1 iulie,
tribunalul se închide. Miercuri o să ne spargem în cercuri. L.” Deci,
mâine: azi era marţi. Cinstit vorbind, aş fi vrut să se întoarcă şi
mai târziu de miercuri, după ce voi fi plecat la Elvira, căci mă
hotărâsem să mă duc la ea. Colonelului-medic îi spusesem că nu
mă dam în vânt după femei şi nu minţisem. Chiar nu mă dam. Era
o chestie a familiei: nici mama nu se dase în vânt după bărbaţi,
nici soră-mea. Mama se căsătorise din dragoste – o singură
dragoste; Elvira la fel, până la Valentin n-o văzusem cu altcineva,
făcea pe superioara, iar problemele sexuale păreau să n-o
intereseze. Sau cel puţin lăsa impresia asta. Cât despre tata, ca
profesor laic la Facultatea de teologie, cu studii de filosofie
absolvite în Anglia, trăia în nişte sfere în care dragostea nu putea fi
acceptată decât ca o consolidare legitimă a căsătoriei, legiferată
civil – şi mai ales religios, deşi nu era om de religie, prin ce se
înţelege în accepţiunea curentă, şi ne dase o educaţie liberală,
neîncorsetată de principii austere sau mistice. Icoanele din casă
nu reprezentau obiecte de cult, ci obiecte de artă. În privinţa asta
94
tata fusese un fanatic, neajutându-l banii să colecţioneze relicvele
atât de dragi sufletului lui, regretând până în momentul morţii că
n-a putut să pipăie şi să aibă mereu sub ochi, ce ar fi dorit să
pipăie şi să privească zi de zi. Eu fusesem îndrăgostit o dată, chiar
când ieşisem sublocotenent: o iubire consumată repede, la vârsta
când şi sentimentele se consumă repede. Îmi rămăsese un gust
neplăcut şi o anume neîncredere în femei. (Poate şi asta m-a
îndreptat spre meseria mea, spre o energie mai severă, mai ascetic
comandată.) În clipa de faţă, îmi ardea de femei cum îmi ardea să
fiu şef de trib în Saipanul locotenentului şocat de la spital. Liliana,
însă, nu-mi intrase nicicum în viaţă. Încă. Să batem în lemn…
ajunsesem într-o fază în care, atenţie, aplecarea înduioşată a unei
femei spre frumuseţea mea bărbătească ciopârţită, putea fără doar
şi poate să-mi mişte inima de piatră.
Spre seară, am vrut să ies, să mă plimb un pic. Am preferat să
se întunece, să nu fiu văzut de ţaţele de prin porţi. N-am mai ieşit
singur, ci cu Liliana: apăruse val-vârtej, tocmai când mă
pregăteam să-ncui uşa. Avea o privire ciudată, ca şi cum ar fi
plâns.
– A murit? i-am spus impresionat aşa şi aşa, trebuia să-mi
compun o figură de circumstanţă. Pentru ea. În afară de „bună-
ziua” şi vreo banalitate când îl întâlneam întâmplător, nu ştiu să-i
fi spus tatălui ei alte vorbe.
A dat afirmativ din cap, cu buzele strânse, pe urmă a deschis
ochii mari.
– A, nu… de tata vohbeşti? N-a muhit, când am ajuns la
Dăhăşti, sta la plajă şi mânca ciheşe tâhzii. Alahmă falsă, i-am
thas un pehdaf lu’ Mili să mă ţină minte. Dah n-am reghetat, a fost
o folie. D-aia am şi stat atât. M-a cuhtat şi un maioh cahe e cu
nişte tunuhi acolo… întheabă-mă şi să vezi dacă nu ştiu ce-i aia
tih balistic! La plecahe, m-a dus până la autobuz şi şi-a scos
chipiul din cap: „Când mai heveniţi, domnişoahă? Cu dumneata,
se umple satu’ de intelectualitate”. Ce să-ţi spun… nu, am văzut
nişte dehbedei cum înecau un căţel în Dâmboviţa. Am vhut să-i
ophesc, dah m-au înjuhat. M-au înjuhat şi thecătohii, se uitau şi
hâdeau. „Hai mai bine cu mine”, a zis un nespălat, „să-ţi pună
nenea un câine ce n-ai mai văzut.” Înainte de hăzboi nu eha aşa,
nu îndhăznea ohice tehchea-behchea să hidice ochii la tine şi să-ţi
spună vohbe muhdahe. Mă simt sfâşiată, călcată-n picioahe…
pleci? Unde te duci? Nu anivehsăm nimic?
– Ce să aniversăm?
95
 – Mahţea thecută, mi-a pus mâna pe bhaţ.
Ochii căprui se muiaseră. A ridicat sacoşa din mână.
– Hidichi, hoşii şi ciheşe din cahe s-a făcut tata bine. Decolteul
bronzat s-a umflat şi el nestăvilit: Inclusiv pehsoana mea, cahe te-
a ajutat şi pe tine să te faci bine, căpitane. Când câştig un phoces,
clienţii-mi spun săhu-mâna… tu mi-ai spus?
– Eu ce-am câştigat, i-am sărutat degetele, cum i le sărutasem
şi maicii Clotilde.
– Expehienţă.
Ce-i drept. Nu mă dau în lături să mărturisesc. S-a dus iute
sus să se schimbe, m-a chemat să urc şi eu, am aşteptat-o la ea în
cameră. Nici măcar frapat n-am fost când a ieşit din duş, doar cu
un prosop multicolor înfăşurat în jurul coapselor. Cu o săptămână
în urmă, o simţisem. Azi o vedeam. M-am mişcat totuşi stânjenit pe
marginea canapelei pe care mă aşezasem.
– … De ce? A deschis uşa şifonierului cu oglindă, alegând cu ce
să se îmbrace. În mişcări, sub pielea de culoarea cafelii cu lapte,
muşchii se întindeau elastici. Te-ntheb şi eu: de ce? Pahc-ai fi un
licean. Eu găsesc că după ce cunoşti un băhbat, aşa cum ne-am
cunoscut noi, e absolut nohmal. Numai o mătuşă a tatii, tante
Luiza, dohmea noaptea cu hochia pe ea, am văzut-o eu. „Şi când
thăia unchiu’ Pol, tot cu hochia dohmeai pe dumneata?” – „Siguh”,
mi-a hăspuns, „cum o să mă vadă GOALĂ?” Aveau şi thei copii,
nişte tâmpiţi… dinth-o femeie cahe dohmea cu hochia pe ea lângă
băhbatu-său, nici nu se puteau naşte alţii. Eu vheau să nasc copii
deştepţi, domnule căpitan.
Ne-am plimbat încet, apoi ne-am dus la un local mic cu
grădină, din cartier, pe o străduţă care da în Moşilor. Grădina era
aproape pustie, de frica alarmei, chelnerii, plictisiţi, sub becurile
albastre de camuflaj. Un lăutar adormit cânta aşezat pe un scaun,
la o masă goală, Avant de mourir: exact ce trebuia atmosferei. Am
comandat şampanie. Chelnerul s-a uitat la mine atent,
examinându-mi obrazul, bastonul agăţat de spătarul scaunului.
– Şampanie, a repetat, şi a şters cu şervetul un colţ de faţă de
masă, deşi n-avea motiv să-l şteargă. S-a uitat şi la Liliana, dar cu
altă privire: Şi domnişoara?
A şters celălalt colţ al feţei de masă.
– Îmi hecomanzi altceva? i-a zâmbit ea.
– Aş zice o plachie de crap, carne n-a venit astăzi, şi o juma’ din
vinul casei, Urecheşti. Patronu’ e pe cale să-nchidă localu’. Ştiţi, de
avioane.
96
 – Adu şampanie, m-am impacientat.
– O sticlă?
– Dac-o serveşti la ţoi, dă-ne două ţoiuri cu şampanie.
Liliana a început să râdă. Chelnerul s-a uitat iar atent la mine,
şi s-a depărtat cu o lene indescriptibilă. La jumătatea drumului s-a
întors şi a revenit la masa noastră.
– Mott. Avem numai şampanie Mott.
– Ad-o mai repede.
Abia după trei sferturi de oră am reuşit să ciocnim paharele cu
şampanie, de cupe n-a fost vorba. „Le-a luat patronu’ să le
depoziteze, să nu se spargă la alarme”, ne-a spus chelnerul,
turnându-ne şampania Mott, de altfel bună şi frapată… dar până
s-a petrecut şi asta, am fost pe punctul de a adormi şi eu şi
Liliana. Lăutarul ciulise urechea la conversaţia cu chelnerul. Îşi
mutase, oftând, scaunul lângă masa noastră şi acum ne cânta cu
o convingere rău simulată, romanţe despre tei în floare, lămpi ce se
sting în aşteptarea unui iubit ce nu mai vine, despărţiri datorate
sorţii haine: Liliana se distra grozav. A băut câteva pahare, îi făcea
ochi dulci lăutarului, încurajându-l la cântat. Eu am băut puţin,
mi se atrăsese atenţia să nu abuzez de alcool. Sprijinită în coate pe
masă, uşor plecată înainte, Liliana sorbea şampania ţinând
paharul între palme, zâmbindu-mi şi când şi când scuturându-şi
pletele castanii. Îmi plăcea că nu se fardează şi nu întrebuinţează
colonie. Pielea ei emana o prospeţime firească şi atrăgătoare. Fără
să vreau, m-am gândit la un parfum amărui care mă învăluise…:
când, unde?
– … La ce te gândeşti?
– La nimic. Sau mai bine zis, mă gândeam la viaţă şi la moarte.
– Nu te mai gândi, m-a mângâiat pe mână. Gândeşte-te la mine.
Mehsi penthu şampanie… n-am mai băut şampanie de la nunta
mea. Am avut o nuntă de cucoană, să ştii.
– Nu aniversăm marţea trecută?
– Aici? s-a strâmbat. Ţi-ah conveni. Nu, domnule, anivehsahea
uhmează. Vhei? A devenit dintr-o dată serioasă. Să nu minţi. Mi-
ah păhea hău.
– Vreau. Tonul meu a fost sincer.
I s-au luminat ochii.
– Cheamă atunci la plată.
În timp ce făceam plata, în grădină a intrat un tip, cu o jachetă
de piele. S-a aşezat la o masă şi a bătut cu un cuţit în farfurie.
Chelnerul i-a zvârlit peste umăr:
97
 – Ora de închidere, nu mai servim.
Omul a bătut din nou. Chelnerul s-a dus la masa lui. Au vorbit
un minut-două, apoi s-a întors, să-mi dea restul.
– Nu ştiu ce vrea. Nu vorbeşte româneşte. Parcă-i rus.
Omul se ridicase de la masă şi se apropiase de chelner.
– Molea, podaite mi edna bira.30
Un bulgar. L-am privit… unde-l mai văzusem? Omul mi s-a
adresat pe un ton extrem de politicos:
– Parlé vu fransé, môssié? Deutsch?
– Qu’est-ce-que vous désirez?
– Oun bier. Seuleman oun bier. Je boit vit, et je part vit.
– Vrea o bere, i-am spus chelnerului. Pleacă imediat. E bulgar.
– Să dea banii, a ezitat chelnerul. Şi să nu stea mult, că de
bulgari ne arde nouă acum, i-a aruncat celuilalt o căutătură spre
pantofi.
I-am spus tipului cât să dea.
– Blagodarea… mersi, mossié. Tré janti. Bonsoir, madame.
Omul era portarul din dimineaţa sosirii mele la Sofia, îmi
aduceam aminte. Dar el nu mă recunoscuse. Portarul care citea
Thomas Mann. Sau mă recunoscuse, şi n-a arătat. Am ieşit din
grădină, pe când lăutarul, după ce se înclinase până la pământ
(polii lăsaţi în palmă îi justificau plecăciunea), se apropia scârţâind
din arcuş spre masa noului venit: îi cânta sârba. Afară, i-am spus
Lilianei:
– Ţi-e teamă să te duci singură acasă?
– Singuhă… de ce singuhă?
– Vin după tine, intri la mine. Uite cheia. Te rog.
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic.
A dat din umeri şi s-a depărtat. N-a pus întrebări. Făcea zece
minute până acasă. Am trecut pe trotuarul de vizavi, sub un pom.
Am aşteptat circa cinci minute, şi mi-am văzut omul ieşind. N-a
pornit spre Foişor, ci invers, în sus pe Moşilor. M-am reîntors
acasă… habar n-am de ce-i pândisem ieşirea; mi se redeşteptase
brusc obişnuinţa, ce căuta omul acesta aici? Parcă-mi era nu ştiu
cum că-l aşteptasem să iasă. Ca un filator de rând. Dar posibil ca
el să fi venit la rude, în plimbare… venim la români, românii vin la
noi, avem rude acolo, aveţi rude aici, tinerelul, veşnic zâmbitor şi cu
gesturi de pederast de la hotelul din Sofia, mi-a jucat graţios prin

 Te rog, dă-mi o bere.

30

98
faţa ochilor. El îmi spusese asta. Ei, eu eram în concediu trei luni
de zile, cu certificat medical în buzunar, n-au decât să se plimbe ei
la noi şi noi la ei, ce-mi mai păsa.
Liliana m-aştepta în salonaş, cu luminile stinse. Sta la fereastra
deschisă. Cu tot camuflajul, de cum am intrat pe poartă i-am
văzut silueta decupată în cadrul ferestrei, ca să se zgâiască bine şi
vecinii, m-am gândit, ce pui de lele mi-e şi căpitanul ăsta, abia
scos de sub dărâmăturile unui bloc de trei etaje şi năpustit iar
spre viaţă cu o poftă de zile mari. Nu mi-a zis nimic, m-a privit
doar pe furiş. Şi-a cules sacul colorat de pe un scaun.
– Te hog şi eu ceva. Să mehgem să stăm la mine.
Am urcat la ea. A lăsat „thanspehantele” de camuflaj, a deschis
larg ferestrele, a aprins o lampă mică cu abajur, pe care a pus-o
sub un fotoliu. Camera a luat un aspect misterios şi vag romantic.
Avea un băruleţ mic, rulant. A adus cafea de la gheaţă, frişcă.
– E de thei zile, dah am băgat-o în hefhigehent când am plecat
la Dăhăşti, şi a ţinut. Aşa ţine fhişca şi îngheţata.
Era prima oară când dormeam în patul unei femei o noapte
întreagă. I-am spus. S-a zbenguit lângă mine ca un peştişor. Iar
mai târziu, cu pleoapele închise, cu părul revărsat pe perină şi
întinsă pe cearceaful alb, am simţit-o cum se domoleşte treptat, în
scurte convulsii. Respiraţia ei egală m-a făcut să cred că adormise,
când i-am auzit vocea înceată:
– La Odette ehai în blocul ăla?
Am întors capul spre ea. Nu deschisese ochii. În bătaia
abajurului ascuns sub fotoliu, obrazul ei nemişcat părea aurit în
luciul unei zeităţi venind de foarte departe în timp. Nerăspunzând
imediat, a deschis ochii şi a întors şi ea capul. A zâmbit.
– Nu eşti obligat să hăspunzi.
– Ce ştii? am murmurat.
– Ce ştiu şi alţii. Ce ştie şi cahtiehu. Că atunci când a
bombahdat, ehai cu o femeie. Şi eu te-am înthebat dacă femeia
eha Odette. Fiindcă se ştie că femeia a muhit.
– Ce ştii tu de Odette? am repetat.
– Ohicum, mai multe decât ştie cahtiehu’. Am învăţat la aceeaşi
şcoală, eha mai mahe ca mine cu doi ani, dah o cunoştea tot liceul.
Le cunoştea, mai phecis.
– De ce: le cunoştea?
– Ehau două gemene, Odette eha cea mai mane… mai mahe cu
nişte minute, îţi dai seama. Pe cahe ai cunoscut-o dintre ele?… Ce
ai hămas aşa… te doahe dacă vohbesc de asta?
99
 S-a ridicat într-un cot, continuând să mă privească cu
intensitate.
– Iahtă-mă, dah totuşi sunt femeie, dhagul meu. Pot să tac, nici
n-aş fi vohbit de ea sau de Mahianka, dah am văzut pe noptieha
unde dohmi, fotoghafia ta, dansând cu una din ele… înth-un local,
se vedea şi ohchestha.
Da, schimbându-mi haina, îi golisem buzunarele. Cele câteva
fleacuri, batista, un briceag şi fotografia dată de şef, într-adevăr le
lăsasem pe noptieră: şeful îmi dăduse şi o fotografie în timp ce
dansam cu Odette.
– … Cu cahe ehai, cu Odette sau cu Mahianka? De fapt n-o
chema Odette. Ea îşi spunea aşa. O chema Olena. Nu mai ţin
minte numele de familie: un nume macedonean. Dah ched că ehau
tătăhoaice. După ochi se cunoştea. Nişte fetiţe vesele, pline de haz.
Olena-Odette, Marianka: două gemene. Odette avea părul lung –
se tunsese scurt la Sofia. Când m-am dus pe 4 aprilie la Odette,
avea părul lung sau scurt… nu mai reţineam, ba nu, parcă îl avea
lung, dar îmi aduceam aminte cu precizie de asta? Care din ele
fusese la Sofia – sau fuseseră amândouă? „Savciuc era ruda mea”,
mi se răspunsese când întrebasem dacă i-a fost amant… cine
răspunsese astfel: Odette? Cealaltă, Marianka? Toate aceste
întrebări probabil mi se citeau în ochi, chiar în semiobscuritate.
Liliana şi-a plecat obrazul aproape de al meu. I-am simţit uşorul
abur al şampaniei băute la grădină.
– … Ai iubit-o?
– Nu.
– O plâng c-a muhit. Şi mă bucuh c-ai scăpat tu. Nu sunt
chudă sau insensibilă. Îţi hepet, sunt femeie. Şi ca femeie n-ah
thebui să-ţi spun, totuşi îţi spun. Şi a spus atât de încet, încât
abia am înţeles ce-mi spune: Mi se pahe c-ai început să mă
tulbuhi, domnule căpitan. S-a ghemuit în mine, oftând. Ce mică e
lumea… când alehgam phin cuhtea de la Centhală, sau săheam la
pas-pas-pasăheá-la-ihina-histihea, şi eu, şi Odette, şi Mahianka, şi
altele, n-aveam de unde să ştiu că peste ani, una din fetiţele de
atunci o să moahă sub ochii unui băhbat şi alta o să se culce din
dohinţă de dhagoste cu acelaşi băhbat. Şi acum să dohmim, să nu
ne mai gândim la nimic. Sau să visăm la un mâine făhă hăzboi,
făhă mohţi şi bombahdamente, pe o plajă pustie plină de
pescăhuşi, scoici şi alge uscate la soahe. Şi noi doi, thântiţi în
nisipul fiehbinte, mână în mână. Tu ca să te bhonzezi şi eu să-mi
calmez fhigiditatea.
100
 Mi-a apucat mâna în palma ei îngustă şi catifelată. Târziu, să fi
fost unu, poate două, am auzit telefonul sunând jos. L-a auzit şi
Liliana şi s-a trezit.
– Lasă-l să sune, i-am liniştit tresărirea.
A mai sunat o dată, după vreo jumătate de oră, l-am auzit şi
atunci. Nu dormeam. Nu dormea nici Liliana.
– Cine poate să sune la oha asta?
– Habar n-am. O atingere.
S-a dat jos din pat şi s-a dus în bucătărie. A revenit cu un
pahar cu apă minerală.
– Bei?
Am băut o înghiţitură: era bună şi rece. Înainte de a ne culca,
Liliana ridicase transperantul la fereastră. Noaptea se colorase cu
tenta aceea adâncă pe care o capătă la apropierea zorilor. Nu se
auzea un zgomot de afară, decât foşnetul copacilor şi zbaterea
transperantului în slabul vânt… ce căutam eu în patul ăsta străin,
cu femeia asta străină lângă mine, la urma-urmelor, nu devenisem
eu însumi un străin? Nu trebuia să mă mai mir.
Liliana s-a vârât în pat. S-a tot învârtit când pe o parte, când pe
alta. Era cald, vântul nu reuşea să destrame înăbuşeala din
cameră. Mi-a căutat din nou mâna, de astă dată cu un soi de
fereală, am ghicit după ezitarea degetelor.
– Luchezi în sehviciul sechet?
– Îţi răspund după terminarea concediului.
– Bine. Până atunci ai să luchezi în sehviciul MEU. Şi te hog să-
ţi dai intehesul.
Mi-a strâns, fericită, mâna şi a adormit.
Dimineaţa, ea s-a dus la judecătoria sectorului galben, unde
copia o „grămadă de pohcăhii”. Pohcăhiile erau sentinţe
judecătoreşti la încălcarea ordonanţelor mareşalului; nici zece
minute după ce a plecat, a sunat telefonul tot la mine. Era şeful.
– Umbli cam mult, căpitane. Ieri noapte te-am căutat. Nu dormi
acasă? Şi după o pauză: Bombardamentele încă continuă. Vino
încoace.
Şeful m-a tratat cu ciocolată (murea după ciocolata Suchard),
şi-a şters palmele cu o batistă fină, albă, şi a început să se joace
cu cuţitaşul de pe birou.
– Trei luni ai să te odihneşti, ceea ce-i mare lucru, a ridicat
ochii de pe cuţitaş, pironindu-mi nodul de la cravată. Nu ţi-e cald
cu cravată? Eu pleznesc literalmente. Vreau să afli… asta, în
treacăt, că printr-o fentă am trecut tangenţial de fulgerele
101
declanşate de cazul Savciuc.
– Nu mă mai interesează, domnule colonel. Permiteţi-mi, totuşi,
să vă raportez regretul de a nu mă putea prezenta în faţa
dumneavoastră cu mustaţă. Ca o încheiere, din punct de vedere
personal, a cazului de care pomeniţi.
A zâmbit glacial.
– Ştii, căpitane, dacă mi-ar fi stat în puteri, în ziua de 4 aprilie
i-aş fi îndrumat pe băieţii de la Foggia spre alte zări mai calde, spre
Hamburg sau Berlin, unde se cam duc ei de obicei. E bine să ştii
că toţi ne-am bucurat aici că ai scăpat teafăr.
– Teafăr, prin eufemism.
– Prin ce? Mi-a plăcut, şi-mi place la dumneata că întrebuinţezi
expresii nemilitarizate şi delicate. Mda. Ce ştim de Savciuc, este că
se află în mâna nemţilor. Un timp l-au anchetat bulgarii, apoi l-a
preluat îţi închipui cine.
– Canaris sau Gestapo.
– Se pare că ultimul. Veriga Odette a pierit. Ne-a pierit şi veriga
Heinlein. (Nu se uita la mine.) Heinlein era agent dublu, ne-a făcut
multe servicii. Dacă reuşim să-i atragem pe ceilalţi încoace şi să
facem un schimb pentru Savciuc, dacă, am spus, Boniş mai poate
rămâne la Sofia. Dacă nu… nici nu mă mai gândesc. Ah, avem
informaţii că între 13 şi 14, au avut loc întâlniri conspirative între
comunişti pe de-o parte, anumiţi ofiţeri, oameni politici vechi şi
casa regală, pe de alta. Aştept rapoartele. Poate în timpul liber, a
apăsat, vrei să te ocupi.
– Nu.
– Păcat, a înălţat din umeri. Este o pistă bună şi de viitor.
– Pentru cine?
– Pentru toţi, căpitane. Încărcăm cu lest pozitiv talgerele
balanţei. Fiindcă şandramaua se cam clatină. Trebuie să ştim să-i
suportăm dislocarea, cu atú-urile de caro în ambele mâini.
Întotdeauna serveşte să ai atú-uri bune în mână.
– Ce-a fost la Saparevo? Unii din cei pe care aţi dori să reuşiţi
să-i atrageţi încoace, am impresia că au şi reuşit să fie atraşi.
– Ah, da? E un punct câştigat. Cât despre Saparevo, în
împrejurimi era un lagăr. Eram informaţi că Savciuc se află acolo.
S-a sosit prea târziu: nu mai era. Învălmăşeala festivităţilor de la
Rila a fost inutilă, ne gândeam să profităm de ea, să organizăm un
kommando de răpire, în schimb, s-a încercat un atentat împotriva
preşedintelui consiliului de regenţă, un buştean s-a prăvălit dintr-
un jilip, trei secunde după ce maşina acestuia trecuse pe
102
serpentine… şi germanii au insinuat pe lângă conducător şi regele
Mihai, că este o legătură între acţiune şi Savciuc. Heinlein ştia ce
se va petrece, ne-a avizat. D-aia te-a dus Boniş la Dunăre cu
maşina, şi n-a fost la Rila. Kopplitz în el ţintea… sau poate a vorbit
Savciuc… Cât poate să dureze tăria fizică a unui om, căpitane?
Maiorul Boniş s-a substituit şefului în dosul biroului, privindu-
mă cum mă privise şi în apartamentul lui din grădina legaţiei de la
Sofia. Cât? În ce imbroglio fără ieşire fusesem aruncat… să mor
dacă mai regretam 4 aprilie. Şi ce era chestia asta cu ofiţeri,
oameni politici, comunişti?
– … Să sperăm că n-a vorbit. (Parcă şi Boniş spera asta.) Te-am
chemat să te ţin la curent, să-ţi doresc odihnă bine-meritată şi să-
ţi prezint pe cineva, care o să te bucure să-l revezi.
A ieşit din birou, iar eu mi-am aprins o ţigară. N-am tras un
fum, şi şeful a reapărut cu omul care citea Thomas Mann la
hotelul din Sofia. Pe bulgarul de ieri seară. Într-o minunată
uniformă militară bulgărească.
– Ţi-l prezint pe domnul maior Blagoerov. Biroul II.
Maiorul s-a înclinat. M-am ridicat în picioare.
– Anşanté, capitain. Et merçi pour ier soar. Oune bier tré, tré
bon.31
… La ce să mă mai mir, să mă mai uluiesc? Îmi venea să latru,
să mă sui cu picioarele pe pereţi.
– Ah, aţi fost împreună ieri seară? s-a mirat cu nevinovăţie
şeful. D-aia n-ai răspuns la telefon. Domnul maior are treabă la
noi, la mesteme. L-am adus pe scara de serviciu, nu s-a supărat. A
fost umbra dumitale la Sofia, cot la cot cu maiorul Boniş.
I-a tradus în franţuzeşte ce-mi spunea. Maiorul a dat din cap.
– Ah, Bonisci… tré intelijan.32
– Dânsul ne-a dat informaţia Saparevo, i-a oferit ciocolată şeful.
– Heinlein porté des docouman sour loui. Savé vou ou son ces
docouman? Ça nou enteress bocoú 33, mi s-a adresat maiorul cu
gura plină.
– Et moi aussi, m-am înclinat… mais il faut les chercher avec

31
 Încântat, căpitane. Şi mulţumesc pentru ieri seara. O bere foarte,
foarte bună. (Incorect.)
32
 Ah, Boniş… foarte inteligent. (Idem.)
33
 Heinlein avea documente la el. Ştiţi unde sunt documentele? Ne
interesează mult. (Incorect.)
103
patience, puisque Heinlein est bien mort. 34 Am onoare.
Ne-am strâns toţi trei cu putere mâinile, ca într-un final de
operetă, îmi făcea impresia.
– Jelaia Vi zdrave i priiatna pocivka! m-a bătut pe umăr maiorul
Blagoerov. Ç’est a dir, santé et bon loazirr!35
Am ieşit cu cicatricile de pe obraz atâta de înflăcărate, încât
soldatul de la poartă m-a salutat ca pe un general.
Pe 25 după-masa, am plecat la Elvira. Liliana m-a condus la
gară. După ce m-am suit în tren, am ieşit la o fereastră pe coridor.
– Îmi schii?
– Am să-ţi schiu.
– La schisohile mele ai să hăspunzi? (Îi lăsasem adresa.)
– Am să.
A rămas sub vagon, strângându-şi umerii goi cu palmele.
Luasem un tren fără prea multă aglomeraţie, peroanele erau cu
lume, dar nu la modul exagerat. În schimb, enorm de mulţi soldaţi
şi civili tropăiau pe acoperişurile vagoanelor. La pornirea trenului,
ea a făcut câţiva paşi după vagon. Dintr-o dată ochii i-au devenit
mari şi speriaţi.
– … Să nu mă uiţi!
Până la Ploieşti am rămas singur. Dar şi după Ploieşti, doar
două persoane au intrat în compartiment. Curând, treptele
succesive ale barajului de baloane din jurul oraşului cu miros de
petrol nu s-au mai văzut, dealurile, sondele mi-au furat privirea şi,
în fund, albastre, contururile munţilor spre care mă duceam din
tot sufletul. A rividerci, comandante. Da, Odette, Olena, Marianka
sau cine oi fi fost. A rividerci. A rividerci, Liliana: să fii sigură că am
să-ţi schiu şi n-am să te uit.
La căderea serii, pe peronul gării triste şi pustii din Poiana
Ţapului, Costelo s-a repezit la mine.
– Mama n-are dreptate, mi-a spus cu curaj, luându-mi valiza.
După înfăţişare, nu bomba te-a trăsnit, ci tu te-ai luptat cu ea,
Toni.
Şi s-a plecat să mă sărute: mă depăşea cu un cap, pramatia.

34
 Şi pe mine. Dar trebuie căutate cu răbdare, odată ce Heinlein este
cât se poate de mort.
35
 Adică, sănătate şi petrecere frumoasă! (Incorect.)
104
 12

10 iulie

Mă simt excepţional la Elvira şi Valentin: una dolce famiglia,

cum citeşti prin romanele italieneşti din secolul al XIX-lea.
Mănâncă toţi împreună, la ore fixe, îşi văd de treburi fiecare în
parte, dar şi despărţiţi, ai senzaţia că tot împreună sunt, legaţi
prin nu ştiu ce antene, fire invizibile. I-am spus Elvirei. N-a părut
mirată.
– Şi nu e bine aşa? Noi trei de fapt suntem societatea, ce ne
pasă de alţii? Oamenii au devenit răi, invidioşi, n-ai văzut ce priviri
au căpătat? Şi eu, şi Valentin încercăm să ne distanţăm. Sperăm
ca şi Costelo să se distanţeze.
Au destul de rare apropieri cu oamenii de cealaltă parte a
Zamorei, locuind propriu-zis în Poiana. Dimineţile soră-mea şi le
petrecea la Sinaia, împreună cu bărbatu-său. Valentin fusese
intern la Braşov, la Şaguna, venea doar sâmbetele acasă. Poiana
Ţapului nu e frecventată decât de Crăciun şi Paşte, pentru
lumânările ce trebuie aprinse pentru morţi, şi la aprovizionarea cu
anumite alimente, ulei, zahăr, făină; dar şi pe acestea le aduc de la
Sinaia. Pe întâi, Elvira a intrat în vacanţă, Valentin n-are concediu
decât în septembrie, nu se ştie nici atunci dacă-l va căpăta.
Întreprinderile „Costinescu” unde lucrează ca inginer, produc cu o
serie de secţii pentru nemţi şi front. El conduce una din aceste
secţii, militarizată: acumularea comenzilor nu permite decât scurte
„permisii” de două-trei zile, şi astea acordate mai mult
muncitorilor, ca să nu saboteze producţia şi să le mai închidă gura
la revendicări.
– … O iluzie să se creadă că păziţi de puşti şi uniforme, or să
dea un randament sporit. Sunt obosiţi şi dezgustaţi, plătiţi prost,
îndârjiţi. Baremi cei de aici mai au o pasăre prin curte, câţiva pomi
fructiferi, o grădină cu zarzavat. Cei de la oraş rămân la discreţia
raţionalizărilor şi a speculei. Cum să muncească şi pentru ce să
muncească?
Valentin, deşi inclus famigliei, are o viaţă a lui proprie, tolerată
de Elvira, care este şeful incontestabil al clanului. Îi place să
hoinărească de unul singur, să adune bureţi şi ciuperci pe care să
le pregătească cu mâna lui. Duminicile bricolează, repară şi ce e şi
ce nu e de reparat prin casă. Îl vezi sau auzi ba ciocănind pe

105
acoperiş, ba zdrăngănind în dosul casei. Pictează uneori, peisaje
futuriste, cu mult galben şi verde. Se enervează rar, e de
temperament egal şi echilibrat, iar când se enervează, spune
printre dinţi:
– Elvira (sau Costelo), m-am enervat. Mă duc să mă culc.
Ceea ce şi face. Costelo îi seamănă, în pornirile spre
singurătate. Ca înfăţişare, mai ales la ochi şi gură, este Elvira. Ca
suflet, este Valentin: je m’en fiche-ist, cu porniri lipsite de
echivocuri. De fapt asta-i şi caracteristica soră-mii, dar ea se arată
mai romanţioasă ca vederi, din alte puncte de considerare e
uscată. (Pe timpul şederii la ea, am constatat că uscăciunea
aceasta se păstrează în aparenţă. Ca orice femeie deşteaptă,
profesând o meserie şi câştigându-şi banii proprii, trebuie să se
considere şi superioară faţă de alte semene rămase la alăptat de
copii şi la spălatul cratiţelor; şi-i place să spună despre ea, pe un
ton dispreţuitor, că şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Cât
despre asta… am mai spus-o: mers de regină şi nişte ochi ce cu
optsprezece ani în urmă îl făcuseră cât p-aci să-şi abandoneze
studiile la politehnică pe bravul Valentin.) Costelo are aceiaşi ochi
mângâioşi, catifelaţi, de fiinţă oropsită. Altfel, te priveşte de la
înălţimea de un metru optzeci şi doi cu ochii ăştia de fată bătută
pe nedrept, bombând un piept muşchiulos şi arătând umeri
ţepeni, destul de agresivi. Camera lui, deasupra verandei,
transformată dintr-un fel de foişor, are toate mărcile de cuţite şi
bricege înfipte în grinzile de susţinere, poze şi afişe: Joe Louis,
Toma Aurel, Max Schmelling (în uniformă de paraşutist, pregătit
să fie lansat în insula Creta), faimoasa şi plina de carne Mae West,
Viviane Romance trăgându-şi ciorapii negri, finlandezul Nurmi, cai
de curse şi sumedenie de caricaturi de Dubout, cu sobe cu burlane
cârpite sau legate între ele, şi nu cap la cap, alături de femei
mustăcioase, saşii şi cu mamele uriaşe, sub care se adăpostesc
domni bărboşi la fel de saşii, dar înspăimântaţi. Un perete întreg e
plin cu fotografiile de amator ale unei fete urâţele, pistruiată şi cu
cozi, râzând din dinţi de şoricel în prea multul soare. Fiecare
fotografie are o dată sau o floare uscată lipită sub ea. De când am
venit, de cel puţin trei sau patru ori Costelo a încălecat pe bicicletă
şi s-a făcut nevăzut. A revenit pe seară, tăcut şi preocupat,
mâncând însă cu o poftă nebună tot ce întâlnea din priviri pe
masă.
– Ce te-a mai înfometat şi bacalaureatul, i-a spus ultima oară
Valentin, pe un ton ironic.
106
 – Grozav, şi-a umplut Costelo gura cu o întreagă felie de pâine
cu unt, nedând nicio atenţie tonului. Mai e lapte?
– Pe unde te duci nu se gândeşte nimeni să te şi hrănească? Te
ţin nemâncat?
– Sunt Kneipp-işti, maestre, s-a ridicat de la masă. Cură de apă
rece şi pâine prăjită. Hai să ne plimbăm spre Buşteni, Toni. A ieşit
luna.
– Lasă-l pe Toni să-şi termine cafeaua, şi Costelo a ieşit,
fluierând.
– … Are o prietenă la Braşov. La ea se duce. O prietenă, colegă
cu el, a adăogat repede soră-mea, ca nu cumva să cred cine ştie ce.
Au dat bacalaureatul împreună.
– Nu-i cam obositor? La dus, în fine, are Timişul, dar la întors
trebuie să-l suie, şi nu e o jucărie cu bicicleta.
– Se descurcă el, n-avea grijă, şi-a aprins o ţigară cumnatu-
meu. Mă-ntreb, totuşi, chiar nu mănâncă nimic acolo?… I-ai văzut
fotografia, în cameră la Costelo, mi s-a adresat Martha. Costelo mi-
a spus că are optzeci şi şapte de pistrui pe obraz: i-a numărat.
Primăvara sunt mai mulţi, dar „nu-i poate număra, că e intern”. Le
face socoteala doar în vacanţa de vară, când are timp liber.
– Ia lăsaţi-mi băiatul în pace, a zâmbit soră-mea. Ochii i s-au
muiat într-o tandreţe de nedescris. Costelo îndrăgostit, a spus în
şoaptă. Nu-mi vine să cred că a ajuns şi la vârsta asta… şi dacă
nu intră în toamnă la facultate? i s-a schimbat brusc tonul, s-a
înfiorat. Îl ia la armată, acum, vă daţi seama?
– La ce vrea să dea?
– La medicina veterinară. Ce i-o fi venit? Nu putem să-i scoatem
din cap chestia asta. E drept că e mare iubitor de animale, o să ai
ocazia să vezi… toate pisicile şi câinii vagabonzi îi aduce acasă,
înseamnă însă să te faci şi medic veterinar pentru că îţi plac
animalele? Nu ştiu ce să spun, nici nu vreau să-l influenţez.
– Nu-l influenţa, a zis Valentin. Dacă asta doreşte, asta să şi
facă. Un medic veterinar, iubind animalele, e de o mie de ori mai
folositor decât un medic uman, nepăsător faţă de oameni. Este o
meserie ca oricare alta. Doar să şi-o dorească din tot sufletul. Ca
să nu regrete mai târziu că se-nvârte fără rost prin viaţă. Ai
terminat râşniţa?
– Dacă nu intră? şi-a repetat Elvira preocuparea, nelăsându-mă
să răspund întrebării lui Valentin. Trebuie să-i facem rost de nişte
pile… pe cine cunosc eu la minister?
– Frumos, doamnă profesoară. Valentin a stins ţigara şi şi-a
107
încrucişat braţele la piept. Frumos şi educativ. Nu m-aşteptam
tocmai din partea ta: intransigentă la note, la proptele, la dragoste.
Elvira a roşit, cred pentru ultimul cuvânt.
– În timpuri anormale, procedee anormale, a spus cu semeţie,
să-şi ascundă tulburarea. N-am chef să-l văd pe front. E singurul
meu copil.
– Să mai facem unul cât e Toni la noi, să fie martor că cel puţin
ăsta e şi al meu, nu numai al tău.
– Nu fi idiot.
Valentin se ridicase în picioare. S-a dus la ea, i-a luat capul
între palme. Ea s-a zbătut, s-a ferit, dar el tot a sărutat-o.
– … Şi dac-ai s-auzi prin vecini că soţia domnului inginer este o
scorpie şi umblă cu tot felul de învârteli, să nu plângi, Toni: e
purul adevăr. Sunt un soţ nenorocit, orfan de copii.
– Să mor de nu eşti idiot.
Dar râdea, îmbujorată. Şi m-am emoţionat: ea, Toni şi Costelo,
care se plimba sub clar de lună după vizita făcută fetei din Braşov,
erau nişte fiinţe minunate.
– Ai terminat-o? mi-a spus Valentin, după ce soră-mea ieşise cu
resturile de pe masă.
– Am terminat-o. O încercăm mâine.
– O încerci, ce: s-o încercăm. Mă descurc perfect cu motocicleta.
Terminasem Citroën-ul, de dimineaţă. (Asta se petrecea pe 5
iulie, când primisem şi scrisoarea Lilianei.) M-apucasem de el cu o
săptămână în urmă. Citroën-ul era model 1935, cu motor bun
însă, mă pricep la motoare. În ’41, Valentin îl „sabordase”, după
expresia lui, să nu-i fie rechiziţionat; blocase cutia cu viteze, îi
demontase roţile şi una din uşi. Nici când o ţinea întreagă, n-o
folosea decât pentru plimbări urgente sau ocazionale: la mare, în
alt loc unde-şi petreceau ei concediul înainte de război. Cel mai
adesea se duceau cu maşina la părinţii lui, în Turnu Severin. În
1937 îi murise şi mama (tatăl murise cu un an înainte), aşa că nici
acolo nu s-au mai dus. Obişnuit, el folosea motocicleta, un moto-
Guzzi rezistent, cu consum redus de benzină. Cu ea se ducea şi la
serviciu.
– În fond aţi fi putut să vă duceţi, tu şi Elvira, cu maşina la
Sinaia, odată ce lucraţi în acelaşi oraş.
– Elvira se duce cu trenul, are abonament gratuit. O cursă
Predeal-Câmpina, orar foarte convenabil. Maşina ne mai poate lăsa
în pană şi ea ţine să nu întârzie la şcoală. Nu te oboseşti prea mult
reparând rabla? De fapt… ţi-am propus s-o repari ca… (o extrem
108
de scurtă şovăire) ca să te poţi mişca civilizat, cu bicicleta sau cu
motocicleta nu ştiu dacă te avantajează.
Se referea la şold şi la picioare, drăguţ băiat.
– M-am uitat la Citroën – e perfect. O să m-ajute şi Costelo.
– Îţi trimit eu un mecanic de la noi. Cum faci cu permisul,
maşina e scoasă de trei ani din circuit.
– No problem. S-o fac gata, şi-i scoatem şi permis. Mulţumesc,
Valentin. Vă mulţumesc la toţi.
– N-ai de ce. Să nu-ţi rupi a doua oară gâtul sau picioarele cu
ea, că doctorii de pe aici nu sunt ca la Bucureşti.
– Costelo ştie să conducă?
– Ştie, dar nu-l interesează. Bicicleta e sport, spune. Dai din
picioare, te agiţi, rulezi. În automobil nu depui efort, iar
motocicleta e automobil fără geamuri, viteză cu roata-n fund.
Foarte bine. Cât e elev de liceu, de nasul lui este o bicicletă;
student, o să umble şi cu motocicleta. Toate la timpul lor. Ştii că
eu şi Elvira suntem destul de îndestulaţi, Toni. Totuşi, nu vrem să
ne creştem băiatul ca pe un fecior de bani gata. Nici el nu vrea.
Mai bine zis cred că Martha nu vrea, tatăl ei este maistru mecanic
la IAR, la avioane şi ca băiatul să se ducă s-o vază, preferă să vină
asudat, pe bicicletă. E Braşovul oraş mare, dar e provincie, iar
strada Marthei, tot din porţi, din ţaţe şi din cleveteli e formată,
cleveteli ca oriunde în lumea asta mare.
… M-a ajutat Costelo, a venit şi mecanicul din Sinaia, şi am
pus Citroënul iar pe roatele dosite de stăpân. Săptămâna în care
lucrasem la el a fost o săptămână de reale satisfacţii, repet: mă
îndeletniceam şi eu cu ceva. Magazia din fundul curţii unde se afla
maşina are trasă lumină electrică. M-am dus cu Valentin la ea. A
cercetat automobilul în cunoscător.
– O să meargă.
– Da… nici ca „Blue-Bird-ul” lui Campbell, fiindcă maşina ta nu
e „Blue-Bird”, iar eu nu sunt Campbell. O s-o folosesc între.
– … Ai curaj să te sui în ea?
Costelo apăruse în uşa magaziei, cu mâinile vârâte în
buzunarele pantalonilor de pânză albastră. Mesteca un fir de
iarbă.
– De terminat o terminarăm, problema e ce curaj îţi trebuie să
apeşi şi pe accelerator? Ştiu că numai aşa porneşte.
– Gata cu luna? i-a spus taică-său.
– A intrat în nori. E şi o aură în jurul ei, de n-ar ploua mâine.
– Faci iar un tur de orizont?
109
 – Ne ducem câţiva colegi pe Tâmpa, a continuat Costelo să
mestece firul de iarbă.
– De ce tocmai pe Tâmpa, a insistat Valentin şi mi-a dat cu
cotul.
– Fără semne ascunse, maestre. Ne suim pe Tâmpa, fiindcă
probabil ne-am gândit că este o ascensiune tâmpită. Auzi, tată…
– Strigă tare, să auză şi maică-ta din casă, ea zice că eşti numai
copilul ei.
– Auzi, TAT-Ă-Ă-Ă, s-a conformat Costelo, de-au zbârnâit pereţii
magaziei.
La una din ferestrele casei a apărut silueta Elvirei.
– De ce ţipi aşa, Costelo?
– E bucuros să ştie că nu ţi l-ai făcut singură, a răspuns
Valentin în locul lui, iar Elvira a dispărut imediat.
Costelo a zâmbit, i-au lucit dinţii pe întunericul din curte.
– Hai să ne facem comunişti, tată! Domnul Papuşec spune că
viitorul e al comunismului, poţi să-i şi simţi mirosul, dacă ai nas
bun. Îi spunem, adică îi spui tu, doar eşti cap de familie: „Domnule
Papuşec, uită-te bine la noi, ne-am făcut comunişti şi am venit să
discutăm cu dumneata despre asta. Să ne faci teorie, domnule
Papuşec, fiindcă, cum îi spui dumneata mereu băiatului meu şi al
mamei sale, Elvira, sora domnului căpitan Toni, adus de la
Bucureşti deoarece a dus-o prost cu avioanele, că: teoria fără
praxă e ca roata fără axă, bine zis, nu-i aşa, noi vrem să aflăm cam
cum este cu chestia asta.”
– Şterge-o. Are dreptate mama, cu obrăznicia.
– Cine e domnul Papuşec? l-am întrebat pe cumnatu-meu.
– Tatăl Marthei.
Pe Martha am cunoscut-o peste trei zile, în timp ce mă
pregăteam să mă duc la Bucureşti, să scot permisul Citroën-ului.
Eram singur acasă, Elvira plecase la Sinaia, Valentin aşijderea,
Costelo, cu bicicleta. Deschideam poarta pentru maşină, când am
văzut apropiindu-se repede pe drum o fată. Venea direct spre casă,
cu puloverul înfăşurat în jurul mijlocului, în pantaloni şi bluză
cadrilată, cu o tichie roşie pe vârful părului roşcovan, împletit în
două cozi. În picioarele goale purta espadrile cu talpă de sfoară.
Era foarte pistruiată: fata urâţică din fotografiile lipite pe pereţii
camerei lui Costelo, Martha.
– Bună ziua, mi-a spus zâmbind prietenos. Dumneavoastră
sunteţi unchiul lui Costelo… mi-a vorbit. Costelo nu-i acasă? Eu
sunt Martha Papuşec.
110
 – Costelo a plecat cu bicicleta. Cred spre dumneata.
– De mult?
– Cam de o oră.
– Ah, doamne, a făcut un gest plictisit. Eu vin încoace şi el vine
la mine… şi ne-nţelesesem. Dacă mă-ntorc la Braşov, exact când
ajung eu acasă, ajunge el iar aici.
– Ei, nici chiar aşa. O să te aştepte, duduie. M-am gândit o
clipă. Cât e ceasul la dumneata?
– 9 şi jumătate.
Cu maşina, într-o jumătate, maximum trei-sferturi de oră, o
puteam întoarce la Braşov, Costelo tot o să stea acolo cam tot atât,
la ora asta nici nu sosise.
– Suie-te, i-am deschis portiera din faţă.
– Să mă duceţi unde, m-a privit mirată.
– La Braşov.
– Zău? Faceţi asta pentru mine? s-a bucurat. Nu de zahăr
sunteţi… de zahăr-candel, că ţine mai mult!
A sărit în maşină ca o veveriţă. Până la Predeal n-am prea
vorbit. La Azuga am fost opriţi la control, dar Buştenii îmi daseră o
hârtie provizorie, până la eliberarea permisului.
– … E maşina lu’ domnu inginer, o cunosc, mi-a spus
plotonierul care se ocupa cu treburile astea… parcă noi nu ştim de
ce n-a ieşit până acum din garaj. Mi-a făcut cu ochiul. O reînnoiţi
dumneavoastră, domnule căpitan? Frontu’? mi-a arătat din degete
cu dezinvoltură, obrazul lui.
– Bombardamentul de aviaţie.
– N-aş fi crezut, a dat din cap impresionat. Noi le auzim
zumzetul când vin spre Braşov… mă credeţi că auzim şi
antiaeriana de la Ploieşti? Spunea cabanieru’ şi ăi de la
meteorologia de pe Omu’ că le şi văd. Acu’ să-mi iertaţi, da’ nu vă
faceţi sânge rău, sunteţi tânăr… şi un bărbat, ştiţi, poate să fie un
pic mai frumos ca dracu’. De alta are el nevoie, şi nu-i mai trebe’
nimica, poa’ să-l facă harcea-parcea toate avioanele din lume.
Mi-a imitat din cele două degete arătătoare ale mâinilor pe
marginea mesei de lângă el, de ce alta are nevoie un bărbat, chiar
făcut harcea-parcea de avioane… idiotul.
Totuşi, la controlul de la ieşirea din Azuga, mi-am amintit de
precizarea plutonierului: sergentul care se uitase la hârtia
provizorie, îmi cercetase obrazul şi se uitase apoi cu o sprânceană
ridicată, la carnetul elevei Martha Papuşec.
– Liberi.
111
 Am zâmbit, ambreind. Am continuat să zâmbesc.
– De ce zâmbiţi?
Fata se uita contrariată la mine, cu palmele vârâte între pulpele
subţiri.
– Prostul râde de ce-şi aminteşte, duduie.
– … Şi ce vă amintiţi? Că militarul de la Azuga s-a uitat pătrat
la mine?
– S-a uitat pătrat la mine, nu la dumneata.
A tăcut. Am privit-o pe furiş. Din profil, obrazul ei urâţel şi
pistruiat avea totuşi o dulceaţă şi ceva îndrăzneţ, poate îi da aerul
ăsta nasul în vânt şi tichia roşie aruncată pe ceafă. S-a întors la
mine şi a pufnit în râs.
– Dumneata de ce râzi?
– Ca o proastă, tot de ce-şi amintesc proastele! Eu călătoresc
excepţional, fără bătăi de cap, şi Costelo pedalează, pedalează…
acum stă de vorbă cu mama, dac-a ajuns, şi cum ştiu că la mama
vine el de obicei, mă umflă râsu’. Să nu-i spuneţi ce v-am zis, m-a
privit muşcându-şi buzele, că intră într-una din crizele lui de
demnitate, şi-mi strică vacanţa.
Până la Braşov, am tăcut amândoi. Pe pantele Timişului,
Citroën-ul patina cu 80 pe oră. La un moment dat, Martha mi-a
arătat pe geam:
– Uitaţi, i-au scos pe aviatorii americani şi engleji la soare.
Într-o livadă, aproape de rambleul căii ferate, grămadă de
busturi despuiate stau trântite în iarba necosită, jucau cărţi pe
pleduri, fumau; soldaţii care-i păzeau, retraşi mai la o parte, stau
şi ei în iarbă, cu puştile între genunchi sau se plimbau pe
rambleu. Băieţii arătau graşi şi frumoşi… care din ei îmi aruncase
bomba în cap sau cel care mi-o aruncase se-napoiase teafăr,
mestecând chewing şi aşteptând zborul următor, să arunce altui
neghiob în cap o bombă cenuşie de două mii de kilograme cu o
stea albă pictată pe ea. Sau cu un Mickey-Mouse. Sau cu un trifoi
cu patru foi.
– … Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama.
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, Martha Papuşec se făcuse
roşie.
– Costelo mi-a spus că americanii v-au bombardat, a adăugat
încet.
– N-au venit special pentru mine – sau „numai” pentru mine. I-
ar fi costat enorm escapada. Dar poţi să ştii. Nimeni nu ştie nimic,
spuneau unii dintre filosofii greci.
112
 – Socrate, de exemplu. Sunteţi un tip tare. Costelo n-a minţit.
… Ce i-o fi spus Costelo? Nu mi-am bătut mintea să şi aflu. În
Braşov, ea sta pe o stradă care urca drumul spre Poiana, din
dreptul Bisericii Negre. O maşină s-ar fi angajat pe ea cu greutate.
– Opriţi aici.
S-a dat jos.
– Nu veniţi cu mine? Haideţi, un minut. Nimeni din casă nu
mănâncă din dulceaţa făcută de mama, baremi să-i faceţi
dumneavoastră bucuria.
Am urcat împreună străduţa bolovănoasă, cu locuinţe mici,
năpădite de verdeaţă: o uliţă veche, în care soarele arunca pete de
lumină şi melancolia vremurilor dispărute. La ultima casă, Martha
Papuşec a scos un mic chiţăit.
– N-a plecat, uitaţi-i bicicleta!
A împins poarta şi a fugit spre casa ce răsărea dintre flori şi
arbuşti tufăriţi: o casă galbenă, cu pridvor de lemn şi acoperiş de
ţiglă înverzită. Rezemată de scara de piatră plină de ghivece cu
muşcate şi busuioc se afla Peugeot-ul lui Costelo. Fata a sărit
treptele câte două.
– M-am întors, Costelo!
A dispărut în casă. Am rămas la poartă şi m-am uitat jur-
prejur. Simpatic, aici. Câţiva stupi, îngrijiţi şi sistematici, se
aliniau în fundul curţii. Albinele bâzâiau printre flori, mirosea a
iarbă udă. Costelo a apărut în pridvorul cu geamuri.
– Păi ce faci, Toni? Nu intri?
– Ţi-am adus-o cu maşina familiei… şi ştiu şi eu? Trebuie să
ajung la Ploieşti pentru permis, să mă şi întorc.
– Şi n-ai timp? Lasă mofturile.
M-am uitat la ceas: nu era încă 11, de dormit tot aş fi dormit în
Bucureşti, dacă nu terminam până la 5 după amiaza treaba… mă
şi gândisem să rezolv prin Bucureşti permisul maşinii, indiferent
de numărul ei. Costelo m-a apucat de braţ.
– Mersi, bătrâne. Asta se cheamă camaraderie. Când mă-ntorc
de aici, rad velocipedul în cârcă şi merg pe blat până la Predeal cu
vreun mărfar, dar uneori am şansa să mă oprească tocmai la
Comarnic. Se mai întâmplă şi d-astea, ce, crezi că viaţa-i pardosită
doar cu unt şi pricomigdale? Adică, tu ştii. Mă gândeam să plec să-
mi caut mărfarul de ocazie… dar acum o să-l caut mai pe-nserat.
Şi pe un ton scăzut: Nu-i neapărat nevoie să-i spui săru-mâna lu’
madam Papuşec, dacă-i spui, totuşi, îi face plăcere.
Şi m-a împins în casă. În odaia în care am intrat, era umbră şi
113
linişte. O pendulă veche ticăia pe un perete, înconjurată de farfurii
la fel de vechi, de faianţă albastră. O femeie slabă, semănând leit
cu Martha, la pistrui, nas, ochi şi păr, mi-a ieşit în întâmpinare,
desprinsă de un bufet de stejar masiv, cu uşile pictate.
– Bine aţi venit la noi. Luaţi loc.
I-am sărutat mâna. Madam Papuşec a fremătat ca o fetiţă. Să fi
avut vârsta Elvirei, cu un an sau doi mai mare. Era mai trecută,
aşa cum o s-arate Martha peste ani. Simplu, dar corect îmbrăcată,
cu un aspect trist şi vetust în înfăţişare.
– … Martha, serveşte pe domnul căpitan. Vreţi un pahar cu
vin?
– Sunt cu maşina, doamnă.
– Doamna Papuşec are nişte idei teribile despre educaţie, a
spus cu seriozitate Costelo, dar îi tremurau nările. A fost
instructoare la o grădiniţă de copii, au dat-o afară legionarii.
– Ah, mă înnebuneşte nepotul ăsta al dumneavoastră, a zâmbit
un pic constrâns doamna Papuşec. Să nu mai vorbim.
– De ce v-au dat afară, m-am interesat într-o doară.
– Să nu mai vorbim, domnule căpitan, a repetat şi a luat tava
cu dulceaţă din mâna Marthei care tocmai intra în cameră.
– De nuci verzi, a clipit Costelo. Delicioasă. Dulceaţa, nu de ce
au dat-o afară legionarii pe doamna Papuşec de la grădiniţă.
Martha a pufnit în râs. Madam Papuşec l-a ameninţat cu o
privire plină de simpatie. Costelo a încălecat scaunul de sub
pendulă şi s-a uitat cum mănânc. Dulceaţa nu era rea deloc. Am
mai stat vreo zece minute şi am plecat. Martha şi Costelo m-au
dus până la maşină.
– De ce au dat-o legionarii afară pe mama dumitale? Se putea
întoarce, acum nu mai sunt legionarii la putere.
– Din cauza lui tata.
– Pe el nu l-au dat afară?
– A stat câteva luni închis, dar a venit războiul şi aveau nevoie
de el la fabrica de avioane. E cel mai bun de acolo.
M-am gândit pe drum la prietena lui Costelo şi la familia ei…
Elvira şi Valentin i-or fi cunoscând? N-o prea vedeam eu pe Elvira,
printre farfuriile şi dulceaţa de nuci verzi a doamnei Papuşec; pe
Valentin cred că l-ar fi interesat stupii şi cum de înfloreşte
busuiocul în ghivece… că tatăl fetei cu care-şi pierdea timpul
Costelo era doar un simplu maistru de fabrică de precizie, mă-
ndoiesc să-l preocupe sau irite în vreun fel: şi tatăl lui fusese un
simplu vaporean, comandând un vaporaş de pasageri făcând cursa
114
Severin-Orşova. Din acest punct de vedere, nici Elvira n-avea de
zis nimic. Dar atmosfera de harababură studiată din casa soră-mii
se bătea cap în cap cu chietudinea domestică şi tradiţionalistă a
casei Papuşec. Am zâmbit în gând, fiindcă gândisem la „casa
Papuşec”, cum aş fi gândit la un anumit tip de „casă”, conţinând în
ea şi-n cei care o locuiau, germenul de inspiraţie pentru scrierea
unui roman. (Costelo îi spunea uneori Marthei: Păpuşica; întors la
Poiana Ţapului mi-a declarat că nu-i spune aşa fiindcă e chiar
păpuşică, ci din pricina numelui de familie, Papuşec-Păpuşica.)
Nu m-am mai oprit în Ploieşti, am gonit direct spre Bucureşti. O
să-i cer şefului să mă servească MStM-ul cu permisul. Nu se putea
să mă refuze. Iar dacă o să fie nevoie de schimbatul numărului cu
unul de Bucureşti, îl schimb, Valentin n-avea de ce face obiecţii, îi
era tot una, nu voia să întrebuinţeze Citroën-ul. Poate şi scrisoarea
Lilianei să mă fi îndemnat la asta. O scrisoare destul de ciudată…
întâia de acest fel pe care o primeam:
„Mă ţin de cuvânt şi-ţi scriu, nu ştiu dacă o să am hârtie
suficientă pentru toate gândurile pe care vreau să ţi le adresez.
Poate ai să-ţi spui că sunt cam sărită de pe linie, sau că
dimpotrivă stau bine fixată pe linia mea. Să mă explic. Am făcut
dragoste cu tine aproape fără să te cunosc. Când o femeie
procedează aşa, orice bărbat este normal să gândească că o astfel
de comportare nu poate fi decât a unei fiinţe foarte uşurele în
concepţii şi apucături. Sau al unei isterice, al unei sexomane.
Primul aspect al problemei. Când o femeie face dragoste cu un
bărbat, fără să-l cunoască, înseamnă iarăşi că o face cu un scop: e
singură, e dezamăgită, are nevoie de ocrotire, de stimulent. Al
doilea aspect al problemei. Nu eram nici singură, nici dezamăgită
şi nici nu tânjeam după stimulent sau ocrotire… ah, ţi-am spus că
DEMULT voiam să fac dragoste cu tine. Da, e adevărat, that’s true,
captain. Una e să «vrei», orice femeie, orice bărbat are când şi când
asemenea gânduri, văzând un om de dorit sau o femelă
atrăgătoare. (Deie Domnul ca onor cenzura să citească bine-
dispusă confesiunile mele, am şi un cunoscut acolo, poate îi cade
lui în mână, aşa că sper să mă poţi citi şi tu BAREMI gramatical,
fără rânduri scoase.) Dar alta e să doreşti sufleteşte un bărbat.
Făcând abstracţie de cuvinte frumoase, de mângâieri sau de pat.
Înţelegi ce vreau să spun? Fiindcă tot ce urmează de aici înainte
nu mai este o scrisoare, ci o înşiruire de gânduri şi mărturisiri care
mă uluiesc şi pe mine, nu mă sfiesc s-o spun, să-ţi spun. Ce ţi-a
venit să mă primeşti cu molanul de la nea Teniţă, în seara aceea,
115
căpitane? N-a fost frumos din partea ta. Trebuia să spui «Du-te,
fata neichii, şi lasă-mă naibii în pace». Să zicem că m-aş fi dus şi
te-aş fi lăsat: aş fi fost mai mulţumită, sper c-ai fi fost şi tu. Aşa,
acum fac fel şi fel de presupuneri pe care nu mai ştiu să le rezolv
nicicum. Mi-e ruşine şi de mine, şi de tine. … Îţi sunt eu oare
partenerul ideal, voi reuşi să-ţi fiu…? Nu ca în cuplul Merle
Oberon – Laurence Olivier, astea-s doar în filme, şi mie, ca să fiu
sinceră, nu-mi prea place cinema-ul raportat la viaţă, dau
cezarului ce este al cezarului. Nu-ţi vorbesc, adică îţi scriu, ca o
fată mare. Statutul ăsta juridic l-am abandonat cam de multişor,
ceea ce din punct de vedere feminin este un mare câştig al sexului
nostru, conform acelui principiu pe care îl toceam cu ferocitate la
dreptul roman (pe atunci, zău, eram fată mare) – SUI MANCIPII
ESSE, a fi propriul său stăpân.”
… Ce mai erau şi prostiile astea? De ce or fi trebuind femeile să
complice atâta toate, când în fond ele sunt cât se poate de simple?
Un pic ruşinat ar fi trebuit să mă simt eu, faţă de Liliana; ea
realizase, însă, de ce mă întorsesem întâia oară acasă, şi nu se
arătase jignită. Nu făcea, din exaltare, o dramă într-un pahar cu
apă… dar nici pe prinţul şarmant nu-l întâlnise în persoana mea,
ca să-mi lanseze acest apel patetic şi tânguitor. În jur de 3
ajungeam în Bucureşti. Ploieşti-oraşul îl făcusem cu 100 la bord.
Începuse să mă doară şoldul, stasem cam mult înţepenit pe loc. M-
am dus direct la MStM, ştiam că serviciul durează până la 4,
oficial, oricât, neoficial.
Şeful fusese înlocuit – asta era bună! Şeful îşi luase frumuşel
chipiul şi trenciul englezesc agăţate de cuierul din colţul biroului,
pusese ordine în hârtiile în care se putea pune ordine, celelalte
hârtii în care nu se putea pune ordine bănuiesc că le distrusese
sau le luase cu el. (Procedeele întrebuinţate de Joseph Fouché n-
aveau de ce să fie trecute cu vederea chiar şi după aproape un
secol şi jumătate de la practicarea lor.) Dar etajul unde lucram noi
era la fel de somnolent ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am
vrut să mă duc la cei de la transporturi, să mă servească ei,
cunoşteam un locotenent foarte amabil şi serviabil; schimbarea
şefului nu presupunea şi o schimbare a cutumelor: nu coborâsem
etajul, când am fost rechemat să urc. Şeful cel nou mă chema la
el. I se raportase că eram în clădire. La intrarea mea în birou,
înlocuitorul fuma, cu ochii aţintiţi la uşa pe care am intrat. Între
cel care venise şi cel care plecase, mai bine mă împăcam cu
ultimul; lucrasem un timp şi cu primul, la cifru… un om tăcut şi
116
prea personal. Crucea Mihai Viteazul îi lucea discret pe unul din
piepţii vestonului de o tăietură de asemenea prea personală. S-a
ridicat şi mi-a întins mâna.
– Ne-ntâlnim mereu, domnule căpitan. Nu te laşi deloc.
– Dar nici dumneavoastră.
A râs. Extrem de scurt, şi parcă doar să arate că râde ca să-şi
manifeste curtoazia. Mi-a cercetat la fel de scurt, obraz, trup,
picioare. A părut satisfăcut de examen şi m-a poftit să iau loc.
Schimbase aranjamentul mobilierului, Fichet-ul era acum în
spatele biroului, şi biroul sub fereastră.
– N-arăţi rău, te-ai bronzat. Surprins?
– Puţin.
– Te obişnuieşti. Omul se obişnuieşte cu toate şi cu situaţii mai
complicate decât astea. Ne vizitezi întâmplător, ştiu că ai un fel
de… concediu.
– Chiar am concediu, domnule colonel.
– Bine înţeles, bine înţeles, s-a impacientat de răspuns. Am
precizat că acest concediu n-a venit la modul normal. În fine, bine
că eşti teafăr şi cu moralul nezdruncinat: e esenţialul.
Mi-am dat seama că nu-l felicitasem pentru numire. Era o gafă.
Cam târziu, s-o repar. Poate de asta era oarecum nervos. Am vrut
totuşi să-l felicit, m-a oprit la jumătatea cuvintelor.
– Felicitări se primesc doar la biserică. Cât stai în Bucureşti?
Mai ştiu că te afli undeva pe valea Prahovei, merg cum trebuie
trenurile?
I-am spus de ce am venit. A deschis sertarul, a scos un carnet,
a detaşat o filă.
– Ţi-l completează cei de jos. Să pună termen nelimitat. Şi
ştampila roşie. Când te-ntorci?
– Mâine dimineaţă.
– Aş vrea să nu pleci până nu-mi faci un raport despre tot ce ai
aflat în problema Savciuc.
– Un raport scris? m-am mirat.
– Scris şi clar, domnule căpitan. Tocmai eram pe punctul de a
te căuta. Îţi trimiteam un curier de al nostru, să nu te oboseşti cu
drumul, odată ce ai sosit, simplificăm lucrurile. Prefer să-l baţi la
maşină.
– Bat destul de prost.
– Îl dictezi căpitanului D. Aici. Eu plec şi mă înapoiez pe seară.
Sper să termini până atunci… ai mâncat?
– Un măr, la Băneasa, am spus cu seninătate.
117
 – Du-te şi mănâncă, s-a încruntat, şi te-ntorci. Şi în timp ce
ieşeam, şi-a aprins altă ţigară, fuma Plugar galbene: Raportul îl
cere urgent domnul mareşal. Apropo, maiorul Clement Boniş a fost
trimis pe front, sigur, la brigadă, din cauza piciorului.
– Şi…?
A înţeles că întrebam de cel care stase în fotoliul ocupat acum
de el. Mă oprisem în uşă, cu mâna pe clanţă. Mi-a aruncat o
privire ştearsă.
– A plecat cu un avion în Elveţia. Şi culmea, cu un avion
german. Nu ţi-a ajuns la urechi povestea? Să nu faci în raport
niciun fel de caracterizări, a trecut deosebit de repede peste
relatare.
Am coborât să-mi iau permisul, cu un soi de nelinişte în suflet.
L-am obţinut imediat. Am lipit anexa pe parbriz, şi m-am dus să
mănânc, la „Pui de urs”, colţ cu liceul Sfântul Sava, mâncasem
deseori acolo preparate reci şi delicatese. La 4 şi jumătate eram
înapoi. Noul şef plecase, mă aştepta căpitanul D., sorbind visător
dintr-o sticlă cu limonadă, înaintea unui Remington înalt. Am
dictat raportul până la opt, plimbându-mă prin birou sau stând pe
fotoliul şefului. Căpitanul D. bătea repede, în pauzele în care-mi
adunam cât mai clar gândurile de adresat lecturii domnului
mareşal, rămânea cu ochii pe clape, cu degetele abia desprinse de
ele, ca un pianist în aşteptarea intervenţiei la un sfârşit orchestral.
Cu mucul stins de ţigară în colţul buzelor, şi cu o expresie total
lipsită de interes. Am terminat, am iscălit raportul. Căpitanul D. l-
a strâns, a descuiat Fichet-ul, l-a vârât înăuntru. Cu ocazia asta
am remarcat că Fichet-ul era complet gol, şi că el avea un rând de
chei… şeful cel vechi nu umbla decât singur la Fichet, care tot
timpul era arhiplin. Plecase în Elveţia şi cu ce era în Fichet… ce
chestie.
– Şi acum? am întrebat.
– Aşteptăm, a răspuns plictisit. Spuneţi-mi… urâtă afacere.
– Cu căpitanul Savciuc?
– Cu dumneavoastră. Ce ghinion.
După dictarea raportului, chiar fusese? Şeful volatilizat, Boniş
pe front… şi pe mine ce mă aştepta? În orice caz, mă aştepta
Liliana, să-mi spună: „… Ce păcat că nu mai sunt fecioahă, dhagul
meu. Ciopâhţit cum eşti, ai fi pethecut o noapte de neuitat cu
subsemnata.” Eram frânt, de aproape douăsprezece ore nu mă
odihnisem. Ca în timpurile bune… numai că pentru mine
„timpurile bune” reprezentau altceva, oricât aş fi încercat eu să fac
118
pe frumosul; o flacără de plumb, grea şi împovărătoare, îmi ardea
membrele şi lăuntrul. Mă şi pregăteam să înjur, când a sunat
telefonul. Căpitanul D. a ridicat receptorul, a vorbit câteva minute,
apoi mi-a făcut semn şi mie să vorbesc. Era noul şef.
– Mulţumesc pentru serviciu, i-am auzit vocea. Ţi-ai făcut şi
dumitale unul, bine înţeles. Poţi să dispui, domnule căpitan. Dacă
mai avem nevoie de dumneata, ştim unde să te găsim. Bună seara.
– … A, aveţi o maşină, mi-a spus în curte căpitanul D. Haideţi
la „Bandi”, e singurul loc unde se mai poate vedea pe camuflaj o
pulpă frumuşică de femeie.
– Sunt foarte obosit, te superi dacă te refuz? Tot ce-mi doresc la
ora asta, e un duş şi un somn frumuşel ca de pe lumea ailaltă.
– Pe lumea ailaltă tot asta o să facem… nu ştiu cu duşurile cum
o să fie, cu somnul, sigur c-o să dormim somnul ăl de pe urmă,
pân’ la judecata de apoi; acolo o să ne întâlnim pe grade şi
căprării. Domnul mareşal o să facă ordine şi printre îngeri şi-o să-i
românizeze, să fim toţi o apă şi-un pământ, să n-avem probleme.
Păcat, la „Bandi” ne-am fi distrat din plin. Am onoare.
M-am dus acasă. La etaj transperantele erau lăsate.
N-am simţit nicio mişcare în casă. Am luat cheile de unde ştiam
că o să le găsesc, şi am intrat. În răcitor am găsit şi gheaţă, lapte,
nişte unt ţărănesc. Eu n-aveam „hefhigehent” ca domnişoara,
adică doamna avocat. Am băut un pahar cu lapte, şi am adormit
bându-l. Cu greutate m-am dezbrăcat ca să mă culc. Am dormit
un somn greu, şi m-am deşteptat în soneria insistentă a
telefonului: abia se luminase de ziuă. Vocea de la telefon m-a
paralizat. Era vocea Odettei.
– Dumneata eşti, căpitane? Te-am sunat şi azi noapte… dar n-a
răspuns nimeni. Alo, de ce taci? Alo!
– Cine e, am spus cu o voce pe care mi-o simţeam străină în
gâtlej. Am tăcut.
– Nu e casa… alo, răspundeţi, vă rog!
– Pe cine căutaţi?
– Vasăzică tot n-ai ţinere de minte. Căpitane, trebuie să te văd
imediat, înţelegi? Imediat. Spune-mi cum ajung la dumneata. Sunt
cu un taxi.
– Unde eşti?
– Lângă Piaţa Romană. Spune, cum ajung?
– De la Foişorul de Foc, pe Ferdinand în sus, a doua la dreapta,
pe urmă prima stradă la stânga. La numărul 15. Străduţa se
înfundă.
119
 – Să le fie ruşine pentru asta la ăi care au făcut-o. Deci până la
Foişor, apoi pe Ferdinand în sus, a doua la dreapta şi prima la
stânga. În zece minute sunt acolo.
Era patru dimineaţa. Vorbisem ca-n transă, închisesem
telefonul ca-n transă. Vocea Odettei… dar Odette, sau era cealaltă,
de care-mi vorbise Liliana. Mi-am tras pantalonii, am îmbrăcat un
flanel. La patru şi un sfert, am auzit o maşină stopând în faţa
casei. M-am uitat pe fereastră: ODETTE împingea poarta, intrase
în curte.
Purta pantaloni albi şi un scampolo marinăresc, cu mânecă
scurtă. Poşeta agăţată de umăr era un fel de sacoşă de voiaj, din
pânză cauciucată. A venit cu paşi repezi spre treptele de la intrare.
I-am deschis înainte de a suna. A clipit din ochi, fără să mă
privească.
– Eşti singur? Am uitat să te-ntreb când ţi-am telefonat – şi e de
mare importanţă.
– E de mare importanţă să nu fii o stafie, dar orice ai fi, intră.
A intrat repede. A rămas dezorientată în mijlocul holului,
privind în jur.
– Dincolo nu te-aş pofti, i-am spus. Acolo dorm şi e deranjat,
dacă ne-ar surprinde cineva, ar spune că ţi-ai petrecut cu mine
noaptea. Te-aş compromite.
– Sunt şi aşa.
A cotrobăit în poşetă după ţigări. I-am oferit eu.
– Sunt prea tari pentru mine. Ia să te văd… ştii că m-am
interesat de dumneata şi la spital. Ţi s-a spus?
– Nu.
Scampoloul pe care-l purta era negru, cu dungi albastru-închis.
Şi sandaletele puse pe piciorul gol erau negre. Şi banda ce-i lega
părul: părul scurt. Era nefardată şi foarte bronzată. Mai slăbise, i
se subţiase obrazul care-mi părea întristat.
– Eşti Odette sau cealaltă, am spus brusc.
– Cu aviatorul era Odette, a tras un fum, privind în gol. Şeful ţi-
a spus?
– Nu şeful… de ce stai aşa încordată? Parc-ai aştepta pe cineva.
– Sunt urmărită. Sper să-i fi încurcat.
– Şi ai găsit cel mai bun refugiu la mine? Sunt în concediu,
dragă.
… Era Odette sau sora ei… cum aş fi putut şti. Semănau leit.
Se auzea o maşină pe stradă. Ea s-a ridicat pe jumătate, întoarsă
spre fereastra care da în curte. M-am apropiat de fereastră: un
120
automobil stopase la poartă.
– Au venit, am auzit din spate vocea înfrigurată a matinalei mele
vizitatoare.
Din taximetru cobora Liliana, cu sacoşa plină de verdeţuri şi
fructe. Se uita mirată la Citroën-ul în spatele căruia oprise
taximetrul. A plătit şi a intrat în curte.
– Dumneata aştepţi pe cineva, s-a crispat Marianka.
– Stă deasupra.
– Figura ei nu mi-e necunoscută.
– Se pare c-aţi fost colege de liceu, am tras-o de la fereastră
(ferestrele erau închise, doar cu perdelele lăsate), fiindcă Liliana se
apropiase de unul din burlane şi căuta cheile. Negăsindu-le, a
privit o clipă casa, şi a sunat la intrare.
– Să n-o chemi aici!
– Asta ar mai lipsi. Treci, totuşi, dincolo.
Ea m-a apucat de braţ:
– Căpitane, unde-s documentele pe care le avea Heinlein la el?
Planurile acelea… ştii ceva de ele? Ochii ei mă cercetau cu reproş.
Ţi le-a dat sau nu ţi le-a dat Marianka?
– N-a avut când… cum ai spus? am tresărit.
Soneria suna iar, repetat şi lung: desigur, Liliana se proptise cu
degetul pe buton, fără să-l mai ridice de pe el.
– Nu ştiu de ce am spus aşa, a şoptit. Se crede că planurile sunt
la mine… schiţele cu eventualitatea debarcării prin Balcani. Sunt
urmărită pentru ele.
– Nu era o treabă pentru tine, pentru VOI.
Soneria încetase. Liliana trecuse în dosul casei, dar şi ferestrele
de la salonaş erau închise. Am auzit-o ciocănind la un geam.
– … Eşti acasă? Eşti acasă, căpitane?
– Mi-au pierdut urma. Până când, însă?
– Ce căutai noaptea pe stradă? am împins-o spre fotoliul pe
care stase, o auzeam pe Liliana urcând scările spre apartamentul
de sus, primejdia trecuse pentru moment. Personal nu mă mai
interesează povestea asta. O continui cu noul şef?
– N-are importanţă. Jocul se joacă până la capăt. Savciuc era
soţul meu, a adăogat încet. Pentru el joc jocul. Ochii de tătăroaică
se învăluiseră şi mai mult în tristeţea pe care i-o remarcasem la
sosire. Maiorul Blagoerov… S-a oprit şi şi-a muşcat iar buzele. Dar
a continuat cu o scuturătură din cap: … maiorul Blagoerov spune
că este la germani. Încă. Dar planurile lui, Heinlein le-a dat sau
trebuie să le dea, când… când s-a întâmplat ce se ştie.
121
 Ce tari erau fetele astea, ce tare fusese şi cea care a murit. O
undă obscură de înţelegere mi s-a strecurat în suflet: de Odette,
mă gândisem la un moment dat că sunt chiar îndrăgostit. Ce
suflete ciudate… n-aş fi crezut.
– Fronturile sunt pe cale de a se prăbuşi… ah, nu mai am
ţigări. Vrei să-mi dai una din care fumezi dumneata? Mulţumesc.
Americanii desenează cămile pe pachetele cu ţigări, dar SS-ul n-a
abandonat capul de mort, ca emblemă. Ei nu se joacă, nu s-au
jucat niciodată cu nimic. Am nevoie de planuri, să-l schimb pe
Savciuc cu ele. Maiorul Blagoerov mi-a spus că este o soluţie. Din
punctul lor de vedere, varianta balcanică este intolerabilă: sunt
slavi şi nu-şi vor teritoriul străbătut decât de către ruşi. De nimeni
altcineva.
Vorbea clar, fără ezitări. Îşi recăpătase sângele rece şi
stăpânirea de sine. Bizară dimineaţă mă întâmpinase: odată cu
raportul cerut de noul şef al biroului, socotisem că se-ncheiau, cel
puţin până în septembrie când îmi expira concediul medical, şi
amintirile mele bulgare, recunosc nu prea plăcute. (Şi în ceea ce
mă privea, şi în ceea ce-i privea pe ceilalţi.)
– Cine te-a urmărit?
– Cred că era Schaki Herner.
– Karin? E aici?
– Da. A zâmbit abia simţit, un zâmbet repede reprimat. Nu se
poate să-i fi uitat circomferinţa coapselor.
– Nu uit şi că îi plăcea, cu aceeaşi voluptate cu care-şi arăta
picioarele, să împuşte noaptea pisici pe stradă. Te poate aştepta o
soartă asemănătoare, îţi dai seama? Sau, atunci, pe banca de
lângă biserica Nevski, eram cu sora dumitale?
N-a răspuns.
– … Şi? a spus într-un târziu.
Era în acest „şi” atâta nepăsare şi curaj, că am vrut să-i sărut
mâna.
– Ai să mă ajuţi să le găsesc, s-a uitat drept în ochii mei.
– Nu, n-am să te ajut. N-am voie. Eu sunt scos din joc.
– Spune-mi, a murmurat, spune-mi… cum a fost atunci?
– Nu, nici asta n-am să-ţi spun. Bei o cafea?
Şi a sunat telefonul. I-am spus repede, de ce oi fi procedat aşa?
– Schimbă-ţi vocea şi zi că e greşeală.
A ezitat, totuşi a ridicat receptorul.
– Da. (Nici eu nu i-aş fi recunoscut vocea.) Alo… A pus
receptorul în furcă. A închis.
122
 Paşii Lilianei mi-au parvenit prin tavan, străbătând camera de
deasupra. Acolo avea pus telefonul. Ea sunase… tâmpită situaţie,
de un tragi-comic sinistru: în faţa mea, o femeie hăituită,
angrenată într-o acţiune subterană, periculoasă şi consumându-se
pe muchea unei prăpăstii, iar dincolo de tavanul cam afumat (abia
azi remarcasem că apartamentul necesita o zugrăveală serioasă), o
altă femeie, socotindu-mă un om de nimic şi un impostoh scabros.
Viaţa părea să-mi ofere cu tot dinadinsul o parte din surprizele
hazlii – maligne pe care le oferă uneori anumitor muritori, aleşi cu
o perfidă nonşalanţă. În sfârşit, asta era situaţia.
Când m-am întors cu cafeaua, adormise ghemuită în fotoliu. I-
am tras un scăunel sub picioare, i-am pus o perină sub cap; nu s-
a trezit: a scâncit doar, lăsându-mă să-i aranjez culcuşul. Mai
mult de o oră am stat lângă ea, fumând şi privind-o cum doarme.
Era Odette, era cealaltă, parcă era Odette şi parcă nu era. În clipa
aceea din blocul ei, când o apucasem de mână, întrebând unde-i
adăpostul, ea întredeschisese buzele, răspunsese în locul ei
aviatorul. Rămăsesem pe retină cu gura ei şi expresia acelei guri
contorsionate de teroare. Femeia de azi din fotoliu dormea cu
buzele întredeschise, destul de calm şi relaxat: expresia buzelor
era asemănătoare, ca formă şi personalitate, cu cele din clipa
bombei… dar nu erau două surori gemene? Nu le alternasem eu,
probabil, în întâlnirile mele de la Sofia? Şi ca iluzia să fie şi mai
pregnantă, un miros amărui, vag şi stins, urca din scampoloul de
doliu… dulce şi curajoasă dispărută… ai devenit la rându-ţi o
obsesie a lui Baudelaire. Să nu mai gândesc. N-aveam voie. Un
timp, sus la Liliana a fost linişte. Acum a răspuns semnalul tare al
radioului, s-a redus, ceva a căzut pocnind pe duşumea. Am mai
auzit sfârâitul transperantului ridicat. Ce trebuia să fac? Ceasul
arăta şase şi jumătate… să urc, să-i explic că, oricum, a fost o
întâmplare neprevăzută şi că cine venise la mine n-avea interes să
fie întâlnit, astea aş fi putut să i le spun şi la telefon, când mă
sunase: pentru că ea mă sunase, nu mai încăpea îndoială. Am
întârziat să iau o hotărâre, tocmai bine ca s-o văd apărând de
după colţul casei. S-a dus la lada cu gunoi, i-a ridicat capacul, a
aruncat în ea verdeţurile aduse… de ce le-o mai fi adus, ca să le
arunce. Ţinea în mână şi un geamantănaş mic. La poartă a şovăit,
a revenit spre casă. N-o mai puteam vedea, am auzit un fâşâit uşor
sub uşa de la intrare, pe urmă a reapărut, şi a plecat. Drace, nu
mă comportasem chiar ca un „monsieur”… nici să alerg după ea pe
stradă nu-mi venea. M-am dus la intrare: îmi vârâse o foaie de
123
hârtie pe sub uşă. „Mă-ntorc la Dărăşti, venisem doar să iau câte
ceva pentru Mili. De ce te-ai ascuns? Nu înţeleg. Întreg drumul m-
am gândit că te-aş putea găsi acasă. Ştiam eu c-ai să mă tratezi ca
pe o femeie de COLORATURĂ, mai ales după scrisoarea fantezistă
pe care ţi-am scris-o. Sper că n-ai luat-o ad litteram. Îmi pare rău
că nu te-am văzut, şi sunt bucuroasă că, graţie MIE, colinzi ţara în
chetă de verificări substanţiale. La Dărăşti stau până la sfârşitul
lunii.” Şi un post-scriptum: „Ce-i cu maşina din faţa casei, e a ta
sau a ei?”
La şapte, vizitatoarea mea s-a trezit – bine şi la ora asta. În casa
părintească, unde nu dormiseră ca femei decât mama şi soră-mea,
începuseră să mai doarmă şi altele… ce ţi-e şi cu somnul femeilor,
cad în el pe unde apucă. S-a întins, a deschis încet ochii. Întâi n-a
ştiut unde se află, a tresărit şi şi-a ridicat capul de pe perina pusă
de mine pe spătarul fotoliului.
– Ţi s-a răcit cafeaua. Ştii că nu sforăi? Asta-i mare lucru. Bună
dimineaţa.
– Am dormit mult? Era jenată. Te rog să mă ierţi. Habar n-am
când am adormit. Ţi-am produs bătaie de cap?
– Mi-ai produs mereu, aşa că nu mai are importanţă.
Nenorocirea e că eu trebuie să plec din Bucureşti, de fapt eram
revenit de ieri, doar pentru câteva ore. Dar asta nu mă împiedică
să-ţi mai fac o cafea, dacă ţii minte îţi sunt dator două, din acea
cafea naturală păstrată pentru mutti, am privit-o cu nepăsare, şi-n
acest timp dumneata ar fi bine să te duci să faci un duş. E un
boiler în baie, dispune de el.
Bându-ne cafeaua însoţită de un pahar cu lapte, după ce, graţie
apei calde şi reci îşi ştersese somnul din ochii ei migdalaţi, nu i-am
spus decât:
– Să nu te miri că nu-ţi pun întrebări sau nu te descos.
Abandonează pista. Indiferent de cine te dirijează.
– Pot să dau un telefon? a fost singurul ei răspuns. N-ai
remarcat la telefon vreun ecutor?
Nu mă ocupasem de problemă, cu toate acestea m-am uitat
dacă nu este un fir separat. Nu era.
– … Dobro utro… a zis după câteva clipe în receptor. Ne… ne.
Neamam nişto protiv. Dobre. Mnogo săm vi blagodarna… kolko e
ceasăt? Ne, do osem, osem i cetvărt. Da, nepremenno. Razbira se.
Dovíjdane.36 A închis.

 Bună dimineaţa. Nu… nu. N-am nimic împotrivă. Bine. Vă sunt

36

124
 – Blagoerov? am întrebat-o.
– Da. Ziceai că nu pui întrebări.
– Nici nu pun. A terminat de citit Thomas Mann?
– Ce: Thomas Mann?
– Când l-am întâlnit la Sofia citea „Măreţia şi pătimirile lui
Richard Wagner” de Thomas Mann. Un portar de hotel cult, mi-am
zis. Citind cărţi interzise în cel de al treilea Reich, ocrotitorul de
moment al ţării lui.
Brusc, s-a făcut palidă.
– Eşti sigur? a şoptit. Cartea era a lui Savciuc. Şi la fel de brusc:
Plec, căpitane. Cât este ceasul?
– 8 fără un sfert.
– Mulţumesc pentru noaptea acordată. Poate o să ne mai
vedem… după concediul dumitale.
I-am reţinut mâna într-a mea.
– De fapt unde stai?
– Fiindcă am aţipit la dumneata? Ici şi colo. Ţi-am spus că sunt
urmărită.
Zâmbea din dinţii ei albi, cu capul dat pe spate, înfruntându-
mă… era Odette, ea avea aceste atitudini: să înnebuneşti, nu alta.
– De unde mi-ai ştiut adresa?
– Telefonul, adresa mi-ai dat-o dumneata. Nu-i greu de aflat un
număr de telefon. La revedere.
– Dacă poţi să mai aştepţi zece minute, te duc cu maşina unde
vrei să ajungi. Sau te las în drum, m-am corijat remarcându-i
pornirea spre refuz.
A acceptat. Am dus-o până aproape de începutul Pieptănarilor.
– Aici.
A sărit jos, s-a plecat pe portieră.
– Pentru informaţia cu Thomas Mann am să te sărut în gând.
A rămas lângă maşină, şi am înţeles că nu dorea să aflu şi unde
se duce. Am virat şi m-am depărtat. Prin retrovizor, am văzut-o
stând în loc, uitându-se după mine. Mi s-a strâns inima. „Să nu ţi
se mai strângă”, mi-am înregistrat gândul, „toate sunt în urma ta.”
Nu era chiar aşa, dar am dorit cu ardoare să fie aşa. În urma mea,
acum, era şi Dărăşti, naiba ştie cum îmi venise şi asta în gând. Şi
la Dărăşti era Liliana, nu mă purtasem cum trebuie cu câteva ore
mai-nainte. O fi ajuns? Era 8 şi douăzeci. Cu o singură răsucitură

foarte recunoscătoare… cât e ceasul? Nu, pe la opt, opt şi un sfert. Da,

neapărat. Se înţelege. La revedere.
125
de volan am întors în dreptul fabricii Adesgo, tăind drumul unui
tramvai abia pornit din staţie şi m-am dus la Dărăşti. La nouă şi
zece eram acolo, mă ţinuse o barieră la centură, în rest nu ştiu să
fi lăsat vreo maşină în faţa mea: le-am depăşit pe toate, şi pe cele
militare. În Bucureşti se dăduse pre-alarma. Dar pe uliţele satului
însorit, forfota era în toi. Foarte mult tineret. Printre duzii
scuturaţi în praf, cucoane în şorturi umblau după ouă, domnii
stau în pijamale pe băncile din faţa caselor destul de nearătoase,
privind unii la alţii sau cum se împerechează câinii. Se auzeau
gramofoane, apeluri vesele. Depărtat de tot, bubuia antiaeriana.
Mă aflam în hinterland-ul celor zăpăciţi de spaimele oraşului. O
cârciumă cu umbrar lungea colţul unei uliţe. Un căpitan de „aţă”,
cu picioarele întinse sub masă, bea scârbit rom. Lângă masă,
dormeau câţiva purcei. O slujnică a ieşit din cârciumă, cu o cană
de tablă. I-a zvârlit conţinutul lângă pălimarul umbrarului. Bluza
albă era pătată de sudoare în dreptul ţâţelor ascuţite, ca de
negresă. Căpitanul a urmărit-o la fel de scârbit, cum după ce a
deşertat cana, se scărpina la o subţioară păroasă, privind în gol
praful alb de pe drum. Am oprit. Nimeni nu mi-a consemnat
apariţia. M-am dat jos din maşină şi am intrat în cârciumă. Goală
şi destul de asortată în băuturi, mezeluri şi conservării.
Cârciumarul, în cămaşă cu mânecile suflecate, mânca la tejghea
roşii cu jumări.
– Spune-mi, unde stă… M-am oprit: cum să întreb? Unde stă
nea Teniţă?
– Îi sunteţi rudă? mi-a spus cu gura plină, pironindu-mi
cicatricea de pe obraz.
– Caut o familie.
– Aşa da. Că nea Teniţă îi zicem noi, ăştia de-l cunoaştem şi am
crescut împreună. Şi-a şters gura cu dosul palmei de luptător gras
de greco-romane. Partenie Bujorescu… da, e o familie acolo, cu
două domnişoare. Ieşiţi la răspântie şi la stânga, în cap: lângă
monoment, o casă bună, cu grădină. Aveţi maşină… vă trebe’ nişte
bonuri de benzină?
Se găseau cam de toate pe aici. N-am ajuns la monoment, un
soldat în mână cu un steag, privind ţintă la turla bisericii de vizavi,
parcă aşteptând să iasă din ea duşmanul visat în nopţile de
santinelă: spre mine venea săltat, într-o rochiţă transparentă şi
înflorată, sora Lilianei, Mili. Am încetinit. A dat să treacă înainte,
aruncându-mi o uitătură demnă.
– Bună dimineaţa. Liliana e acasă?
126
 A întors mirată capul. Nu m-a recunoscut imediat, dar probabil
că vorbise cu soru-sa. S-a apropiat roşie în obraji.
– Ce… ce surpriză! Bună dimineaţa, domnule căpitan. Da, e
acasă, s-a culcat. Haideţi, e peste drum!
Casa lui nea Teniţă era de adevărat o casă bună, de zid, cu
acoperiş de tablă. Glicinele urcau pe veranda cu coloane albe.
Pomii din grădină erau cireşi şi meri altoiţi. Un hamac atârna legat
de două trunchiuri, cu un pled şi o perină albastră în el.
– Poftiţi, poftiţi… tata e la apă şi nea Teniţă s-a dus cu vaca la
taurul comunal!
Râdea. Semăna cu Liliana, era mai grăsuţă şi mai minionă.
Ochii îi avea în două culori, galbeni-verzui.
– Lili, Lili, ghici cine a venit să te vadă? Eu plec, mi-a spus, mă
duc să fac rost de o pasăre, nea Teniţă nu şi le taie pe ale lui decât
de sărbători şi onomastici. Doar puiul pe care vi l-am trimis, l-a
tăiat pentru mine. Liliana! a ciocănit în geamul de lângă verandă.
A dispărut val-vârtej pe poartă, înfăşurându-şi rochia în jurul
pulpelor. La urma-urmelor, ce căutam aici, prezenţa mea era cam
echivocă. Fereastra s-a deschis şi-n cadrul ei a apărut Liliana:
ciufulită, cu bluza de la pijama descheiată la piept.
– Ce sthigi… cine mă…?
M-a zărit şi a făcut ochii mari. Câteva momente a stat cu mâna
pe încuietoarea ferestrei, uitându-se nemişcată la mine. Apoi şi-a
trecut mâna prin păr.
– De ce ai venit, a spus încet.
– Ca să nu înţelegi greşit dimineaţa de astăzi.
– Ehai acasă, deci. Am ştiut. Inthă, te hog, vhemea lui Homeo şi
a Julietei a thecut de mult şi de Dăhăşti.
Am intrat, mai bine zis am suit veranda. Liliana a ieşit şi ea,
părea stânjenită. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt, pe nişte fotolii
de răchită. Pe masa dintre ele era un castron cu cireşe. A luat un
pumn şi a început să mănânce. Îşi încheiase pijamaua la piept.
– Foloseşte, căpitane. Cu ce ai venit?
– Cu maşina cumnatului meu. N-ai brodit-o cu presupunerea:
sunt un biet ofiţer pârlit, şi la propriu şi la figurat. Un lefegiu de
stat în concediu medical. Îţi mai spun că a fost o femeie la mine,
absolut întâmplător şi pentru un motiv pe care nu pot să-l discut
cu tine, şi nu ţi-o puteam prezenta. După ce a plecat, am pornit
încoace.
A tăcut, mâncând cireşe. Într-un târziu a terminat, şi-a frecat
palmele. Avea o pijama tare nostimă, verde, cu pinguini negri.
127
 – De ce?
– Am vrut să te văd.
– Şi dacă eu nu vheau?
– Îmi spui: nu vheau să te văd, şi plec.
– A, nu, s-a impacientat. Ţi-am mai spus, eşti omul cahe
phefehă situaţiile cel mai simplu de ieşit din ele. Eu sunt mai
complicată. Îmi phomiseseşi să luchezi numai în sehviciul meu. Nu
te ţii de phomisiune. S-a plecat deodată peste masă. Ochii i-au
scânteiat ca două lumini: Dhagă, dhagă, ce fehicită sunt că ai
venit. Cât stai?
– Aş vrea să fiu pe seară la Poiana Ţapului.
– Doah atât, a murmurat. Iar eu m-am trezit spunându-i:
– Dacă n-ai ce face, vino cu mine.
– Sehios? a sărit de pe fotoliu. Vohbeşti sehios?
– Da. O săptămână de munte nu-ţi strică. (De ce i-oi fi spus
asta, doamne-iartă-mă.)
A sesizat limitarea. A zâmbit.
– … N-ai pehsonalitate, căpitane. Eu pot să stau şi la un hotel,
la o gazdă, nu neapăhat la soha ta… acolo mă duci?
– Acolo.
– Ce-o să se bucuhe, a scos un chiot. Phesimt că n-o să mai
poată de bucuhie, totdeauna suhohile măhitate adohă ca fhaţii loh
buhlaci să le vină în casă cu femei. Mai ales cu femei divohţate. Cu
expehienţă.
– N-o cunoşti pe soră-mea.
– Ba o cunosc. Tocmai d-aia. Când plecăm?
– Şi acum.
Am plecat imediat după unu. Am mâncat cu Mili, cu tatăl lor şi
cu domnul Partenie Bujorescu, zis nea Teniţă, pe verandă. Tatăl n-
a întrebat nimic. Mili se uita la Liliana într-un mod ciudat, parcă
chinuindu-se să priceapă ce i-o fi venit sor-si să vorbească cu
locatarul de sub podelele lor, acum, când trei ani de zile nu-i
acordase o atenţie mai mare decât îşi acorda pusului sandalelor. În
schimb, nea Teniţă era chiar o „comoahă”: de aproape şaptezeci de
ani, înalt, slab, fără dinţi în gură, fără nevastă, fără copii. Fusese
ţărănist, apoi liberal, apoi iorghist şi acum era de profesie
împotrivă:
– … Cu legionarii nu m-am băgat, nu-mi place violenţa şi
dreapta. Nu-mi place fascismul. Sângele. Mussolini d-aia a şi păţit-
o. D-aia or s-o păţească şi alţii. Eu, domnule căpitan, sunt omul
legii şi al dreptăţii. Beau cu măsură, trăiesc cu măsură. Tot
128
românul trebuie să facă aşa. Că am schimbat partidele? Le-am
schimbat că aşa am vrut eu să le schimb, nu că-mi schimbam şi
vederile sau credinţele politice. Alea rămâneau ascunse-n mine.
Dacă mata-ţi închipui că politicienii noştri nu vreau alta decât o
căsuţă, un automobilaş, o moşioară şi dividende la împărţeală, te-
nşeli amarnic. Idei d-astea „politice” am şi eu. Că noi, românii,
doar doi oameni am avut cu idei politice ca lumea: pe Ştefan cel
Mare şi pe Cuza. În rest, bizantini şi şmecherii avocăţeşti… să mă
scuze domnişoara a mare, să mă ierţi şi dumneata, domnule
căpitan, că eşti ofiţer, şi d-aia ai umblat prin şcolile militare.
Mili făcea haz. La ultima frază, la masă s-a lăsat o tăcere
jenantă. Ce să spun… nu mai puteam eu de asta şi de ce spunea
nea Teniţă. Îmi plăcea totuşi, cum vorbea. Până la pensionare,
fusese şef de gară la una din staţiile liniei de centură. Om
gospodar şi isteţ, uns cu toate alifiile. Am băut şi din molanul
cunoscut, pe urmă tatăl s-a dus să se culce. Înainte, a chemat-o la
el pe Liliana: mi-a spus că a întrebat-o dacă n-are nevoie de bani,
şi i-a dat cu sila zece mii de lei. „Cu împhumut, până la toamnă.”
Mili s-a dus şi ea la Argeş, o strigaseră la poartă câţiva adolescenţi
pieptoşi, cu mustăcioare şi frizuri gominate. Eu şi Liliana am
rămas singuri cu nea Teniţă. De fapt eu am rămas cu nea Teniţă,
Liliana se dusese să se pregătească de drum. Nea Teniţă avea şi el
patima plăcilor, dar de altă manieră: imprimări cu Iulian, Bolin,
Tănase, în sketch-uri humoristice, imprimări cu Leonard,
Titulescu, plus toate tangourile româneşti la modă; separat, piesele
de rezistenţă universal valabile: Ramona, Valencia, Ay, ay, ay
Princecita. A vrut să mi le pună, m-a scăpat Liliana. Dar tot nu s-a
lăsat până nu mi-a cântat cu ochi lăcrimoşi:

Pe fostele cărări a mele,

Creşte azi iarba pe ele…

Şi până nu mi-a pus o singură placă, cu mişcări de o

religiozitate deosebită. Liliana ridicase excedată ochii în tavanul
verandei, acolo adusese nea Teniţă gramofonul, de altfel modern şi
ultimul tip. (Din cele care se întrebuinţau în paralel cu pick-up-
urile.) Vocea lui Iulian, într-una din imitaţiile lui cu dublu sens.
Nea Teniţă o asculta visător, complet nemişcat, şi bănuiesc că o
auzise, nu glumă, hârâitul plăcii nu lăsa îndoială. Am ascultat-o şi
noi, Liliana muşcându-şi buzele.
– … Mare şi Iulian ăsta, ne-a spus nea Teniţă, ridicând
129
diafragma gramofonului. Imită femeia româncă de mahala.
Grozavă. Vă pun şi Nunta lui Ştrulică! Sau Taxatoarea de tramvai.
– Plecăm, nea Teniţă, şi aşa am întârziat, s-a ridicat Liliana de
pe fotoliul de răchită.
La poartă, cu paharul cu vin în mână, în timp ce ne suiam în
Citroën, el a clipit complice din ochi:
– Şi dacă se-ngroaşă gluma, că buba se sparge curând, nu mai
ţine… eu aici rămân, ştiţi un-să mă găsiţi… tocma bine, iese şi
ţuica de prună şi dudă, iese şi magiunu’… nu ne pasă.
A ridicat sus paharul şi s-a lăsat moleşit pe gardul din spate,
din noroc în imediata apropiere. O parte din drumul înapoi spre
Bucureşti, Liliana a stat cu capul rezemat de capitonajul portierei,
cu ochii închişi. M-a impresionat câtă mulţumire putea să i se
oglindească pe obraz. La un moment dat a spus tare, tot fără să
deschidă pleoapele:
– Tâmpenia asta a lui nea Teniţă îi plăcea şi fostului meu
băhbat, mă asasina cu ea. Ca să scape de ce nu avea voie să scape,
mi-a pus-o şi în noaptea nunţii, şi-ntheaga lună de miehe, cahe în
loc să aibe culoahea nohmală, a fost o lună de culoahe albă şi de
ghoază… Coana Manda în lumea bună… ce idioţi pot fi unii
oameni.
– De ce? Un amuzament ca oricare altul. Viaţa nu poate fi
privită numai din punct de vedere al filosofilor, citind numai Don
Quijote sau ascultând numai Haydn sau Saint-Saëns. Mai trebuie
şi chestii simple, pentru minţi simple.
– Pot să te săhut? a deschis ochii.
– După ce ocolim căruţa asta, să nu mă săruţi în ea.
S-a întins spre mine şi m-a sărutat pe obraz. După ce am ocolit
căruţa… era ascultătoare şi calină: din nou, unda de duioşie mi s-
a furişat în suflet şi m-am bucurat că o să vină cu mine la soră-
mea. Pentru întâia oară în viaţa mea simţeam cu adevărat nevoia,
dorul de a mă însoţi cu o femeie. Şi, fără prejudecăţi, cu o femeie
ca EA.
– De ce te-ai făcut tu ofiţeh, Toni?
– Habar n-am. Cred că mi-a plăcut să port uniforma militară.
– Te-ntheb fiindcă nu eşti ca ceilalţi. N-ai suflet şi mentalitate
de ofiţeh.
– Cum sunt sufletul şi mentalitatea de ofiţer?
– Am cunoscut destul de puţini… i-am ocolit, ştii? În hăzboi e
altfel, ofiţehii luptă, îşi dau viaţa, pe timp de pace, se plimbă doah
pe Calea Victohiei, sau mehg la ceaiuhi să-şi zohnăie pintenii la
130
tangouhi.
– Şi ai vrea ca în timp de pace să se lupte între ei? Văd însă că
nu mi-ai răspuns la întrebare.
– Ba da. Dah stăm în aceeaşi casă de thei ani, nu te-am văzut
cu cizme, cu femei, cu ohdonanţă în tâhlici, plecând după ţigăhi
sau băutuhă… ehai meheu singuh, şi auzeam meheu cum asculţi
muzică. Mi-au plăcut meheu ochii tăi. N-ai ochi de ofiţeh. Ochii
sunt oglinda sufletului. Tu ai alţi ochi. –
A tăcut. Privea drept înainte prin parbriz. Câmpurile alergând
în sens invers goanei maşinii erau prost sau deloc culese. Pe un
dâmb, câţiva copii înălţau zmeie: ne apropiam de oraş, se mărise şi
circulaţia pe şosea.
– Îţi plac copiii?
– Da.
N-a mai zis nimic. Acasă n-am stat decât vreo trei sferturi de
oră. Am aşteptat-o jos la mine, să-şi ia cele necesare. Între timp,
am ascultat radio-ul: nimic interesant. Un comentator oficial
rezuma pe un ton la fel de oficial că întreaga ţară, în aceste clipe
grele, trecătoare, bine-nţeles, e alături de armată, de rege, de
conducător, încrezătoare în sprijinul şi forţa indestructibilă a
marelui Reich, şi a prietenei Führer-ului… (şi cu Diktat-ul de la
Viena, şi cu celelalte cum rămânea?) Tonul comentatorului se
umfla, pomenind de inconştienţa unora care ar dori ca războiul
sfânt, cruciada noastră naţională să înceteze. Anglia continua să
fie bombardată cu bomba volantă cu reacţie V1… ce fericire că n-
au avut-o americanii la 4 aprilie şi pentru mine. Am schimbat
postul cu Berlin: cânta Erna Sack, apoi Peter Kreuder, la două
piane. Liliana a apărut în mare ţinută, elegantă şi modestă în
acelaşi timp, în pantaloni de shantung. Ca s-o impresioneze pe
Elvira. Sau pe Valentin. I-am spus.
– Ca să te onohez pe tine. La oha asta nu ţin la alte imphesii.
Bucureştii nu fusese vizitat decât de câteva avioane de
observaţie. Valul bombardierelor se-ndreptase spre Ploieşti. Am şi
fost îndrumaţi de controale, prin ocolişul de la Băicoi. Dar fumul
incendiilor de la rezervoarele cu păcură şi petrol de la Astra, Vega
şi Pebeoil încă persista. În soarele căzut spre dealuri, barajul de
baloane scânteia roşiatic. Şi un Liberator doborât de grelele tunuri
AA lucea la fel pe o arătură. Înainte de şase eram în Sinaia,
treceam de vila Zendler, cu tăpşanul din jurul ei plin de
baracamente germane Todt. La hotelul băilor, ni s-a făcut semn la
prioritate; venea regele de la Foişor: el conducea, îi plăcea la
131
nebunie chestia asta, urmat de o suită de maşini cu civili şi ofiţeri.
Îl precedau alte trei maşini cu chipie ornate cu frunze aurii de
stejar. Colocviu de lucru. Liliana mi-a pus palma pe braţ,
fredonând:

Întâi veneau guahzii ce-l păzeau,

Băhbaţi viteji, şi theizeci copii de ca-a-să.
Întâi veneau guahzii ce-l păzeau
Şi-n sthaie scumpe îmbhăcaţi e-hau.

– … Ahlesiana, mi-a spus mândră. De ce nu l-ai salutat pe

hege?
– S-ar fi oprit să mă întrebe ce mai fac, cum o duc cu sănătatea
şi de ce n-am mai trecut pe la el să ne jucăm de-a leapşa pe
ouatelea.
– Ce nostim, mi-a strâns braţul. Păcat că-i cam bâlbâit, încolo e
fhumuşel şi phezentabil.
– Exact inversul de cum ar trebui să fie un rege, când ai
straşnicul noroc să posezi aşa ceva. Poţi însă să-i scrii o scrisoare
de simpatie, are şi un secretar pentru chestii d-astea.
– Îl ştiu, îl cunoaşte Mili. Nu, dacă-i schiu, îi schiu să te
decoheze.
– Pentru?
– Penthu că m-ai cunoscut pe mine… opheşte!
Am oprit în dreptul cofetăriei Grigorescu.
– Să luăm o cutie de bomboane… sau nişte phăjituhi. Să nu
mehgem cu mâna goală, nu-i fhumos.
– Avem timp, am ambreiat şi am angajat maşina pe panta ce
ducea spre Furnica.
– Unde mehgem?
– Ajungem imediat.
Lângă mânăstire am oprit iar. Pensiunea „Marianti” se afla
vizavi, stasem deseori în ea înainte de război, când treceam
întâmplător pe Valea Prahovei şi nu ţineam s-o deranjez pe Elvira.
– Aşteaptă-mă o secundă.
Am intrat în vila cu două etaje. Sigur că am găsit loc, avea doar
etajul de jos ocupat, „de ofiţeri germani liniştiţi şi civilizaţi,
domnule. Nu mănâncă la noi, au popotă proprie.” Doamna drăguţă
s-a încruntat puţin, văzând că-i vorba de o singură noapte şi de o
cameră de două paturi.
– Ştiţi, mi-a spus cu ochii plecaţi, în timpuri normale, noi nu
132
închiriem decât pentru minimum o săptămână. Dar cu războiul, a
ridicat ochii spre tavan, ştergându-mi chipul cu o uitătură furişă şi
rapidă, suntem obligaţi la concesii, timpurile sunt destul de…
neplăcute. Şi trebuie să şi trăieşti, a lăsat din nou ochii în jos.
Domnii germani sunt încartiruiţi, vă daţi seama.
Am achitat camera (un preţ cam piperat), şi am ieşit să iau
valiza Lilianei.
– Nu mehgem la soha ta? s-a mirat.
– Mâine dimineaţă. Ne odihnim noaptea aici, i-am spus pe un
ton pe care l-aş fi dorit insinuant, ca să presupună că m-am oprit
special la pensiune; fiindcă a doua zi, sigur că situaţia noastră
avea să se schimbe. De fapt, voiam să-i dau un telefon Elvirei, s-o
anunţ că nu sosesc singur. Aş fi putut da telefonul din Bucureşti,
dar ideea îmi venise pe drum. Liliana şi-a tras tricoul pe coapse şi
a zâmbit, cu capul plecat pe un umăr.
– … Numai şi penthu că eşti încuhcat, şi mehiţi să te iubesc.
Zâmbetul i-a pierit… Chezi c-o să ţi se facă obiecţii de… phincipiu?
La asta nu m-am gândit.
– Nici să nu te gândeşti.
Ne-am dus sus la vilă, ea s-a schimbat cu o fustă şi o jachetă
groasă de lână şi am plecat să ne plimbăm. Ce era odată în
Sinaia… orăşelul părea astăzi mai mult pustiu. Doar ferestrele
camuflate ale Cazinoului, prin care răzbăteau acordurile muzicii,
mai dau o oarecare viaţă aleilor din parcul odinioară pulsând în
freamăt şi veselie. Acum, sub ramurile castanilor pletoşi se
plimbau fritzi de pe malurile Balticei şi ofiţeri români în
convalescenţă. De asemenea, aviatorii veniţi în refacere după
zborurile pe Stukas-uri. Puţine femei, civili rari şi foarte grăbiţi.
Am urcat încet în amurgul căzut pe nesimţite, drumul Mânăstirii,
spre Riegler. Masa se servea la pensiune până la nouă. Am mâncat
o îngheţată excelentă şi am băut mazagran cu frişcă. După asta,
ne-am aşezat pe o bancă de pe aleea care ducea la Peleş, şi ne-am
uitat la pădure. Patefonul de la Riegler abia se mai auzea cu Blaue
Himmel-ul lui. Pădurea încremenise sub razele soarelui ce se
retrăgea spre munte… şi munţii, văzuţi pieziş, parcă mureau şi ei
în blocurile lor de stâncă şi se retrăgeau odată cu soarele ce le
scălda crestele. Niciodată n-am să mai pot sui până-n vârful lor:
înfiorat am revăzut văile, spuma torentelor, brazii, toate potecile
acelea pe care le băteam ca adolescent, singur sau însoţit de
prieteni… care prieteni? Paul murise la Stalingrad, Victor era
prizonier, Mihai arsese cu avionul lui; dar în ’28 şi ’29, toţi erau
133
vii, pârliţi de soare şi fericiţi că trăiesc. Într-o vară, suisem valea
Albă spre Gălbinele, şi ca nişte nebuni, escaladasem săritorile şi
hornurile din valea Mălinului, traseu de alpinism, nu de excursie:
în pantofi de tenis şi-n cămăşi. Fără coardă, fără pitoane, fără
nimic. Eram obligaţi să suim mereu, de coborât nici vorbă, ne-am
fi rupt precis gâtul. Când am sosit pe una din muchiile Coştilei,
sfâşiaţi, cu coatele şi genunchii sângerând, ne-au întâlnit băieţii
dintr-o echipă a SKV-ului braşovean, urcat dinspre Gura
Dihamului, pe valea Cerbului: s-au închinat când le-am spus pe
unde am venit. Nu ne-au crezut. Iar Mihai, căţărat pe un vârf de
stâncă, a întins braţele în lături ca două aripi şi a spus: „Nu
credeţi că dacă am să-mi dau drumul în gol am să şi zbor?”
Zburase, da, peste ani… îl adunaseră nici într-o batistă, un ghem
de carne, stofă şi oase calcinate.
– … Ce ai hămas aşa?
– Mă uitam la munte… tot ce-i acolo sus mi s-a închis. Am
înregistrat imediat patetismul răsuflat al vorbelor mele, şi am
adăogat: Dar poate mă duci tu o dată în cârcă, sau de mai multe
ori.
S-a rezemat de umărul meu.
– Te-aş duce, a şoptit. Te-aş duce şi mai sus de acolo. Auzi…?
Cântă cucu… Cum de cântă atâta de tâhziu?
Apelul melancolic al cucului străbătea pădurea, dulce şi
sacadat. Mirosul de răşină şi ierburi sălbatice umplea aerul. Aş fi
vrut, cât aş fi vrut să nu mai plecăm nicicând de pe banca aceea,
să ne-ngroape pe amândoi sevele vegetale, muşchiul şi mormanele
de frunze, să ne prefacem fără să ştim în pământ, în cenuşă, în
nimic. Umăr lângă umăr, într-un amurg pe valea Peleşului… iar
nimicul ăsta să-l ducă apa departe, tot mai departe, spre
adâncurile lichide ale unui ocean depărtat şi albastru din care,
cine ştie? am ieşit cândva tot un nimic, spre alte răsărituri şi
apusuri de soare.
– … A zbuhat. A zbuhat sphe castel. Tu ce chezi, hegii ascultă
cucu?
Îl şi vedeam, îi şi vedeam pe toţi Hohenzollernii foşti şi viitori, în
balcoanele rococo de pe cealaltă parte a pârâului, stând şi
ascultând visători cântecele de cuc de pe domeniul lor seniorial…
să nu fiu totuşi rău, oameni au fost, sunt şi vor fi şi ca orice om de
pe acest pământ, înzestrat cu suflet, nu se poate să nu fi ascultat
şi să nu asculte în continuare, chemarea de singurătate a unui
cuc.
134
 Când s-a lăsat întunericul, am coborât la pensiune. Nu era
nimeni în sala de mese. Ne-a servit o fată cu un şorţ savant
scrobit, prezentându-ne farfuriile cu friptură rece şi salată, ca pe
nişte opere de artă.
– Aveţi un telefon?
– În vestibul, domnule. Ridicaţi receptorul şi aşteptaţi să vă
răspundă centrala. Doriţi vin sau bere?
– Behe, a spus Liliana. Ce colonie înthebuinţaţi, domnişoară, i-a
zâmbit îmbietor.
– Miughé, a foşnit fata, şi s-a dus săltat după bere.
– … Ahe un aeh de phinţesă. Poate e Cenuşăheasa, n-ah fi de
mihahe în ambianţa de aici, cu castelul atât de aphoape, mi-a
murmurat Liliana pe ton scăzut. Am vhut să văd cum phonunţă,
să nu cahe cumva să-i săhut mâna când ne-om scula de la masă…
sst, se-ntoahce.
Fata ne-a turnat bere, lăsându-ne singuri. O auzeam într-o
încăpere alăturată, clincănind cu tacâmuri şi farfurii. Terminasem,
când a revenit, pe umeri cu un şal cu ciucuri.
– Când plecaţi, vă rog să stingeţi luminile după dumneavoastră.
În vestibul arde doar becul de lângă telefon. Uşa de la intrare se
închide la unsprezece, dacă mai ieşiţi şi întârziaţi, sunaţi – vă
deschide doamna. Bună seara, domnule. Sărut mâna, doamnă.
– Mi-a săhutat ea mâna. Înseamnă că nu-i phinţesă şi că
phinţesă sunt eu. Îi dai telefon sohii tale?
– Da. Uite cheia, suie şi aşteaptă-mă.
Nu se auzea un zgomot în vilă. „Domnii germani” erau la popotă
sau la Cazino. Am cerut legătura cu Poiana Ţapului. Am dat de
Costelo:
– Ne gândeam c-ai fugit în lume şi-ţi trebuia un mijloc de
locomo… stai, dom’le, s-a enervat, ce-s manierele astea, nu poate
vorbi omul. Ţi-o dau pe mama, era să cad peste bufet, aşa m-a
îmbrâncit. O scurtă pauză, în care auzeam în receptor „punerea la
punct” a Elvirei şi bombănelile lui Costelo, apoi a venit Elvira: …
Ce s-a întâmplat, Toni? Respira iute, părea îngrijată. Ce ai întârziat
atât? Am fost tare îngrijaţi să nu fi păţit ceva, Ploieştii au fost
bombardaţi, a fost alarmă şi în Bucureşti… de unde telefonezi? –
Din Sinaia. – Eşti în Sinaia? De ce nu vii încoace? – Dorm aici. Vin
mâine dimineaţă. – Ce-i prostia asta? Spune, s-a întâmplat ceva? –
Nu s-a întâmplat nimic. Nu sunt singur, Eli. (Ce dumnezeu,
vorbeam ca un imbecil. Şi-i spuneam şi Eli, ca în copilăria
noastră.) – Cu cine eşti? – Am un invitat… o invitată, Eli. Cred că
135
vom avea unde s-o găzduim… dacă nu, va sta în altă parte. – De ce
să stea în altă parte… o să stea la noi. O cunosc? – Da, e una din
fetele care stă la etaj. Mi-a spus că te cunoaşte. – A… Atât,
momentan: un a fără nicio inflexiune. Bine. De ce nu vii cu ea? –
M-am gândit, totuşi, să vă pregătesc… să vă pregătiţi.
Am simţit că se afla cineva în vestibul. M-am întors. În cadrul
uşii, complet în semiobscuritate, se profila silueta unui ofiţer
german, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor. Văzând că
m-am întors, s-a înclinat uşor, făcându-mi semn să continui
conversaţia. Vârful incandescent al unei ţigări îi puncta mijlocul
obrazului, de fapt mirosul acestei ţigări, un miros special de algă
marină arsă, m-a făcut să mă-ntorc.
– … Poate ai procedat bine, a ezitat Elvira. Perfect. Atunci… te
aşteptăm, vă aşteptăm mâine dimineaţă. Să nu mâncaţi acolo,
luaţi micul dejun aici. La revedere… stai puţin, îmi vorbeşte
Valentin… cum? A început să râdă. Spune că probabil permisul
pentru maşină a durat mai puţin decât durează acum efortul tău
de a ne cere permisiunea să vii cu… cu doamna aceea la noi. Îţi
dorim noapte bună.
Şi a închis. Numaidecât a răsunat în receptor vocea nazală a
operatoarei: „Aţi vorbit? Patru minute, taxează vila, cincisprezece
lei.” Am închis şi eu, m-am dus în sala de mese şi am lăsat o
monedă de douăzeci de lei pe masă. Ofiţerul german tocmai forma
numărul la telefon, când am trecut pe lângă el să ies. S-a înclinat
iar, extrem de civilizat.
– Danke’.
Era von Kopplitz.
Nu cred să mă fi recunoscut, stasem tot timpul cu spatele. Şi
vestibulul nu era luminat decât de becul mic agăţat deasupra
telefonului. Camera noastră avea o fereastră-uşă largă, care da pe
un balcon de lemn. Liliana mă aştepta pe balcon, cuibărită pe un
chaise-longue, uitându-se la pădurea compactă, ghicită doar după
foşnet, dincolo de vilă.
– Te-ai întohs? Ce-a zis?
– Că ne aşteaptă mâine.
– Mai bine ne aştepta poimâine, a oftat. Vino la mine.
Mi-a luat capul între palme. N-o vedeam mai deloc pe întuneric.
– Săhută-mă. Pe ochi. Şi încet: Schisoahea aia să ştii că eha
adevăhată. Şi acum tot aşa gândesc… de ce unele fete au şansa să
se dăhuiască întâia oahă unui imbecil? Poate nu-i fhumos ce
spun, dah gândesc.
136
 – Au şansa ca a doua oară să nu mai întâlnească un imbecil.
Tot e ceva.
– Da, mi-a plimbat degetele pe obraz. Da. Pahi pheocupat… te
stinghehesc?
Von Kopplitz. Chipul colţuros al căpitanului mi-a jucat prin
minte. Ce căuta aici? Dar şi Karin revenise, n-o urmărise pe… Sta
în vilă: mă recunoscuse sau nu mă recunoscuse? Mai aveam vreun
rost, eu, în jocul acesta? Şi acum… ce joc continua să se joace? Cei
doi nu apăruseră în ţară, nu puteau s-apară doar pentru a şti dacă
vrem sau nu mai vrem să continuăm războiul alături de ei: Boniş,
Savciuc, Odette sau Marianka deţineau informaţii pe care le
deţineau şi ei. Şeful plecase în Elveţia, celălalt şef, celălalt şef…
Întunericul de afară s-a accentuat brusc. Total negru şi
uniform. Cu o clipă mai-nainte zăream o pată de cer cu stele mari,
peste pădure. Nu le-am mai văzut. Mi-am auzit sângele zvâcnind în
tâmple.
– Ce este… la ce te uiţi?
Ridicasem fruntea să văd alte stele. Nu le vedeam. Nu mai
vedeam. Fără dureri şi brusc. Şi exact când am vrut să şi spun
asta cu voce tare, am revăzut stelele, conturul caselor din faţă,
vârful ondulat al pădurii foşnitoare. Bătaia sângelui din tâmple
încetase şi ea.
– Ce ai, ţi-e hău?
– Nu.
Mi-am aprins o ţigară, ferind flacăra chibritului în palme şi sub
balustrada balconului, să nu mi se strige: Lumina! Ţigara mi s-a
părut fără gust şi leşioasă.
– Ai, totuşi, ceva, m-a scrutat cu atenţie. Ţi-am văzut ochii: ce
spaime ţi-au apăhut în dosul loh?
– Spaima de a nu te mai vedea, i-am zâmbit, ceea ce era şi
adevărul.
Ne culcasem cam de o oră, când mi-a fost sete. M-am dus să
beau apă de la chiuvetă. Liliana dormea, luna intra prin uşa-
fereastră deschisă şi lumina magic camera. Am băut şi am ieşit în
balcon. În prag, m-am oprit. Bătea uşor vântul, pădurea şi
mânăstirea scânteiau sub lună, jos în stradă un câine mirosea
rigolele, fără zgomot şi ca o umbră. Ce mi se întâmplase cu
vederea… mi-am amintit că la spital, medicii mă tot întrebau dacă
mă simt bine cu ochii. De ochi mă întrebau, mai puţin de rest:
doar îmi căzuse un tavan în cap. M-am aşezat pe chaise-longue…
ce aer bun. Cineva a tuşit sub mine şi m-am plecat peste marginea
137
balconului: pe unul din balcoanele primului etaj, al doilea din
dreapta mea, în uniformă şi cu braţele încrucişate la piept, von
Kopplitz privea nemişcat pădurea.

138
 PARTEA A TREIA

13

31 iulie

Ieri a plecat Liliana, nici nu ştiu când au trecut trei săptămâni

de la descinderea noastră pe Zamora.
La zgomotul maşinii, Elvira a ieşit în verandă… drace, şi ea era
în mare ţinută: rochie destul de scurtă, sandale albe, o jachetă
olive de lână australiană pe umeri, pieptănată paj. O apariţie de
cottage englezesc, primindu-şi musafirii în capul scărilor, cu un
zâmbet foarte prietenos pe buze. Liliana era descurajată, îşi pătase
bluza în maşină, celelalte bluze din valiză nu se asortau la
pantalonii de shantung, şi cu ăştia voia s-o dea gata pe soră-mea…
ce problemă. Am tachinat-o pe drum.
– Te hog să încetezi. Îmi vine să mă spânzuh.
– O faci când ajungem, în maşină n-ai cum.
Elvira a coborât scările, am vrut să i-o prezint.
– O cunosc pe doamna. Sunt încântată că aţi venit cu Toni. Vă
rog să intraţi.
– Îmi pehmiteţi să fac o hemahcă? Sunteţi mai fhumoasă de
cum vă ţineam minte de la Bucuheşti. Şi mult mai doamnă
phofesoahă decât e el un domn căpitan în concediu.
Soră-mea a roşit şi a râs. Ea i-a întins cutia cu bomboane
cumpărate de la Riegler, sub sforicică aurită a căreia pusese un
boboc de trandafir (ia te uită, nici nu observasem).
– Şi vă mulţumesc că mi-aţi spus şi mie „doamnă”. Dacă-mi
spuneaţi „domnişoahă”, înthe pahanteze fie spus că nu mai sunt,
aş fi fost pusă în postuha nefastă a unei logodnice de ocazie. Îmi
place să mi se spună domnişoahă doah la thibunal: „domnişoaha
avocat”, asta face o imphesie de phospeţime şi dă spehanţe
clienţiloh şi judecătohiloh.
Elvira a râs iar şi a apucat-o de braţ. O câştigase. L-a câştigat şi
pe Costelo, dar mai ales, l-a câştigat pe Valentin. Când am sosit
noi, el nu era acasă, s-a întors de la fabrică în jur de 5. Între timp
Liliana fusese aranjată în casă, şi-i „aranjase” pe toţi din casă, cu

139
felul ei de a fi nonşalant şi dezinvolt. Soră-mea rezolvase cu
discreţie problema statului nostru. Casa era destul de bine
împărţită ca să nu creeze dificultăţi pentru un oaspete în plus, dar
oaspetele acesta avea un statut special; nu era vorba de pudoare:
trebuia procedat cumva să nu se stârnească susceptibilităţile
nimănui. Indiferent de calitatea mea de frate, mi-a fost totuşi un
pic greu să-i spun Elvirei: „… Ştii, vin cu o femeie la voi”. Liliana
trecuse cu fruntea sus de situaţia echivocă, pomenind cu
graseiatul ei inimitabil de postuha unei logodnice de ocazie… asta-i
plăcuse Elvirei, am văzut. Şi tocmai ca să n-o pună într-o astfel de
postură, îi dăduse camera opusă camerei mele de pe coridor, micul
salonaş cu dormeză şi cu acces la una din băi (vila avea două), în
care îi plăcea să se retragă după-amiezile, să citească, să-şi
corecteze tezele, să doarmă sau pur şi simplu să nu facă nimic.
Până să sosim noi, salonaşul luase un aspect mai colorat, parte
din păpuşile casei (mania soră-mii, avea o întreagă colecţie, de la
Betty-Boop, Scufiţe Roşii şi doamne de Pompadour, până la blonda
şi codata Lorelei, ultima creaţie a unei celebre case de jucării din
Nürnberg) umpleau dormeza şi poliţele de pe pereţi. Elvirei îi
venise rău, când, deschizând uşa salonaşului să-i arate Lilianei
unde o să stea, găsise o săgeată cu pene de tras la ţintă, din
arsenalul „Costelo”, înfiptă în ea împreună cu o bucată de hârtie:
FIŢI BINEVENITĂ! BAREMI DUMNEAVOASTRĂ (subliniat) SĂ
AVEŢI GRIJĂ DE O FIINŢĂ OROPSITĂ ŞI OCAZIONALĂ ÎN CASA
ACEASTA. Nu ştiu dacă gluma lui Costelo era foarte reuşită, la
optsprezece ani mai toate glumele ţi se par reuşite, în special
acelea făcute de tine; pe mine, în primul rând, m-a lăsat mut de
surpriză, cum naiba se gândise la asta… şi o scrisese şi pe uşă.
Elvira a albit.
– … Costelo, chemase cu o voce pe care nu i-o cunoşteam.
Liliana se uita fix la hârtie.
– Ordonaţi, a apărut dulcele meu nepot în capătul coridorului,
cu mâinile vârâte în buzunarele aplicate ale pantalonilor de pânză.
– Cum ţi-ai permis…! Şi scoate mâinile din buzunare!
Se îneca de enervare şi confuzie.
Costelo şi-a scos mâinile din buzunare, ne-a privit pe rând, apoi
s-a uitat la uşă. S-a uitat iar la noi şi a deschis larg uşa
salonaşului. În prag, ne-a primit un mieunat subţire şi sfâşietor:
un pisic mic gri, costeliv şi zbârlit, a prins să i se frece soră-mii de
picioare, cu o frenezie tuşantă. (În clipa aceea, într-o fracţiune de
secundă m-am gândit la cotoiaşul maiorului Boniş. Şi ăla mieuna
140
la fel.)
– … L-am găsit azi dimineaţă la barieră. Ştiu că mama l-ar fi
gonit, aşa că m-am gândit…
Brusc, a devenit roşu. Realiza abia acum ce altă legătură se
putuse face la inscripţia înfiptă în săgeată. S-a uitat disperat la
mine.
– Dar cum v-aţi putut închipui!…
I se umpluseră ochii de lacrimi. Liliana i-a zâmbit cu o
deosebită simpatie. S-a plecat şi a luat pisicul în braţe… ce
arătanie: simbol al părăsirii şi al unei înfometări de tip indian, pe
timp de secetă.
– … Asta nu-i glumă, s-a mai domolit soră-mea. Şi poate
doamnei nu-i plac pisicile.
– Chiah dacă nu mi-ah place, numai penthu atenţie şi am să-l
adopt … cu voia dumneavoasthă, a clipit graţios spre ea Liliana.
Nu mi-aş îngădui să phimesc un dah cahe ah indispune-o pe
mama dumitale. Aşa că cehe-i voie fhumos şi am să pun şi eu o
vohbă bună.
– Pot, mamă?
– Dacă doamna vrea.
Elvira i-a aruncat Lilianei o uitătură piezişă: casa era a ei,
numai ea dispunea de ce ţinea de casă, inclusiv pisicile vagabonde.
Am încercat o mică strângere de inimă, simţind-o iritată de
incident.
– Nu mă puneţi în situaţia măgahului lui Buhidan. Înthe timp
moh cu pisicul în bhaţe. Şi atâta am ţinut să vă cunosc… ah fi
păcat, moh şi phea tânăhă.
Ochii soră-mii s-au înveselit. Mi-a venit s-o strâng pe Liliana în
braţe, de faţă cu toţi. La modul ei deştept arăta că doreşte să-i fie
interpretată venirea ca atare şi nu ca pe o suită de zile libere la
umplut nopţile într-o vară de război. Iar dacă soră-mea urmase o
facultate, urmase şi ea una şi… cum spusese în scrisoare? Că era
propriul ei stăpân. Era pe deasupra şi o fată minunată, cu o
prezenţă de spirit fermecătoare. Cred că din ziua aceea, din clipa
aceea consumată în faţa uşii cu săgeata înfiptă în ea, am început s-
o iubesc, cu dor şi iubire. Mai târziu, pe verandă, m-a apucat pe
furiş de mână:
– I-am dat gata, da?
Îi dăduse. Costelo s-a tot foit pe scaun, s-a scărpinat în claia de
păr netunsă, pe urmă a spus, în timp ce Elvira ieşise să ne aducă
ce ştia ea că trebuie să ne aducă şi ce pregătise:
141
 – Aş putea să jur că mama i-a făcut vânt lui Mortimer. (Pisicul
dispăruse nicio oră după ce Liliana îi găsise acest nume
patronimic. „Un nume de homan englezesc, deşi ca aspect,
mâţocului i s-ah fi nimehit mai bine numele de Pahpanghel.”)
– Ăsta nu-i nume.
– S-o chezi tu… ce notă luai la homână? De Budai-Deleanu n-ai
auzit?
– Ah, da, s-a strâmbat cu superioritate Costelo. Numele e din
Ţiganiada… şi dacă n-aş fi ştiut de Parpanghel, rămâneam prost în
viaţă, doamnă?
– Zi-mi Lili, ca să te deosebeşti de unchiul tău cahe-mi spune
Liliana. Nu, nu hămâi phost: hămâi incomplet. Omul e bine să ştie
de toate, şi în special să ştie ce-i al lui. Am să-ţi demonsthez că e
bine aşa şi nu altfel, când o s-avem timp penthu demonsthaţii, şi
dacă ţii la demonsthaţii. Am să-ţi explic toate ca o mamă, a spus
tocmai când Elvira revenea cu atâţia brioşi, atâta şuncă şi atâta
cafea cu lapte puse pe tava încărcată la ultimul ei refuz, că Liliana
mi-a dat cu piciorul pe sub masă.
– Ce să-i explicaţi? i s-a adresat politicos soră-mea.
– Pehspectivele vieţii. Ştiu şi eu câte ceva desphe ele. Iniţial,
ştiinţele-natuhale am vhut să uhmez. Am uhmat dheptul nici eu
nu ştiu de ce.
Seara, plimbându-mă cu ea spre castelul Cantacuzino, numai
noi doi, mi-a declarat că minţise. Ca s-o flateze pe soră-mea, dar a
observat că n-o flatase.
– N-avea de ce să fie flatată. A urmat facultatea fiindcă şi
cumnatul meu tot asta urma, acolo l-a cunoscut. După un an, el a
abandonat naturalele ca să urmeze politehnica, mecanica. Soră-
mea nu era să se ducă după el, n-o interesa o carieră inginerească.
A terminat ce a urmat, iar el ce şi-a dorit.
– Sunt simpatici toţi… dah de ce stau aici?
– El a fost puţin slab de plămâni. Şi-i place muntele, s-a
obişnuit. Şi soră-mea s-a obişnuit.
– Spune-mi: veneai des la ei?
– Nu prea.
– De ce?
– N-aş şti să-ţi spun.
– Pah mulţumiţi unul cu altul.
– Sper să şi fie, nu numai să pară.
Întunericul din jur ne înfăşură umed. Depărtat, lătrau câini.
Apoi o locomotivă a fluierat în gara din Buşteni, iar fluieratul ei ne-
142
a înfăşurat şi el cu un soi de deznădejde înfiorată.
– … Adoh să aud fluiehătuhile de then. Noaptea şi la munte.
Pahcă-s ţipete.
A tăcut, după asta mi s-a strâns alături…
– Mai bine hămâneam la Sinaia. Ştii, jenată tot sunt puţin. Am
venit să fiu cu tine, n-aş fi venit cu nimeni altul. Sunt eu iubeaţă,
dah iubeaţă din amoh, din suflet. Nu-mi cunoşti încă sufletul: ţi-l
dăhuiesc sub stele şi cetină de bhad… bine spus, nu găseşti?
Valentin şi Elvira ne aşteptau în kioscul din curte. O lampă cu
gaz, cu sticla camuflată în albastru şi lumina întoarsă spre
pădure, proiecta umbre palide pe masa pusă. Costelo mâncase mai
devreme, pleca la nişte puşti din Buşteni. Valentin scosese din
pivniţă şi nişte vin bun, avea câteva rafturi cu „rarităţi”. Întâlnirea
cu Liliana fusese cordială şi la fel de deschisă ca şi cu soră-mea,
de dimineaţă. Nu era el omul care să se mire, sau să pună
întrebări superflue; nici pe mine nu mă întrebaseră, el şi Elvira, ce
a fost pe 4 aprilie. Nici de meseria mea nu mă întrebau. Ştiau că
lucrez într-un serviciu din MStM, sunt sigur că şi bănuiau în ce fel
de serviciu – şi tocmai pentru că bănuiau, nu căutau să afle
amănunte în plus. Îi spusesem adevărul Lilianei, ne vedeam foarte
rar, ne scriam la fel. Uneori mai primeam un telefon din partea lor,
d-aia m-am şi mirat că pe timpul spitalizării mele, soră-mea venise
la Bucureşti, venise şi acasă să se intereseze de soarta mea… dar
începusem să simt nevoia de familie, de un sânge asemănător:
cum fac toţi când îmbătrânesc, încep să ia calea bisericii şi a
înfiptului de lumânări prin sfeşnice… baremi să se pună bine cu
cineva, la sfârşitul-sfârşitului. Cu cineva de care n-aveau nevoie
când erau tineri. Mă puneam bine cu ai mei, fiindcă nu mai eram
cel dinainte, nu mai eram întreg.
– Îmi acordaţi revanşa în casă? i-a spus Valentin Lilianei, odată
terminată cina.
Revanşa la table, cu asta-l câştigase Liliana pe Valentin. După
ce el se întorsese de la Sinaia şi stase de vorbă cu noi, din
întâmplare ea zărise cutia de table.
– Joacă cineva table în casa asta sau e un simplu decoh?
Valentin era mare tablagiu… de neînchipuit cum un om serios
ca el putea să se pasioneze după jocul ăsta stupid. „Pierzi vremea”,
spunea. „Ca şi pokerul, se joacă repede şi la şansă. Ce altceva să
fac, mă pregătesc de pensie.” O învăţase şi pe Elvira. Jucau uneori
împreună, jocul se termina întotdeauna în nervi, soră-mea juca
prea „fără canoane”. Cu Costelo nu mai juca de mult, fiindcă
143
„trişa” la mutat pulurile.
– Jucaţi table? i-au lucit ochii la întrebare.
– Nu joc, eu câştig la table. Fac pahte din fedehaţie… să ştiţi că
n-am voie să joc cu amatohi, dacă se află, sunt descalificată: ca
phofesionistă.
Au jucat două ore… e posibil? Şi pe Liliana o credeam mai
serioasă. (Nu jucase table cu Valentin ca să-l flateze şi pe el, ci
jucase de plăcere.)
– Bravo, doamnă, a închis Valentin tablele după scurgerea celor
două ore, cu un gest cam sec, nu-i nimic de făcut. Aveţi un noroc
la zar de m-aţi speriat.
– V-am spus că eu joc ca să câştig, nu-i vohba de nohoc.
Penthu mine, ca phofesionistă, nu există altă altehnativă.
Ceasul arăta unsprezece.
– Noapte bună, a spus Valentin şi ne-a părăsit fără nimic
altceva.
Soră-mea se retrăsese mai de mult, o durea capul. Am rămas
singuri.
– … Şi acum? mi-a zâmbit ea.
– Du-te şi te culcă. Eu am să fumez o ţigară pe terasă.
– Vin cu tine.
Tăcerea nopţii era deplină. Profilul muntelui se desena mai
întunecat pe cerul plin de stele. Fumul alburiu al fabricii de hârtie
din Buşteni urca spre pădure ca un nor compact. Se auzea când şi
când zgomot de vagoane tamponate în gară pe liniile de manevră.
Am stat şi după ce am fumat ţigara. Pe urmă a scârţâit portiţa:
venea Costelo. A suit treptele terasei, ne-a văzut.
– Nu v-aţi culcat? Pot să stau şi eu puţin cu voi?
S-a aşezat pe marginea parmalâcului, sprijinindu-se cu spatele
de unul din stâlpii de susţinere.
– Dă-mi şi mie o ţigară, Toni.
– Fumezi?
– Nu. O ţin s-o miros.
I-am dat o ţigară. Undeva, drept în faţa noastră, clipea o
luminiţă în pădure. A clipit un timp şi s-a stins, exact când s-a
pornit vântul. Parcă el o stinsese.
– Când mergem pe munte?
– Te duci cu Liliana, cu mine mai greu.
– … Chiar aşa? a şoptit. Îmi pare rău.
– Dacă ai să te duci cu Liliana, îmi povestiţi la coborâre cum a
fost. Iar eu am să revăd totul ca şi cum aş fi fost cu voi.
144
 – Îmi pare rău, a repetat. Stai… dar până la Gura Diham, pe
valea Râşnoavei, spre Pârâul Rece, putem merge cu maşina.
– Asta-i una şi mersul pe munte cu Liliana e alta. Sau nu vrei
să mergi cu ea?
– Merg, sigur că merg. Merge şi Martha. Numai doamna să
meargă cum mergem noi.
– Mulţumesc, tinehe. Chedeam că am heuşit să-mi ascund
hiduhile de pe obhaz. Cine-i Mahtha?
– O colegă, am răspuns eu în locul lui Costelo. O păpuşică cu
cozi şi pistrui.
– Peste optzeci, doamnă: i-am numărat.
– Hepahtizaţi în mod egal pe amândoi obhajii?
– Dreptul are un pistrui în plus.
A pufnit înveselit.
– Şi ce-o fi de hâs, nimic nu e pehfect pe lumea asta.
– Vorbiţi mortal… ia spuneţi repede: capra sare piatra, piatra
crapă-n patru, crăpa-r-ar capul caprei în patru, cum a crăpat
piatra-n patru! Noapte bună.
A sărit de pe balustradă şi a intrat în casă. L-am auzit umblând
deasupra noastră, în foişor. Lăsase poarta deschisă: se zbătea uşor
între balamale. M-am dus s-o închid, i-am pus zăvorul. Am intrat
şi noi înăuntru, înainte de a deschide uşa camerei, Liliana s-a
rezemat cu spatele de ea.
– Inthi puţin?
Dormeza era înfăţată în cearceafuri, pe măsuţa de lângă ea se
afla un vas cu margarete proaspăt culese. Şi icoana din salonaş
era schimbată. De obicei, aici se afla o icoană de lemn, un Ioan
Botezătorul. Elvira pusese în locul ei o icoană pictată pe sticlă,
veche de cel puţin o sută de ani. Iisus înfăşurat în viţa mistică de
vie, o foarte frumoasă şi valoroasă icoană adusă de tata din Ardeal,
care sta în dormitorul ei: gestul m-a înduioşat.
– Aş fi vhut să-mi fac patul singuhă… am să-i spun sohii tale
mâine să mă lase să-l fac eu. Ştii de ce am eu poftă acum? De o
cafea. Cum putem să facem cafea?
– Fac eu.
M-am dus în bucătărie, am făcut cafea. Ai casei dormeau de
mult. Nici Costelo nu se mai agita în foişorul lui. Când m-am
întors, Liliana tocmai ieşea din baie.
– Cazanul eha fiehbinte, am făcut un duş… am phovocat vheun
dehanj? Dacă nu fac duş fiehbinte seaha, sunt neom.
Nu era decât în pantalonii de pijama. În pâlpâiala candelei de
145
sub icoană, lumina era stinsă, bustul ei bronzat tremura în luciri
mate. Am luat-o în braţe.
– Întâi să ne bem cafeaua… tu nu ţi-ai făcut? Chiah am vhut
cafea, n-a fost un thuc.
Dorinţa urca în mine tulbure, fără oprelişti. Continuam s-o
strâng în braţe, într-o încleştare brutală.
– Nu, a gemut. Lasă-mă… mă doahe. S-a aşezat pe dormeză.
Dhagostea e bună s-o faci pe încetul, să ştii că faci dhagoste, nu
lupte libehe. A sorbit o înghiţitură din ceaşca cu cafea. Ce se
întâmplă cu tine, Toni? a şoptit.
N-am răspuns. S-a întins şi m-a tras de mână lângă ea. Şi-a
lipit obrazul de al meu.
– … Nu-mi plac pohnihile mohbide. Tu vheau să mă iubeşti
simplu, frumos.
Tonul ei era sfios şi şovăitor. O ruşine greţoasă m-a năpădit, şi
de ar fi fost femeie de stradă, ruşinea acelei clipe tot greţoasă era.
– Când am venit atunci de la spital, eram trimis de medici să…
Mi-a pus degetele iute peste buze, să tac.
– Ştiu. Ţi-am spus dimineaţa. Nohmal, a dat din umeri. A băut
cafeaua, rămânând cu ceaşca în mână. Thebuiau să ştie dacă… A
zâmbit, s-a uitat în fundul ceştii. De fapt, avansul l-am făcut eu,
nu tu – şi p-ohmă am continuat avansul ca nu cumva medicii să-ţi
spună să încetezi, să nu te suhmenezi. Eşti un phost, cu toată
căpitănia ta… mai phoastă am fost eu. Ţi-am şi schis, dah ai
uitat… ce-mi pasă.
La plecarea din camera ei, i-am spus c-o iubesc. La o oră când
munţii începeau să iasă din noapte şi stelele aproape dispăruseră.
Peste două zile, dimineaţa, eram singur în sufragerie. A doua zi
era ziua mea de naştere: împlineam treizeci şi trei de ani. Nu ştiu
ce legătură am făcut între asta şi von Kopplitz. Poate pentru că
soră-mea şi Liliana erau împreună la Sinaia, gândindu-mă la
Sinaia, m-am gândit la el. Un imbold în afară de mine m-a făcut să
cer legătura telefonică cu vila „Marianti”, voiam să aflu dacă stă în
permanenţă acolo.
– … O informaţie, am spus când mi s-a dat legătura. Un
căpitan german, von Kopplitz, locuieşte la dumneavoastră?
– Aici locuiesc mulţi căpitani germani, am recunoscut vocea
„prinţesei” care ne servise la masă pe mine şi pe Liliana. Cum aţi
spus că-l cheamă?
– Kopplitz. Von Kopplitz.
– Un moment să mă uit în registru… cum aţi spus, Colpiţ?
146
 – Kopplitz. Cu k de la Konrad, o de la Oana, p de la Paul…
– Vă rog să fiţi serios, ce mă luaţi ca la telefoane? Am înţeles.
Stă uneori, când vine de la Braşov.
– Acolo e acum?
– O fi, mi-a închis telefonul.
N-aflasem mare lucru. Costelo era acasă, citea în foişor, călare
pe pervazul ferestrei deschise, un tratat de anatomie. L-am
întrebat dacă are treabă.
– Tocmai începusem să mă plictisesc. De ce?
I-am propus să mergem să ne plimbăm pe valea Cerbului, cu
maşina. A acceptat entuziasmat. Am ieşit pe la gara din Buşteni,
prin Trestie: Costelo m-a îndrumat; eu ştiam drumul obişnuit pe la
pensiunea Weber. Dimineaţa era splendidă, fără un nor. În soare,
muntele arăta ca proaspăt spălat, cu toate muchiile şi ţancurile
scăldate într-o transparentă lumină trandafirie. Dincolo de al
doilea podeţ de bârne de pe vale, am tras maşina pe o poiană
umbrită de brazi de lângă apă. Cabana-restaurant de la poalele
Dihamului nu era departe: i se zărea acoperişul printre cetini.
– Mă duc să iau nişte bere şi crenvurşti, şi-i mâncăm aici. Eşti
invitatul meu, bătrâne.
Costelo a pornit în goană spre cabană, sărind când şi când să
atingă din mâini crengile mai joase ale brazilor. M-am trântit în
iarbă, cu faţa la cer. Curgerea torentului, la câţiva paşi de mine,
îmi strecura în trup o linişte şi binefacere ciudată. Dintr-o singură
pornire, m-am dezbrăcat şi m-am cufundat în apa limpede şi rece
ca gheaţa. Şoseaua era ascunsă de brazi şi de alunişul crescut pe
malul torentului: n-aveam cum să fiu văzut de vreun eventual
trecător. Costelo m-a găsit pe malul celălalt, stând la soare. S-a
dezbrăcat şi el, şi a venit cu sticlele cu bere şi crenvurştii la mine.
Nu a părut prea impresionat la vederea trupului meu.
– Soarele o să-ţi facă bine, atât a spus.
Am pus berea în apă. Mai mult de două ore ne-am prăjit la
soare pe nişte bolovani, ca şopârlele.
– Auzi, Toni… ce se mai aude cu nasulia?
– Ce nasulie?
– Ei, războiul. În Italia se înaintează. În insulele din Pacific se
înaintează. În nordul Franţei se înaintează. Germania e zob de
bombardamente. Ruşii vin încoace. Am pierdut războiul.
– Cine ţi-a spus asta?
– Domnul Papuşec, a răspuns după o pauză.
– Ar putea să-şi ţină gura. Nu prea-s timpuri să stai cu ea
147
deschisă.
– El cam stă. A şi fost arestat pentru asta, când au fost
legionarii. Ştii, ţi-am spus când ai venit la Braşov.
Crucea de pe Caraiman sclipea pe cer, albă ca un medalion.
Dinspre Omu, ceaţa se lăsa lent pe colţii Morarului. O
împuşcătură a bubuit în pădure şi a clocotit îndelung, rostogolită
la vale.
– Umblă după urşi pe Coştila. Sunt o grămadă, îi dibuie după
balega lăsată. Şi pe Clăbucet sunt. Am văzut eu cu Martha unu’, la
zmeură.
– Şi Martha ce zice?
– Nu-i e teamă. Nici mie nu mi-e teamă… niciun animal sălbatic
nu atacă omul, decât în câteva cazuri: dacă are pui, dacă pici peste
el la mâncare, dacă-l ataci tu şi-l răneşti, şi dacă e înfometat. Cum
sunt lupii, iarna, când se împerechează. În rest, nici leii din Africa
nu atacă omul de pamplezir. S-a ridicat într-un cot. Am citit într-o
carte scrisă de oameni serioşi, oameni de ştiinţă şi vânători
adevăraţi. Şi la urma-urmei, dacă te-ar ataca şi te-ar mânca, tu nu
mănânci găini, oi, vite… mănânci ce pofteşti să mănânci, fără să-i
întrebi şi pe cei care-i mănânci dacă vor din inimă să se lase
mâncaţi. De ce să nu mănânce şi fiarele ce le place lor la stomăcel?
Pentru că vrem numai noi să le păpăm? Mă gândesc că lucrurile
astea trebuie odată şi odată puse bine la punct, Toni. După ce
distrugi tot ce e în jurul tău, pofta de distrugere nu-ţi mai dă pace.
Laşi animalele şi-ncepi să faci războaie, să nu-ţi pierzi
îndemânarea la distrugere.
– În cartea de care-mi pomeneşti ai citit şi astea?
– Nu, astea mi le-a spus domnul Papuşec.
– Te-ntrebam nu ce zice Martha despre urşi şi animale, ce zice
ea de domnul Papuşec şi spusele lui cu războiul.
S-a uitat la mine, aşa cum sta rezemat într-un cot, moneda de
argint atârnată la gât de un lănţişor tot de argint (o purtase mama,
cunoşteam moneda) îmi pendula uşor peste obraz.
– Martha zice la fel. Şi eu zic la fel. Domnul Papuşec spune că
una e să faci război din necesitate, să te aperi, cum făceau
voievozii noştri – şi alta e să faci războaie ca să cucereşti. Cum fac
nemţii.
– Dacă vă spune mult chestii d-astea, nu vă văd bine pe
niciunul din voi. Auzeam că vrei să te faci medic veterinar, nu că
vrei să-nfunzi puşcăriile. Eşti prea tânăr pentru socotelile astea, şi
tu şi Martha. Mă mir că domnul Papuşec nu-şi dă seama.
148
 – Ba îşi dă, d-aia ni le şi spune. Tu cu cine ţii, Toni?
N-aş fi crezut ca întrebarea asta de „opţiune” să-mi fie pusă de
un copil de optsprezece ani, care să-mi fie pe deasupra şi nepot,
într-o vale împădurită şi năpădită de soare, lângă murmurul
adormitor al unei ape scursă dintr-un gheţar de munte, la o clipă
când nu mai credeam în nimic despre război şi viaţă, afară de
dragostea mea pentru Liliana, şi regretul unei existenţe, care aici,
în iarba foind de gâze şi mirosuri crude, se pulveriza nepipăibilă,
inconsistentă, în spatele meu.
– Iartă-mă, a spus domol, tu eşti ofiţer, n-am realizat. Dă-l în
brânză.
– Pe domnul Papuşec sau războiul?
– Nu mi-aş permite. Nu că e tatăl Marthei, şi Martha e prietena
mea: pentru că e un tip, să ştii. Războiul dă-l în brânză, că n-o mai
ţine. Când să mergem pe munte cu doamna Liliana? Acum e
timpul bun şi-n septembrie. Începutul verii şi toamna.
– Când vreţi voi, n-o să vă facă obiecţii. Doar pentru asta a
venit la munte.
S-a trântit iar pe spate, punându-şi braţele sub cap.
– Rezistă la tăvăleală… vreau să spun, a tresărit, poate să
reziste la o excursie… eu şi Martha n-avem probleme cu muntele,
mai dormim pe la focuri în pădure, mai la o stână, mai ne-
nghesuim prin priciuri. Copiii lui Cioròbea, altoiţi cu răşine,
rădăcini şi bolovani de stâncă.
– Ce-i aia: „Copiii lui Cioròbea”, am zâmbit.
– Nişte expresii d-ale noastre. Hopa-hopa submarinu’,
şmecherii din Pireu, noi suntem copiii lui Cioròbea… asta când te-
ntreabă cineva că de ce faci nu ştiu ce, că nu mai eşti copil, îi
răspunzi: noi suntem copiii lui Cioròbea, sau întreg: Hopa-hopa
submarinu’, şmecherii din Pireu, noi suntem copiii lui Cioròbea. P-
ormă, când te ia de sus o fată… vai de mine, domnişoară, sunteţi
regina nisipurilor sau aţi mâncat budincă la prânz de vă ’nervaţi?
Atunci împrumutaţi-mi şi mie o pompă de umflat mingea de ping-
pong. Cioròbea mi se pare c-a fost un lăutar care umbla îmbrăcat
în costum naţional… de ce râzi?
– Eu nu te întreb cu cine ţii, ci cu cine semeni, nici Elvira şi nici
Valentin nu-s aşa.
– Aiurea. Nu mai ţin ei minte sau nu vor să ţină. Mama, nu
ştiu, tu poţi să ştii mai bine. Tata tot cu chestii d-astea a umblat şi
mai umblă încă. Dacă e bine dispus. Ce să-i faci… babacii te-au
fasonat, când şi când îi mai fasonezi şi tu pe ei, s-arăţi că ştii
149
regulile jocului. Că ai personalitate. Glumesc, Toni. Mama şi tata
sunt nişte fiinţe tare dulci… nu-s părinţi închistaţi şi de tip vechi,
cu ticuri şi prejudecăţi feudale în materie de familie. (Cuvântul l-o
fi învăţat de la acelaşi domn Papuşec?)
– Nu prea înţeleg chestia asta cu feudalismul.
– Nu-i nevoie. Aşa zice şi James Joyce. Asociezi conştient cu
subconştient, real cu ireal, totul într-o aparenţă de logică strictă.
– Credeam că domnul Papuşec zice.
– În asta, ce-i drept, nu se bagă. Mă bag eu şi Martha.
– Eşti îndrăgostit? mi-am rememorat aprecierea Elvirei.
– Poate, s-a închis deodată în el însuşi.
L-am mângâiat pe obraz.
– Şi ea ce o să urmeze?
– Cum: ce o să urmeze? Bine-nţeles că medicina veterinară!
– Va fi o raritate.
– Martha este o raritate şi fără să urmeze medicina veterinară.
Bem berea?
Nu-i plăcea discuţia despre Martha şi tatăl ei. Spre ruşinea
mea, mărturisesc că ştiam vag de James Joyce. Costelo îi zvârlise
numele ca pe un sunet de trompetă… dragul meu Costelo.
– Cine ţi-a spus ţie prima oară: Costelo?
– Tata. L-a abandonat pe Costi, acum patru ani, ţii minte
începuseră să ruleze la noi nişte comedii americane, cu doi tipi,
Abbott şi Costello. A zis că semăn cu Costello, chiar semănăm, la
paisprezece ani. A fost ca un vânt de nebunie, l-au adoptat pe
Costelo, toţi: mama, colegii, profesorii. Costelo mi-a rămas numele.
Dar cu un singur l… de ce, nu-ţi place? Cred că tata n-a greşit-o,
Costelo mă caracterizează mai mult decât Costi. Nu ca fizic, ca
sens. Costelo cu un singur l.
… Costelo era un filosof. Iar citarea lui James Joyce, cu fapte
acumulate, aparent fără legătură între ele, iată că pentru a doua
oară în dimineaţa asta mă ducea cu gândul la puţinele zile de la
Sofia… mit doppelt r und ypsilon? Nein, nur mit ’ypsilon: discuţia
dintre Odette şi Heinlein, la dans. (Dar acum eram sigur că ea o
inventase.) Von Kopplitz s-a asociat celor două personaje atât de
strâns unite între ele, unite şi prin moarte, şi am ştiut cu o precizie
matematică că eu trebuie să mă duc la Braşov şi să văd de
hauptmann. Cât mai curând posibil.
Am băut berea. Da, soarele îmi făcuse bine, cu toate că
cicatricile de pe piept şi spinare se roşiseră ca focul. Când ne-am
dus la maşină, din aluniş a fugit un individ zdrenţăros, cu un băţ
150
în mână şi care şchiopăta. A fugit spre nişte vaci, păscând pe
malul torentului. Stase ascuns şi se zgâise la noi… ce şi-o fi zis în
mintea lui de cioban, văzându-ne tolăniţi şi goi în iarbă, bând bere
din sticlă. (Probabil că el, necitind „Tricomonas”-ul lui Petronius
Arbiter, sau romanele pastorale greceşti, avea o minte mai puţin
sofisticată, deşi mă-ndoiesc.) Când am sosit acasă, niciun sfert de
oră după noi au apărut Elvira şi Liliana. A urmat o scenă
misterioasă cu fereli, ascuns de pachete. Costelo m-a luat
deoparte:
– Fetele umblă cu secretul lui Polichinelle. Ţi-au cumpărat
cadouri de ziua ta, nu e mâine? Şi băiatu’ ţi-a pregătit un cadou…
nu te alarma, nu e un pisic sau un pui de răţuşcă scăpat de sub
cuţit. Eu ţi-l dau acum, să scap de obligaţie.
Cadoul lui Costelo era o pălărie de scoutboy, o pălărie kaki de
cercetaş. Veche.
– Dacă-mi promiţi să şi umbli cu ea, nu mereu, uneori, am să
te iubesc şi mai mult. E pălăria mea, am fost cu ea şi la
bacalaureat. Nu se mai poartă, ştii: de când cu beretele de străjeri
şi premilitari. Dar eu am tot purtat-o, pe furiş. Pune-o… ia să te
văd. Să mor de n-ai mutra unui şerif. Îţi stă grozav. Când ai să-
mbraci iar uniforma, să umbli cu ea, ai să fii cap tăiat cu generalul
Sheridan.
– Nu cu Robert Lee? l-am provocat.
– Lee era al sudului, şi sudul era sclavagist. Tu ai să semeni cu
generalul nordist Sheridan, care lupta pentru libertatea
americană, în războiul din 1861, şi pentru libertatea negrilor.
– Domnul Papuşec face ravagii.
– Toni, iar începi. Tonul lui era rugător, totuşi ferm. De ce
insinuezi şi eşti maliţios? Nu el mă informează chiar în toate. Am
învăţat şi eu istorie şi am dreptul să-mi placă şi să mă raliez ideilor
care-mi plac.
– Asemenea celor din „Coliba lui moş Toma”, nu?… hai, nu te
supăra, vreau să te necăjesc. Tu ai dreptate în ce spui. Să ştii însă
că şi sudul şi nordul, indiferent de câştigul nordiştilor, au luptat
frumos şi amarnic. Cei care au murit pentru sud, după cum
gândeau ei, au murit pentru independenţa câştigată de părinţii lor.
Cei care au murit pentru nord au murit ca să păstreze uniunea
înfăptuită de părinţii lor. Dintr-o parte şi dintr-alta au căzut peste
şase sute de mii de combatanţi. S-a schimbat ceva, în perspectiva
de acum. În cea de atunci, Lincoln a fost împuşcat de un asasin.
Istoria, din toate timpurile, are această calitate: că dă lecţii pe loc,
151
urmând a fi privite însă prin perspectiva timpului. De ce te uiţi la
mine aşa?
– Fiindcă şi domnul Papuşec spune cam la fel, a zis încet. Încep
chiar să nu înţeleg.
– Las-că te lămureşti tu. Tot cu timpul, l-am bătut pe spate.
Mulţumesc pentru pălărie. Am s-o port cu plăcere.
La masa de seară, mi-am pus preocuparea în aplicare: mereu
mă gândisem la ea. Câteva zile aveam nevoie să fiu singur.
– Te duci pe munte? i-am spus Lilianei.
– Eu ştiu, a şovăit. Vhei tu să mă duc?
– Da. Ar fi păcat să nu sui pe creastă.
– Nu ştiu dacă am să le pot ţine thena, s-a uitat cu tâlc la
Costelo.
Soră-mea a devenit atentă.
– Ar mai merge şi alţii?
– Martha Papuşec, am spus.
– Şi când ar fi vorba să se ducă?
– Când spune doamna Liliana. Costelo făcea pe ghidul, pe
comandantul de expediţie dezabuzat, ungându-şi o felie de pâine
cu unt. (De la ţărănci, pe piaţă nu se găsea unt din ăsta: galben,
gros, din smântână de lapte veritabilă, nu surrogat.) Eu sunt gata
şi mâine. Cum mi se dă semnalul, gata.
– … Ched că… N-am venit cu cele necesahe pentru o excuhsie,
s-a roşit Liliana.
– Nu ne ducem pe Ciomolungma, a muşcat o felie zdravănă din
pâine Costelo. Mai la nivel thraco-getic. Picioare să aveţi, restul nu
mai contează. Picioare şi suflu.
– Costelo. Valentin a zâmbit o părere la tonul Elvirei. Soră-mea
se îndreptase în scaun, ameninţătoare: Costelo s-a plecat brusc,
cu capul vârât între umeri. (Teribil ce influenţă poate avea logos-ul
asupra oamenilor.) Liliana ne-a privit pe rând:
– Thebuie să cumpăr. Dacă ştiam, azi am fost în Sinaia…
– Nici să nu te gândeşti, a ripostat rezolut Elvira. Ai nevoie de
nişte pantofi de tenis şi sandale…
– Bocanci, a întrerupt-o moale Costelo.
– Şi sandale cu talpă mai groasă, a continuat imperturbabilă
soră-mea. Dacă o să plouă, n-o să umblaţi prin ploaie. O să staţi la
cabană. Un pulover gros, un wind-jacke, o fustă.
– Un rucsac. Un şort. Un costum de baie.
– Co…!
Şi el a completat:
152
 – … stelo, exact aşa mă cheamă. De ce, mamă? N-o să facem şi
plajă, sus? O să stăm mereu înfofoliţi, ca nevestele de la ’48?
Doamnă Liliana, cu mine mergeţi, nu cu mama. Ea n-a mai fost pe
munte de nu ştiu când. Rucsac vă poate da Martha. Şi windjacke,
cum spune mama.
– N-o să ia nimic de la Martha, fiindcă ce-i trebuie am şi eu.
Disputa era amuzantă – şi Elvira o tutuia pe Liliana: slavă-
domnului, se împrieteniseră mai repede de cum mă aşteptam.
– … Cred că ne potrivim la măsura piciorului. Şi windjacke-ul
îţi vine, un material foarte frumos, canadian. Îmi spui de tot ce ai
nevoie, Lili. Şi pe unde o să hoinăriţi?
– Aţi mai fost în Bucegi? a devenit important Costelo.
– O dată, când eham mică… până la căsuţa de pe Jepi.
Obişnuit mehgeam la mahe, la Mangalia.
În timp ce Costelo devenea din ce în ce mai important, Liliana
se pierdea, parcă-şi da examenul vieţii. În faţa unor „oameni de
munte” – chit că în afară de nepotu-meu, Elvirei şi lui Valentin
puţin le mai păsa de munţii din jurul lor, cu care se obişnuiseră
până la refuz – ea se comporta ca o novice din ce în ce mai
stingherită: era tulburător de drăguţă.
– Ah… căsuţa de pe Jepi, Şi către noi, cu o expresie ce voia să
însemne că nu e el de vină de asta: A fost doar până la Schiel. O să
ne ducem mai departe. Îmi dai tu itinerarul, Toni, sau mă laşi pe
mine?
– Fă un circuit normal şi nu prea greu. Suie întâia oară pe
munte.
– Mda. (Mi-a plăcut acest: mda. Un „mda” de om plictisit,
asupra umerilor căruia încep să apese responsabilităţi nebănuite
până atunci; dar şi un mda de om sigur pe el, singurul în stare să-
şi asume riscul întreprinderii.) EU zic să suim pe la Urlătoare,
căsuţa de pe Jepi, a zâmbit încurajator Lilianei. Dormim aici. A
doua zi, pe sub linia funicularului, coborâm la Bulboace. Dormim
la Turnverein, la cabană. A treia zi, cheile Zănoagei, înapoi prin
cheile Tătarului, la Peştera. Dormim aici, la Colţi, Padina, la
călugări, vedem noi. A patra zi, începem să avem antrenament, nu,
suim la Babele, facem Crucea, ne-ntoarcem la cabana Brav.
Dormim aici. A cincea zi…
– Nu ne mai întoahcem niciodată înapoi? a făcut Liliana pe
speriata.
Am râs toţi. Costelo s-a posomorât.
– Am zis un circuit normal şi nu prea greu, Costelo.
153
 – Şi ăsta-i anormal şi istovitor?
– Nu, dar nici în turul Carpaţilor să n-o angajăm pe Liliana.
Uite, întâia zi este bună. A doua zi faceţi Babele, Crucea şi dormiţi
la Brav. A treia zi, coborâţi la Peştera, vizitaţi grota, schitul, vă
plimbaţi prin cheile Tătarului. Dormiţi cum ai spus. A patra zi, pe
valea Obârşiei, Mecetu, Omu. A cincea zi, valea Mălăieşti, Râşnov.
Cu autobuzul, cu o ocazie, la Braşov, s-o lăsaţi acasă pe Martha, şi
voi veniţi cu trenul. Sau coborâţi prin Bran.
– Şi care-i diferenţa? Că ai eliminat din traseu Bulboacele şi
cheile Zănoagei.
– Se mai pot face altădată, din Sinaia, pe la Vârful-cu-dor şi
Nucet. Varianta ţi-am făcut-o şi pentru Liliana, şi pentru Martha.
Eu ţi-am dat cinci zile; varianta ta are şapte. A cincea zi făceaţi
Omu, a şasea vă opreaţi, bănuiesc, la cabana Mălăieşti. A şaptea zi
coborâţi.
O umbră a trecut peste fruntea Lilianei. Nu s-a uitat la mine.
Numai genele i-au pâlpâit peste ochii coborâţi pe faţa de masă… n-
o invitasem la soră-mea pentru şapte zile? Dar mai putea fi vorba
doar de şapte zile… cum să i-o spun, acum, de faţă cu toţi? O şi
spusesem de fapt: se mai pot face altădată. Am repetat, ca să-i
trezesc atenţia:
– Zilele n-au intrat în sac. Dacă după turul ăsta Liliana prinde
gustul muntelui, cine vă împiedecă să repetaţi ascensiunile?
Şi-a ridicat iute şi întrebător ochii la mine. I-am zâmbit. O
lumină de bucurie i-a trecut prin pupilele căprui, o lumină caldă,
de mulţumire. Şi-a mişcat buzele într-un „te iubesc” imperceptibil.
Numai Elvira mi-a observat jocul, femeile au un simţ special la
asta. Când m-am uitat şi la ea, ochii i se învăluiseră în aceeaşi
căldură ca şi ai Lilianei, cu altă semnificaţie: „Ai făcut bine”, mi-au
spus ochii ei. „Nu-i spuneai tu, îi spuneam eu să rămână”. Cum
sta lângă Liliana, ca într-un gest lipsit de semnificaţie, i-a pus
palma pe umăr, atingând-o cu o mângâiere delicată, aproape
aeriană. Costelo fugise în foişor, să aducă un ghid, Valentin se tot
uita nerăbdător la cutia cu table. Eu, soră-mea şi cu Liliana
continuam să ne zâmbim ca de o taină ştiută de noi trei.
S-a hotărât plecarea pe munte peste două zile.
– … Şi mâine cum vrei să-ţi sărbătorim ziua? m-a întrebat
Liliana.
… Ah, ce mi-a plăcut pluralul… ea şi ai mei să mă
sărbătorească. M-a întrebat asta, în timp ce se lăsa bătută la table
de Valentin, şi el a văzut.
154
 – … Doamnă Lili, n-am nevoie de milă. Am nevoie de zar, şi
zarul mă ocoleşte.
– Nu vă ocoleşte dhagostea, domnule ingineh, i-a răspuns ea cu
îndrăzneală. Dah eu aş spune când vă întâmpină, să nu faceţi caz
de ea, s-o daţi la spate. Aveţi o soţie fehmecătoahe… ched că
thebuie să mai învăţaţi jocul ăsta, îmi pahe hău să v-o declah. Mai
bine, în loc să jucăm să vă dau lecţii phactice: cum se ahuncă
zahu’ ca să dai şase-şase, cum dau eu acum, cum se face o
poahtă-n casă siguhă, ca asta de acum… cum vă dau afahă cu
două puluhi, ca acum… şi ce-i ăla un stambul pe stânga, ca ăsta
pe cahe-l fac eu acum.
Valentin râdea cam mânzeşte. A recunoscut că de mult nu mai
jucase table cu un partener atâta de tenace.
– S-o vedeţi pe sohă-mea Mili cum joacă: cu o singuhă mână, a
închis ea, delicat, cutia cu table. Pe mâine. Aveţi o noapte şi o
întheagă dimineaţă la dispoziţie, să heflectaţi la spusele mele.
– Sunteţi grozavă. Şi să ştiţi… nu mă refer la table.
Deci, şi el o primea cu căldură în famiglia. Noroc că Liliana juca
table, altfel nu văd cu ce l-ar fi putut dispune la modul ăsta. Sau
dacă i-ar fi plăcut să ciocănească pereţii, prizele şi ţevile de la baie,
cum îi plăcea lui.
La ea în cameră, mi-a arătat un reşou electric şi două ceşti de
cafea, pe măsuţă.
– Le-am găsit la phânz… phicepi? Soha ta le-a adus. Ştie c-ai
fost azi noapte aici, ştie c-ai făcut cafea. Şi în cutia dohmezei nu
mai e o pehină, sunt două… îmi vine să inthu în pământ. Spune:
mă thimiţi pe munte să scapi câteva zile de mine, aşa-i? Să nu
minţi.
Am minţit.
– Odată ce eşti aici, n-are rost să te uiţi la munţi din veranda
casei. Serile, înainte de a mă culca, am să stau să fumez o ţigară,
am să privesc crestele şi am să-mi spun: „În spatele lor, doarme o
fată, adică o doamnă pe care cu o lună în urmă o ştiam că există la
un mod foarte sumar. Astăzi ea există în inima mea cum nici nu-şi
închipuie ea că ar putea exista.”
– Da, să mi-o spui meheu, a închis ochii. Fiindcă şi fata, adică
doamna asta se gândeşte la băiatul, vheau să spun căpitanul cahe
fumează pe tehasă. Dhagul meu… ce bine m-am disthat cu Eli la
Sinaia, am fost pe tehasa Cazinoului, am mâncat îngheţată de
smeuhă, am băut sihop de pohtocale, ne-am vântuhat ca două
şcolăhiţe în vacanţă, phin pahc, pe sthadă.
155
 – Nu sunteţi în vacanţă?
– S-au luat şi doi tipi de noi, stăm şi ne uitam la un afiş cu o
cântăheaţă din Bhaşov. Au claxonat, ehau cu o maşină albă de
spoht, şi unu’ a spus hânjind ca un idiot… eha un băiat fhumos,
de ce să mint, cu o muthă de fhizeh de lux: „Nu faceţi o plimbahe
până la Bhaşov cu noi, domniţeloh? Mehgem să ascultăm fetiţa de
pe afiş”. Eham cu spatele, Eli s-a întohs indignată şi celălalt s-a
făcut ca un hac fieht. – „Săhu-mâna, doamnă phofesoahă”, a
bâiguit, i-a dat cu cotul ăluia de la volan şi au plecat ca din
puşcă… ehau să inthe şi-nth-un pom. „Îl cunoşti?” am înthebat-o
pe soha ta. – „Ahe băiatul în clasa mea.” Îţi închipui! De mine ca
mine, dah îi văzuse picioahele din spate, d-aia s-a legat de noi, Eli
ahe nişte picioahe splendide, toată e fhumoasă şi athăgătoahe. Şi
să nu te fi cunoscut pe tine… îmi ahdea să mehg la Bhaşov s-o văd
pe Kahin asta, sau cum îi zicea.
Karin.
– O cântăreaţă? am întrebat nepăsător.
– Nemţoaică. Îi fac o heclamă tehibilă. Una cu sâni de Mae
West, şi-o guhă plină.
Ea era. Era şi ea la Braşov, bine-nţeles, deoarece şi von Kopplitz
se afla acolo. Liliana mi-a înlănţuit gâtul cu braţele.
– Te iubeşte.
– Cine?
– Eli. Nici nu ştii cât. (Într-adevăr, nu ştiam.) Bănuiam că e mai
distantă, mai detaşată… şi când a fost la tine acasă a fost
simpatică cu mine, m-am gândit că nu putea să fie altfel, nu mă
cunoştea, n-o cunoşteam, nu-i făcusem nimic pân-atunci. M-am
temut venind aici. Acum nu mă mai tem… de ce zâmbeşti?
– N-ai graseiat, n-ai avut r-uri. Eşti alta când nu graseiezi. Nu
mai eşti tu.
– Să ghaseiez atunci, ca să fiu eu. Eu ghaseiez foahte puţin
când pledez, habah n-am de ce. Soha ta zice că asta-mi dă un
fahmec în plus, cahe-oh fi alelalte fahmece…?
A doua zi, Valentin a venit mai devreme din Sinaia, obosit şi
plictisit. La fabrică lucrurile mergeau prost, muncitorii lucrau de
mântuială.
– Au ei ceva, şuşotesc prin colţuri cum le-ntoarce vreun
maistru spatele. Dăm produse de proastă calitate… şi ceea ce-i
curios, parcă nimănui nu-i pasă, nici patronilor. Ai observat?… şi
ziarele au un ton mai puţin peremptoriu. Iar pe front, e un
dezastru, Toni. Ne-am băgat într-o treabă murdară, şi acum
156
culegem roadele.
Costelo a adus-o pe Martha Papuşec: în aceiaşi pantaloni cu
care o văzusem întâia oară, cu o bluză cam… „malagambistă”, în
imprimeuri fanteziste. Cozile şi le strânsese în jurul capului, colac.
În felul ăsta, obrazul ei slăbuţ şi pistruiat arăta ca al unui lemming
mirat. În picioarele goale, purta espadrile roşii, cele văzute întâia
oară erau în trei culori, din pânză de chaise-longue. Liliana era în
şort.
– … L-am cumpăhat de la Paneth-Jeune, e de comandă, nu-s
deplasată, nu?
A fost o mică şi plăcută petrecere intimă. Ce rost avea şi
aniversarea mea… nu m-am căznit să pricep. Drăguţ din partea
Elvirei, drăguţ din partea tuturor. Abia spre sfârşitul mesei am
încercat o senzaţie curioasă: eram trei perechi la masă, două
neoficiale, şi într-o ordine descrescândă a vârstei. Amuzant.
Martha Papuşec îmi adusese un batic roşu, nou-nouţ. Îl
cumpărase să şi-l asorteze la espadrile, dar mi-l făcea bucuroasă
cadou (cred la îndemnul lui Costelo): „Să-l purtaţi cu pălăria de
cercetaş”, mi-a spus aprinzându-şi unul câte unul pistruii. Am
mâncat tort, am băut şampanie, Liliana o cumpărase.
– … Nu-nţeleg de ce a ţinut morţiş să cumpere şampanie Mott,
a spus soră-mea. La Cazinou găseam o foarte bună şampanie
franţuzească şi nu cu mult mai scumpă.
– Mott e cea mai bună şampanie din lume, a spus Liliana pe un
ton pe care numai eu puteam să i-l înţeleg. Am s-o beau
întotdeauna, cu plăcehe. La mulţi ani, căpitane, a ciocnit cu mine
cupa. La mulţi ani şi să thăiţi. Vă dohesc tot ce-mi dohiţi… n-o
ştii? Tinefsohn şi Hosenkhanţ, s-a adresat tuturor, ehau cehtaţi de
ani de zile, nu-şi vohbeau. De Iom Kipuh, ziua împăcăhii la
popohul cel ales iubit cu atâta călduhă de cestălalt supha-popoh,
ales că hasă (aici Martha Papuşec a pufnit în râs, cred şi pentru
felul cum graseia Liliana), Tinefsohn şi Hosenkhanţ s-au întâlnit în
uşa sinagogii… nu puteau intha în sinagogă dacă ehau cehtaţi.
Tinefsohn i-a întins mâna lui Hosenkhanţ şi a zis: „Să ne-mpăcăm,
Hosenkhanţ. Eu îţi dohesc tot ce-mi doheşti, phicepi?” şi
Hosenkhanţ: „Ascultă, Tinefsohn, TU IAH ÎNCEPI?”
– M-aşteptam să spui o glumă mai bună, doamnă Liliana, s-a
strâmbat Valentin.
– Şi partea picantă unde-i, a spus şi Costelo. Unde-i partea
picantă?
Liliana a deschis gura, ştiam cu certitudine că voia să-i
157
răspundă unde era, şampania o ameţise un pic, dacă ar fi răspuns
ce gândeam eu că o să răspundă, ar fi căzut toţi laţi de pe scaune:
îi hemahcasem tremurul nărilor. Am răspuns în locul ei, nelăsând-
o să înceapă vreun cuvânt:
– În James Joyce.
N-a înţeles nimeni, nici Costelo care-mi pomenise ieri de el. Nici
Liliana. Dar au râs toţi, probabil să-mi facă plăcere, împlineam
doar treizeci şi trei de ani. Întreaga după-amiază am petrecut-o pe
tăpşanul din spatele casei, jucând croquet… ce mă mai miram eu
de Valentin şi tablele lui – dasem şi noi în mintea lui Costelo şi a
Marthei, croquet-ul era al lui. A jucat şi Elvira. Costelo şi Martha
jucau ca nişte aşi. Praf ne-au făcut. După ani şi ani de zile, prima
dată o vedeam pe soră-mea cu adevărat: se mişca cu graţie şi cum
tot sta aplecată la arculeţele prin care se căznea să facă să treacă
bila de lemn, îi zăream prin deschizătura bluzei (nu mi-e ruşine s-o
spun), pieptul ferm şi plin, deşi alăptase un copil care cu o lună în
urmă îşi dase bacalaureatul. Nu purta sutien, pulpele ei n-aveau o
cută, o striatură, o vână urâtă. Iar părul îngrijit coafat, de acea
culoare auburn, brun-roşu, era natural şi fâlfâia în vânt ca la o
fetişcană. Cum i-l ştiam din tinereţea ei… sigur, era mai matură,
un pic mai obosită, dar tinereţea aceasta părea să i se fi oprit în
loc. Aerul de munte şi liniştea pădurilor înconjurătoare o opriseră,
mulţumirea sufletească a drumului ales, de la care nu se abătuse
un pas, fiindcă nu voise să se abată: în felul ăsta, bănuiesc că
devin vieţile unora clare, rotunde, sigure. Fără bâjbâieli, şovăiri şi
remuşcări târzii.
Spre seară, Liliana, Martha şi Costelo s-au retras în casă, să-şi
pună la punct excursia de a doua zi. Mâncare caldă găseau sus, o
completau cu salamuri, fructe, unt, pâine şi dulciuri, mâine
dimineaţa, de la cooperativa fabricii din Buşteni, se hotărâseră, de
fapt Costelo hotărâse, să suie pe acolo, pe drumul fabricii de
hârtie. De la Martha tot luase ceva Liliana: o cipilică cu un ciucure
uriaş. La opt, Martha a plecat în Buşteni, avea o prietenă, o colegă
de clasă, unde-şi lăsase „echipamentul”. Costelo se agitase pe
tăcute, apoi renunţase să se mai agite: ochii Elvirei aruncaseră un
„nu” categoric la agitaţia lui, de a o păstra pe Martha pentru la
noapte acolo, să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Liliana se
dusese cu ei, s-o conducă pe Martha şi să-şi limpezească „la aeh”
gândurile, de şampania băută. Valentin se suise pe acoperiş,
sârma antenei de radio se desfăcuse în vânt.
– … Ce-a fost şi ideea asta cu excursia? m-a întrebat Elvira. Lili
158
abia s-a aclimatizat la noi. Mă tot întreb ce v-a venit.
– O să se îndrăgostească de munte. Mai uită de stupizenia
cotidianului. Vede cerul aproape. Compania lui Costelo şi a
pistruilor Marthei e distractivă.
Stam în curte, eu pe treptele verandei, ea pe un chaise-longue.
Lăstuni săgetau pretutindeni, în mici ţipete ascuţite. Cornul
subţire şi palid al lunii se sprijinea cu curbura între Jepi. Venus
ieşise peste pădure… ce bine era la soră-mea.
– Sunt bucuros că m-ai chemat să vin să stau la tine, la voi, Eli.
Nu te… deranjez?
Era să spun te deranjăm. Soră-mea sta sprijinită cu capul de
pânza chaise-longue-ului, cu picioarele vârâte sub ea, uitându-se
în sus. S-a răsucit uşor spre mine.
– Ce mai e şi prostia asta? De ce să ne deranjezi… eşti la tine
acasă. Ne vedem atât de rar.
– Da, mi-am aprins o ţigară. S-ar fi putut să nu ne mai vedem
deloc.
Am simţit că nu i-a plăcut replica. Un lung moment m-a privit
în tăcere, scrutându-mi nu obrazul: căutătura ei îmi scruta
sufletul.
– … Cum semeni cu mama, a spus încet. Parcă-i văd fruntea şi
ochii. Când am fost la Bucureşti, m-am dus la mormânt. Era
totuşi îngrijit.
– Am mai plătit eu când şi când la administraţie.
S-a lăsat iar tăcerea. Am auzit o înjurătură deosebită pe
acoperiş: lunecase Valentin. Pădurea din spatele casei ne trimitea
aromele ei de cetini pregătite la somn. O pace fără de margini mi se
lăsase înăuntrul trupului. O clipă am închis ochii… „să zbor”, mi-
am auzit gândul, „să zbor departe, peste cetini, peste cer”. La
Sinaia, pe bancă cu Liliana, aş fi vrut să fiu îngropat, să fim
amândoi îngropaţi de frunze şi seve vegetale.
– … Cât de singur eşti tu, Toni?
– Nu sunt singur. Nu mai sunt singur.
– Merită?
– Da.
– Şi eu cred. Deşi unii oameni par frivoli, cu o viaţă… personală
plină de agitaţie, nimicuri şi freamăte – în fond sunt echilibraţi,
deştepţi şi gingaşi.
– Da.
Mă surprindea exactitatea observaţiei. Elvira nu pomenise
numele Lilianei, ca să putem vorbi în voie, fiecare din noi ştiind
159
însă de cine vorbim.
– Te-ai gândit ce o să fie după terminarea concediului medical?
– Ce o să fie: ce?
– Revii în… armată?
– Sunt în armată.
A treia tăcere dintre noi a fost ceva mai lungă. Valentin se dase
jos şi-ncerca radio-ul. S-a auzit deodată tare din casă… les
hitlériens ont massacré toute la populations d’Oradour-sur-Glane 37,
şi imediat aparatul a scăzut din intensitate şi nu au mai hârâit
decât paraziţii acoperiţi de vârtelniţa staţiilor de bruiaje.
– Niciodată n-am înţeles de ce te-ai făcut ofiţer.
Şi Liliana mă întrebase asta.
– Curios este că acum, în clipa când îmi pui întrebarea, nici eu
nu înţeleg.
– Îţi place uniforma, războiul?
– Războiul meu este altul. Mi-a venit să-mi muşc limba în gură,
era întâia dată când printr-o perifrază vorbeam cuiva de MESERIA
mea… spune-mi ce părere ai de Liliana, am auzit că faceţi victime
prin Sinaia, am adăugat pe un ton de glumă.
– Ţi-am spus părerea, s-a ridicat de pe chaise-longue. Cât
despre imbecilul din Sinaia nu merită să-mi amintesc.
– O să-şi amintească el, am râs, dacă îl ai în clasă pe copil. Aşa
se întâmplă femeilor cu picioare frumoase.
– Vorbeşti prostii. Ştii ce i-a spus Lili?… ceva în genul: „Auzi,
maesthe… nu găseşti că eşti cam elastic să te imphimi cu astfel de
cuvinte?” Bine că au plecat şi nu m-au văzut râzând. Are un
vocabular extrem de pitoresc. Mi-a mai spus că mitocanilor,
delicios cum spune ea: mitocaniloh, e inutil să le dai lecţii de
urbanitate, că tot nu pricep; trebuie să li te adresezi pe limba lor.
Într-o zi a înjurat-o unul pe stradă, că avea eşancrura unei bluze
prea adâncită. Să se fi făcut că n-a auzit, mai ales că cel care o
înjurase era agresiv? „Nu, doamnă Eli. L-am înjurat şi eu, şi încă
sănătos… ce-mi aud mie urechile pe la procese, judecătorii şi
tribunale: – Du-te-n moaş-ta, i-am ţipat, nu te uita, dacă nu-ţi
place! Ce, eu mă uit că eşti tuns ca o ţoapă şi că femeia de lângă
tine – individul era cu o femeie, poate nevastă-sa – ar mai putea
să-şi taie unghiile murdare de la picioare? Vezi că-ţi răstorn
conţinutul poşetei în cap, inclusiv potcoava de birjă găsită pe
Bărăţiei!” Mi se pare că vine.

 … hitleriştii au masacrat întreaga populaţie din Oradour-sur-Glane.

37

160
 Se deschisese portiţa. Da, Liliana era. Singură.
– Costelo n-a venit?
– A hămas să asculte nişte discuhi la fetiţa din Buşteni. M-au
dus toţi thei până la începutul Zamohei, imediat după gahă. Vine
şi el numaidecât.
– Trebuia să vină cu tine, Lili. Am să-i rup urechile.
– Nu i le hupeţi, că mâine plecăm în zohi şi nu ştiu dacă se
vindecă până atunci.
Am zărit sclipirea albă a dinţilor Elvirei, pe întuneric. Nu s-a
mai jucat table. La nouă şi jumătate toată lumea era în pat,
inclusiv Costelo. Nu ştiu cum s-a făcut, eu am rămas despărţit de
Liliana când s-a dus să se culce, parcă am vorbit cu Valentin, mi-a
pus radioul; n-am mai intrat pe la ea, o vedeam dimineaţa la
plecare. M-am culcat. După o jumătate de oră, nu adormisem, m-a
trezit din picoteală un zgrumţurat la uşă. Zgrumţuratul s-a
repetat. M-am dus să deschid: era Liliana.
– … Penthu asta am eu două pehine la mine? Eşti nesehios. Te
ieht, e ziua ta. Tu n-ai flohi în camehă… dah mă ai pe mine. Să ne
luăm hămas-bun, căpitane, cheştini suntem.
… La trei dimineaţa l-am auzit pe Costelo tuşind în foişor,
zgomotul unei ferestre.
– E timpul, a oftat Liliana. Ce m-o fi găsit să accept să plec pe
munte… sunt aşa bune camehele astea ale noasthe.
Şi-a pus iute pantalonii de pijama, bluza cu pinguini.
– Am o phesimţihe sthanie, Toni, s-a lipit de mine. Că o să mi
se întâmple ceva.
– Eşti superstiţioasă? Am şovăit. Dacă eşti, poate ar fi mai bine
să nu sui muntele, nu-i mare lucru. Costelo se poate duce singur
cu Martha.
– Nu e vohba de munte. De noi doi. Cu noi o să se întâmple
ceva.
– În ceea ce mă priveşte, s-a şi întâmplat.
– La hevedehe. M-a sărutat pe gură. Eli mi-a spus să am ghijă
de Costelo şi Mahtha pe munte.
– Nu cred să ai de ce. Mi se pare că domnul Costelo o să
trebuiască să aibă grijă de tine.
– Doamne feheşte, a făcut o mutră atât de caraghioasă, încât
am început să râd. Înţelegeam cam târziu quiproquo-ul.
M-am îmbrăcat odată cu ei, i-am dus cu Citroën-ul s-o ia pe
Martha de la colega la care dormise, ne-am întors la cooperativa
fabricii de hârtie după cumpărături, pe urmă i-am urcat până
161
unde putea merge maşina, pe lângă curtea fabricii, pe drumul spre
Schiel. Martha şi Costelo au pornit-o discreţi înainte, Liliana i-a
ajuns din urmă. În pantofii de tenis, cu windjacke-ul pus sub
clapa rucksac-ului, toate date de Elvira, cu un tricou norvegian
legat prin mâneci în jurul mijlocului, sistem Martha Papuşec, şi cu
cipilica cu ciucur… părea de când lumea şi pământul dedată la
chestii de-astea.
– Ahăt ca Humboldt pe Cohdiliehi? mi-a strigat fluturând din
mână, şi am prins chiotul de veselie al Marthei Papuşec.
Au dispărut printre brazii cu vârfurile abia atinse pieziş de
razele soarelui ascuns încă în dosul muntelui. Am mai distins
vocea tare a lui Costelo: „Buretele ăsta e limba-boului, fistulina
hepatica… unii-l mănâncă, da’ nu noi”. Vocile s-au mai auzit un
minut-două şi s-a lăsat linişte. Doar păsările trezite în ciripituri şi
scârţâitul plângător al vagoanelor de funicular umpleau dimineaţa
de o limpezime de cristal. M-am întors acasă. Era 6 fără câteva
minute. În drum, l-am întâlnit pe Valentin, cu motocicleta.
– Am uitat să-i spun Elvirei că azi mă duc la Câmpina, am o
treabă cu rafinăria. Nu m-aşteptaţi cu masa.
Urma să-i spun Elvirei ca nici pe mine să nu mă aştepte cu
masa. Am găsit-o strângând ceştile de pe verandă.
– Ce bei, lapte?
– Fă-mi o cafea.
M-am apropiat zâmbind de ea şi am cuprins-o de mijloc. Am
tras-o la piept.
– Nu mă confunda, a ridicat ochii frumoşi, şi zâmbetul i s-a
accentuat. Cu ce să te sehvesc, căpitane?
Şi a plecat repede. Când s-a întors cu cafeaua, i-am transmis
mesajul lui Valentin.
– Tu pleci undeva?
– Mă duc şi eu, la Braşov. Tocmai voiam…
– Mă iei şi pe mine? Te-ntorci după-masă, da? Şi dacă
întârziem, se descurcă Valentin. Sau te inoportunez cumva? Îmi
închipui că mergi cu maşina.
Cum s-o refuz… maşina era a lor.
– E complicat, s-a uitat lung la mine. Văd după mutra ta că e
complicat.
– Deloc. Plecăm în jur de opt, ai timp să te îmbraci, unde fugi?
În maşină, i-am spus:
– Maşina e cunoscută. Cine o să vadă la volan un om străin, o
să spună că te-ai remăritat.
162
 – Sau că mi-am luat un amant. Mai plauzibil.
În taiorul alb de vară, cu poşeta şi pantofii de năbuc, cu banda
tot albă din părul de culoarea care-mi plăcea enorm, îmi plăcuse
întotdeauna, foarte puţin fardată şi cu decenţă, îmi făcea o plăcere
deosebită s-o simt lângă mine şi să ştiu că doamna de lângă mine
este doamna sora mea.
– Ce treabă ai la Braşov, am întrebat-o.
– Un comision. Adică două comisioane.
Am mai întrebat-o înainte de Predeal, dacă nu vrea s-o luăm pe
varianta Râşnovului.
– Te oboseşte Timişul?
– Nu, dar valea Râşnoavei e mai puţin aglomerată.
M-am înşelat amarnic. De la Şipote şi până în apropiere de
Râşnov, convoaie de Henschel şi grele Diesel germane ne-au tot
venit în întâmpinare, încărcate cu soldaţi; şi-n livezile dinainte de
târguşor şi pe malul Ghimbavului erau oprite camioane, soldaţii
stau tolăniţi în iarbă sau trebăluiau la râu… unde se duceau?
Câteva baterii de Vickers AA acoperite de prelate erau trase lângă
zidul uzinei electrice. Dincolo de Râşnov, şoseaua a fost liberă. În
Braşov am ajuns în jur de 10, de fapt şi de acasă plecasem
aproape de 9. Cerul se înnorase, dar nu a ploaie: în dosul norilor,
soarele călătorea palid şi fantomatic, aruncând peste zidurile vechi
şi coperişuri o lumină ca de panopticum. Am ocolit încet piaţa.
Exact când am oprit în spatele Rathaus-ului, au sunat sirenele.
– Alarmă, a tresărit Elvira… Doamne!
Am încuiat maşina şi ne-am adăpostit într-un subsol. O oră am
stat pe nişte lăzi cu sticle de bere cehoslovacă Luxus Klass. Cineva
din subsol (unul din cei care în ocaziile astea le ştiu pe toate), a
spus că bombardează Ploieştii. Elvira a intrat în panică, Valentin
plecase la Câmpina. Îi aşternusem o batistă pe una din lăzile cu
bere şi sta pe ea, albă, imaculată, elegantă; oamenii din subsol
fuseseră prinşi în stradă, erau în cămăşi mototolite, pantofi
prăfuiţi. Femeile cărau alimente. Se uitau la coafura şi pantofii de
năbuc ai soră-mii, ne auzeau şi accentul: o insesizabilă posomorală
transilvană, adresată tăcut regatului nepăsător, plutea în subsolul
cu miros de beci şi cărămizi ude.
– … De ce tocmai azi a trebuit să se ducă la Câmpina, repeta
mereu Elvira. În timp ce eu sunt la Braşov!
– Linişteşte-te, şi dacă ai fi fost la tine acasă nu era acelaşi
lucru? Nu abăteai avioanele în altă parte, fiind în pantaloni de
interior sau capot. Cum ne ferim noi, o să se ferească şi el.
163
 Mi-a aruncat o privire rapidă, şi-a muşcat buzele, lăsând ochii
în jos: tăieturile de pe obrazul meu, deşi neîncurajatoare, o făceau
să nu mai vorbească de pericolul unui bombardament. Când a
sunat încetarea alarmei, afară erau un soare şi o lumină teribilă.
Un megafon anunţa în germană că avioanele intraseră în ţară pe la
Gura-Văii, bombardaseră Severinul şi Ploieştii. Pagubele erau
neînsemnate. Brusc, Elvira şi-a îndreptat trupul şi m-a apucat de
braţ.
– Sunt o alarmistă, Toni. De emoţie, mi se pare c-am vorbit
prostii… tu mă ierţi, eşti fratele meu. Singurul meu frate. Şi ştii şi
ce mă încântă nespus? C-ai început să fii şi singurul meu prieten.
– Valentin nu ţi-e prieten?
– El mi-e bărbat, prietenia cu el este de altă natură. Uite… să
intrăm aici şi să mâncăm orez cu lapte şi dulceaţă, şi să stăm de
vorbă. Vrei?
Tot drumul mă gândisem cum s-ajungem mai repede la Braşov,
să mănânc un castron cu orez cu lapte şi dulceaţă, să stau
prieteneşte de vorbă cu soră-mea şi asta numai la micul
restaurant vegetarian pe care mi-l arăta ea acum… mi-a venit să şi
râd. Am intrat în restaurant. N-aveau orez cu lapte şi dulceaţă, în
schimb aveau sirop de mere şi colţunaşi cu brânză. Fata venită la
masă, cu un creion după o ureche vârâtă jumătate în părul de un
blond spălăcit, i-a măsurat atentă taiorul alb al Elvirei. Ea a clipit
imperceptibil din gene de plăcere.
– Două porţii cu colţunaşi, şi două cafele mari negre.
– Nu mai beau cafea, Eli. Prefer un sirop.
Fata a plecat, după ce s-a uitat şi la pantofii şi poşeta soră-mii,
iar Elvira şi-a împreunat palmele sub bărbie.
– Ştiam că eşti amator de cafea. Vorbeşte-mi, Toni, vorbeşte-mi
de Lili. (Nu-mi dau seama dacă făcuse legătura dinadins, între
cafea şi Liliana.)
– Pentru asta ai ţinut să mergi cu mine?
– Te-nsori cu ea?
Am rămas ţeapăn în scaun, în timp ce fata revenise cu
colţunaşii cu brânză şi o ceaşcă cu cafea. Punând farfurioarele şi
ceaşca pe masă, s-a uitat şi la părul Elvirei, probabil ca impresia
să fie completă. N-aş putea spune că întrebarea soră-mii îmi
provoca jena sau indispoziţia resimţită când cineva ţi se amestecă
într-o intimitate care te priveşte numai şi numai pe tine. Legăturile
sufleteşti dintre mine şi Elvira fuseseră întotdeauna sincere şi
corecte, întotdeauna de la distanţă, datorită diferenţei de vârstă; n-
164
am fost totuşi niciodată pentru ea „fratele meu mai mic”. Când a
plecat din casă, abia împlinisem cincisprezece ani, ea avea o
licenţă în buzunar şi profesa de trei ani la gimnaziul din Sinaia. Un
timp, venea destul de des în Bucureşti, în ultima vreme, până la
moartea mamei, se ducea mama la ea şi sta la Poiana Ţapului cu
lunile. Ea îl crescuse oarecum pe Costelo. Eu eram intern.
Corespondam fără entuziasme. Oricine m-ar fi întrebat de viaţa de
familie a Elvirei şi a lui Valentin, nu ştiu ce mare lucru aş fi putut
relata. Dar şi ei ar fi relatat acelaşi lucru despre viaţa mea fără de
familie. Prin venirea mea la Poiana, aşa cum venisem şi singur, nu
se schimbaseră aceste relaţii, poate deveniseră cumva mai
duioase. Din momentul apariţiei Lilianei alături de mine şi între
noi, cei din familie, sentimentele se răsturnaseră înăuntrul lor
înşile: n-am cum să explic ce-nţeleg eu prin o „răsturnare de
sentimente înăuntrul lor înşile”, mie, sensul mi-e foarte clar şi este
de-ajuns. (Ca un gol astupat de un pod de zăpadă, iarna. Aparent,
ai impresia că nu există gol, că zăpada este compactă; primăvara,
podul se surpă şi descoperă golul de sub el; când se surpă, zăpada
se surpă răsturnându-se în ea însăşi, arătând realitatea golului pe
care nu-l bănuiai acolo. În sfârşit.) Liliana fusese imediat acceptată
în famiglia Elvirei… nu trecuse o săptămână de când alerga prin
curte, în livada din spatele casei, de când le spunea tuturor,
pentru cel mai mic fleac: „scuzaţi exphesia, pahdon imphesia”, nu
trecuseră decât câteva zile de când mă primea nopţile în salonaşul
cu păpuşi, şi Elvira mă întreba dacă mă însor cu ea. Surprinzător.
– … Să nu mă amestec?
– Amestecă-te, dragă. Îmi dai voie să te întreb şi eu: de ce să mă
însor cu ea? N-ar fi o problemă ce mă priveşte direct sau ai ajuns
la vârsta când mori să-i însori pe alţii, odată ce cu propria-ţi
persoană ai încheiat de mult şi pentru tot restul vieţii o asemenea
chestie? Colţunaşii ţi-au dat ideea. Poate lipsa orezului cu lapte şi
dulceaţă.
– Vasăzică nu vrei să fim prieteni.
Se întristase.
– Are vreo legătură?
– Are, m-a apucat cu drăgălăşenie de mână peste masă. Fata
care ne servise sta de vorbă cu o colegă, la gemuleţul pe unde
veneau din bucătărie comenzile. A văzut gestul soră-mii, şi i-a dat
cu cotul celeilalte, atrăgându-i atenţia la ce se petrece la masa
noastră. I-am sărutat mâna Elvirei – şi asta ca nu numai
chelneriţele, ci şi puţinii consumatori din local să vadă cum o
165
femeie mai în vârstă decât însoţitorul ei se dedă în public la gesturi
de fetiţă îndrăgostită – şi cum tânărul cavaler răspunde cu
gratitudine îmbierii… probabil gândind cu aceeaşi gratitudine la
numerarul din poşeta albă şi luxoasă de năbuc. Toni, a continuat
Elvira, ţi-am mai spus: îmi place enorm Lili. În dimineaţa cât am
fost împreună la Sinaia, în puţinul timp de când este aici, la noi,
mi-a încălzit sufletul sec de profesoară severă şi trecută.
– Ce să-ţi spun.
– Nu, nu, aşa este. Nu că aş vrea să mă subestimez, ai remarcat
oglinzile din casă. Mai mă privesc în dânsele, ştiu ce-mi poate
pielea, de aici, până aici. Am patruzeci şi patru de ani, nu ascund
şi zic că am treizeci şi patru, ca alte fiinţe stupide. Posibil uneori
să arăt şi bine… când sunt odihnită, fără griji şi îmbrăcată în
taiorul ăsta, de exemplu. Dar eu nu mai sunt tânără, Toni. Am un
copil. Un copil îndrăgostit, a zâmbit pierdut, … îţi dai seama? Mă
gândesc cu un soi de voluptate indescriptibilă la clipa când n-o să
mai trebuiască să mă duc la şcoală: adio teze, cancelarie, colegi.
Livada, casa, pădurea, Valentin şi Costelo o să-mi bucure
existenţa, definitiv tihnită şi ajunsă la capăt, dorit sau nedorit cu
fervoare, dar la capăt. Ca o burgheză ce sunt, gândesc şi visez
burghez. Fiecare cu visurile şi gândurile lui. Să nu te întristeze ce
am să-ţi spun acum, când am aflat ce s-a întâmplat cu tine pe 4
aprilie, a fost prima oară când am suferit cu adevărat în ceea ce te
priveşte… mă ierţi? Nu fiindcă ai fost… accidentat la modul ăsta
idiot, dar a fost întâia oară când mi-am dat seama că în afară de
Valentin şi Costelo, viaţa mea mai poseda ceva, ceva căruia îi
acordam o importanţă secundară, fiindcă totuşi îmi aparţinea
acest ceva de totdeauna, de când mă născusem, mă obişnuisem cu
situaţia de fapt, cu starea civilă: tu. Fratele meu. Te-am văzut la
spital când încă nu erai viu… totul mirosea a dezinfectante, a
durere, a moarte. Într-un pat, un trup zdrobit înfăşurat în
bandaje, abia respira: tu. Am simţit că mă înec, că nu se poate, că
nu-i adevărat. „Ăsta-i fratele tău, care deja se tocmeşte cu luntraşii
celuilalt tărâm.” M-am dus la tine să plâng, să urlu realmente de
durere. La tine acasă am cunoscut-o pe Lili. Ştii ce mi-a spus?
„Când eram mică, am fost bolnavă de bronho-pneumonie. M-a
îngrijit ce m-a îngrijit doctoru’ Rapaport, un evreu, şi într-o seară,
când devenisem vânătă şi fără respiraţie, s-a sculat de pe patul
unde zăceam, şi mama a ţipat: – Se face bine? Moare? – Personal,
a răspuns, am întreprins tot ce oamenii ştiu şi pot să întreprindă.
De-aci înainte, omul nu mai poate face nimic. Dacă Cel-de-sus are
166
bunăvoinţă, fetiţa va fi salvată. Şi Cel-de-sus a avut, doamnă,
uitaţi-vă bine la mine şi nu vă ascundeţi nemulţumirea: m-a făcut
bine şi avocată.” Toni, în noaptea aceea m-am rugat lui
Dumnezeu… ştii că nu sunt nici religioasă, nici practicantă. Şi te-
ai făcut bine. Atunci te-am chemat la mine, să-ncepem să fim
alături, altfel decât am fost înainte. Şi suntem altfel decât am fost
înainte. Pentru mine, viaţa ta este foarte misterioasă, şi efectiv nu
mă interesează acea latură; asta de azi mă interesează, ştiu că
familia noastră a fost construită aşa: nici femeile să nu alerge după
bărbaţi, nici bărbaţii după femei. Amândoi am moştenit genele
mamei şi ale tatii. Dar… uită-te în ochii mei, de ce-mi ocoleşti
privirea? Lili merită să alergi după ea. Toată viaţa. Şi ca să n-
alerge curând altul, ia tu iniţiativa asta. Ca să-mi liniştesc
gândurile.
– Dacă ea nu vrea să alerg? Dacă este doar un amuzament dorit
de ambele părţi? Scuză-mi brutalitatea, ştiai că a mai fost
măritată?
– Da. Mi-a spus după povestea cu pneumonia.
– Întâiul ei soţ era impotent, vorbim ca între prieteni, tu l’as
voulu, Georges Dandin… crezi că este cazul ca şi al doilea să fie, de
o altfel de factură? Să mă ţină toată viaţa cu hapuri, nămol şi vată
thermogen, recunoaşte că nu-i ce-şi poate visa o femeie. O femeie
ca Liliana.
– De ce o încurci?
– Ţi-a spus ea că o încurc?
Discuţia începea să-mi suie sângele în cap.
– Spun EU.
Devenise semeaţă.
– Uite, Toni. Lili va fi prietena mea. Te rog s-o respecţi. Te rog din
suflet.
… Ei, fir-aş să fiu. „Hespectă-mă, căpitane”, mi-a parvenit râsul
ei de pe munte. „Hespectă-mă, cum spune doamna Eli, dah nu în
pat, că n-am făcut nimic dac-o să mă hespecţi şi acolo.” O dorinţă
mistuitoare m-a purtat spre ea… nu spre trup. Spre glasul,
zâmbetele, ochii şi gesturile zilnice, care doar câteva ore de la
plecarea ei îmi lipseau enorm, mă făceau să mă simt înjumătăţit,
incomplet. Ce-or fi vorbit ele două, la Sinaia? În orice caz, n-o
vedeam pe Liliana vorbind cu soră-mea despre însurătoarea
noastră. Ultima dintre ele se gândea la ce mă aştepta în viitor şi
broda un vis… chiar irealizabil? M-a lovit direct gândul, ca un
pumn bine plasat. Elvira a privit deodată peste mine, cu o expresie
167
mirată şi surprinsă în acelaşi timp. Am întors capul: în spatele
meu, total schimbată – îşi vopsise părul sau ce? –, cu ochii ascunşi
de o pereche de ochelari negri de soare, se oprise Marianka.
– Bună ziua, căpitane. Pot să-ţi spun două vorbe? Mă iertaţi,
doamnă.
M-am ridicat în picioare. Marianka apăruse şi ea aici. Nici n-am
prezentat-o Elvirei. Deşi destul de cald, era în trenci.
– … Dacă ieşim un moment afară, ar fi perfect.
– Mă-ntorc imediat, i-am spus Elvirei: se uita la Marianka cu
curiozitate, mai bine zis o măsura cu curiozitate. Am ieşit în
stradă.
– Nu s-ar zice că te plictiseşti în concediu. La mare n-ai
cunoştinţe feminine? Marianka zâmbea exact ca Odette:
provocator. Fără să înceteze să zâmbească, şi-a mijit ochii în soare.
Am fost în acelaşi adăpost, dar nu m-ai văzut. Am aşteptat vizavi
de restaurant, şi când am înţeles că o să vă eternizaţi la produsele
astea vegetariene, am intrat după dumneata. Absolvă-mă pentru
nepoliteţe. Şi brusc, pe un ton foarte hotărât: Cred că eşti în
Braşov de capul dumitale. NU TE AMESTECA.
– Să mă amestec în ce?
– În orice. Repet, nu te amesteca.
– Oh, ce grad ai în armată ca să-mi ordoni?
– Nu ordon eu. Fii serios, căpitane. Nu ne vârî beţe în roate, e
primejdios.
A traversat trotuarul şi s-a pierdut în lumea de pe stradă. Am
reintrat în restaurant. Chelneriţa mi-a urmărit trecerea spre masa
Elvirei, de astă dată ostilă şi dispreţuitoare: mă văzuse intrând cu
Liliana, plecând cu Marianka, revenind. Am înţeles din ochii ei că
nu pricepea ce găsesc cucoanele astea la un tip ca mine, sprijinit şi
într-un baston pe deasupra a toate cele.
– … Cine era?
– O cunoscută.
N-a zis nimic. Nici eu n-am zis. Într-un târziu, şi-a luat poşeta
de pe scaun.
– Nu-mi place. Are ceva în ea care nu-mi place.
– Am să-i spun… când o s-o mai văd: Sora mea nu te place. Te-
ai ars, ce te faci?
A făcut semn chelneriţei să vină la plată. Şi, ca aceasta să fie
ferm convinsă că a asistat la ce-şi închipuia ea, totul asezonat cu
două porţii de colţunaşi searbezi cu brânză, soră-mea a plătit
consumaţia spunând în momentul când fata se apropia de masă:
168
 – … Plătesc eu, ai fost invitatul meu.
Iar chelneriţa a încasat banii de la ea, cu o mutră
compasionată. În stradă, Elvira s-a uitat în jur.
– Parcă pe aici era… a, uite-l. Aşteaptă-mă, mă întorc imediat, a
zvârlit peste umăr cuvintele pe care i le spusesem şi eu ieşind cu
Marianka din restaurant. A trecut pe trotuarul celălalt, intrând la
ceasornicăria „Schuller”. M-am mişcat câţiva paşi încoace şi încolo.
La Biserica Neagră bătea clopotul. Porumbei ciuguleau printre
dalele tocite ale pieţei din faţa clădirii medievale a Rathaus-ului. La
un colţ, cânta o flaşnetă cu un şoricel alb. Multe uniforme
germane, la fel de multe ale grupului etnic. Din puştimea cu şepci
vişinii de catifea, destui purtau ostentativ brasarde cu zvastică.
Magazinele nu erau prea pline, dar nici goale nu erau. Cu toată
raţionalizarea, fraţii Rochus şi Potsudek nu-ncetau să producă
mezeluri. M-am mirat cât de impasibil aştepta lumea la cozi. Jos,
în spatele Bisericii, treceau soldaţi cu fanfară: acordurile marşului
intrării în Paris, bubuiau triumfal între ferestre şi dughene… ei,
asta se petrecuse cu patru ani în urmă, în iunie 1940, Kameraden.
După toate aparenţele, curând o să trebuiască să compuneţi unul
şi al retragerii de acolo. Atunci am văzut, lipit pe zidul
ceasornicăriei unde intrase Elvira, afişul cu capul Karinei. Din
profil, cu bărbia un pic ridicată, să nu lase umbre pe decolteul
generos, surâzând, cu buzele senzuale întredeschise şi un turban
alb strângându-i părul. Bine-nţeles că unul din anonimii străzii îi
făcuse mustăţi şi-i străpunsese ochiul, dar şi aşa mâzgălit, obrazul
ei de Junonă sculptural-planturoasă tot exercita o ciudată atracţie
la privit: Von 1 Juli bis 15 August, 11–2 Nt.; Die Berlinerin KARIN
singt für Sie zu „COROANA”38. Deşi nu se uita la mine, ci privea
undeva în susul străzii, parcă totuşi mă fura cu coada ochiului…
’ch gleichfalls singe für dir, hast du etwas davon gehört, Kapitän? 39
Nu, ca să fiu cinstit, domnişoară Schaki Herner, până cu o zi în
urmă nu auzisem de aşa ceva. Mulţumesc că ai fost lipită pe
stradă pentru ca să mi se vorbească de dumneata şi azi să văd că
nu mi s-a vorbit în zadar. Elvira ieşea de la ceasornicărie, a venit la
mine.
– Întâiul comision s-a făcut. Urmează al doilea: unde stă

38
 De la 1 iulie la 15 august, berlineza Karin cântă pentru
dumneavoastră între 11–2 noaptea, la „Coroana”.
39
 … cânt de asemenea pentru tine, ai auzit ceva în legătură cu asta,
căpitane?
169
Martha Papuşec?
– Martha… ce ai cu ea?
– Le-a spus părinţilor ei că nu întârzie mai mult de două zile pe
munte… Costelo m-a rugat să dau un aviz telefonic şi să-i rog să
nu se sperie dacă o să întârzie. Am profitat că mergi la Braşov să-i,
să le îndeplinim rugămintea.
– Vorbeşti serios?
– Cât se poate de serios. Un aviz telefonic lua timp.
Gândisem că n-o prea vedeam eu printre farfuriile de faianţă şi
pendula veche cu cuc, în interiorul familiei Papuşec – iată c-o
vedeam. Am condus-o acolo cu un soi de perversitate: merita să
asist la această întâlnire dintre cele două mame. Am lăsat maşina
în josul străzii, unde o lăsasem şi prima dată când fusesem să i-o
aduc pe Martha lui Costelo. Am suit la fel străduţa pavată cu
bolovani de râu şi plină de verdeaţa revărsată din curţile cu porţi
de cetăţi în miniatură. Când am împins portiţa, am zărit în fundul
curţii trei inşi, la o măsuţă lângă stupi. Unul din ei, un om ce se
apropia de cincizeci de ani, masiv, nu prea înalt (şi ce am remarcat
la prima ochire fugară, urât, dar de urâţenia spiritualizată a
Marthei, căci semăna cu ea, mai puţin ca doamna Papuşec,
semăna la expresie), îmbrăcat cu un fel de salopetă, s-a ridicat de
la masă şi a venit în întâmpinarea noastră.
– Pe cine căutaţi?
Se uita cercetător la soră-mea.
– Domnul Papuşec, i-a zâmbit ea, întinzându-i mâna. Eu sunt
mama lui Costelo. Dânsul este fratele meu, a mai fost aici.
Ne-a dat la amândoi mâna, un pic mirat. De aproape părea şi
mai urât, cred din pricina obrazului boselat ca de pumni. Rinichi
sau ficat, m-am gândit. Omul ăsta trebuie să se trateze, sau se
tratează superficial. Era cu mânecile cămăşii suflecate; înainte de
a ne da mâna, şi le-a lăsat repede în jos, nu ştiu de ce.
– Da, a spus, da, sigur. Milka, a strigat spre casă. Milka!
Doamna Papuşec a ieşit în pridvorul cu geamuri.
– Avem mosafiri. Poftiţi în casă… pe mine iertaţi-mă, vin
numaidecât.
Doamna Papuşec a coborât treptele. Şi ea s-a uitat mirată la
Elvira. Pe mine m-a recunoscut, nici nu era greu să mă
recunoască. Pe urmă, timp de o oră, în interiorul cu farfurii, ceas
şi bufete pictate, s-a desfăşurat o scenă, mai bine zis o suită de
scurte scenete dând în ansamblu scena cea mare pe care o
compuneau. Oarecum fâstâcită, şi poate nu acesta este termenul
170
pentru agitaţia năpustită asupra doamnei Papuşec din senin, am
fost poftiţi în casă. Aici, doamna Papuşec, după ce a aflat motivul
vizitei noastre, s-a roşit:
– Nu trebuia să vă deranjaţi, un aviz telefonic vă scutea de o
călătorie la Braşov… şi pe alarmă aeriană. Am tras o spaimă…
Ne adusese dulceaţă şi cafele. Agitaţia se transformase într-o
atitudine de defensivă politicoasă. Am avut impresia că prezenţa
soră-mii o intimida. Totuşi, în conversaţia destul de banală,
urechile ei mici erau ciulite şi ochii în patru, doar era mama
Marthei, mama unei fete curtată de un băiat. A spus la un
moment-dat în treacăt:
– … Copiii sunt foarte buni prieteni. De mici. Noi ţinem mult la
Costelo. Parc-ar fi fratele Marthei.
De felul ei Elvira nu este prea prietenoasă, aş spune dimpotrivă.
Aici era. Doamna Papuşec, se uita când şi când şi la mine cu o
uitătură ce aducea cu: „Şi dumneavoastră, domnule căpitan? Cum
socotiţi prezenţa mamei lui Costelo la mama Marthei?” Eu tăceam,
problema era în afară de mine: dar ştiam că Elvira nu venise
numai pentru a nu da un aviz telefonic; voia efectiv să-i cunoască
pe părinţii Marthei. Zâmbind graţios, mişcându-se în larg pe
scaun, ochii ei cercetau interiorul, mobilele, aranjamentul. De
totdeauna mi-au plăcut interioarele cu mobilier vechi şi de valoare,
cu tablouri şi lămpi frumoase. Interiorul Papuşec avea un astfel de
mobilier, moştenit din bătrâni – tablourile erau echivoce, iar lampa
sub care stam era o lampă oarecare. Ce importanţă avea… covorul
sighişorean agăţat pe perete şi cel de pe podeaua ceruită-lună
puteau să fie de peste o sută de ani. Era interiorul unui om
simplu, nu chiar atât de simplu însă ca să-i şi placă ţigăncile cu
sâni goi şi corcoduşe prinse după urechi, făcute în serie de Zogu
Zaharescu sau Lazăr. Familia Papuşec prefera reproducerile şi
copiile după litografii: Napoleon pe Sfânta Elena, Hus pe rug,
Asasinarea lui Marat, Lev Tolstoi pingelind cizmele unui mujic la
Iasnaia-Poliana. Astea, în camera în care stam, or mai fi fost şi
altele. Pe urmă a venit şi Papuşec-tatăl şi ne-a poftit la un pahar
cu vin, dar l-am refuzat. Elvira a rămas cu nevastă-sa, mie el mi-a
arătat stupii din grădină. Mosafirii dispăruseră.
– Cum de eşti acasă dumneata la ora asta, l-am întrebat.
– Lucrez de noapte. A făcut un gest nelămurit din mâna voinică.
De noapte, de zi… una este să lucrezi cu conştiinţa că braţele şi
mintea îţi colaborează la ceva bun şi alta e să ştii că le
întrebuinţezi la distrugere şi moarte.
171
 – Înainte, nu tot la motoare de avioane lucrai?
– Era timp de pace.
– Avea vreo importanţă? l-am privit cu calm. Un motor de avion,
şi-n timp de pace, şi-n timp de război, tot motor de avion rămâne.
Motoarele din timp de pace pentru ce erau pregătite?
– Ca să-ţi doteze armata, să-ţi apere cerul în eventualitatea
unui atac. Acum nu ne-a atacat nimeni.
– Ai vrând-nevrând un aliat care are nevoie de motoare. Ai şi tu
nevoie. Asta-i situaţia.
A tăcut, cu o cută între sprâncene.
– Vreţi să fiu foarte sincer? Mult mai bine dacă n-aveam un
asemenea aliat, ca să nu simţim nevoia de avioane pentru front,
domnule căpitan. Uitaţi-vă la albinele mele. În afară de culesul
nectarului şi de hrană nu se ocupă cu altceva. Se reproduc, fac
ceară, miere şi mor. Sunt excepţional organizate, au soldaţi numai
pentru apărarea coloniei. Nu atacă pe nimeni.
– Ei, mai înţeapă ele din când în când.
– În legitimă apărare, domnule căpitan. Se uita maliţios la
mine. S-o lăsăm încurcată. Spuneţi-mi, că n-am prea înţeles…
Martha întârzie pe munte?
– Două-trei zile în plus.
– Tinereţe, ce să-i faci. Da’ straşnic ne-a îmbrobodit Costelo al
dumneavoastră. A început să râdă. Nici cu Martha nu mi-e ruşine.
– Auzi, domnule Papuşec… dumneata eşti român?
– De ce mă-ntrebaţi?
– Aşa, de curiozitate.
– Nu vă sună bine numele meu, şi-a adâncit iar cuta dintre
sprâncenele groase. Nu mă-ntrebaţi de curiozitate. Sau nu numai
de curiozitate. Eh, sigur, Papuşec poate da naştere la presupuneri,
nu are rezonanţa unui Ionescu, de exemplu… cu tot numele meu,
sunt român, şi încă un bun român, domnule căpitan! Român get-
beget, copil al Transilvaniei: pe toţi strămoşii mei i-a chemat aşa,
poate s-o mai fi încurcat ei în timp şi cu alt sânge, cum am
încurcat-o eu cu nevastă-mea, care-i slovacă… are vreo
importanţă? Important este că sunt al pământului ăstuia şi al
României, când „România” nu reprezintă doar o ţară pe harta
lumii, ci, cum să spun… un sens, deosebindu-ne de alte ţări de pe
harta lumii astea neroade în care, după câte se vede, am început
să nu mai încăpem unii de alţii. Bine spus, da?
– Eşti ortodox?
– Adică… dacă am fost vârât într-o cristelniţă la biserică? A
172
început să râdă. Sigur c-am fost, scapă vr-unu de asta, mai ales
când te vâră alţii? De ce mă întrebaţi?
– Tot de curiozitate. Ca transilvănean, român şi ortodox, l-am
privit în ochi fără să clipesc, sensul de care vorbeai ţi-e foarte clar?
N-a răspuns imediat. Dar nici nu şi-a ferit privirile.
– Înţeleg unde bateţi. Am să vă răspund: eu zic, şi ca mine zic şi
alţii, suntem mai mulţi care zicem asta, că şi noi şi nemţii am
feştelit-o, spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. Noi
ne-am adunat cu Germania de astăzi, deci, logic, ni se poate zice
ce suntem noi astăzi. După rebeliunea legionară, Antonescu a scos
o carte, o carte oficială, Pe marginea prăpastiei. Considera că la
clipa aceea ţara se afla pe marginea prăpastiei… continuă să se
afle, domnule căpitan! Prăpastia se adânceşte din ce în ce,
ameninţă să ne înghită definitiv pe toţi, să ne ucidă sufletele şi
picul de conştiinţă naţională pe care o mai avem în noi. Privirea i-a
devenit parcă tristă şi visătoare. Pâcla asta ieşită din prăpastie a
acoperit întreaga ţară… nu vă îneacă şi pe dumneavoastră? Cu
toate că încă mulţi profită de ea, nu ne-am pierdut dreptul la o
viaţă. Fiecare ţară-şi are dreptul ei la soare şi la viaţă, cum o taie
capul… ei, aici e aici. (Vorbea cu mare uşurinţă şi pe tonul cu care
s-ar fi adresat unui… ageamiu. Mulţumesc, nene Papuşec.) Încă n-
am pierdut dreptul la soare şi la viaţă, că pe astea nu ţi le poate
lua nimeni, odată ce le ai căpătate prin sensul tău de popor, şi
ăsta-i un drept ce nu se judecă şi arbitrează nicăieri… clar
enunţat, da? Cu aluzii la ce se ştie, domnule căpitan. Cu aluzii la
ce ştiu toţi, nu, unii ştiu. Am pierdut dreptul la istorie, dreptul la
istoria de după război, care va-mpărţi taberele şi va zice: ia ieşi
afară să te văd care ai fost cu nemţii şi care cu ăilalţi? Doamne, ce-
ţi veni ţie românaşule de al lui Avram Iancu, de al lui Horea,
Cloşca şi Crişan şi de al altora să te duci unde nu trebuia să te
duci? Acuşi ce să facem cu tine?
– Şi cam ce zici dumneata că o să se facă?
(Discuţia prindea să mă pasioneze. Papuşec-tatăl era un
„charmeur”, Costelo, la vârsta lui, nu putea decât să se
entuziasmeze de judecăţile şi tonul lui.)
– … O pedeapsă tot primim noi, vorba aia, şi Martha mică, de-
mi spărgea un pahar îi dam peste mână să se înveţe să nu mai
spargă.
– În felul ăsta vorbeşti şi la dumneata, la IAR, cu cei de acolo?
Eu zic, şi nu numai eu zic, ca mine zic şi alţii, suntem mai mulţi care
zicem asta, i-am repetat vorbele, că ar fi bine să vorbeşti mai pe
173
ocolite, domnule Papuşec.
– Spuneţi-mi nene Papuşec, „domni” sunt ăia de la Voina, de la
Costinescu şi Popovici unde lucrează tatăl nepotului
dumneavoastră, de la Schiel… pe ăştia să-i cam scoatem din
ciorbă, sunt oameni cumsecade şi inimoşi; sau spuneţi-mi nea
Ioane, aşa-mi zic toţi. Aţi întrebat cum vorbesc la mine, la IAR?
Vorbesc cum am vorbit de când mă ştiu, domnule căpitan. Aţi fost
pe front?
– Nu.
– Eu am fost, în ’914, aveam nouăsprezece ani. Sunt născut în
1895. Am luptat pe frontul italienesc şi rusesc, cu austro-ungarii.
Am fost prizonier la ruşi. După Brest-Litowsk, nu mult după pace,
mi-au dat drumul…
– Acolo ai învăţat şi ce să vorbeşti? l-am întrerupt.
– Ştiam să vorbesc dinainte. Mă învăţaseră strămoşii mei traşi
pe roată. Să vă dau nişte miere pentru acasă, a schimbat
subiectul. L-am îmbiat mereu pe Costelo, da’ zicea că sparge
borcanele pe bicicletă. Şi când nu era cu bicicleta, zicea c-o
mănâncă până acasă. Albinele mele, cum v-am spus, sunt pacifiste
din naştere. Nu le interesează că-i război, fac miere ca-n timp de
pace. O miere de zile bune şi dulci.
Făcea s-o vezi pe Elvira primind două borcane cu miere de la
nenea Papuşec, astupate la gură cu hârtie de pergament şi atât de
frumos legate cu sfoară albă. Părinţii Marthei ne-au dus până la
poartă.
– Mai poftiţi, a spus madam Papuşec.
– Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră, domnule căpitan, a spus
nea Ion. Veniţi o dată cu Coste… cu băiatul. Vă povestesc de
prizonieratul meu, nu s-a putut abţine să nu-mi facă cu ochiul.
– Lui mi se pare că i-ai povestit, i-am răspuns, fără să-i fac şi
eu cu ochiul.
Am coborât străduţa. Elvira păşind cu băgare de seamă pe
bolovani. Borcanele le-am dus eu până la maşină.
– Destul de simpatici, a murmurat soră-mea. Nu-mi pare rău că
i-am cunoscut.
– Oamenii d-aia-s făcuţi, să se cunoască, să se lămurească, să
se invite, şi când pot, să şi răspundă la invitaţii, l-am parafrazat pe
Ion Papuşec, cu o susţinută seriozitate: rostise parcă ceva
asemănător la un moment dat, în conversaţia din grădină.
– Ce mai e şi asta?
– Vorbe, am suit la volan şi i-am deschis şi ei portiera opusă.
174
 Chiar mi se părea, oricât de cu bun-simţ gândite, că erau
simple vorbe de opoziţie la o situaţie dată. Cred însă că Papuşec
nu-mi putea spune de prima oară: „Sunt comunist, domnule
căpitan, şi lupt pentru comunism… simplu şi corect exprimat,
este?” Cred că n-o spunea nici altora, decât celor cărora trebuia şi
ţinea s-o spună. Anumite idei ale lui Costelo păstrau izul
conversaţiei cu bărbatul din grădina cu stupi, asta mă cam
neliniştea. Costelo era un copil. M-am ferit să-i atrag atenţia
Elvirei, sau să-i povestesc ce am vorbit cu tatăl Marthei.
– … Uite, i-am spus doar, ambalând motorul Citroënului. Nu
crezi că Martha ar fi o partidă pentru mine?… lăsând la o parte
diferenţa de vârstă: m-aş stabili la Braşov, aş îngriji de stupi, aş
şterge de praf litografia lui Napoleon, în amintirea gradului pe care
l-a avut în armată, faţă de al meu. Ar fi un vis, aţi veni să mă
vizitaţi, v-aş face cadó din mierea socrului…
– Eşti total idiot, s-a ofensat. Gândul acesta e sinistru pentru
toţi. Zău, Toni, uneori şi glumele au o limită.
– Nimic nu are limită, niciodată. Este teoria lui Jolliot-Curie,
francezul care a fugit cu apa tare din Franţa, înainte să pună
mâna nemţii pe ea.
În loc de răspuns, a deschis poşeta, a scos un pacheţel.
– Ţi-l vâr în buzunar.
– Ce este?
– Darul meu şi al Lilianei de ziua ta. Sinaia nu avea ce doream
noi, eram sigure că Braşovul o să aibă.
Darul lor era un ceas de mână, un cronometru Anker.
– Ce v-a apucat? (Liliana nu-mi spusese nimic.)
– …„Ce ne-a apucat”… frumos vorbeşti. Trebuia să ne apuce şi
ceva, ca să-ţi facem un cadou de ziua de naştere? Porţi un ceas
urât la mână, dragul meu, te rog să mă scuzi.
Movado-ul meu cu cadran fosforescent devenise un simplu
nikel strivit, pe 4 aprilie. Iar ceasul purtat astăzi fusese un ceas
bun, odinioară, acum era o rablă depăşită… dar mă interesase
atâta de puţin să-mi iau altul: niciodată n-am făcut caz de timp, de
tendinţa de a măsura timpul cu instrumente cât mai precise, şi
numai cariera mea de militar mă obligase să am ceas. (Ofiţer fără
grade şi ceas nu se poate concepe în nicio armată din lume.) Altfel
n-aş fi avut, o spun cu fruntea sus, neumbrită de vreun nor de
confuzie sau ruşine.
– Nu trebuia să cheltuiţi. Sunteţi amândouă nişte fete tare
bune, Eli.
175
 – Atunci aşteptăm să te şi porţi în consecinţă cu noi, a întors
obrazul spre mine, privindu-mă cu un anume tâlc. Mă duci la
gară?
– De ce să te duc la gară?
– Nu rămâi în Braşov?
– Nu.
… Nu mă puteam debarasa de Elvira la modul ăsta, dacă mă
gândeam bine, chiar: ce căutam eu la Braşov? Ce să mai aflu?
Apariţia Mariankăi, brutală prin insolitul ei, apariţiile în acelaşi loc
cu ea ale lui von Kopplitz şi a Karinei, prevestitoare a unei urmări
a celor întâmplate în Bulgaria, nu puteau să scape celor ocupaţi să
vegheze ca tocmai astfel de apariţii să nu le scape; a face pe
detectivul particular, în genul simpaticilor gentlemeni îndrăgiţi de
Agatha Christie, sau de alt gen din literatura proslăvindu-l pe
colegul meu de grad Vernon Kell, era lucru primejdios şi lipsit de
scop, eu fiind la ora actuală pe tuşă, ca să întrebuinţez una din
expresiile dragi lui Costelo. Să-i ia naiba pe toţi, mai bine mă însor.
(Felul în care gândurile mele m-au dus la această neaşteptată
concluzie, m-a făcut să ridic piciorul de pe pedală: motorul s-a
oprit. Nici nu pornisem.) Soră-mea se uita surprinsă.
– Atunci de ce ai venit?
– Într-o doară, am dat din umeri. Să mănânc cu tine colţunaşi
cu brânză şi să vizităm familia Papuşec. Şi să primesc în dar un
ceas.
– Ne-ntoarcem?
– Dacă vrei. Îţi stau la dispoziţie.
– Ţi-a schimbat programul… doamna (o scurtă ezitare) cu care
te-ai întâlnit în local? Am zărit-o şi în adăpostul subsolului unde
am fost pe timpul alarmei.
– Să zicem. Ce-ai spune de o plimbare prin Schei, sau până la
Bran? Majestatea Sa are acolo în pensiune o prea frumoasă
domnişoară, domnişoara S. Domnişoara cu picioare lungi şi nas
cârn. Ca să mai modernizeze din obiceiurile familiei, în special ale
tatălui lui abdicat. Hai să fugim în lume, Eli. Să fugim departe de
toţi şi toate. Sunt sătul până-n gât.
O secundă ochii ei s-au tulburat. O singură secundă. A surâs
cum ştia să surâdă ea în tinereţea ei: un surâs depărtat şi
reconfortant totodată.
– Hai la Bran.
În trei sferturi de oră eram acolo. În dreapta aveam westwand-
ul Pietrei Craiului, în dreapta Bucegii, cu Bucşoiu şi Omu. În
176
amiaza liberată de nori, pereţii urcau spre înălţimile albastre ca
nişte aglomerări de catedrale fără cusur… dincolo de ele, râdea sau
îşi blestema zilele şi necugetarea de a fi acceptat să se apropie de
cer, în picioare cu pantofii de tenis ai Elvirei, avocata Liliana: în
aer pur, soare şi foşnetul de nedescris al ierburilor şi al brazilor.
Castelul din Bran avea porţile încuiate. Cele câteva pensiuni
păreau şi ele pustii, vag locuite. Obloanele trase le dau un aspect
de melancolie şi tristeţe. Am mâncat roşii şi am băut un pahar cu
vin acru la cârciumioara din apropierea castelului. În momentul în
care ieşeam din cârciumioară, un jandarm sta lângă Citroën.
– Nu-i voie de staţionat acilea. Staţionatu’ e pe partea ailantă.
– Trebuia să existe şi un panou pentru asta. Nu l-am văzut.
– Dacă-ţ spun io că staţionatu’ e interzis şi e pe partea ailantă,
e interzis şi e pe partea ailantă, nu discuta cu mine. Actele.
I-am întins permisul de liberă circulaţie al maşinii, nu permisul
de conducere. A pocnit din călcâie, c-am tresărit, a tresărit şi
Elvira, deşi eu mă aşteptam să pocnească.
– Să trăiţi… şi să ne iertaţi, se vântură fel şi fel, don căpitan,
zona e interzisă, ştiţi de când cam umblă partizanii. E ordin să fim
cu ochii-n patru şi să controlăm pe fiştecare care trece. E şi
castelu’ pân’ apropiere. La pădure avem atenţie noi şi don maior.
– Şi merită să fiţi atenţi cu ea, caporal. E splendidă.
A dat din umeri neconvins. La fel s-a uitat şi la pădure.
– … Partizanii vine de pe Valea Prahovei, îşi mută mereu
locurile… e şi greu să-i dibăceşti, a mormăit. După ei ar trebui să
umble vânătorii dă munte, că-s mai obişnuiţi. Ce să-i faci, don
căpitan? Stăm şi păzim ca pă moaşte cantoanele şi codru – şi
comuniştii ăştia tot aruncă în aer fun tren sau o cisternă cu
benzină… şi valea! Prinde orbu’, scoate-i ochii. Da dă un-să-l mai
prinzi şi să i-i scoţi? Că a şi trecut pă partea ailantă a muntelui, şi
mai desface, ş-acolo nişte linii ferate sau dă telefon. Şi arme şi
gloanţe ne-au luat de la pichete… ne lasă bileţele cu mersi fraţilor,
şi s-auzim de sănătate când v-oţi libera – dacă mai apucaţi să vă
liberaţi.
– Ce partizani, mi-a spus Elvira pe drumul de întoarcere.
– Partizani. Care ţin parte la ceva.
– Am observat că de la un timp ai un stil special de humor în
doi peri, şi-a muşcat buzele. Înainte nu erai aşa.
– Înainte n-a fost şi 4 aprilie, Eli. Marile suferinţe şi eşecuri te
duc vrând-nevrând pe panta humorului negru.
Munţii şi livezile împădurite din jur ar fi fost totuşi un adăpost
177
binevenit pentru orice grup de partizani. La zisa soldatului că „la
pădure avem atenţie noi şi don maior”, m-am gândit la maiorul
Boniş, el îmi vorbise de partizani. Maiorul Boniş… ce fără zgomot
se mişca şi deplasa la fel obiectele: s-o fi mişcând tot aşa pe frontul
unde fusese trimis disciplinar? Am simţit palma Elvirei pe braţ.
– Iartă-mă. Nu mi-am dat seama. A tăcut, privind îngândurată
şoseaua prin parbriz. Partizani, a spus încet. Şi Costelo spunea că
au început să existe partizani pe Valea Prahovei.
– Mai întâi că pe unde trecem noi acum sunt afluenţi ai
Dâmboviţei, dar te scuz, eşti profesoară de naturale, nu de
geografie – şi-n al doilea rând, văd că nepotu-meu ştie cam multe.
De unde este el informat că au început să fie partizani pe Valea
Prahovei?
– I-a spus domnul Papuşec.
– Şi domnul Papuşec ştie cam multe. Vedeţi că-s timpuri de
ştiut mai puţine. I-am şi spus-o personal de altfel.
– Despre ce aţi vorbit?
– Despre ce a vorbit, că eu l-am ascultat.
– Toni… domnul Papuşec este un agitator, nu-i aşa?
„Agitator.”
– Şi tu ai humor. Fostul meu şef mă plăcea că întrebuinţez
eufemisme. Observ că şi tu le întrebuinţezi, deci e o moştenire de
familie. Ce este aia: agitator? Ăsta-i termen de gazetar şi de
campanie electorală. Domnul Papuşec e comunist.
– Mi-am închipuit.
– Totul se rezumă la propovăduirea unei idei, cel puţin aşa ne
spunea tata, ţii minte? Domnul Papuşec al vostru nu
propovăduieşte: pledează. Pledează o convingere… înţelegi nuanţa?
– Da. Când propovăduieşti, nu neapărat şi argumentezi ceea ce
propovăduieşti, expui o axiomă, cum să zic. Când pledezi o
convingere, ca să spun cum ai spus tu, neapărat trebuie să şi
convingi de convingerea ta… nu ştiu dacă m-am exprimat corect.
Comunismul mă nelinişteşte… ştiu atât de puţine despre el, iar ce
ştiu nici măcar nu e complet.
– O să-ţi completeze neştiinţa domnul Papuşec, nea Ion, că aşa
mi-a spus să-i zic.
S-a uitat la mine, să vadă dacă nu-mi bat joc de ea.
– Lumea evoluează, Eli, unii mai târziu, alţii mai repede. Se
pare că gazdele noastre de la Braşov fac parte din cei din urmă.
A tăcut, preocupată.
– Am pierdut războiul?
178
 – E ca şi pierdut. Cred că era pierdut chiar mai-nainte de a-l
începe. În privinţa asta sunt de acord cu Papuşec.
– Dar tu, ca militar, ştii lucruri în plus faţă de el!
– Mi se pare, am zâmbit, că pentru anume împrejurări ştiu în
minus… de ce te uiţi aşa la mine?
– Mi-e teamă, a spus încet. Obscur, nelămurit, mi-e teamă…
Toni, ce o să fie…? Costelo e un copil!
– Nu mai este. Îl consideri tu aşa.
– Dacă o să fugă de acasă… o să se căsătorească cu Martha?
– Ai fi împotrivă?
– Nu ştiu… nu acum. Mi-e teamă pentru el.
– Papuşec e un tip simpatic, dar Costelo n-o să se căsătorească
la vârsta asta, chiar dacă pistruii Marthei nu-l lasă noaptea să
doarmă. I-am pus o mână pe braţ. Mai ai pe cineva în perspectiva
căsătoriei, afară de mine? Calmează-te, cei din Braşov privesc
viitorul cu încredere, Costelo de asemenea, sper cel puţin, sau
cred, am închis discuţia.
Ea a continuat seara, cu Valentin. Elvira îi spusese că a fost cu
mine la Braşov şi că am vizitat familia Marthei. Eram pe verandă,
pe-nserat. Valentin arăta scârbit, din pricina alarmei de la Ploieşti
nu reuşise mare lucru la Câmpina.
– Când s-a dat alarma şi la Câmpina, parcă i-a apucat pe toţi
strechea, nu i-a mai interesat nimic. Au fugit ca potârnichile. După
încetare, n-am mai prins pe niciunul cu care aveam treabă. Şi ca
nervii să-mi fie şi mai întinşi, la ieşirea din Câmpina, chiar lângă
casa lui Grigorescu, am avut o pană de motor la afurisita de
motocicletă. Două ore nu i-am dat de capăt. Am reparat, şi pe
pantele Comarnicului, mi-a stat iar. Abia m-am târât până la
Poiana, cred că am apă în rezervorul de benzină. De la Câmpina
auzeam bubuiturile antiaerianei şi bufniturile bombelor. Cât or să
ne tot bombardeze aşa… nu s-or fi plictisit şi americanii şi englezii,
să n-aibă somn de dimineaţă, somn ca lumea de noapte, şi aici, şi-
n Germania, şi-n Italia, şi-n Africa, şi mai ştiu eu unde.
A spus-o pe un ton atâta de convins, că ne-a făcut să râdem.
– Ce o să fie cu noi după război?
– Am mai fost întrebat azi de asta. Depinde de situaţia în care o
să ne aflăm după război.
– Cauza noastră e pierdută. Pierdută şi fără, şanse de a fi
considerată altfel. Haida-de… se mai poate pune problema
victoriei? Suntem la pământ, Toni. Cu purcica moartă-n coşar şi
cu uşa coşarului încuiată pe dinăuntru, fără speranţe de a o mai
179
scoate afară, decât dărâmând uşa coşarului.
– Cam astfel gândeşte şi amicul Papuşec. Cu corectivul că el e
sigur că după ce se dărâmă uşa, trebuie să dai şi peste mână celui
pe care o să-l găseşti înăuntru încuiat, alături de purcică.
Valentin şi-a frecat gânditor bărbia şi a dat afirmativ din cap.
– Are dreptate. Cine a lăsat purcica să moară, încuind şi uşa pe
partea lui, să nu mai primească niciun ajutor? Biata purcică…
dacă stau strâmb pe chaise-longue-ul ăsta şi judec drept, mai
întreaga noastră istorie naţională e un şir nesfârşit de astfel de
nefericite purcele, culminând cu cea de astăzi. Mirosul ei începe să
devină nefast. Cine o să dărâme uşa coşarului?
– Să-l întrebăm pe Papuşec.
– Tu ştii cine, eşti mai în drept să ştii ca ofiţer, cine o să vină să
ne dea peste mână.
– Deoarece sunt în pulover şi concediu medical am să vă
răspund: nu vă mai bateţi zadarnic capul. Are cine să şi-l bată în
locul vostru.
– Stai un pic, s-a înfierbântat cumnatu-meu, mie îmi place să
discut politică. E momentul să ieşim din război, nu se mai poate,
ne distrugem, ne…
S-a oprit. O maşină dinspre pod, oprise în dreptul porţii. De la
volan s-a dat jos un militar. S-a uitat în jur, apoi a venit spre casă
şi a împins portiţa. Nu se lăsase încă întuneric complet: era
căpitanul D. Căpitanul care-mi bătuse la maşină raportul scris. Nu
ne-a văzut pe verandă; stând pe scaune, ne ascundea oarecum
balustrada de zid. M-am ridicat şi am scoborât treptele.
– Bună seara. Înaintează cu încredere, domnule căpitan.
– Am onoare. Mi-a dat mâna cu lipsa de interes manifestată şi
la bătutul raportului. Putem sta undeva liniştiţi de vorbă?
Între timp, Elvira şi Valentin se ridicaseră şi ei pe verandă.
Căpitanul D. a privit la mişcare la fel de neinteresat.
– Pofteşte-l pe domnul căpitan în casă, Toni, am auzit vocea
Elvirei.
Căpitanul s-a înclinat spre verandă. Cumnatu-meu intrase
înăuntru. Elvira a şovăit, nu ştia cum să procedeze, vedeam bine:
să dispară şi ea, să mă lase singur cu noul sosit?
– Sunteţi prea amabilă, graţioasă doamnă, să nu mă
consideraţi un grobian… nu vreau să-l deranjez decât pe domnul
căpitan, cu permisiunea dumneavoastră.
– O cafea totuşi o să beţi împreună cu fratele meu.
– A, aşa ceva nu se refuză niciodată. Cafeaua şi cucoanele
180
frumoase sunt pasiunea mea de burlac, doamnă. Şi mie, încet:
Vom sta singuri, domnule căpitan sau… vorbim pe urmă.
Am suit pe verandă, soră-mea ne-a adus cafelele, i-am
prezentat-o. N-a stat cu noi. Căpitanul D. şi-a aprins o ţigară. S-a
uitat la ceas.
– Ce aţi zice de o plimbare până la Braşov?
– Am fost azi-dimineaţă.
– Da. Aţi fost şi la Bran.
M-am uitat lung la el.
– Sunt filat?
A râs.
– Termenul este cam… echivoc. Mai ales în gura
dumneavoastră. Deşi, cum nu purtaţi uniformă, s-ar putea să fiţi.
Nu de noi, ştiţi că partidele în genere se joacă în mai mulţi sau
între două tabere. Luaţi-vă haina şi să mergem.
Mucul stins de ţigară îi atârna în colţul buzelor plictisite.
– Mergem s-o ascultăm pe Karin cum cântă. Sau n-aţi aflat încă
de prezenţa ei la Braşov? M-aş mira, afişe sunt pe toate cărările
Văii Prahovei.
– Or fi, dar eu sunt în concediu medical şi cu o misiune
sfârşită. Tot momeală?
– Carmac, de data asta, a zâmbit. Cârlig de prins moruni.
– Până spre sfârşitul lui septembrie nu-mi convine. La expirarea
concediului am să mă mai gândesc.
– Credeţi? Vreau să spun: aveţi certitudinea că o să mai aveţi şi
timp de gândire?
Nu s-a mai dat nicio luptă în mine. De dimineaţă ratasem
Braşovul. Căpitanul D. venea ca un înger al răului?… dimpotrivă.
Mă privea un pic amuzat.
– Raportul a stârnit o furtună de aprecieri diferite… nu pentru
cum a fost scris la maşină de subsemnatul, pentru ce a conţinut,
în concepţia dumneavoastră. Iertaţi-mă, aţi fost… am fost traşi pe
sfoară ca nişte începători. Vă spun pe drum.
– Întârzii?
– Ştim când plecăm, domnule căpitan.
Elvira s-a speriat, spunându-i că „am treabă” cu căpitanul D.
– S-a întâmplat ceva? Unde pleci noaptea, Toni?
– Asta-i bună, a spus cumnatu-meu. Ce-ţi pasă ţie?
În timp ce mă schimbam, Elvira a venit la mine în cameră.
– E ceva cu serviciul? Tu eşti în concediu.
– Medical. E o diferenţă.
181
 Brusc, m-a prins de braţ.
– Dar eşti bolnav, trebuie să te refaci, să ai linişte, a ţipat, şi
imediat am văzut după ochii ei că îşi regretă ieşirea. Chefurile cu
camarazi nu-ţi priesc, a adăogat pe un ton neconvins.
Am apucat-o de umeri, şi întâia oară în viaţa mea am sărutat-o
pe buze.
– Cine ştie, Eli? Poate tocmai ele să-mi priască. Nu te agita.
Căpitanul D. conducea într-o manieră sui-generis: fără să se
asigure la depăşiri, la curbe, nedând niciun fel de prioritate. Pe
şoseaua slab luminată de stele şi lună, Cadillac-ul lui negru alerga
ca scos din minţi. Nu-i vorbă că am depăşit şi ne-am încrucişat cu
rare vehicule, dar pe pantele Timişului, de două ori era să intrăm
în bornele serpentinelor.
– Am cam obosit, mi-a spus. De trei ori am făcut drumul de azi-
dimineaţă. Întâia oară, de la Ploieşti, imediat ce s-a dat alarma. Şi
totuşi, a fost prea târziu.
Nu l-am întrebat ce a fost prea târziu. Priveam prin parbriz cele
două dâre albastre, lăsate pe şosea de fantele de camuflaj ale
farurilor. O patinare violentă, frânele m-au aruncat înainte, dar
căruţa a fost evitată… acum goneam în acelaşi stil.
– Căruţaşul dormea, imbecilul, s-a cramponat de volan
căpitanul D. A avut noroc că n-am intrat în el.
Celălalt avusese noroc.
– Nu-mi dai mie volanul, domnule căpitan? Am făcut drumul
azi doar de două ori.
– Nu-s chiar atât de obosit… adineaori aţipisem. Ştiţi, în ’41
eram la corpul 1, la informaţii. Mă ducea tot noaptea, un caporal –
am adormit la un moment dat, frânt. Când m-am trezit, am
întrebat cât este ceasul. – Ha? a tresărit caporalul. Mi-am dat
seama că adormise şi el la volan… ce chestie: maşina gonea prin
hârtoape cu peste 80 pe oră, şi eu, şi el adormisem. Pe perioada
„somnului” nostru, automobilul mersese singur, ca-n Topper şi
fantomele, vă aduceţi aminte de film? Grozav de amuzant.
– Mi-aduc aminte de film, tocmai d-aia ziceam să facem schimb
la volan. Să nu ne fie şi nouă mai puţin amuzant.
A râs.
– Acuşi ajungem. Suntem în Timişu-de-Jos.
– Îmi spuneţi despre ce este vorba?
– Sunteţi foarte, foarte curios?
– Nu. La Sofia, unde am fost foarte, foarte curios, m-am ales
doar cu curiozitatea.
182
 – Să sperăm că aici ne vom alege şi cu altceva. Frumoasă
noapte, a scos capul pe portieră, privind cerul plin de stele. Ce mi
s-a părut mie întotdeauna curios la natură este că e absolut
impasibilă la aventurile omeneşti: stelele răsar, iarba creşte,
apusurile şi răsăriturile se succed… chiar dacă noi facem război,
murim şi tragem cu tunul.
Maiorul Boniş îmi spunea că natura e poetică. Nu ştiu ce
asociere de idei mi-a venit în minte, între spusele lui Boniş, ale
căpitanului D. şi cele ale lui Ion Papuşec. Ultimul, în discuţia
noastră de dimineaţă, spusese, nu-mi amintesc în care moment
precis, că omul se desparte de trecut râzând. Poate la unii să fie
aşa. Eu niciodată nu m-am putut despărţi râzând de trecut,
indiferent dacă acel trecut nu era prea luminos sau fericit: o dâră
de melancolie, de păreri de rău, de dulci regrete s-au adresat la
ceea ce lăsam în urma mea, ştiind că, bun, rău, trecutul n-am să-l
mai reîntâlnesc niciodată. Ion Papuşec bine-nţeles că voia să se
despartă de trecutul lui râzând. Eu, pe jumătate mutilat, nu prea
aveam de ce mă râde, chiar dorind o schimbare în bine… ce
schimbare în bine? Viaţa mea nu mai conta.
– Mai ştiţi ceva de maiorul Boniş?
– S-a împuşcat pe front, când grupul de comandă din care
făcea parte a căzut prizonier… observaţi că deşi camuflat, Braşovul
se ghiceşte înaintea noastră.
N-am încercat să observ. Vorbele nepăsătoare ale camaradului
meu mă loviseră drept în inimă: „Eu văd cerurile prin fereastra
biroului meu… şi e atât de mică această fereastră!” Cuvintele lui
Boniş la despărţirea noastră în Ruse nu fuseseră sincere, fiindcă
avea şi el o cheie în mecanismul cazului Savciuc, eu ghicisem vag
această cheie, dar astăzi, el era mort.
– Cum s-a întâmplat?
– Cum se întâmplă cu poveştile astea: un glonţ de pistol şi un
zâmbet pe buze. Un gest inutil, totuşi măreţ, domnule căpitan.
A întors obrazul spre mine: în vagul reflex al luminilor
cadranului de bord, am remarcat dintr-o dată fixitatea ochilor lui.
Şi tot atunci, i-am remarcat şi petliţele de la gulerul vestonului.
Erau petliţe negre, de artilerist.
– Cu maiorul Boniş am fost camarad de promoţie şi coleg de
bancă în şcoala militară.
O spusese tot nepăsător. Am înţeles că ăsta era tonul lui.
În Braşov, Cadillac-ul a cotit pe câteva străzi paralele cu
centrul, a oprit în faţa unei clădiri cu multe ferestre vopsite în
183
albastru. Un spital. Căpitanul D. a stins motorul.
– O să intrăm prin spate, intrarea clinicii.
Am ocolit clădirea, am suit trei etaje. Erau orele zece – zece şi,
coridorul unde am ajuns era pustiu. Mirosul specific semăna cu
cel de pe coridorul spitalului unde stasem în Bucureşti. Liniştea ce
domnea în clădire avea ceva neliniştitor în ea. Un tip în halat alb
fuma la o măsuţă aşezată lângă ultima din uşi, la capătul
coridorului. La zgomotul de paşi, s-a ridicat în picioare.
– S-au făcut fotografiile?
– Da.
– Le-aţi trimis la confruntare?
– Acum o oră, domnule căpitan.
Vorbeau în şoaptă. Obrazul omului în halat alb îmi era
cunoscut.
– Locotenentul I. de la special, mi l-a prezentat căpitanul D.
Omul în alb mi-a întins mâna.
– Am onoare, a şoptit şi el. Femeia a murit de îndată ce aţi
plecat, i s-a adresat căpitanului.
– Şi-a revenit?
– Nu.
– Să intrăm, m-a luat D. de braţ.
Am intrat într-o încăpere mică, cu lumina aprinsă. Ferestrele
închise erau vopsite în negru. Într-un colţ se afla un pat, cu un
trup învelit cu un cearceaf alb. Căpitanul D. s-a dus la pat, a
ridicat un colţ de cearceaf: chipul tumefiat şi însângerat, cu ochii
larg-deschişi ai maiorului Blagoerov, s-a ivit de sub cearceaf.
Căpitanul D. a lăsat cearceaful să cadă, s-a întors.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat. A primit o lovitură grozavă.
– Accident de automobil. Şi-a aprins o ţigară, mi-a întins
pachetul, la gestul meu de refuz a dat din umeri. Atunci oferiţi-mi
o Camel de a dumneavoastră, să n-avem remuşcări. Chiar la
angajarea pe pantele Comarnicului… la o curbă a intrat în ei un
camion german coborând din sens invers. A fost ucis pe loc,
femeia, aţi auzit ce mi-a spus locotenentul, a mai trăit câteva ore.
– Tocmai voiam să te rog să-mi explici… ai spus „ei” – cine este
femeia? (Vocea mea a fost albă şi liniştită, totuşi aşteptam un alt
răspuns.)
– Cred că aceea pe care şi dumneavoastră aţi cunoscut-o sub
numele de Odette.
– Glumeşti!
– Nu-mi permit în această cameră, mi-a răspuns cu gravitate.
184
S-a răsucit un pic spre trupul învelit în cearceaful de pe pat, şi s-a
înclinat. Şi duşmanului mort la datorie îi acorzi respectul cuvenit.
Timpurile sunt tulburi, domnule căpitan, suntem în război, dar
respectul ţine de alte coordonate… este o chestie sufletească şi de
atitudine. Maiorul Blagoerov făcea parte din Intelligence Service.
Iar Odette – ce târziu realizăm uneori anumite lucruri – făcea şi ea
parte din serviciul secret german. Dar asta, a zâmbit îngheţat, sunt
sigur că o bănuiseţi.
– De ce spui: Odette…? E vorba de sora ei geamănă.
– Sora ei geamănă a murit în blocul unde era să muriţi şi
dumneavoastră. Dumneavoastră aţi fost ATUNCI la Marianka.
– Pot să ştiu exact despre ce este… despre ce a fost vorba? am
spus încet.
– Blagoerov şi Odette o urmăreau pe cântăreaţă, se întorcea de
la Ploieşti, unde-l condusese la aeroportul militar german de lângă
Floreşti pe von Kopplitz. Eu îi urmăream pe toţi, am sosit zece
minute după ce faptul se consumase, pentru asta v-am spus
venind încoace că „a fost prea târziu”. Restul îl vom afla în noaptea
aceasta. Sper. Şi-a privit ceasul-brăţară. À-propos, sunteţi
înarmat?
– Nu am arma la mine.
– Vă dau eu una. Mi-a întins un pistol. Încărcătorul e complet,
şi ţeava este cu surdină.
Nu am mai reacţionat. Mi se părea că locul meu era aici, alături
de căpitanul D. şi acţiunile lui. Nici nu-mi păsa de urmări, dacă
eram angajat în acţiuni ca particular sau în serviciu comandat.
– Marianka era şi ea agentă germană?
– Nu. O să vă uluiţi – dar nu era: era agenta noastră. Curios…
ca două gemene să se confrunte la modul ăsta, totuşi s-au
confruntat. Aşa am şi reuşit să-i zăpăcim un pic pe nemţi. Spun:
„un pic”, fiindcă s-au făcut erori şi ei au dibuit şmecheria. A fost o
perioadă, însă, în care ne-am aflat cu toţii într-un fel de… cum le
spunea la drăciile alea italieneşti… ah, ne-am aflat într-un fel de
teatru gen commedia dell’arte. Am nimerit-o, da? Nu prea mă
ocup, şi memoria liceului e depărtată.
– Aş putea s-o văd?
– Nu am de ce să vă refuz, şi-a privit iar ceasul-brăţară. Urmaţi-
mă.
Am ieşit. La măsuţă, locotenentul I. fuma în continuare:
scrumiera din faţa lui era plină de mucuri de ţigări. Unele din ele
fumegau încă. Căpitanul D. a deschis uşa camerei alăturate celei
185
în care se afla maiorul Blagoerov. Camera aceasta era o sală mică
de operaţie. Pe masa specială din mijlocul ei, în bătaia puternică a
lămpii multiplicatoare cu arc, cearceaful de pe masă te lăsa să
ghiceşti forma de femeie întinsă sub el: din pricina sânilor.
Căpitanul D. m-a privit dintr-o parte şi a dat mult în lături
cearceaful… de ce o fi făcut-o la maniera asta? Am primit direct pe
retină, ca un şoc electrizant, imaginea corpului gol şi alb. O
tăietură oribilă la gât îi mutila claviculele. Odette însă parcă
dormea. Nuditatea ei n-avea nimica provocător într-însa. Dincolo
de viaţă, carnea mată, cu rotunjimile şi formele dulci, pierduse
atracţia sexului: o statuie palidă, fără o echimoză, fără sânge în
plus, cu umbre vinete şi adâncite sub pleoapele închise.
– Sta în faţă, alături de maior. Nu înţeleg ce s-a mai căutat prin
operaţia de sutură, a murit sub cuţit. Remarcaţi pata aceea de pe
pulpa stângă, deasupra genunchiului?
Era ca o mură, cafenie şi păroasă, de mărimea unei alune.
– … Dacă v-aţi fi culcat cu ea sau cu cealaltă, ne-aţi fi uşurat
mult munca, a spus pe tonul lui nepăsător căpitanul. V-aţi fi
uşurat-o şi dumneavoastră, v-aţi fi limpezit întrebările. Nu se
putea să nu-i fi remarcat pata, în… în situaţia de care vă
pomeneam. Aţi fi deosebit. Marianka n-avea această pată. Şi
văzând că tăceam, a continuat: Eu am asistat la dezgroparea ei şi
a dumneavoastră de sub dărâmături. Nu ştiu dacă pe 4 aprilie
bomba n-ar fi căzut pe bloc şi fără să vă fi aflat dumneavoastră în
el. În orice caz, în noaptea asta poate vom afla ce voia Gerhardt
Heinlein de la Marianka. Se va lămuri… sau nu se va lămuri o dată
pentru totdeauna şi cazul Savciuc. E timpul.
– Unde mergem?
– La „Coroana”. Maiorul Blagoerov a acţionat inteligent, a intrat
în jocul doamnei de pe masă. Bănuiesc că până la un punct ea n-a
simţit; am un miros că începuse să simtă, în ultima vreme încerca
să se pună în legătură cu noi. Aproape majoritatea pionilor a fost
măturată de pe tabla de şah, domnule căpitan.
– Şi Savciuc?
Tot timpul rămăsesem imobil, cu privirile la Odette.
– Vă spun. Haideţi.
M-am apropiat de masa de operaţie: umbra mi s-a proiectat pe
trupul alb, pe buzele decolorate parcă am ghicit o fluturare de
dispreţ şi ironie: a rividerci, comandante. Unde… când, Odette?
Unde o să ne mai revedem, măicuţă? Totul a devenit, vorba ta,
adios muchachos. De data asta un adios muchachos definitiv,
186
iremediabil. Am acoperit-o cu cearceaful. N-o văzusem niciodată
goală. Dorisem la Sofia, şi nu cu o aplecare pătimaşă, să fac
dragoste cu ea: fusese ceva mai complicat, voiam s-o pedepsesc că
mă înfrunta, la ora aceea, singura pedeapsă aceasta ar fi fost, o
împerechere în afara şi împotriva dorinţei ei. Nu un viol sau o
silnicie… într-o seară, o dimineaţă, după un pahar cu băutură şi o
clipă de uitare de sine, ca ea să regrete ulterior ce a făcut – şi eu
chiar să nu-mi amintesc ce am făcut. Astăzi ea era moartă, parcă
la timp venise accidentul de automobil. Când am acoperit-o cu
cearceaful, dosul mâinii i-a atins un sfârc de sân. M-am înfiorat,
parcă atinsesem un mugure de copac îngheţat. Am simţit pe braţ
apăsarea mâinii căpitanului.
– … Minutul de reculegere a trecut. Fanfara militară tace, toţi
se descoperă. Fără discursuri, domnilor.
Cu chiştocul stins atârnându-i în colţul buzelor lăsate,
camaradul meu se uita la mine cu o căutătură ciudată.
– Fără discursuri, domnule căpitan, a şoptit. Nici moartea asta,
a schiţat un gest din cap spre masă, nu rezolvă nimic. Pentru noi
sau pentru alţii. Sunt morţi tardive… de fapt nu Odette începe să
se descompună în moarte – NOI suntem de mult descompuşi.
Învingătorul, care o fi el, o să ia în primire doar nişte biete cadavre,
cu care – să mor, dac-o să aibă ce face.
Pe coridor, a vorbit pe un ton scăzut cu locotenentul. Apoi am
plecat la „Coroana”. Cadillac-ul a rămas în curtea din spatele
clinicii spitalului. Era aproape de unsprezece. În restaurant ne-am
aşezat la o masă mai retrasă, nu spre centru, lângă unul din
pereţi. Localul era destul de agitat, plin de ofiţeri germani şi
români, de civili şi femei bine-mbrăcate. La unsprezece şi jumătate
Karin nu apăruse. Orchestra cânta liniştită tangourile şi foxurile la
modă. La un moment dat, la o scurtă pauză, bateria, pianul şi un
saxofon au cântat câteva „blues” englezeşti de Glenn Miller, şeful
de orchestră dispărut recent pe frontul de vest… şi la Sofia un
pianist cântase „Rapsodia ungară” a lui Liszt… ce înduioşători
puteau fi toţi băieţii aceştia cu suflete de ţigani în ei, luând parte la
evenimentele internaţionale, în felul lor: rezistenţi prin melodii
interzise. La două-trei sute de metri de aceste melodii interzise,
Odette şi Blagoerov, despărţiţi de un simplu perete, mai auzeau
cum şi lăutarii de lux de la „Coroana” făceau război secret? M-am
uitat prin restaurant. Mi s-a părut curios să nu-l văd la o masă pe
von Kopplitz, bând bere brună, fără o expresie pe chipul lui tăiat în
colţuri.
187
 – … E la Berlin, a spus căpitanul D., parcă ghicind după ce mă
uit. Abia a plecat acolo, de dimineaţă. D-aia ne şi hazardăm, a
zâmbit.
Îl vedeam zâmbind întâia oară, nu-mi amintesc s-o fi făcut şi în
cealaltă dată când îl întâlnisem. Avea un zâmbet trist şi care nu
era zâmbet, un soi de strâmbătură vagă de jale. Un chelner trecea
pe lângă masa noastră.
– Nu cântă nimeni? l-a întrebat D.
– Froilain a trimis vorbă c-o doare-n gât, ne-a aruncat acesta
din mers.
– Nu fiţi dezamăgit, mi-a zâmbit iar căpitanul D. E la ea în
cameră. S-ar putea să fie şi răcită. În camera numărul 326. O să
ne cânte acolo, domnule căpitan.
– Ce vrei să faci? Te pot părăsi oricând, căpitane, îţi dai seama.
Te-am urmat într-o doară. Îţi dai seama şi de asta.
– Da, oarecum, a acceptat cu o expresie visătoare subit
întipărită pe obraz. Bine-nţeles, sunteţi în concediu medical, n-am
uitat. Ştiţi însă că aţi fi putut să nu intraţi dumneavoastră în
concediu. Să intru eu. În acea dimineaţă, eu trebuia să urc în acel
bloculeţ, imediat ce sosea aviatorul. V-am văzut pe
dumneavoastră… suind şi nu am mai suit. Poate eu aş fi căpătat
un concediu definitiv de la viaţă, înţelegeţi de ce.
– Da, nu e locul: dobitocul.
– Eh, a râs, nici aşa. Dar aţi avut noroc, eu s-ar fi putut să n-
am. Cine patronează chestiile astea cu fă-mă mamă cu noroc şi
aruncă-mă în foc? Ştie careva? În trei cuvinte: trebuie să acţionăm
rapid, situaţia s-a încurcat. Ne-am prăbuşit, domnule căpitan. În
trei luni, în cinci, armata rusă va trece graniţa… Focşani,
Nămoloasa, Galaţi? Haida-de, sunteţi ofiţer ca şi mine, ştiţi că
liniile astea de fortificaţii sunt un bluff, ca şi linia de pe graniţa de
vest, atâta de trâmbiţată de generalii noştri genişti. S-a pulverizat
linia Maginot, a fost pulverizat zidul Atlanticului… să fim serioşi,
nu cu abatizele şi cazematele noastre de lemn şi chirpici o să-i
oprim în loc pe soldaţii lui Stalin. Intră-n noi ca-n brânză de
burduf. Germanii au pierdut războiul – hei… ce bine ar fi fost să
şi-l piarză singuri. L-am pierdut şi noi… asta, dumneavoastră şi cu
mine o ştim mai bine decât toţi de aici din restaurant. Ştiţi şi ce
înseamnă Naţiunile Unite: octombrie ’43, Moscova, Molotov, Eden,
Hull i-au pus bazele pentru Rusia, Anglia şi America. … Perfect,
noi cei de la serviciile speciale le ştim toate astea, a fluturat
nerăbdător din degete pe fata de masă. Aşteptăm să vedem ce iese,
188
domnule căpitan, ce iese şi cum iese. Dar Naţiunile Unite sunt
formate din trei parteneri, nu numai din cel de la răsărit. I-am
contactat pe toţi. Aceasta a fost misiunea separată a lui Savciuc.
Boniş a vrut să facă pe deşteptul, să furnizeze şi altora date despre
cromul german. Expedierea continuă a unor mari cantităţi de
minereu de crom din Turcia neutră în Germania a devenit o
problemă crucială pentru războiul german, cu toate că relaţiile
diplomatice şi economice dintre ele prind să se răcească, datorită
ameninţărilor clare ale englezilor, dar mai ales ale ruşilor, pentru
sistarea acestor livrări. Informaţiile lui Boniş, venite prin Grecia,
au fost transmise căpitanului Savciuc: asta au aflat-o nemţii, şi nu
l-au iertat. Noi am reuşit, ca să contracarăm eventualele lovituri, s-
o opunem pe Marianka, Odettei… Odette a ştiut foarte târziu,
după moartea Mariankăi, că ea lucra pentru noi…
– O încâlceală sinistră, căpitane, l-am întrerupt. Nu-mi place
când femeile sunt amestecate în treburi de astea. S-a şi văzut
rezultatul, iar eu nici măcar nu înţeleg pentru ce a fost necesar să
se verse atâta sânge. Mă mir de maiorul Blagoerov.
– Captain Shelling, m-a corectat. Era cetăţean englez.
– În uniformă bulgară? De morţi numai bine, dar şi-a riscat
viaţa cu dinadinsul.
– Uniforma a purtat-o doar la noi în ţară, unde nimeni n-avea
ce să-l întrebe.
– Nici bulgarii? A cui a fost invenţia… oricând putea fi arestat
ca spion. De germani, de bulgari, de români.
– Ce interes am fi avut, m-a privit lung.
– Indiferent de teribila situaţie în care se află, ţara noastră n-a
ajuns însă chiar un no man’s land.
– Sunteţi sigur? La Severin, bombardierele englezeşti şi
americane aruncă şi afişe cu acest titlu: ROUMANIA NO MAN’S
LAND. Pe un fond cenuşiu şi frământat, pe care se contorsionează
un copac scheletic. România, ţara nimănui… AI CUI VOM FI,
domnule căpitan? Aveţi informaţii că încercăm să obţinem o pace
separată? Şi atunci vă întreb din nou: AI CUI VOM FI ÎN VIITOR?
– Ai cui am fost şi până acum, căpitane: ai noştri. Numai ai
noştri. Am trecut noi prin clipe şi mai patetice.
– Nu ca cea de astăzi, a murmurat. Suntem pierduţi. Ori
mergem până-n pânzele albe cu Hitler – şi praf şi pulbere se alege
de toţi şi toate – ori… S-a oprit.
– Ori?
– … Ori ne dăm bine cu cei cărora nu le-am făcut bine… şi tot
189
praf şi pulbere se alege la încheierea socotelilor din urmă.
– Avem un Dumnezeu în cer şi pe pământ, pe marele străjer.
– Da, da’ ăla a abdicat. Ne-a rămas doar Dumnezeu… n-o să-şi
întoarcă faţa de la noi? Prea l-am trişat în anii din urmă.
– Ştii ce a spus poetul german Heine, pe patul morţii. Era evreu
şi trecuse la catolicism. Episcopul de Colonia a vrut să-l
împărtăşească. – De ce? a întrebat Heine. La ce foloseşte? – Ţi se
absolvă păcatul originar, păcatele celelalte, te iartă Dumnezeu
pentru marea confruntare pe care o s-o ai în curând cu El, fiule. –
Dumnezeu o să mă ierte oricum, şi fără sfânta dumitale
împărtăşanie, a răspuns Heine: e meseria lui, es ist Seines Beruf.
Asta spun şi eu. O să ne ierte, d-aia-i Dumnezeu, să ierte.
– Şi o să fie de ajuns această iertare?
O secundă, a rămas cu capul în piept, gânditor.
– Bănuiesc că este înarmată.
– Karin? Este. Şi o bună ţintaşă pe deasupra. N-am văzut-o
decât ochind pisici, dar te poţi lămuri şi la astfel de ţinte.
– Nu vreţi să mă ajutaţi?
– Ce ordine ai primit în privinţa mea?
Şi când am spus asta, m-am gândit la Liliana şi la Elvira.
– N-am niciun ordin, domnule căpitan, abia şi-a mişcat buzele.
V-am văzut, aţi fost văzut în Braşov. Aţi stat de vorbă cu Odette, aţi
privit cu atenţie afişul Schakiei Herner. M-am sugestionat să profit
de… ştiinţa dumneavoastră anterioară. O să fiţi… rezerva mea.
Dumneavoastră puneţi carmacul şi eu agăţ în cârlig.
– Nu realizez la ce ne foloseşte.
– Nici eu… dar are vreo importanţă? Ar fi ca în teoria utilităţii
finale: ultima înghiţitură s-ar putea să fie şi cea mai preţioasă şi de
folos. Agoniile scurte sunt şi cele mai folositoare. Să-ncercăm o
asemenea agonie „scurtă” şi să împărţim beneficiul ei. (Zâmbetul
jalnic îi apăruse pe buze.) Nu beneficiul bănesc, nu e vorba de aşa
ceva – beneficiul moral. Ascultaţi, s-a plecat deodată brusc peste
masă, că fără să vreau am avut o mişcare de recul, von Kopplitz şi
doamna cu ţâţe de cântărit la terezie umblă la mai multe fructe de
cules în acelaşi timp. Cazul Savciuc, din punctul lor de vedere, ca
şi din al nostru, a fost elucidat: Savciuc anihilat, Boniş trimis pe
front, şeful ăl vechi şi-a luat tălpăşiţa. Au vârât fructul în sac, s-au
uitat după al doilea. Şi ei, unii, umblă după englezi, după
americani… i-a interesat să ştie în ce fel umblăm şi noi după ei,
dacă, nu-i aşa, coincidem în felul umblatului. Nu se gândesc c-am
putea umbla şi după ruşi. Sau nu vor să gândească. Rudolf Hess
190
nu este o simplă păsărică ţicnită şi rătăcită de-a surda spre
coastele Albionului dominat de trabucul lui Winston Churchill;
Vişoienii, Gafencii şi ceilalţi nici ei nu sunt băieţi frumoşi şi
deştepţi de plimbat pe la Cairo, Casablanca sau Teheran, făcând
reclamă vinurilor româneşti şi damelor din Buhuşi sau Turnu-
Măgurele. Ce se pregăteşte la noi, asta interesează grozav Reichul,
fiindcă flancurile din Iugoslavia şi Ungaria, şi aşa periclitate, cu o
„chestie” neprevăzută românească, îi aruncă cu un ceas mai
devreme în aer. Chestia asta o miros Kopplitz und Karin, verigile
au toate legături între ele. Dacă reuşim s-o ademenim pe Karin,
informaţiile vor fi de prim rang.
– Informaţiile Odette-Blagoerov nu mai interesează?
– Vorba dumneavoastră: de morţi numai bine. Soldatul căzut,
sabia nu-l taie… nu ne mai interesează. Fiindcă, a ridicat din
umeri, un schimb Savciuc, presupunând că încă există schimbul,
nu are ce să aducă, cei doi fiind la ora actuală înveliţi în
cearceafuri.
– Nu te-ai gândit, căpitane, că acest accident cu camionul putea
fi provocat?
– Şi aşa să fie, duc cu ei în mormânt lucrul ştiut în plus faţă de
noi. Noi, însă, ne încercăm şansa, presupunând că şi acest lucru
în plus există, să-l aflăm pe altă cale.
– Şi cum vrei s-o „ademeneşti” pe Karin? Ai sensul noţiunilor,
căpitane, Karin este femeie.
– Mă gândesc să…
Nu şi-a continuat fraza începută. Masa noastră se afla spre
oficiul plin de agitaţie al restaurantului. În lipsa cântăreţei,
programul îl umpluseră câteva „girls” destul de goale şi frumuşele,
evoluând în dansuri spaniole şi gitane; chiloţii şi sutienele
presărate cu paiete îi entuziasmaseră pe domnii ofiţeri germani.
Prestidigitaţiile efectuate între evoluţia fetelor de maestrul
brahman Narhijmanpalji, cu un straşnic şi autentic profil de
locuitor al gropii Floreasca, entuziasmaseră mai puţin: trucuri cu
panglici, cu cărţi de joc, cu şoricei albi. Brahmanul Narhijmanpalji
avea un suflet de patriot în el, majoritatea panglicilor scoase din
mâneci, dintre degete şi în final chiar din nasul unui feldwebel
placid de la o masă apropiată de el, erau panglici tricolore, pe care
maestrul le fâlfâia cu eleganţă, cinstind ţara care-l găzduia, dar,
mai precis, cinstind amintirea compatrioţilor lui expediaţi brutal în
Transmisia, în timp ce aceia care rămăseseră netrimişi luptau şi
mureau pe front, umplând ţara de vaiete, gen: „Foaie verde, mere,
191
pere, de te-oi duce-acasă vere, să-i spui şi muierii mele, c-am
rămas făr’ de picere”. Acum era miezul nopţii, la unele mese
pocneau dopuri de şampanie, într-un colţ era sărbătorit un Oberst
cu pieptul plin de decoraţii. Ridicat în picioare, cu cupa în mâna
dreaptă şi cu stânga la spate, ţinea un discurs pe care cei care-l
sărbătoreau îl ascultau cu o atenţie înţepenită. Orchestra cânta cu
duioşie: Să trăieşti, tăticul meu de pe front, maestrul Narhijmanpalji
îşi fâlfâia panglicile tricolore, cu turbanul alb pus cam pe o parte,
fetiţele ieşite din program, le vedeam dincolo de draperia oficiului,
mâncau în grup şi cu repeziciune profesională, sandviciuri cu roşii
şi brânză. În vremuri normale, atmosfera unui „cazino” din Braşov
ar fi fost alta, mai lipsită de sare şi piper, încărcată de o politeţe
şoptită pe sub grelele candelabre rămase ca amintire de la stilul
therezian, toţi mâncându-şi fripturile în sos de smântână şi
salatele date cu zahăr, frumos, cuminte, fără clefăituri şi ton
ridicat. Războiul şi Diktat-ul de la Viena întorseseră şi
destrămaseră atmosfera, prin colónii sosiţi din vechiul regat, prin
spaima frontului, şi prin fetele la care toţi saşii ăştia, cu strămoşi
din războiul de o sută de ani, se uitau ca la nişte perversiuni
aruncate vieţii de un diavol balcanic, ascuns cu cuibul în dosul
statuii lui Honterus. Brusc, ca la apăsatul unui buton nevăzut,
atmosfera din local a căpătat o notă de suspense, ca la începutul
unei pantomime. Capetele s-au întors aproape toate în acelaşi
timp, ascultând: afară sunau sirenele de alarmă, a doua oară
astăzi. (M-am gândit la replica lui Valentin: „… nu s-or fi plictisit şi
americanii şi englezii, să n-aibă somn de dimineaţă, somn ca
lumea de noapte.” Nu s-or fi plictisind, poate la Foggia nu găsesc
distracţiile provocate de zborurile deasupra Europei… mai o luptă
aeriană, mai un baraj AA, mai o prăbuşire spectaculoasă în
flăcări.) Căpitanul D. s-a ridicat pe jumătate de la masă.
– Asta ne mai lipsea.
– Exact asta ne trebuia, am rămas aşezat şi mi-am aprins o
ţigară.
Restaurantul se retrăgea precipitat la adăposturi. Chelnerii o
luaseră la goană cei dintâi. Câţiva mai grijulii cu încasarea
propriilor remize forţau consumatorii să plătească şi pe urmă să
facă ce or şti. Nouă nu ne-a dat nimeni nicio importanţă.
Căpitanul D. se neliniştise. După cinci minute, în local rămăsesem
singuri: mesele cu resturi de mâncare şi băutură, cu altă mâncare
şi băutură abia sosită, paharele umplute cu vin, cu alcooluri,
chipiile şi eşarfele rămase prin cuiere şi pe spătarele de scaune te
192
făceau să presupui, nu ştiu cum, un sfârşit de bal, în zori, când
toţi au plecat şi numai obiectele lăsate mai amintesc de ce a fost.
– Dacă şi Karin a coborât la adăpost, şi presupun că a făcut-o,
putem să-i vizităm camera, m-am trezit spunându-i căpitanului.
Nu sunt încă destul de convins de ce să întreprindem vizita, dar e
primul impuls care-mi trece prin minte.
– Chiar vreţi să rămânem în clădire?
Timbrul vocii lui era uşor, uşor de tot alterat.
– Ai emoţii?
– … La urma urmelor, o moarte rămâne moarte în orice
situaţie.
A scos sticla cu vin din frapieră şi a umplut paharele.
– Atunci să bem şi să-i aşteptăm chibzuind pe barbari să dea
foc Romei septimontum. Noi, însă, cu ochii la uşă, domnule
căpitan, să nu ne strivească înghesuiala… Ce-i, păpuşică? şi-a
schimbat brusc tonul. Căutaţi pe cineva? Here we are.40
De la oficiu apăruse una din fetele din program, bine-nţeles
îmbrăcată. Se sprijinea de uşorii ancadraturii astupată cu catifea
albastră şi se uita curioasă la noi. A venit la masa noastră.
– De ce n-aţi coborât la adăpost, mi-a privit obrazul. Nu-i vorbă
că acolo pute a latrine şi a şobolani să-ţi verşi maţele. Gigi, ne-a
întins o mână cu unghii foarte lungi şi s-a aşezat pe un scaun.
Căpitanul D. a zâmbit tragic şi mi-a dat cu piciorul pe sub masă.
Domnişoara Gigi şi-a lăsat capul pe un umăr plăcut şi rotund.
– Ce beţi? Daţi-mi şi mie. Mi-e sete şi cald.
Căpitanul D. s-a ridicat şi a luat de pe o masă alăturată un
pahar cu şervetul în el. L-a privit în zare, a turnat vin.
– Simplu, i-a spus fata. Nu-mi place sifonul.
– Dar ce-ţi place?
– Să dansez. Lasă-te de bancuri, am venit la masa voastră de
plictiseală şi fiindcă în adăpost mirosea urât şi erau prea mulţi
nemţi.
– Şi-ţi plac românii?
A băut paharul cu vin pe nerăsuflate şi a oftat mulţumită.
Purta o bluză albă şi fustă în carouri. Destul de sărăcăcioase
amândouă: o fetiţă ca atâtea altele, vânturându-se prin război şi
existenţă, dormind, făcând dragoste, şi nopţile dansând semi-
dezbrăcată dansuri de caracter.
– Aiurea. Români, nemţi, tot dracu’ ăla e. Am zis că-n adăpost

 Aici suntem.
40

193
erau prea mulţi nemţi, asta nu-nseamnă că am preferinţe. Sigur că
la alegere îmi plac românii, le ştiu limba şi apucăturile. Ofiţerii
nemţi, să ştiţi însă, sunt manieraţi şi civilizaţi.
– I-auzi, s-a minunat căpitanul D. N-o ştiam. În ce fel,
domnişoară Gigi? s-a prefăcut interesat.
– În toate felurile. Mai pune-mi o jumătate de pahar, m-a
apucat o sete de spânzurat, habar n-am, mi-a venit dintr-o dată,
jos, în adăpost. Mirosul mi-a dat-o.
– Sau nemţii.
– Faci pe deşteptul, da’ nu se prinde. Nu cu mine. Lămuroiu? Ce
ai la obraz, mi s-a adresat. Frontul?… Nu-mi răspunde, a adăogat
iute, ştiu că şi alţii te-or fi întrebând şi nu-ţi place şi te-ai plictisit
să tot răspunzi. Aveţi o ţigară?
I-am oferit eu. Căpitanul D. i-a aprins-o. A tras un fum, s-a
înecat, a început să tuşească. A strivit ţigara în scrumieră, după ce
i-a privit marca.
– Dă-le-n moaş-sa de Camel. Tu ce fumezi?
– Specialităţi cu plută.
– Bune şi cu plută. De ce le-o fi spunând „cu plută”, că nu-i
plută ca la sandalele mele.
A ridicat picioarele să ne arate. Da… pluta Specialităţilor nu era
pluta sandalelor, ridicase picioarele la nivelul mesei, că amândoi i-
am văzut chiloţii scurţi şi albi. O pereche de picioare nervoase şi
bronzate.
– Unde faci plajă? a întrebat-o D.
– La Codlea, la ştrand… e un ştrand mişto de tot. Nu se
compară cu lacurile din Bucureşti sau cu Kiseleff-ul. Şi soarele de
munte e altul, îţi dă un bronz frumos, nu bronzul ţigănesc de la
Floreasca.
– Eşti bucureşteancă?
– Ploieşteancă, da’ mai mult prin Bucureşti mi-am dus veacul.
La Alhambra, la Tănase, în corpul de balet, am dansat şi la Fu-
Chang. De bombardamente am fugit aici… ce să vă spun, numa’
azi au fost două.
– Alarme, a corectat-o căpitanul D. Când or veni şi
bombardamente în lanţ, fugi mai departe.
– Da, a râs. La Berlin. Şi acolo se bombardează. Îmi spunea
doamna Karin că la Berlin să vedem noi balete şi viaţă de noapte…
în ciorapi negri ajuraţi şi cu corpul liber complet, sau numai sânii
liberi. Şi la popó, pene albe sau negre de struţ. O folíe.
– Ce vorbeşti, s-a minunat a doua oară căpitanul D. Pene de
194
struţ veritabile-veritabile?
– Da, s-a entuziasmat ea, şi imediat s-a posomorât. Auzi…
poate crezi că sunt o ştoalfă. Află că nu sunt. Îmi pare mie băţ de
Berlinul doamnei Karin. Eu sunt mai patrioată decât voi doi la un
loc. Faceţi un război pe care n-ar trebui să-l faceţi, da’ eu sunt ca
pasărea cerului, fac ce-mi place şi ce cred eu că trebuie făcut.
Vreau pene de struţ la fund? Pun pene de struţ. Vreau altceva?
Punem altceva. Nu dau socoteală nimănui de viaţa mea, tu dai, că
porţi uniformă şi asculţi de toate comenzile tâmpite şi ordinele ălor
mai mari ca tine. Las’ că mi-a spus un prieten ce-i de capul vostru.
Şi vă văd eu pe unde scoateţi cămaşa – tu, l-a împuns cu degetul
pe căpitanul D., că domnul nu ştiu ce hram poartă. Mâine. Eu, şi
azi, şi mâine, şi poimâine o s-o scot cum am mai scos-o: elegant şi
sigur, ca o miledi. De altfel n-am decât o cămăşuţă mai de doamne-
ajută, aşa că n-avem probleme.
– Dar în seara asta de ce n-a cântat doamna Karin, a lăsat-o
căpitanul să-şi termine monologul, şi a intervenit cu o nonşalanţă
care-i făcea cinste. I-a turnat încă o jumătate de pahar cu vin. Ea a
pus palma pe gura paharului.
– Nu mai vreau, nu-s băutoare. Mi-a fost doar sete. Şi când v-
am văzut că nici voi nu v-aţi dus la adăpost, mi-am spus că am cu
cine sta până la încetarea alarmei… ce m-ai întrebat? De ce n-a
cântat Karin? E plecată. A plecat azi-dimineaţă cu neamţul ei.
Căpitanul D. a tresărit: de fapt i-a zvâcnit un muşchi pe obraz,
în asta a constat „tresărirea”. Mi-a aruncat o privire rapidă,
interogativă.
– … Un căpitan înalt cu ochi albaştri?
– Da, vine mereu aici.
– De unde ştii c-a plecat şi ea?
– Am fost cu ei cu maşina, până la Ploieşti, la aerodrom.
Doamna Karin, căpitanul, eu şi o colegă, Lola. Poate aţi văzut-o…
bruneta din mijloc, cu picioare superbe de actriţă de cinema. Eram
libere, şi doamna Karin ne simpatizează, pe mine şi pe Lola, zice că
suntem altfel decât celelalte fete.
– Dumneata, cu Lola, Karin şi căpitanul, a repetat D. cu ochii la
mine. Şi cine s-a întors cu Mercedes-ul?
– Eu şi Lola. Lola a condus, eu am dormit pe perinele din spate,
n-am prea dormit noaptea trecută.
– Şi i s-a lăsat Lolei maşina pe mână? şi-a muşcat buzele D.
– De ce să nu i se lase… are permis, i-a condus şi maşina lui
Papană, când s-a întors el din America. Conduce foarte bine. Lola
195
este o tipă excepţională, are şi studii, da’ îi place să danseze şi să
n-o bată nimeni la cap. Îi place viaţa de noapte, visează s-ajungă
odată la Holiud… n-au mai făcut parale şi alţi români acolo? Mi i-a
şi spus pe nume, am uitat… Holiudul e atâta de departe. O lăsăm
să viseze, e bine când poţi visa la ceva. Dacă mai ai la ce visa, şi
timp ca să visezi. Personal, eu nu mai visez decât să mănânc bine,
să dorm bine şi să câştig bine.
– Chelnerul ne-a spus că doamna Karin e răcită, la ea în
cameră.
– A spus să spună şi el ce i s-o fi spus de alţii. O fi la ea în
cameră, da’ la Berlin, că acolo se ducea avionu’. Când se-ntoarce, a
zis că ne aduce nişte rujuri franţuzeşti. Şi ăsta care-l am pe buze e
italienesc. Cam închis, da’-l mai combin cu un pic de Nivea, şi
merge.
Căpitanul D. a lăsat ochii pe faţa de masă: devenise roşu.
Urmărirea lui se dovedea a fi o urmărire de operetă. Fără să fiu
răutăcios, l-am îmbiat cu o ţigară Camel. A refuzat cu un gest din
cap.
– A fost un accident pe şosea, i-am spus fetei.
– Ce accident? N-am auzit. Unde?
– Nu ştiu… între Ploieşti şi Braşov.
– Şi Lola era să facă unul, s-a animat. A gonit ca o turbată de la
Predeal, ne ţinuse în loc şi Câmpina, şi acolo era alarmă. La Timiş
sunt internaţi aviatorii care bombardează… ce aş mai vrea să fiu
internată şi eu ca ei: papa – papă, plaja de soare – plajă de soare…
când am trecut noi, stau pe sub copaci şi fumau. Au urlat naiba
ştie ce pe limba lor, maşina avea număr german, i-a pus-o
comandamentul la dispoziţie doamnei Karin, d-aia nici nu s-a
băgat nimeni pe noi, nemţii nici atâta; Lola a scos capul pe
portieră şi le-a urlat şi ea vreo două, am râs ca două nebune, da’
când a scos capul prin portieră, era să luăm un pom prin mijlocul
lui. I-am şi spus că să nu se mai ţină de prostii când conduce,
poate s-o păţească, mai ajunge şi în coşciug la Holiudul mult visat.
S-a răsucit pe jumătate în scaun: Se-ntorc. A fost doar alarmă, n-
au venit avioane.
O rumoare confuză urca subteran, creştea în intensitate, ne-a
învăluit din toate părţile. Restaurantul s-a umplut cu mare
zgomot, prima sosise orchestra, ce-şi acorda acum instrumentele
pe estradă. Pianistul şi cânta cu brio şlagărul Toate trec, de unul
singur.
– Aţi mâncat?
196
 Domnişoara Gigi ne aştepta cu încredere răspunsul.
– O cacialma, domnişoară, s-a strâmbat D., dar probabil că în
zgomotul din jur, cred că ea a înţeles: o ciulama, fiindcă privirile i
s-au umbrit a bănuială.
– … Bună? a spus, totuşi, pe un ton neconvins.
– Excelentă, a mormăit D. Es unterliegt keinem Zweifel, am fost
traşi pe sfoară.
Mi-a plăcut pluralul: eu şi cu el fusesem traşi pe sfoară. Şi că în
privinţa asta nu mai încăpea îndoială. Gigi încă nu înţelegea ce se
vorbeşte.
– Ştii, bucătarii de aici cam trag partea lor, carne şi alte
condimente – nu prea se găsesc chiar la orice colţ de stradă. Mici se
fac însă foarte buni în local, bine dozaţi, tocaţi… unul din bucătari
a învăţat şmecheria de la Şmilovici de pe Blănari, tot Bucureştiul e
di granda. Şi-i învaţă şi pe alţii şmecheriile lui turceşti. A clipit din
ochi. Mici cuşăr ca la Şmilovici, n-am mâncat în viaţa mea. Aldo
m-a dus în primăvară la Şmilovici… Aldo Solini, italianul ăla care
cântă la Vilson. Drăguţ băiat. Mor când spune „ciao” şi „pronto”.
Limba asta sigur l-a fermecat şi pe Decebal, d-aia ne-am lăsat
bătuţi de romani, s-o auzim mereu… de ce râdeţi?
– Chiar aşa i-a şi spus Traian lui Decebal, când l-a văzut întâia
oară: Ciao, Decebal, come stai amore mio? am căutat să fiu cât se
poate de serios.
– Am spus, faceţi pe frumoşii. Zâmbea totuşi. Mâncăm mici?
– De ce nu, domnule căpitan, ce altceva mai bun avem de
făcut?
– A, şi mătăluţă eşti ofiţer, s-a uitat domnişoara Gigi la mine.
Care-i mai mare… tu, văd că el îţi cere voie.
Mai era o oră până să se închidă localul. Am comandat mici şi
căpitanul D. a mai cerut o sticlă cu vin. Comandasem zece mititei,
din care domnişoara Gigi a mâncat fără fasoane şase. Când am
ciocnit paharele, D. a spus: Sănătate. Gigi a băut paharul şi a tăiat
cu furculiţa pe din două unicul mic rămas pe platou.
– … Auziţi, ne-a vorbit mestecând, pe timpul lui Carol Întâi se
spunea salutărică, că era România mică, pe timpul lui Ferdinand
s-a spus salutare, că era România mare, pe timpul lui Carol al
doilea s-a spus sănătate, că era pe jumătate, azi se spune hail şi
hoh, fiindcă nu mai e deloc.
– Frumoasă poezea, a-nchis pe jumătate ochii căpitanul D.
Frumoasă şi instructivă. Şi brusc, cu o voce molatecă: Eşti de la
Siguranţă, păpuşică?
197
 – Ce-ţi veni? Nu-nghit sticleţii, de unde or fi ei.
– Atunci lasă Româniile în pace şi spune-ne dacă găsim loc de
dormit aici pentru la noapte.
– Nu mă duci înapoi, căpitane? l-am întrebat.
– Mai sunt câteva ore până dimineaţa… să profităm de ele, s-a
uitat într-un anume fel spre Gigi.
– Dumneata unde stai, credeam că locuieşti la Casa ofiţerilor.
– Stau în Ploieşti, dar nu ştii: călătorului îi şade bine cu
drumul. Domnişoară, a apucat fata de mână peste masă, ai relaţii
sus-puse în stabiliment, nu-i aşa, fă-ne rost de două ogeacuri.
– Unul din voi poate dormi la mine, eu mă duc să mă culc cu
Lola. O cameră facem noi rost. Vreţi acum?
– Da, cu ocazia asta vedem şi dacă n-ai vreun defect fizic la
pluta de la sandale.
– Îi pun pe ăia de la bucătării să mă gâdile ca să şi râd de ce
spui.
S-a sculat şi a plecat spre holul restaurantului.
– Mă uimeşti, căpitane. Ce-s aiurelile astea?
– Dac-am pocnit-o în bară, o pocnim în continuare, domnule
căpitan. Fetiţa e precis agentă de Siguranţă, aţi mirosit şi
dumneavoastră, ceea ce nouă, ca să întrebuinţez o expresie
adecvată, ni se prea fâlfâie. Dintr-un punct de vedere, cel al
uniformei ce cu onoare purtăm spre cinstirea patriei: din alt punct
de vedere, al profesiei, trebuie să ne ferim, şi să nu ni se fâlfâie. Tot
sunteţi în concediu, o zi, o seară mai palpitantă se adaogă la
impresii. RSHA-ul triumfător al lui Kaltenbrunner, preluând anul
ăsta şi Abwehr, ştim precis că Schaki Herner şi von Kopplitz, încă
fac parte din Amt Mil, din Mil C… de ce au plecat amândoi la
Berlin, şi asta în chiar ziua în care Odette şi Shelling dispăreau de
pe arenă, la acest fapt o să ne gândim în linişte la noapte… atenţie,
vine.
Gigi se-ntorcea, legănându-se în şolduri.
– S’a fé. E la cucurigu, da’ are duş; şi noi, fetele, tot acolo stăm,
aproape de cer. Plecăm acum… sau mâncăm şi o prăjitură?
Am mâncat şi o prăjitură. Restaurantul se golise pe nesimţite.
O brunetă ochioasă, în pantaloni negri, a trecut pe lângă masa
noastră şi i-a pus mâna pe umăr lui Gigi.
– Să nu-ntârzii, că pic de somn.
A mai stat câteva secunde precis calculate, să-i vedem decolteul
şi gambele cambrate şi s-a depărtat cu o călcătură spectaculoasă.
Gigi a dat din cap.
198
 – Aţi fi putut să-i spuneţi să se aşeze un minut. Are conversaţie,
şi ştie o grămadă de lucruri.
– Tocmai de asta mă feresc, de fetele care au conversaţie şi ştiu
o grămadă de lucruri, s-a ridicat în picioare D., chemând la plată.
Şi ea… recită poezii? Constituiţi-vă în cenaclu, dragă.
Gigi s-a făcut că n-aude. Am suit cu liftul la „cucurigul” ei. Nu
era rău, camerele cam mici doar, cu tavanul mansardat. Căpitanul
D. a plecat cu fata. Rămas singur, m-am trântit pe pat. Totul mi se
părea de un neverosimil suspect, şi poate nu acesta era cuvântul:
fantastic s-ar fi potrivit cel mai bine. Cu patru luni în urmă, mă
aflam de asemenea într-un hotel, o cameră dincolo de mine
aflându-se doi ochi de tătăroaică, azi închişi pentru totdeauna ca
şi ai soră-si… la naiba, moartea vine atât de pe nepregătite pentru
unii? Nu aprinsesem lumina. Am deschis fereastra. Mult timp am
stat rezemat de pervaz, uitându-mă nicăieri şi niciunde. Pe urmă,
am ieşit cu precauţie pe coridor: nu se auzea un zgomot. Am
parcurs repede coridorul, am coborât un etaj. Nu uitasem, camera
326. Camera Karinei. Am intrat la lavabourile de pe coridorul
etajului – aceeaşi linişte pretutindeni. Am desprins o sârmă de la o
chiuvetă. Camera 326 era alături… dacă aş fi fost surprins, am să
fac pe beatul. Mă cuprinsese o febră extraordinară. Febra
cunoscută… nu-mi spunea şeful că am suflet de Harry Piel în mine!
În cinci minute, uşa cu numărul 326 era deschisă. I-am pus
zăvorul pe partea cealaltă şi am rămas în întuneric, ascultând:
dacă povestea cu plecatul Karinei era o poveste inventată de Gigi,
şi cântăreaţa se afla în cameră… nu, nu era. Mi-am aprins bateria
(port una în permanenţă la mine de când am venit la Poiana,
Zamora e foarte întunecoasă, cu camuflajul) după ce m-am
convins că sunt singur şi că draperiile de la ferestre sunt trase.
Mare neorânduială în cameră, dulapul avea uşile deschise. În
fundul dulapului, într-o valiză sub rochii, un aparat de emisie-
recepţie minuscul… nici nu se putea fără el. Sub măsuţa cu
oglindă, era un coş cu hârtii… ce m-a împins să-i luminez fundul:
bucăţele de hârtie pe jumătate calcinate, resturile unor fotografii
rupte. Fotografiile erau ale ei, hârtiile le-am parcurs rapid, şi mi s-
au iuţit bătăile inimii… ERA POSIBIL? Şansa aceasta, în cadrul
acţiunii nebuneşti întreprinse de mine la Karin în cameră (cele
două pahare cu vin băute în restaurant mă împinseseră la ea?) nu
putea fi adevărată, mă iluzionam. Dar nu, fragmentele nu erau o
iluzie. Le-am vârât în buzunar, am stins bateria. Nu mai puteam
întârzia, trebuia să sui la etajul de sus, să cercetez. Exact când am
199
ajuns în mijlocul camerei, mai aveam de străbătut micul vestibul
de la intrare, am simţit o zvâcnitură în ceafă şi NU AM MAI VĂZUT.
Ce mi se întâmplase şi pe balconul vilei „Marianti”, cu Liliana. M-
am cufundat brusc într-un alt întuneric decât cel din cameră…
Dumnezeule. CUM IES DE AICI? Am întins mâinile în lături, am
dat de zid. Unde era uşa vestibulului… unde era uşa? Am înaintat
un pas, m-am împiedicat în covor. Înclinarea trupului m-a făcut să
întâlnesc tocul unei uşi… aceasta era uşa vestibulului. M-am
încleştat de ea. Un timp am stat aşa, încleştat de uşă. „Nu se
poate”, mi-am auzit gândul febril, „nu se poate tocmai acum. Ţi se
joacă o farsă”. Să judec. Să judec cât mai iute. „Nu mai judeca”,
mi-am auzit iar gândul. „Ţi-ai jucat singur o farsă”… Şi negrul ăsta
îngrozitor, bezna care mă apăsa parcă înăuntrul trupului. Şoarece
prins într-o cursă sinistră, dar… Am înţepenit: în spate mi se
înfipsese ceva dur, şi eu ştiam ce este acel ceva dur. Un revolver. O
voce a şoptit:
– Cuminte, şi fără mişcări de prisos. Wo möglich. Jetzt, Hände
hoch!41
Vocea căpitanului D.
– Nu-i necesar, căpitane. Sunt cuminte oricum.
Exclamaţia lui mi-a biciuit timpanul.
– Dumneavoastră!…
Am simţit o mică lumină plimbându-mi-se pe ceafă, avea şi el o
baterie. M-am întors: am simţit lumina şi pe pleoape. Nu-l vedeam.
– Mă urmăreşti, în loc să te ocupi de Gigi.
– Să… să ieşim numaidecât de aici, m-a apucat de braţ. Ce vă
uitaţi aşa la mine?
– Nu mă uit. Nu văd, căpitane. Pe unde ai intrat?
– Pe balcon, e fereastra deschisă, balconul e chiar sub balconul
camerei fetei, şi mai ieşit în afară. Am sărit pe el… cum: nu vedeţi,
a realizat abia atunci ce-i spusesem.
– Scoate-mă iute afară, am orbit.
– Ce!…
Bănuiesc că mă privea atent. Îi auzeam respiraţia precipitată.
Strânsoarea mâinii pe braţul meu s-a accentuat.
– Pe unde ieşim?
– Pe uşă, e zăvorul pus pe dinăuntru, nu ne-ngrijim dacă
rămâne deschisă.
Am ieşit pe coridor.

 Pe cât posibil. Acum, mâinile sus!

41

200
 – Totuşi uşa asta trebuie închisă… cu ce aţi descuiat-o?
I-am întins sârma.
– Gata, a spus după un minut sau două. M-a luat de braţ. Fiţi
atent… urcăm scări, aşa… Chiar nu vedeţi absolut deloc?
– De mâine intru în subzistenţa dumitale, mă duci să cerşesc
pe treptele unei biserici. Aş prefera în faţa comandamentului
teritorial.
M-a împins într-o cameră.
– E camera lui Gigi. Trântiţi-vă pe pat. Ce simţiţi?
– Nimic, căpitane. Nu văd.
A urmat o tăcere care se prelungea.
– Aţi mai avut din… asta? Ne aflăm într-o situaţie faimoasă,
domnule căpitan, n-am ce zice. Şi imediat: Aţi găsit ceva la
cântăreaţă?
– Nu.
Şi în momentul când am spus „nu”, i-am văzut brusc faţa: sta în
picioare lângă pat şi se uita la mine cu o privire înfricoşată.
Camera era plină de costume, bluze, pălării. De oglinda unei
noptiere atârna o ghitară. În cameră mirosea a farduri şi loţiuni
femeieşti. Poza mare şi înrămată a domnişoarei Gigi, râzând şi cu
un chipiu de aviator pe zulufii zburliţi, mă privea şi ea de pe un
perete. „Cantonamentul” baletistei era foarte simpatic şi atrăgător.
– Trebuie adus un doctor. Aveţi vreo idee cum să procedăm?
– Mi-a trecut.
– Cum: v-a trecut?!
– Cum se trece. Nu mă mai fixa cu mutra asta de nenorocire. Te
văd.
– Vedeţi?
– Chiar mai bine ca-nainte. Cum ţi-a venit să cobori pe
balcon… dacă te vedea cineva în postură d’homme-mouche?
– Zău vedeţi… am tras o spaimă! Şi dacă n-apăream şi eu? N-aţi
jucat cinstit, domnule căpitan.
– Ca şi dumneata, de altfel. Suntem chit.
Şi-a muşcat buzele. Pe urmă a zâmbit. Uşa s-a deschis şi în
prag s-a profilat silueta Gigiei, în pijama.
– Vorbiţi mai încet, nu putem dormi, mâine ne trezim devreme.
– La ce oră începeţi serviciul, i s-a uitat la pieptul promiţător D.
– Ne ducem la ştrand, da’ la unu ne-ntoarcem, să fim la
repetiţie.
– Vai de capul vostru, rău o mai duceţi. Şi Gigi i-a scos limba şi
s-a retras îmbufnată.
201
 – Eram sigur că dormi cu ea.
– Da, ca să mă buzunărească şi să spună alor ei şi cine sunt.
Nu-i fată proastă, a-nghiţit găluşca. N-o să iasă din asta un
conflict între autorităţile speciale civile şi cele militare. Nu-mi revin
cu chestia de la cântăreaţă din cameră. În sfârşit, esenţialul este
că v-aţi revenit. Pe cuvântul dumneavoastră de onoare că n-aţi găsit
nimic, ACOLO?
– Îmi forţezi conştiinţa, dar ai picat la un moment potrivit să mă
scoţi dintr-o teribilă încurcătură. Cred că socotelile astea cu ochii
mi se trag de la 4 aprilie: m-ai dezgropat de sub un bloc, şi blocul
ăla mi-a căzut tot în cap, căpitane. Îţi spui că am avut un cap de
fier să suport povara… capul de fier îţi mulţumeşte. La Karin
există un aparat de emisie-recepţie. Există şi astea.
Am scos din buzunar fragmentele de hârtie, le-am întins pe
măsuţa de lângă pat.
– Încuie uşa.
În zori, fragmentele erau, cât permiteau rupturile, descifrate,
imaginate cu legăturile necesare de logică, pe date ştiute sau
presupuse din contextele trunchiate. (Cu ocazia asta fac o
menţiune specială pentru camaradul meu: era extrem de rapid şi
priceput.) Am aprins câte o ţigară şi ne-am uitat în tăcere unul la
altul.
– Nu este o cursă? a murmurat D. Aruncate într-un coş de
hârtie, la îndemâna personalului de serviciu, a altui personal…
– Nu cred. Tocmai fiind lăsate în maniera aceasta, nu tentează.
Nimeni nu-şi poate închipui că resturile dintr-un coş de hârtii au
vreo importanţă. Iar dacă este o cursă, este o cursă întinsă
ambelor părţi, documentele se pot verifica.
Ne-am aruncat iar ochii pe fragmentele găsite:
… Nur zur persönlichen Unterrichtung 42. Mil B und C (– deci
pentru spionajul în vest şi est). 1. CHURCHILL către STA… sovietic
să-şi asume iniţiativa în România… britanicii… Grecia. Preşedintele
a fost de acord (probabil Roosevelt, n.m.)… experienţă timp de trei
luni… nu poate spune că el afectează viitorul Europei sau că o
împarte în sfere de influenţă… 2. … rcia (Turcia?) este gata să rupă
relaţiile cu… operaţii militare comune în Bulgaria şi în regiunea
mării Egee, lucru pentru… moment… clopote de înmormântare. 4. În
Normandia (fragmentul cel mai eliptic, lipsă punctul 3) … pierdut…
lărgească… luptele se vor desfăşura neîncetat. 5. … speră să

 Numai pentru folosirea personală.

42

202
forţeze linia Pisa-Rimini (Deci Italia, lordul Alexander) … strategice
bune. 7. … direcţia Vilno. (Spre Polonia.) 8. Am primit splendida Dv.
fotografie, trimisă cu o dedicaţie care sporeşte simţitor plăce…
Un mesaj al lui Churchill către mareşalul Stalin, venit (cum
naiba?) prin serviciile Amt Mil-ului lui Canaris (Abwehr), adică tot
pe linie RSHA. Coresponda ca sovieticii să-şi asume iniţiativa în
România, iar britanicii, fără a se mai sfătui cu ruşii, în Grecia…
eternul bazin mediteranean, cu eternele baze şi interese strategice
ale Angliei, între cele două strâmtori, şi faţa spre Turcia şi Balcani.
A fost informat şi preşedintele Roosevelt, care se declară de acord
cu practica: probabil corespondenţa tripartită era greoaie şi
întârzia iniţiativele personale ale celor trei aliaţi; iar practica –
(Ruşii cu România şi britanicii cu Grecia) să fie continuată cu titlu
de experienţă timp de trei luni, nimeni neputând spune că el
afectează viitorul Europei sau o împarte în zone de influenţă.
(Aluzie la conferinţa tripartită de la Teheran, poate Cairo)… Dar la
urma urmelor în ce o împart? Punctul 2 pomenea de Turcia, care
este gata să rupă relaţiile cu… bine-nţeles forţele Axei. Premierul
englez o scălda, dacă Turcia ar face acest pas, din sensul
fragmentelor reieşea că Stalin voia acest lucru, operaţiile militare ar
fi grele, un nou front în Bulgaria, pe marea Egee. Clopotele de
înmormântare nu se puteau lega decât de declararea de război a
Turciei, Germaniei. Punctul 3 nu-l aveam. La punctul 4 se vorbea
de debarcarea în Normandia, de continuarea luptelor, de lărgirea
frontului sau a capetelor de pod existente. La 5, luptele din Italia
(ajunse în dreptul văii Padului), încercau pentru trupe poziţii
strategice mai bune, desigur prin aceasta atrăgând pe frontul
italian alte rezerve germane de pe alte fronturi. 7 era probabil
începutul ofensivei ruseşti în Polonia, casus belli al anului 1939…
ne-ntorceam de unde am plecat. Eram posesorii unui aur de cea
mai bună calitate. Mai puţin pentru punctele 2–7, ele ne atingeau
tangenţial, în ansamblul operaţiunilor. PUNCTUL 1 AVEA O
IMPORTANŢĂ EXTREMĂ PENTRU NOI. Căpitanul D. fuma fără o
vorbă.
– Vă simţiţi în stare să ne înapoiem imediat la Bucureşti? mi-a
spus strivind ţigara într-o farfurioară de pe măsuţă.
– Eu… de ce?
– E mai bine, domnule căpitan. E patru – la şapte, cel târziu
suntem acolo, cu trofeul dumneavoastră.
– Cu trofeul dumitale, căpitane. Ţi-l cedez. Sau, cu trofeul
nostru.
203
 A roşit.
– Vedeţi… bine-bine? Rezistaţi?
– Dacă nu mă vâri într-un camion german şi nu adormi la
volan, rezist.
Am plecat. Căpitanul D. i-a lăsat fetei pe măsuţă o monedă de
500 de lei.
– Nu-i cam mult?
– Îşi cumpără alte sandalete cu talpă de plută… cele pe care le
purta începuseră să se … demodeze la cusături, a zâmbit. Drăguţă
persoană, şi-a înghiţit zâmbetul într-un oftat. Când şi-a ridicat
picioarele la masă, să ne arate tălpile, nu i-aţi remarcat chiloţeii:
nişte chiloţei tare nostimi. Ducă-se cu chiloţei cu tot… patria ne
cheamă la alte treburi mai serioase.
L-am luat şi pe locotenentul I., de la spital, cu noi.
– Cu… trupurile ce se face?
– Se ocupă cei de la diverse, a înălţat din umeri. Îmi închipui că
le ard. Sau le îngroapă cu onoruri militare.
N-aş putea spune că spiritul era de cea mai bună calitate. Pe
drum n-am prea vorbit. Conducea locotenentul, eu cu D. am stat
în spate şi am dormit. Am deschis ochii o dată la intrarea în
Ploieşti, şi ne-am trezit definitiv la vila Minovici. Frunzişurile de pe
malul lacurilor arătau mohorâte şi triste: ploua mărunt, o ploaie ca
de toamnă, cerul se târa învăluit în fumuri cenuşii. Pe sub
jgheaburi şi umbrele, trecătorii se mişcau şi ei pe pavajele lucii, cu
picioare ca de plumb. Ei, bravii mei compatrioţi, dac-aţi şti ce duce
Cadillac-ul acesta, care când şi când vă împroaşcă cu noroaiele
aruncate de roţi… sunteţi pregătiţi sufleteşte?…
La şapte şi un sfert, Cadillac-ul intra pe poarta Marelui Stat
Major. La şapte şi douăzeci, noul şef ne primea la el în birou. La
opt fără cinci, a aprins o ţigară şi a strâns din buze.
– Karin ne-a interesat mai puţin pe noi. Von Kopplitz întruneşte
maximum de puncte posibile pentru a ne stârni interesul de aliat,
a completat privindu-şi unghiile. Nu-mi place ca subordonaţii
serviciului pe care-l conduc să-şi încalce atribuţiile şi să procedeze
la acţiuni necontrolate în prealabil. Accidentul de la Comarnic
închide un capitol, domnilor. Privirile lui erau reci şi penetrante.
Plecarea lui von Kopplitz ne deschide un altul… totuşi, la noi cam
domneşte harababura, vi s-au dat directive cu care eu nu sunt de
acord… à propos, căpitane, i s-a adresat lui D. (acţiunea fusese
povestită ca întreprinsă în comun de ambii, desigur fără a mai
pomeni de Gigi şi de „orbirea” mea) ce-mi prezentaţi este
204
conţinutul coşului de hârtii? Presupun că originalele le-aţi lăsat
acolo.
– Nu, acestea sunt originalele. Sau copiile, a răspuns surprins
D. Nu aveam timp la descifrat în camera cântăreţei.
– Acestea sunt copii, căpitane, şi-a privit iar unghiile şeful.
Originalele se află în coşul de hârtii.
D. s-a uitat la mine. Eu mă uitam la şef… începusem să înţeleg:
ce folos, înţelegeam întotdeauna prea târziu.
– … În jur de ora douăsprezece noaptea, goniometriştii noştri
au precizat existenţa aparatului de emisie-recepţie din Braşov. Pe o
lungime de undă codificată, ni s-a transmis textul adus de
dumneavoastră: transmis din camera de hotel a cântăreţei.
– Gigi, am spus.
– Gigi, a încuviinţat şeful. A lăsat în coşul de hârtii copia fiindcă
s-a gândit că doamna Karin se putea şi întoarce. Şi a transmis pe
releu, ca şi nemţii să-şi închipuie că ei transmit, de la un aparat a
cărui existenţă o ştiu şi o tolerează. Fiindcă-s mai bine organizaţi
ca noi, domnilor, a ridicat tonul. Dumneavoastră sunteţi buni
meseriaşi… aţi lucrat excelent, cam hazardat şi cu trucuri ce v-ar
fi putut pune în situaţii dificile, iar pe noi, sub ancheta domnului
mareşal. A doua oară, lucru excesiv de grav şi compromiţător. Din
fericire, pe Gigi am introdus-o eu în reţea. Un agent de dublu rol,
dar un agent foarte îndemânatec. Cred că vă aştepta cu sufletul la
gură să vă întoarceţi de la etajul de dedesubt. Pe urmă a coborât şi
a pus la loc în coş ce luase.
Căpitanul D. se făcuse la faţă de culoarea tichiei cardinalului
Richelieu. Eu am început să râd: tâmpită postură. Şeful ne-a oferit
ţigări, cu un gest magnanim.
– Nu-i nimic, băieţi. „Coţofana”, vreau să spun Gigi, a uitat să
pună un fragment la copii… vi-l completez eu. A desfăcut un
dosar, a urmărit cu degetul. Adică două fragmente: Unul este
punctul 3, lipsă la dumneavoastră, care spune: Nu fac decât să vă
expun consideraţiile mele personale – adică ale lui Churchill –
asupra acestor probleme, pe care domnul Eden, la rândul său, i le
comunică domnului Molotov. Şi la punctul 8, continuarea: …
sporeşte simţitor plăcerea ce mi-o procură, e vorba de fotografia lui
Iosif Stalin trimisă cu dedicaţie lui Churchill. Vă mulţumesc foarte
mult. A închis dosarul şi a rămas cu palma pe el. Îmi faci un raport
scris, domnule căpitan. Singur, e bine ca numele dumnealui să nu
figureze. Şi mie: Ce mai spui? Ah, aveam o treabă cu dumneata…
vrei să ne laşi un moment, căpitane.
205
 D. a ieşit fără o vorbă.
– Harababură mare la noi, a repetat. În fond… de ce n-ar fi,
corabia a început să ia apă, să vedem cum or ţine lipiturile, poate
grăbesc nemţii fabricarea armelor secrete – ceea ce nu-mi doresc
să le şi fabrice, n-are rost să prelungim o agonie. La Poiana
Ţapului stai… în raza domiciliului dumitale stă şi o anumită
persoană. Şi-a privit a treia oară unghiile. Pătrăşcanu. Nu ca o
acţiune a noastră, a adăogat repede, se ocupă alţii… ca o
informare personală, poate ne-ai putea ţine la curent cum se
comportă, cu cine se întâlneşte acel domn, cine îl vizitează dintre
politicieni.
– Sunt militar, am spus sec. În concediu, dar încă militar,
domnule colonel. Mi-aş înjosi gradele pe care le port,
amestecându-mă în treburi ce nu mă privesc şi nu ne privesc.
– Ne privesc mai al dracului decât crezi, s-a posomorât. A fost o
simplă… tatonare. Rămâne între noi. Eşti liber.
– Până-n septembrie, am accentuat.
– Nici noaptea trecută nu am ordonat ceva în privinţa dumitale,
m-a privit cu un fel de respect. Ei, odihnă plăcută, a plecat ochii.
Recunoaşte însă că ieri noapte v-aţi comportat ca doi băieţandri.
Gândeşte-te în timp ce te odihneşti la accidentul Odette-Blagoerov,
alias Shelling… fiindcă poate acela a fost un accident venit la
momentul potrivit. Şi, te rog, trimite-l pe căpitanul D. la mine.
Căpitanul D. aştepta pe coridor, la o fereastră.
– Ne-a lucrat pieziş, mi-a spus. Facem parte din garda veche, şi
el are nevoie de o gardă nouă. Mulţumesc, domnule căpitan, mi-a
întins mâna. Nu sunteţi prea supărat pe mine. Eu sunt. Să mor
spânzurat de nu fac un drum la Braşov să mă întreţin pe chestii
profesionale cu camarada noastră Gigi. Baremi cu atâta să mă aleg
dintr-o jalnică misiune. Vreţi să vă fac rost de o maşină pentru
întoarcere? Cred că nici şeful nu v-ar refuza. Deci, n-am aflat ieri-
noapte ce a vrut Heinlein de la Marianka, şi nici n-o vom afla.
– Am început să văd prin ceaţă, căpitane: cred că Heinlein voia
să-i spună prin anticipaţie ceea ce Karin s-a dus să afle la Berlin,
împreună cu von Kopplitz.
– Adică.
– Mai mult nu ştiu nici eu. Nu, n-am nevoie de o maşină…
poate doar de una care să mă ducă până la spitalul militar.
– Vă duc eu, cu Cadillac-ul, n-o fi foc: am să pretextez că nu m-
aţi găsit când v-a spus să mă căutaţi.
La spitalul militar, prima fiinţă pe care am zărit-o ieşind dintr-
206
un salon a fost maica Clotilde. Era cu spatele. I-am pus uşor mâna
pe umăr. S-a întors.
– Domnul căpitan…!
I-au râs nestăvilit ochii. Slăbise, părea obosită.
– … V-aţi mai adus aminte de noi?
– M-am gândit mereu la dumneata, am minţit. Ce faci, soră?
– Ne ocupăm cu nefericirea oamenilor, domnule căpitan. Şi
când găsim timp, şi cu mângâierea sufletelor lor.
– Domnul colonel este în spital?
– Da, e la vizită.
– Am să-l aştept pe banca din grădină unde stăteam noi, soră…
ţii minte? Şi dumneata ai să mă anunţi când termină.
A tăcut. Doar a zâmbit sfios, cu o roşeaţă suită pe obraz. Iar eu,
chiar m-am dus la banca aceea, pe care am găsit-o neocupată de
nimeni. Parcă erau şi mai mulţi estropiaţi ca în perioada
spitalizării mele. O pace nelalocul ei, înveşmântată în răcoarea
frunzişurilor şi a aleilor ude, înfăşură grădina spitalului. Ploaia
încetase, câteva raze de soare se furişau palide printre sfâşierile de
nori. Picurii de pe frunze se cerneau rar, mirosea a flori strivite. În
halatele lor uniforme, pensionarii spitalului ieşiseră la aer pur. În
liniştea înconjurătoare, doar scrâşnetul paşilor sau al bastoanelor
pe pietriş anima atmosfera ce ascundea în ea atâtea drame,
deznădejdi şi chinuri neîncetate. Am stat singur şi fără gânduri
vreo zece minute. Apoi s-a apropiat un băiat înalt, fără un picior, şi
s-a aşezat pe bancă. S-a uitat atent la mine.
– Parcă v-am mai văzut… n-aţi fost internat aici?
– Da.
– D-aia ziceam. Şi-a aprins un Plugar galben. Am stat pe acelaşi
coridor… eu eram la salonul paisprezece. Vă internaţi iar?
– Nu.
– Eu sunt la a opta internare. Adică re-internare, cu re-ul ăsta
de şapte ori înaintea cuvântului internare. O fractură cominutivă la
picior. Glonţ cu fosfor. M-au tot operat la el, de doi ani, nu se
închidea rana. P-ormă, anul trecut se petrecea asta, s-a închis. Am
luat concediu – o lună, vă daţi seama ce bestii – şi au vrut să mă
trimită din nou pe front. Le-am spus să nu mă trimită, că
pierdusem obişnuinţa lui în ultimii doi ani, nu? şi ce să facă pe
front cu un sublocotenent de rezervă care-şi pierduse obiceiul şi
obişnuinţa… eu le-am spus, eu am auzit. Cam astfel se întâmplă
întotdeauna. Am avut noroc că m-am îmbolnăvit de gripă, nu ştiu
cum am făcut când am venit aici, puteam fi trimis la orice spital de
207
zonă interioară, da’ cu o sfântă şi românească pilă am cerut tot
spitalul militar căruia-i cunoşteam organizarea şi caracterul
medicilor… nu ştiu cum am făcut când am venit aici şi după ce m-
am vindecat de gripă, că tocmai când umblau să-mi dea concediu,
am alunecat pe scări şi mi-am rupt piciorul. Şi-atunci, să nu mai
aibă probleme, mi l-au tăiat definitiv. Aşa că s-au ars cu frontul
lor. Iar eu m-am ars de unul din membrele ambulatorii… o să mă
descurc: te descurci cu un singur cap, vorba aia, o să ne
descurcăm şi cu un singur picior. Îl ştiţi pe locotenentul ăla cu
insula Saipan, rezervist ca şi mine, îl ştia tot spitalul: s-a azvârlit
într-o bună zi pe fereastră, la o alarmă aeriană. Când s-o termina
şi războiul ăsta… fac rost de o proteză ca lumea şi mă duc
instructor la o şcoală de dans, dau în paşte şi matematică şi tot.
Ce ziceţi, se sfârşeşte?
– Plus sau minus infinit sunt o speculaţie abstractă în
matematica de care pomeneai, domnule sublocotenent, m-am
ridicat în picioare: pe alee apăruse maica Clotilde, cu palmele
vârâte în mânecile largi negre. Practic, orice lucru este finit, are un
început şi un capăt. Quibus dictis, şi războiul se va sfârşi undeva,
cândva, cumva.
– Da, a scos din buzunarul halatului altă Plugar şi a aprins-o
de la chiştocul consumat. Mai ales cumva.
Colonelul-medic m-a primit cu multă cordialitate. A ascultat cu
atenţie ce i-am spus despre ochi. Imediat a încercat să vorbească
la telefon cu pavilioanele de oftalmologie şi neurologie, dar toţi
erau plecaţi.
– … N-aş vrea să te consulte puţoii ăia din subordine. Aşteaptă
până mâine, îi prind eu pe Vlad şi pe domnul general Climescu. Ar
fi bine să te vadă întâi Vlad, e foarte priceput, şi psihanaliza lui nu
e chiar de lepădat, face o vogă teribilă. Am certitudinea că
lapsusurile dumitale de vedere ţin nu de o leziune la cap, ci de o
traumă psihică.
– Vin mâine, domnule colonel. Şi aşa, numai simpla vedere a
spitalului îmi dă ameţeli.
– Vino, căpitane. Vino la prima oră, am să vorbesc cu ei acasă,
diseară. Altfel, te simţi bine?
– Bine, domnule colonel.
– Ăsta-i esenţialul. Şmecheria… o întrebuinţezi normal?
N-am înţeles la început despre ce „şmecherie” este vorba. Aveau
un limbaj şi medicii ăştia… Colonelul m-a bătut amical pe spate.
– Funcţia creează organul, amice. Întrebuinţează-l. Îţi repet, ca
208
să te simţi întreg, să trăieşti nu cu viaţa în jurul dumitale: cu viaţa
în dumneata. Vechiul cult phallic şi cel actual, la anumite triburi
africane, asta semnifică. Cu şoldul ai neplăceri?
– Când stau mult aşezat.
– Bine, îţi mai fac şi eu un control, mâine. Să ştii, totuşi, că
mişcarea nu-ţi strică.
M-am dus acasă şi m-am culcat. La prânz mi-a fost lene să mai
ies în oraş, să mănânc. În răcitor rămăsese nişte brânză adusă de
Liliana de la Dărăşti. Se întărise, dar parcă a fost mai bună aşa
tare. În drumul spre casă cumpărasem o sticlă cu lapte şi cornuri:
a fost un prânz minunat, la Poiana Ţapului prea se îndopau toţi cu
lucruri grele. Am ascultat discuri, am fumat şi am citit; de fapt am
recitit parte din poeziile lui Blaga, strânse într-un volum mai vechi,
La curţile dorului: … „De luni de zile visez, / Pe-un galben liman
portughez / …” din perioada când fusese ambasador în Portugalia.
Pe seară, mi-am adus aminte să-i dau un telefon Elvirei. Am
căpătat legătura peste două ore, şi ce legătură, pe un fir secundar
şi auzindu-se parcă vorbeam cu Tombuctu. „… Când te-ntorci? mi-
a strigat depărtat Elvira. Ce faci la Bucureşti? Să cumperi nişte
cafea, pe aici nu se mai găseşte deloc!” Pe urmă n-am mai auzit-o,
firul pârâia, vuia şi păcănea. Apucasem însă să-i spun că mă-ntorc
a doua zi. Când am închis, pe poarta curţii şi-a făcut apariţia Mili,
sora Lilianei, însoţită de un june tânăr pieptos, în pantaloni de
flanel şi cămaşă ecosez descheiată larg la pieptul bronzat, să i se
vadă cruciuliţa sclipitoare de aur, agăţată cu un lănţişor la fel de
sclipitor, de grumajii voinici. Se daseră jos dintr-un Bugatti
decapotabil tip-sport. Ea a văzut ferestrele deschise la mine şi s-a
apropiat de cea care da în curte, cu toate că lumina era stinsă. A
ciocănit în geam.
– Sunteţi aici, domnule căpitan?
Am ieşit la fereastră.
– Bună seara… sunteţi singur? Liliana n-a venit?
– Liliana e pe munte, domnişoară. Eu am avut nişte treburi la
Bucureşti, mă întorc mâine.
– Grozav, s-a bucurat, şi noi plecăm mâine, spre Câmpulung,
am venit să pregătesc valizele.
Atunci l-am văzut intrând pe poartă şi pe tatăl ei. Junele sta
discret mai la o parte.
– Domnul căpitan e aici, tată, i-a strigat ea. Liliana e pe munte.
Când se-ntoarce?
– Probabil răspoimâine. Am onoarea, domnule, şi el a dat cu
209
tristeţe din cap.
– Nu v-aţi dus cu…
A tăcut imediat, jenată.
– E cu un nepot al meu, băiatul sorii mele, şi cu o prietenă a
lui, i-am zâmbit. Pe mine doar cu targa să mă fi cărat cu ei.
– Mă gândeam să-i telegrafiez că ne mutăm domiciliul la
Câmpulung… acum o s-o anunţaţi dumneavoastră. Rămâneţi
acasă? a adăogat repede.
– Cred că da.
– Să nu plecaţi, în maximum un sfert, o jumătate de oră, vă
chem să stăm de vorbă. Da?
După trei sferturi de oră m-a sunat la telefon.
– Cum vreţi: să suiţi la noi, sau să coborâm la dumneavoastră?
– Sunteţi mai mulţi?
– Eu şi Gughi, a râs, tata s-a şi culcat. Vă deranjează să
coborâm noi?
– Coborâţi, domnişoară.
A coborât urmată de „Gughi”, care purta scârbit o farfurie
încărcată cu fursecuri şi o sticlă: am ghicit după culoare, lichidul
acrişor-violet născut din străduinţele viticole ale lui nea Teniţă.
Mili şi-a rotit ochii curioasă prin salonaş.
– E întâia oară când vă văd interiorul.
Gughi a tuşit discret la afirmaţie. I-am poftit să ia loc, am
destupat sticla. Mili mi-a spus că s-au hotărât să meargă la
Câmpulung la o mătuşă, până spre sfârşitul lui august.
– … Gughi merge şi el la Rucăr, profităm să plecăm cu toţii, pe
dumneavoastră vă lăsăm în drum, suntem pe acelaşi itinerar.
– Doar dacă nu o luăm pe la Târgovişte şi prin Cheile
Dâmboviţei, care este şi drumul de fapt, din moşi-strămoşi spre
acele locuri, a rostit Gughi, cu gura plină de mici pricomigdale.
Pornind din Bucureşti. Bine-nţeles că poţi ajunge şi prin Piteşti,
ocolind graniţa de vest, de sud, de nord, n-are importanţă, de
ajuns ajungi şi la Rucăr.
– O să mergem aşa ca să-l lăsăm pe domnul căpitan la Poiana
Ţapului, a spus categoric Mili, privindu-l cu seninătate, dar direct
la obiect.
– Nu te frământa, i-am spus. Am să merg cu trenul.
– De ce cu trenul când domnul Gughi are patru locuri la
mijlocul lui de locomoţie? Ai să mergi cu noi, domnule căpitan, m-
a tutuit şi mi-a închinat paharul. Ce face Liliana?
– Bine, domnişoară. Sper că acum doarme la cabana Brav,
210
gândind cu melancolie la bărăganul cel fără de cote de nivel.
A râs şi a mai băut un pahar cu vin.
– Simpatic aici. Spunând asta, privea fix cordonul Lilianei, uitat
pe un spătar de fotoliu. Şi ea avea unul la fel. (M-am făcut că nu-i
observ direcţia privirii.) Ştii, eu am să iau şi ceva lucruri de ale
Lilianei… ea poate să vină când vrea la Rucăr, a adăogat repede,
să nu mai facă un drum inutil la Bucureşti. E informată că
mergem la tanti Paula. Pe urmă, Rucăr e foarte aproape de Poiana
Ţapului. Şi eu pot să-nvăţ mai bine pentru examenele de la
toamnă, la Rucăr.
Nu s-a mai uitat la cordon, mi s-a uitat drept în ochi, cu o
curiozitate nemascată şi foarte feminină. Prietenul ei se tolănise pe
dormeză şi umbla la aparatul de radio. L-a închis la un moment-
dat cu un gest plictisit. S-a ridicat în picioare.
– … La ce folosesc bruiajele astea, căpitane? Să nu mai poţi
asculta nimic adevărat la radio?
– Depinde de ce înţelegi dumneata prin „adevărat”. Staţiile de
bruiaj au un adevăr, iar cei care sunt bruiaţi alt adevăr.
– Aiurea. Şi-a aprins pipa: o pipă scurtă „brûle-bouche”. Tata
ţine cu nemţii, a ţinut întotdeauna, bunica lui a fost nemţoaică, a
venit odată cu Carol Întâi în România. Dacă-l auzi vorbind despre
nemţi şi război, mai că te convingi că spune lucruri adevărate.
Când vorbeşte despre francezi, englezi sau americani, iar mai că te
convingi că şi astea sunt lucruri adevărate. Şi atunci care-i
adevărul?
– Pe calea împărătească de mijloc. E cea mai înţeleaptă.
– Aiurea, a pâcâit din pipă. Aiurissimea.
– Încetează cu expresia asta, i-a spus Mili. Caută alta. Uită-te
prin rafturile cu cărţi ale bibliotecii domnului căpitan, să vezi că
nu e o expresie de folosit pentru un băiat de general.
Mi-o spunea mie, nu lui. Reţinusem numele, numele
generalului xxx. Îl pensionaseră pentru incapacitate, cu un an în
urmă. Îl cunoscusem şi eu, la MStM: pentru generalul xxx,
războiul consta doar în marşuri de apropiere şi marşuri de
desprindere de inamic. (Scriitorul Brăescu, deşi nu totdeauna cu o
corectă bună-credinţă, portretizase zeci de astfel de figuri,
asemănătoare tatălui domnului Gughi.)
– N-o fi, s-a strâmbat xxx-junior, dar este adecvată. Auzi,
căpitane: vreo cinci luni am fost şi eu pe front, sergent tere, la
transmisiuni… şi nu că trebuia ca băiat de general să dau
exemplu, asta e prostie, că-mi stătea mai bine acasă, cu textilele
211
pe care le-am învăţat. M-au evacuat că m-am îmbolnăvit, pe urmă
m-am reformat eu, îmi ajungea ce văzusem şi păţisem, să se mai
ducă şi alţii. Să ştii că sunt curajos şi dotat fizic: am jucat rugby,
am fost în liceu campion naţional de disc la juniori, în ’39 umblam
la nataţie în egal cu Püllok, pe suta de metri crawl… ai auzit de
Püllok, a fost campion. Acum o fi la unguri, a rămas în Ardealul
cedat, era ungur-ungur. Aş fi putut urma o şcoală de ofiţeri de
rezervă până la capăt, zic până la capăt, fiindcă am urmat aşa
ceva, dar, cu tot numele pe care-l port, am făcut ca să n-o termin
şi să mă trimită la regiment. Numai să-i cauzez neplăceri lui ăl
bătrân, care-şi lua şi el adio de la vipuşca roşie şi frunzele aurite
de stejar. Nu… nu greutăţile frontului sau moartea m-au
înspăimântat: ci că trebuia să lupt, să luptăm de-a surda. Să
luptăm aiurea. Ai fost pe front?
– Nu.
– Dac-ai fi fost, şi dacă n-ai fost nu se poate să nu ştii, te luai
cu mâna de cap auzindu-i vorbind pe soldaţi. La Mărăşeşti,
luptaseră împotriva nemţilor, aliaţi cu ruşii. Azi luptă împotriva
ruşilor, aliaţi cu nemţii.
– Da, şi?
– Cum: da, şi? Ca un soldat să lupte, trebuie să şi ştie pentru
ce luptă, altfel este aşa cum zic eu: luptă aiurea. Se duce ca oaia
spre prăpastie.
– Preferai o ocupaţie ca în Franţa, de exemplu?
– Nu este? m-a privit batjocoritor.
Dintr-o dată m-am simţit groaznic de obosit, de dezamăgit şi de
inutil în conversaţie. Fata asta frumuşică, băiatul ăsta muşchiulos
şi cu cruciuliţa de aur a strămoşilor lui atârnată la gât, coşmarul
în care trăiau, în care trăiam… să beau, să beau vârtos, chiar dacă
n-aveam voie, era singura soluţie. Mili m-a pironit cu o căutătură
speriată.
– Hai să ascultăm discuri, mi-a spus rugător. Ştiu că ai o
colecţie de prima mână. Pune-ne Ravel… „Bolero”-ul. Sau ceva la
pian, Liliana a povestit că ai Chopin. Pune Chopin, domnule
căpitan. Şi tu ai putea să-ţi mai ţii gura, i-a zvârlit prietenului ei.
Eşti în casă străină.
– Ce-i drept, a aprobat el. Nu te supăra, mi-a zâmbit. Vorbim
ca… între ’telectuali; tot nu iese nimic din discuţia noastră. O
frecăm să ne aflăm în treabă, în timp ce inima din noi ţâţâie ca
inima de greier.
Aproape de miezul nopţii, el a plecat. Revenea să ne ia la 7
212
dimineaţa. Mili l-a dus până la poartă, am auzit motorul pornind,
apoi ea a venit la fereastră, o deschisesem şi ridicasem
transperantele de camuflaj.
– Îţi cer scuze.
– Pentru?
– Pentru Gughi.
– Fii serioasă. (Cum sta în întunericul curţii, o secundă mi s-a
părut că e Liliana, semănau între ele.)
– Ştii ce mi-a spus în poartă? Că eşti un tip mişto.
– După ce o fi văzut?
– După ce am văzut şi eu, căpitane… îmi dai voie să-ţi spun
aşa? Ca Liliana, a adăogat încet.
– Te duci să te culci?
– Da, m-a privit brusc mirată. Înainte strâng lucrurile… de ce
mă-ntrebi? (I se schimbase vocea, bănuiesc că-şi imagina c-o chem
să doarmă cu mine.)
– Înainte de a adormi, fă-ţi o cruce mare şi zi: să ne ferească
Dumnezeu de mai rău.
– Pe mâine dimineaţă, a şovăit.
Apoi a dispărut în întuneric.
… Iar eu mi-am amintit că-i spusesem colonelului-medic că
mâine dimineaţă vin la spital să mă consulte Vlad şi Climescu. Ei,
or să-mi consulte altădată ochii, capul tâmpit şi scârba din suflet.
M-am culcat, mult timp nu am putut s-adorm, ascultând ţârâitul
greierilor din curte. Vasăzică, nici măcar o informare ca aceea a lui
Churchill către Stalin nu mai mişca pe nimeni… doar pe mine şi
pe căpitanul D. Însemna că soarta ne era pecetluită, în desfacerea
lemnăriei ţării trosnind din încheieturi, astfel de informaţii nu
numai că nu mirau, dar nu stârneau nici panică: capul ce se
pleacă, sabia nu-l taie, dar cu… dar cu… Am strâns din dinţi şi
mi-am dat seama că suntem singuri. Singuri în faţa propriei sorţi…
pe care o dată în plus o forţasem ca să continuăm să stăm cu ochii
deschişi sub cerurile, copacii, apele şi munţii nefericitei noastre
patrii. Îmi părea rău că plecam peste câteva ore: nu-mi explic de
ce, aş fi vrut să trec pe la mormântul tatii şi mamii. Am să trec
când mă-ntorc, poate mă-nsoţeşte şi Elvira.
La 10 eram în Poiana Ţapului, ne oprisem o jumătate de oră în
Câmpina, la Agneta, să mănânce Mili o prăjitură şi să cumpere
pentru tanti Paula un carton cu „violete”, Agneta era cunoscută pe
întreaga vale a Prahovei pentru specialităţile astea.
– Grăbiţi-vă, ne-a spus tatăl Miliei (rămăsese în maşină),
213
suntem în apropierea sondelor şi a rafinăriei.
Bietul om: avea o spaimă teribilă de alarme şi de avioane.
Încolo, chipul lui posomorât nu exprima decât un iremediabil
plictis; trebuind să-şi crească singur fetele, nu reuşise să le şi
stăpânească. Îi era şi un pic frică de personalitatea şi je m’en fiche-
ismul lor debordant. Lipsite de prejudecăţi, libere în concepţii şi
apucături, surorile stăpâneau ele casa. Cunoscând-o mai bine pe
Liliana, începusem să apreciez încărcătura sufletească a celor
două surori… deşi la prima analiză te-ai fi putut scandaliza. Nu,
nu era nimic de scandalizat în felul lor de a fi… era aproape un
eroism, în a acţiona şi a trece prin cursele sau potecile netede ale
vieţii. Drumul l-am făcut eu în faţă, lângă Gughi. El voise aşa,
când a văzut-o pe Mili în şort.
– … Ia treci mătăluţă în spate lângă tăticu’, n-am chef să
umblu-n zigzag când schimb vitezele şi-ţi ating una din pulpele
astea durdulii. Am să stau cu dom’ căpitan, nu prezintă pericol.
– Ce are şortul, şi-a privit cu prefăcută surpriză picioarele
grăsuţe, arse de soare. (Într-adevăr, n-avea ceva special, doar că îţi
lăsa impresia că n-are niciun şort.) Şi-a pus ambele palme pe
pulpe, şi a declamat, cu capul dat pe spate: „… Ia seama, fiu al
jertfei, prin lumea-n care treci, / Să-nveţi din tot ce piere, cum să
trăieşti în veci.” Cu lozinca asta preluată din lirica populară
norvegiană, conduci un automobil strâns lipit şi de Dorothy
Lamour în costum de baie.
– Puteai pune o fustă, s-a făcut auzit glasul tatălui. De ce să se
zgâiască toţi la tine? Maşina e descoperită, o să te murdăreşti pe
picioare de praf, a coborât vocea cu o melancolie de nedescris.
În Poiana, am vrut să mă lase la barieră, traversam şinele şi
intram pe şoseaua Zamorei.
– Se poate, căpitane, s-a ofensat Gughi. Unde a mers mia,
meargă şi suta, nu mă-ndoiesc că mă duci pe un drum practicabil
şi fără sorţi de a fi jefuiţi de briganzi. Nu ştiu cine mi-a spus că au
apărut prin împrejurimi.
– Vrei să spui: partizani.
– Bine-ntors, aşa-i… şi în Iugoslavia nemţii întâi le-au spus
briganzi, pe urmă partizani, şi acum se luptă cu „trupele lui Tito”.
Elvira sta în chaise-longue, lângă verandă, şi tricota. La
zgomotul automobilului, a înălţat privirile. Până să se dumirească
cine suntem, ne şi dasem jos din Bugatti. (Insistasem să intre la
vilă, s-o cunoască pe soră-mea. Curios, cel mai ampresat a fost
tatăl, şi am înţeles şi de ce: cinci minute după prezentări, m-a
214
întrebat discret unde este baia.) Când a văzut grupul intrând pe
poartă, Elvira a lăsat lucrul în iarbă şi s-a ridicat. Pe mine nu mă
văzuse, eram în urma Miliei, şi ea se uita surprinsă la grupul ce
înainta spre ea. În sfârşit, m-a remarcat şi şi-a trecut iute mâinile
prin păr. Nu reuşea să-şi pună din mers sandaletele cărora le
descheiase bareta.
– Tatăl Lilianei, sora Lilianei şi domnul xxx. M-au adus cu
maşina. Sunt în drum spre Rucăr.
Elvira i-a poftit pe verandă, a plecat să ne facă o cafea, pe tată
l-am îndrumat la una din băi, am rămas cu Gughi şi Mili.
– Straşnic, căpitane, s-a entuziasmat Mili. Da’ ce soră frumoasă
ai… eu n-am văzut-o când a fost la Bucureşti. O cucoană foarte
nostimă. Nepotul e mare?
– Costelo? Optsprezece ani, în vara asta şi-a dat bacalaureatul.
– Nu se poate… se ţine formidabil!
Pe aceste ultime cuvinte a reapărut tatăl. A privit-o cu reproş.
Probabil că ea-i ştia reacţiile, că i-a spus înălţând din umeri:
– E vorba de doamna, nu de tine. Deşi tu te-ai fi putut ţine până
la Rucăr, şi el a oftat şi s-a posomorât şi mai mult. Ah… du-te şi
adu din maşină unul din cartoanele cu prăjituri, Gughi.
– Două ai luat, cum ţi-a dat prin cap?
– Şi dacă nu intram aici, îi dam căpitanului cartonul. Nu e
îngrijită în casa asta Liliana?
„Îngrijită”: se uita la mine cu aceeaşi expresie avută şi ieri
seară, când observase cordonul soră-si. Elvira profitase de făcutul
cafelei, să se mai aranjeze pentru vizită. Gughi i-a prezentat
cartonul cu violete şi ea a mulţumit atât de graţios, că era să cad
lat de pe scaun: prezenţa Lilianei lăsa urme vizibile.
Au stat vreo douăzeci de minute, au băut cafeaua, refuzând
prăjiturile, „asta ar fi culmea”, a spus Mili, „să le mâncăm tot noi
care le-am adus”, au declarat că împrejurimile sunt încântătoare,
casa o minunăţie, Mili mi-a lăsat numărul de telefon al tantiei
Paula de la Rucăr, „cred că nu-l ştie pe dinafară şi să sune imediat
ce se întoarce de pe munte” şi au plecat.
– … Unde ai fost, Toni?
Elvira îmi scruta cu nelinişte obrazul. Am mângâiat-o pe braţ.
– În Bucureşti, să văd dacă n-am uitat radioul deschis.
– Mai pleci?
– Nu.
– Alaltăieri a fost un accident de maşină lângă Comarnic. Au
murit un bărbat şi o femeie, mi-a spus după o tăcere. O coliziune
215
cu un camion cu soldaţi germani.
– Cine ţi-a spus?
– Valentin… sunt muncitori pe naveta asta.
– E atât de important faptul? Nu te-am văzut citind ştirile
diverse de prin ziare, sau comentându-le.
– … Nu, dar şi tu umbli cu maşina.
– Eli, draga mea. I-am sărutat mâna. M-a mângâiat cu dosul
palmei pe obraz. Ne uitam unul la altul: a trebuit să plec privirea.
Ce spui de sora Lilianei?
– Nu se compară. (N-a mai spus şi cu cine nu se compară, de la
sine înţeles.) Tatăl lor pare de pe altă lume. Şi tânărul cine era?
– Băiatul generalului xxx, inginer în textile.
– Cam arogant.
– Cam.
– Ai mâncat? Să-ţi fac nişte ouă. Am şi o felie de jambon.
– Nu mi-e foame. M-aş culca puţin la soare, lângă pădure.
– Ia pledul ăla galben. Am să vin şi eu să-ţi ţin de urât.
Atât. O conversaţie ca de serviciu. Am luat pledul galben şi am
suit livada din spatele magaziei-garaj. Mi-am scos cămaşa şi m-am
trântit cu faţa în sus, privind cerul albastru. Chiar în bradul sub
care stam, o veveriţă ronţăia conuri de brad. Peliculele străvezii îmi
cădeau pe piept. Vedeam micuţa lighioană roşcată cum ţine conul
şi cum îşi mişcă boticul cu repeziciune. Depărtat, cânta o pasăre…
hegii oh fi ascultând cucu? Am zâmbit amintirii.
– … La ce te gândeşti?
Elvira sta în picioare lângă mine. S-a aşezat pe pled.
– La nimic. Tu nu crezi că suntem coborâţi din cer, Eli?
– Nu. Provenim din mâluri, o celulă cu gheare căţărată pe ţărm
spre căldura soarelui, dospind lent în această căldură şi devenind
prin evoluţie om, fiară, peşte, insectă. Dac-am veni din cer, am fi
mai buni, mai frumoşi, n-am face războaie, asasinate, violuri şi
incesturi, nu ne-am urî şi dispreţui, nu ne-am ascunde unul de
altul. Sunt profesoară de ştiinţe naturale, dragă, cu toate că fata
unui profesor de teologie. Dar ce gânduri sunt astea?
Se ferea să-mi privească bustul. I-am luat mâna şi i-am lipit-o
de piept, în dreptul inimii.
– Nu suntem coborâţi din cer, am spus, dar crezi că sub palma
ta bate o inimă?
– O simt că bate, a şoptit. Brusc i s-au umplut ochii de lacrimi.
Am ghicit după scurta tremurătură a mâinii şi a trupului ei, că
plânge: eu ţineam ochii închişi.
216
 – Ce s-a întâmplat, de ce plângi?
M-am ridicat într-un cot. Mi-a înlănţuit gâtul cu braţele.
– … Nu ştiu… îmi vine aşa, să plâng, a bolborosit. Cât trebuie
să fi suferit… doamne, la cine te-ai dus atunci în bloc, Toni?
… Ce importanţă mai avea? Am silit-o să mi se uite în ochi:
boabele de lacrimi îi tremurau pe gene, sticlind în soare ca nişte
minuscule curcubeie, nu văzusem niciodată asta.
– La sora celei pe care ai văzut-o la Braşov.
Nu cred că se aştepta la vreo mărturisire. Era totuşi femeie: şi-a
oprit răsuflarea şi, cum o ţineam în braţe, i-am prins încordarea,
atenţia trezită.
– Iar cea pe care ai văzut-o la Braşov a murit în accidentul de
pe serpentinele Comarnicului. Erau surori gemene.
Veveriţa din brad sărea acum de pe o cetină pe alta. N-am mai
auzit pasărea. M-am lăsat iar pe spate, şi am închis ochii. Tăcerea
dintre noi a durat mult. Apoi i-am simţit degetele plimbându-mi-se
într-un fel de mângâiere temătoare pe cicatricile de pe piept.
– Ai iubit-o…?
– M-a mai întrebat cineva la fel. Nu. Şi acum să tăcem, Eli.
Presimt că în curând exact tăcerile vor fi primejdioase, dar nu-mi
pasă.
Până la revenirea Lilianei şi a lui Costelo, n-am făcut mare
lucru. Ne-am trezit cu ei pe data de 21, seara: cu o zi înainte,
posturile de radio, inclusiv cele străine, nu mai încetau să
analizeze nereuşita atentatului îndreptat împotriva lui Hitler…
adevărat, povestea servietei cu bomba părea de necrezut.
Emisiunile posturilor germane înşiruiau liste cu generali, alţi
ofiţeri, civili, din Reich şi din garnizoanele de ocupaţie. Führer-ul
vorbise la radio: vocea lui răguşită atrăsese atenţia lumii asupra
persoanei lui păzită de graţia divină, fiindcă numai astfel explica el
şansa de a fi scăpat din atentat. Sigur că va urma o alta noapte a
„cuţitelor lungi”. Pentru prima oară l-am văzut pe cumnatul meu
nemaipomenit de excitat.
– … Culmea, mai că-ţi vine să crezi că dementul ăsta într-
adevăr e ocrotit de o forţă supranaturală… jur că eu nu l-aş fi
ratat, de l-ar fi păzit toate forţele supranaturale din lume! Dacă
vrei să scapi de cineva, scapi… întreaga istorie universală
demonstrează că am dreptate: cu pumnalul, cu otrava, cu glontele,
cu ştreangul – scapi. Numai de ăsta nu scăpăm.
– Nici de noi, că ne-am întors, fraţilor, am auzit vocea lui
Costelo la poartă. A împins-o, lăsându-le să treacă pe Liliana şi
217
Martha. De la pod ţi se aude vocea.
Au suit veranda, tuciurii, cu nasurile jupuite, cu sacii încărcaţi
de cetini şi bujori de munte. Liliana m-a căutat din priviri: cu ochii
strălucitori, dar obosiţi – ce slăbise aşa?
– Ei, bravo, s-a bucurat Elvira, cum a fost?
– Minunat, a gemut Liliana lăsându-se greu pe unul din
scaunele de paie. Şi la mohţi am să le povestesc de excuhsia asta…
mulţumesc lui Dumnezeu că în sfâhşit am ajuns şi acasă.
Elvira a sărutat-o, a sărutat-o şi pe Martha. I-a luat mâinile
Lilianei, le-a ţinut într-ale ei.
– Ai slăbit, Lili… te punem la cură de-ngrăşat, s-o ajungi din
urmă pe sora ta. A fost aici, acum câteva zile.
– Mili? s-a mirat. Cu cine a venit şi de ce?
– M-au adus pe mine cu maşina de la Bucureşti: ea, tatăl tău şi
dacă-ţi spune ceva numele, un oarecare domn Gughi.
– Şi tu ce-ai căutat la Bucuheşti, căpitane? Pe mine mă thimiţi
să-mi dau sufletul şi tu o ştehgi în vâjâială?
Deşi plină de voie bună, Liliana era totuşi obosită: după ce am
mâncat s-a dus să se culce. Noi am rămas pe verandă la taifas.
Martha rămânea să doarmă la noi, Elvira se muiase, nu-mi explic
de ce.
– V-a cerut la toate cabanele permisul de acces în munte? l-am
întrebat pe Costelo. (Ca să poată face excursia, trebuiseră să
obţină un astfel de permis de la jandarmii din Buşteni.)
– Absolut, doar în Cocora nu ni l-au cerut.
– Era lume?
– Nu prea. A fost pe cinste, bătrâne. A mers şi Liliana, nu te-a
dat de ruşine… doar în prima noapte nici pe scaun nu putea să
stea: umbla pe vine. Am avut şi un timp bun.
– N-aţi coborât pe la Mălăieşti, m-am uitat la Martha.
– Nu, am coborât pe valea Morarului şi pe valea Cerbului.
– … Sunteţi nebuni, aţi coborât valea Morarului?
– Să culegem floarea-reginei, a ridicat nepăsător ochii-n tavanul
de bârne al verandei. Că pe potecile pe care şi Walther Agathon a
fost cu bicicleta, nu cresc. Ştii că vânătorii de munte de la Piatra
Arsă au ajuns până la „pichetul roşu”? E plin muntele de ei. Am
avut un locotenent care ne-a urmat cu o grupă cu aparate de
radio… nu mai scăpăm de el. Cum scoteam nasul din jnepeniş, îi
întâlneam mutra bleaga.
– Costelo, a zâmbit Martha. Nu povesti!
– … Două zile, nimeni n-a spus nimic, a continuat el
218
imperturbabil. A treia zi, mi-am spus: „Sunt o căpetenie Sioux, sau
nu sunt? Am plecat eu cu femeile mele din bivuac, cale de şase
sau şapte apusuri de soare, să ne mai clătim sufletele amărâte la
soare şi libertate alpină sau n-am plecat? Ce vrea faţa-palidă cu
galoane, ce vreau celelalte feţe-palide cu berete şi bocanci ferfeliţă?
Şi pe cine anume vreau? Pe mine în niciun caz, când feţele-palide
se uită cu ochii muiaţi în duioşie, nu se uită aşa la bărbaţi. Aşa se
uită la squaw-uri”…
– Eşti idiot, şi-a accentuat zâmbetul Martha.
– … „Şi la care din squaw-uri”, mi-am spus iar, după ce am
scalpat câteva felii de salam de Sibiu, „la care, bătrâne Ochi-de-
Cârtiţă? La fetişcana cu pistrui nu se uită feţele-palide, fetişcana
cu pistrui e prea subţirică, picioarele ei sunt neformate şi după
genunchii juliţi se vede că abia şi-a dat bacalaureatul şi este în
subzistenţa mea sufletească, în subzistenţa căpeteniei. (Martha a
pufnit, Valentin a schiţat un surâs, Elvira se dusese cu Liliana.)
Rămâne ceastălaltă squaw, squaw-ul ai cărei genunchi
demonstrează că şi-a dat de mult bacalaureatul şi alte examene
înalte… pe marele Manitou şi veşnicele vânători de bizoni graşi!…
dar această squaw mi-a fost încredinţată de unchiul meu, dată în
pază, în educaţie montană! Faţa-palidă se juca cu focul. A treia zi,
squaw-ul cu număr impar s-a aşezat pe o buturugă lângă faţa-
palidă cu grad de locotenent, i-a zâmbit din toţi dinţii care la
cabane prăpădeau pâinea şi conservele Robert şi smulgând
frunzele unei crenguţe, i-a spus:
– Când te-a înălţat la ghadul ăsta, domnule locotenent?
Deschid o paranteză: acest squaw nu pronunţă litera r de micuţă-
copilă, închid paranteza. – La 10 mai, domnişoară, a roşit
locotenentul. – Şi sigur, vrei să ajungi general? – Ca tot omul, şi
dacă am să pot, i-a privit el cu încredere genunchii nejuliţi. – Să-ţi
pun o proptea? i-a privit şi ea pătrunzător ochii duioşi – Oh,
domnişoară. – Doamnă, a apăsat squaw-ul. Sunt soţie de general,
locotenent, soţul meu trebuie să pice dintr-un moment într-altul la
cabană… să te ţii pe aproape să te prezint. În cinci minute faţa-
palidă şi însoţitorii lui au dispărut dincolo de zările Horoabei.”
A doua zi, am dus-o pe Martha la Braşov. Numai Costelo ne-a
însoţit în Citroën, Liliana a rămas în Poiană. (De fapt a oprit-o
Elvira, să stea de vorbă cu ea.)
– Şi aşa, bătrâne, mi-a spus Costelo pe drum, au vrut să-i vină
de hac lui Hitler şi nu i-au venit. Cum s-a petrecut afacerea?
– Încă nu se dau prea multe amănunte. Cu o bombă care a
219
omorât pe alţii, nu pe cine trebuia.
– O să-i pară rău domnului Papuşec.
Papuşec-tatăl – l-am găsit acasă, lucra tot în schimb de noapte
– nu şi-a manifestat părerea de rău. Era preocupat, părea distrat.
– V-am văzut în Braşov, acum câteva zile. Eraţi cu sora. Vă
plimbaţi, ce vă pasă, domnule căpitan, m-a privit nu ştiu cum.
– Ce alta să fac? mi-am amintit de noaptea de la „Coroana”, de
trupul alb al Odettei, de figura însângerată a maiorului
Blagoerov… mi se pare că lunile care or să vină or să fie nişte luni
fierbinţi, l-am privit şi eu, ştiind însă cum să-l privesc.
– Credeţi, a spus nepăsător. S-ar putea… nu prea plouă.
– Auzi, nene Papuşec, îmi dai voie să-ţi spun nene, drăguţă fată
ai.
– Eh, drăguţă e cam mult spus… n-are cu cine semăna să fie
drăguţă. E fată bună, asta da. A râs încetişor. La o femeie e mai
bine să fie drăguţă, decât bună, dar asta-i situaţia, domnule
căpitan: alta mama nu mai face. Generaţiile noi de fete s-au cam
schimbat. După timpuri, că şi timpurile s-au schimbat.
– Se schimbă, am insinuat.
– Da, se schimbă. Totul se schimbă pe lumea asta. E necesar să
se schimbe, dacă rămâi pe loc, e de rău.
Am tăcut amândoi. Stam în grădină, lângă stupi. Albinele
zumzuiau, florile proaspăt udate răspândeau mirosul lor crud şi
vegetal. Doi-trei porumbei „franţuzeşti” se fugăreau pe deasupra
noastră.
– … Şi cum a fost în prizonieratul celuilalt război, l-am
zgândărit. Dacă ţii minte, mi-ai spus că-mi povesteşti când mai
trec pe la dumneata.
– E o poveste lungă, a zâmbit. Chiar vă interesează?
– De ce să nu mă intereseze?
– Ei, îmi zic că n-aţi trecut chiar pentru asta. De ce sunteţi
neliniştit, domnule căpitan? mi-a zvârlit brusc.
– Nu sunt neliniştit. Aş putea spune că sunt liniştit. Aştept.
– Ce?
– Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin.
– Dacă-i vorba de morţii de pe front, ăia nu mai învie de sub
bulgării lor de pământ. Cât despre „viaţa veacului ce va să vie”,
da… merită aşteptat. Nu viaţa veacului de care pomeneşte crezul
religiei, o altă viaţă a veacului. Foarte aproape de noi, şi din alt
crez.
– Mult îţi mai place dumitale politica.
220
 – Mult îmi mai place viaţa, domnule căpitan.
– La urma-urmelor, politica e un corolar al vieţii, nu?
– Nu întotdeauna. Şi pentru că îmi place „să fac politică”, cum
spuneţi, depinde ce fel de politică este considerată ca un corolar al
vieţii.
– Oricare politică.
– Şi cea fascistă sau nazistă? Legionară?
– Chiar şi astea.
– Glumiţi?
– Este o înţelegere a vieţii, ca oricare alta. Strâmbă, să zicem,
degradantă, criminală… dar nu toţi oamenii pot gândi în acelaşi
chip despre viaţă şi sensurile ei. Nu te încrunta, eu nu politică
vreau să discut cu dumneata, ci filosofie… filosofia are calitatea de
a nu-şi impune credinţele prin violenţe şi mutilări de conştiinţe.
Eşti liber să accepţi, sau să respingi.
– Şi dumneavoastră acceptaţi filosofia fascistă sau nazistă?
– Nu. Ca să fiu sincer, nu-mi accept decât propria mea filosofie.
– Şi cei din jur?
– Cei din jur: ce?
– Nu vreţi să daţi nimic din filosofia dumneavoastră personală,
celor din jur? Poate este o filosofie bună, şi o aşteaptă… deşi azi,
nu filosofi ne trebuie nouă. De clănţăi în gol suntem sătui.
– Vreţi clănţăi în plin.
– Da, a spus după o pauză. Vrem să ne ridicăm de la pământ,
nu cu vorbe, cu fapte. Ca să – vă amintiţi ce vorbeam data trecută
–, ca să ne regăsim sensul, azvârlit la gunoi de ani de zile.
Data trecută de care pomenea, discuţia lui fusese mai
pitorească, îşi pigmenta monoloagele cu: „am întors-o frumuşel, ai”
cu „bine spus, da”, şi altele de acest fel; astăzi, era mai sec, mai
tranşant, mai puţin bonom: căutătura lui conţinea o asprime abia
voalată.
– … Aşteptaţi, atunci, domnule căpitan, şi-a privit pentru o
clipă palmele mari şi solide. Fiecare este liber să aştepte în felul
lui, nu? Unii cu sufletul la gură de frică, alţii cu sufletul la gură de
speranţă, alţii fără niciun suflet… ca tot creştinu’. Rămâneţi mai
mult la munte? a trecut brusc la alt subiect.
– Rămân. Câte camere ai dumneata aici?
– Trei, a înălţat sprâncenele, un pic mirat. De ce?
– Mă gândeam, i-am imitat gestul cu privitul palmelor, că ai să
poţi găzdui la dumneata niscaiva soldaţi… când or veni în vizită.
Se uita la mine, fără să înţeleagă. Pricepând, a schiţat un
221
zâmbet.
– Să ne-ntoarcă vizita, domnule căpitan. Precizaţi… bine-nţeles
că o să găzduiesc, dacă o să trebuiască să găzduiesc, nu mă sperii
eu de asta. Mosafirii vin şi pleacă. Chiar soldaţii vin şi pleacă, o
ştiţi mai bine ca nimeni altul.
M-am întors cu Costelo de la Braşov, spre prânz. Conversaţia
cu Papuşec alunecase apoi pe alte făgaşe lipsite de importanţă.
Doar înainte de a ne lua rămas-bun, mi-a spus ca din treacăt:
– … Nu prizonieratul mi-a vârât în cap ideile, domnule căpitan.
Le aveam şi înainte de el… de pe timpul când eram cum e Costelo
al dumneavoastră.
Ce o fi vrut să sublinieze prin asta: ca şi cum, în încheiere şi
pour la bonne bouche, încerca să mă convingă de ceva sau, la
rându-i, încerca să-mi vâre în cap ceva.
– Şi mie şi Marthei, Liliana ne-a devenit foarte simpatică, mi-a
zis Costelo.
– De ce, mă?
În faţă, şoseaua netedă intra între munţi. O ceaţă albă şi
subţire se târa peste pădure.
– Habar n-am precizamente. Ne-a devenit. Are haz şi nu face pe
deşteapta de Bucureşti. Şi are o conversaţie utilă.
– Ce-nţelegi prin: conversaţie utilă?
– Adică o conversaţie cu folos. Şi sinceră, nefăcută, în plus, şi
graseiază, ceea ce a ridicat-o cu cinci puncte în ochii noştri…
oricât am încercat eu şi Martha s-o imităm, n-am reuşit. În prima
seară de munte, a vrut să vă dea telefon de la cabană. A fost
dezolată când a aflat că nu se poate, că nu e fir de centrală, în jos.
„Atunci o să-mi transmit gândurile prin telepatie.” Şi a rămas cu
pumnii strânşi şi cu privirile aţintite în gol… aţi recepţionat
mesajul?
Îl simţeam că se uită la mine. Prima seară de munte… seara
Odettei şi a camerei de la „Coroana”: stranie coincidenţă.
– Nu cred în prostiile astea, a reluat, dar totuşi este ceva. Ştiu
că uneori fac jocul ăsta cu Martha: îi spun la o anumită oră să se
gândească, la aceeaşi oră să mă gândesc şi eu… uneori, jur că se
prinde. Am impresia atunci că mi se spun şoaptele pe care le
aştept. Auzi, Toni, de mult mă preocupă… de ce nu se
întrebuinţează şi în armată chestii d-astea? N-ai mai avea nevoie
de nici prea mulţi soldaţi şi s-ar şti cu precizie ce vrei să
întreprinzi.
– Dintr-o parte şi dintr-alta. La ce ţi-ar mai trebui armată,
222
soldaţi, armament? Toţi s-ar ocupa de telepatie, să-şi transmită
gândurile şi iniţiativele, nu? Asta-i literatură à la Wells. Nu ţine.
– Domnul Papuşec spune că va veni o zi când va ţine, când
nimeni nu va mai face război şi o să fim altfel.
– Da, o să fie grozăvie, cum n-a fost şi n-o să fie, pe maidan o să
plouă cu salam, la rigole o să plouă cu fasole.
– Ce-i asta, a râs. Compui versuri?
– Compun alţii şi pentru mine. La Tănase. Şi încerc să am şi eu
conversaţie utilă, Costelo.
Până pe 30, când a plecat Liliana, am mai fost o dată la Braşov,
pe valea Cerbului, spre Pârâul-rece. Pe 28, americanii au
bombardat masiv Bucureştii. Pe 29, ruşii au forţat Vistula, şi au
început să se scurgă spre Baltica. Dar munţii din Poiana şi Braşov
au rămas aceiaşi: impenetrabili, albaştri şi-nvăluiţi în tainicele,
fermecătoarele lor păduri. Nicio forţă din lume nu-i putea disloca
din cuibul lor de piatră şi neguri şi nici nu-i va disloca. De la
revenirea de pe munte, am remarcat o schimbare la Liliana:
uşoară, nevăzută. Nu mă puteam înşela. Se făcuse mai tristă.
Glumea, râdea, îşi arunca oricui şi oricând remarcile ei „sui
generis”… peste toate astea se lăsase însă un fel de contrarietate,
de stânjeneală. Am întrebat-o de ce. Într-un amurg, pe o pajişte de
la intrarea văii Laucăi. Stam în iarba plină de stânjenei şi
margarete, venind dinspre drumul cabanei Trei Brazi. Culmile
domoale ale Clăbucetului, în stânga noastră, pădurile astupând
Dihamul, în dreapta, începuseră să se-ntunece sub soarele ce se
stingea treptat. Răcoarea muntelui cobora în vale. La marginea
şoselei, Citroënul părea un gândac mic negru.
– … Nu-s thistă. Pheocupată. Şi încet: Nu thebuia să vin aici,
Toni.
– De ce nu trebuia?
Sta aşezată pe jachetă, ţinându-şi genunchii înlănţuiţi cu
braţele. A ridicat capul şi a privit cerul.
– Aşa. Nu pot să-ţi explic. Când şi când, eşti invadat de
sentimente vagi, de sentimente nefinite nicicum… nu ştiu să-ţi
spun în ce constă toate astea şi cum îţi pot schimba pe nesimţite
buna dispoziţie şi sufletul. De când am fost pe munte mi se
întâmplă.
Pentru a doua oară de când o cunoşteam vorbise fără să
graseieze: la ea, faptul te izbea fără să vrei. Cu atât mai mult te
izbea, cu cât tonul era grav şi reţinut.
– … Toţi se poahtă bine cu mine, sunt dhăguţi şi phevenitohi,
223
nu am de ce mă plânge, aş mânia pe Dumnezeu. M-au „acceptat”
cu o bunăvoinţă tuşantă. Bine-nţeles din phicina ta, asta mă
bucuhă: înseamnă că te pheţuiesc şi ţin la tine… ştii că-s lipsită de
false pudohi şi phejudecăţi. Dah pe munte m-am simţit înth-o
situaţie făhă ieşihe.
– Ce situaţie?
– Bah, nu eham nici mama, nici soha lui Costelo sau a
Mahthei. Eham phietena unchiului, şi de fapt nu-mi dau seama
dacă sunt şi asta. Moh să fac dhagoste cu tine… aş vhea însă să
fim phieteni-phieteni.
– Nu suntem?
– Nu. S-a lăsat pe spate în iarbă, acoperindu-şi ochii cu cotul
drept îndoit. Nu ştiu nimic de tine, Toni, şi tu ştii totul, sau
aphoape totul desphe mine. Şi atunci am imphesia că înthe noi
legătuha este făcută numai de simţuhi… şi mă simt umilită,
fiindcă chiah dacă sunt făcută din simţuhi şi senzualitate, nu sunt
făcută numai din asta. Mă simt umilită şi stinghehită… nu vii sphe
sufletul meu, nu vhei sau te opheşte ceva să vii. Ne întâlnim câteva
minute în pat, şi eu vheau să ne întâlnim zeci de minute şi altfel.
Să-mi vohbeşti de tine şi de gânduhile tale.
– Vrei să fii soţia mea? i-am spus brusc.
A dat cotul la o parte şi m-a privit în tăcere. În ochii ei nu se
oglindea mirare, bucurie, satisfacţie: era o căutătură grea şi totuşi
liniştită. Obrazul şi mai pârlit de soare de când coborâse muntele
părea depărtat şi ca o mască.
– Ai nevoie de un hăspuns imediat?
– Da.
– Şi-mi hăspunzi şi tu imediat, de ce te-ai dus la Bucuheşti? Şi
cine a fost la tine în ziua când m-ai căutat ca să mă aduci aici?
– Nu. N-are legătură cu întrebarea mea.
– Exact cu ea ahe. Cu phietenia noasthă… ce să faci cu mine ca
soţie, căpitane?
– Ai dreptate, am murmurat. Plecăm, s-a lăsat rece.
Şi m-am ridicat, ajutând-o şi pe ea să se ridice şi să-şi pună pe
umeri jacheta. Am mers încet pe poteca dintre margarete, spre
automobil. N-am vorbit. Când am ajuns la maşină, mi-a făcut faţă.
– O femeie nu se cehe aşa în căsătohie, Toni. Zâmbea. Cu o
femeie întâi se fac planuhi de viitoh, apoi te căsătoheşti cu ea. Ştiu
din expehienţă, mai thecând o dată phin stahea asta. Căsătohiile
sunt fhumoase, cam lungi. Tocmai că sunt lungi, thebuie să fie
lungi, a mea a fost o căsătohie scuhtă, şi tot pe scuht nici n-a fost
224
căsătohie, să ne cunoaştem înainte: pe pahcuhsul căsătohiei nu-i
timp de cunoscut, şi s-ah putea să ne cunoaştem gheşit. Dhagă,
m-a mângâiat pe obraz. Lasă timpul să ne înveţe ce avem de făcut.
Ce-i bine de făcut.
Pe 29 seara, mi-a spus că a doua zi pleacă la Câmpulung. A
vorbit la telefon, de faţă cu toţi. Elvira m-a privit pe furiş. Costelo a
ameninţat-o cu degetul.
– A, sunteţi trădătoare. Abia acum începe muntele să fie
munte… cui ne laşi? N-ai niciun cuvânt de spus, căpitane?
– Pahcă nu mai mă pot întoahce, penthu o zi sau două? La
Câmpulung stăm mai mult de o lună. Cu ocazia asta vin echipată
şi ca lumea. P-ohmă, şi la Câmpulung sunt munţi… puteţi veni voi
să v-ahăt munţii mei: înthe timp fac şi anthenament şi vă hup
guha… am spus bine?
– De ce nu mai stai, Lili, i-a spus Elvira. Crezi că la Câmpulung
o să te… simţi mai bine? Şi a roşit.
– În niciun caz. Tanti Paula e o pisăloagă de mahe capacitate…
thebuie: omul mai vine, mai stă, dah mai şi pleacă. Mi se sfâşie
inimioaha după supele de hoşii de aici, gândindu-mă la cele cu
kimen de unde mă duc… nu fiţi thişti, sau nu vă phefaceţi că
sunteţi thişti: încă puţin, şi voi fi iahăşi phinthe voi, vohba lui
Iisus.
Am dus-o cu maşina la Câmpulung. A venit şi Elvira cu noi:
îmbrăcată în culorile unui fluture frumos, fardată cu îngrijire. La
bluza Lilianei strălucea broşa de aur a mamei, pe care soră-mea o
purta atât de rar… când i-o dase? Au stat în fund, au vorbit pe
şoptite tot drumul, luându-mă rar părtaş la discuţia lor. De la
Predeal am luat-o pe şoseaua spre Râşnov.
– Opheşte, a spus deodată Liliana.
Am oprit. În dreapta se întindeau pajiştile dintre valea
Râşnoavei şi valea Laucăi. Liliana s-a dat jos, ne-am dat şi noi.
– Ce fhumos e aici, a şoptit, şi a rămas cu ochii pierduţi pe
ierburile cu flori suind pantele munticelului, în dreptul bradului
trăsnit, stasem cu ea alaltăieri.
– E linişte… auziţi ce linişte? Privirile i se voalaseră, a palpitat
imperceptibil din gene. Înth-o linişte ca asta aş vhea să moh, să
mă piehd phinthe mahgahete. Vohbesc phostii, a zâmbit. Cum îi
spune văii, căpitane?
– Valea Laucăi.
– E un nume uhât. Penthu cât este de fhumoasă, n-ai hăspuns
s-o cataloghezi. Am să-i spun valea-făhă-de-hăspuns. Mehgem?
225
 Am înţeles la ce făcea aluzie. După Rucăr, la bifurcătura
despărţitoare, una spre Târgovişte, alta spre Câmpulung, am oprit
iar: treceau elevi de şcoală militară în marş. Salopetele kaki de
urzici şi galbenul tivit cu roşu de la capele îi arătau a fi rezervişti,
probabil şcoala de infanterie de la Câmpulung. Coborau spre
Voineşti, ştiam că în regiune îşi fac manevrele de vară. Am
claxonat, să treacă pe dreapta, nu era să aştept un batalion întreg
să tropăie prin mijlocul drumului, înecându-ne în praf. Elevii îşi
purtau echipamentul de război în spinare, căştile pe cap, cărau
puşti-mitraliere, mitraliere, ţevi şi plăci de brandt-uri, căluţi păroşi
şi slabi se opinteau la Boforsuri şi Erlikoane AA. Toţi se uitau la
noi cu nişte căutături de oameni obosiţi şi asudaţi, zâmbind şi
dându-şi coate la vederea femeilor proaspete, din automobil. Am
claxonat mai insistent.
– Eşti impacientat?
Un locotenent înalt în echipament de zonă, cu bonetă şi o
cravaşă în mână, s-a oprit lângă automobil, uitându-se şi el în
spatele lui.
– … Trece armata, domnule, şi-a bombat pieptul.
– O văd şi eu, domnule locotenent. Ar putea să treacă pe
dreapta.
Parcă i-aş fi dat o palmă. A căscat gura ca un peşte pe uscat,
dar n-a mai apucat să şi spună ceea ce voia să spună: din spate s-
au auzit claxonaturi repetate, elevii s-au dat pe dreapta. Într-un
nor de praf, a apărut altă maşină. Maşina colonelului şcolii. A scos
capul pe portieră şi a strigat:
– … Toată lumea pe dreapta, ce-i debandada asta, locotenent?
Fruntea sus, umblă drept, elev… calcă apăsat, te privesc strămoşii
din fosta cetate de scaun!
Automobilul s-a depărtat, locotenentul nici n-apucase să
comande „pentru onor”. Ne-am depărtat şi noi spre umbrele
strămoşilor din fosta cetate de scaun.
– Eşti răutăcios, a spus Elvira… băieţii ăia erau aşa de obosiţi.
Chinuiţi.
N-am răspuns. Ruda Lilianei locuia destul de central în
Câmpulung. Am intrat în casă la acea tanti Paula, al cărei bărbat,
acum la pensie, un om delicat şi sfios, furişându-se pe lângă
mobile şi pereţi ca o umbră ce nu doreşte să incomodeze pe
nimeni, fusese profesor la liceul din localitate. Ni s-a servit
vişinată, Mili ne-a făcut cafea, tatăl ne-a informat că Bucureştiul a
fost bombardat şi astăzi – oare ce o fi pe acasă; profesorul asculta
226
cu religiozitate radioul: „Diseară o să se dea un discurs al
mareşalului”, a spus, iar tanti Paula i-a arătat Elvirei broderii
ţesute de ea. Liliana se aşezase pe o canapea. Când şi când mă
căuta din ochi, şi atunci privirile ei deveneau interogative şi ca
suspendate.
– Îţi telefonez mâine dimineaţă, mi-a spus la despărţire. Nu fi
supărat. Şi cum nimeni nu ne da vreo atenţie, m-a sărutat iute pe
obraz.
La plecare, am luat-o pe Mili cu noi, până în piaţă.
– Să mai veniţi, nu ştiam că ai maşină, domnule căpitan. Cu
maşina nu e o problemă… ne faceţi plăcere. Şi dumneavoastră să
veniţi, i s-a adresat Elvirei. Veniţi dimineaţa cu domnul căpitan,
staţi până seara. Împrejurimile sunt straşnice, avem râul Târgului
în apropiere, putem merge la Curtea de Argeş. Promis?
– Promis, i-a surâs cu simpatie Elvira. I-am promis şi Lilianei că
o să venim.
Drumul de întoarcere l-am parcurs mult timp în tăcere. Elvira
sta lângă mine.
– V-aţi certat? i-am auzit vocea într-un târziu.
– Nu. Am cerut-o în căsătorie, Eli.
Pauză. Nu voiam să mă uit la ea.
– Nu mi-a spus, a şoptit. Şi?
– Şi. Întrebarea a rămas fără răspuns. Poate-i mai bine aşa… ar
fi urmat şi sumedenie de formalităţi, aprobări de la superiori,
dispense, o eventuală foaie de dotă… îţi dai seama?
– Toni.
Cu o voce mică, rugătoare.
– Nu-ţi bate capul, Eli. Pe ea am pus-o într-o postură delicată.
În vacanţe, femeile sunt dispuse să facă fel şi fel de nebunii, de
imprudenţe… poate, eventual, şi o căsătorie. Dar pentru asta,
partenerul ales să nu fi fost îngropat sub dărâmăturile unei case la
un bombardament. Este unicul loc din care nu-ţi alegi un bărbat.
Partea stupidă este că m-am îndrăgostit de Liliana.
Nu mi-a răspuns. Când m-am întors spre ea, avea ochii plini de
lacrimi. Noaptea, am ascultat cu Valentin un post german de
radio. Încă se vorbea de atentatul împotriva lui Hitler. A urmat o
listă cu executaţi. Printre numele de generali şi alţi ofiţeri, speaker-
ul a pronunţat cu acelaşi ton profesional şi convins un nume la
care mă aşteptam cel mai puţin să-l aud pomenit: Johann-

227
Aloisius-Maria von Kopplitz. ENTHAUPT.43

14

15 august

De zile întregi n-am mai scris un rând în caietul ăsta. Aproape

nici nu ştiu ce să mai scriu în el… îl începusem ca să-i umplu foile
şi mie orele libere. În timpul din urmă, mai ales după plecarea
Lilianei de la noi, reflectasem la fel şi fel de lucruri. Bine-nţeles că
viaţa mea nu suferise modificări importante prin refuzul primit la
întrebarea pusă într-un amurg pe valea Laucăi. În fiecare zi,
Liliana mi-a telefonat de la Câmpulung, a vorbit cu Elvira, a vorbit
şi cu Costelo sau Valentin. Într-o singură seară, pe 12 august, am
primit un telefon mai târziu ca de obicei. Ai casei se culcaseră, eu
fumam pe verandă. Până la ieşitul pe verandă, ascultasem radioul,
ceea ce nu prea făceam înainte. Ştirile se precipitau. Turcia
rupsese relaţiile diplomatice şi economice cu Reichul. (Deci
mesajul găsit în camera de hotel a Karinei nu fusese trucat.) În
Polonia, generalul Bór-Komorowski începuse deznădăjduita,
romantica şi inutila insurecţie varşoviană a „Armatei Ţării”,
împotriva ocupantului… după ştirile primite de acolo, cu zero
şanse de reuşită. Bătăliile din Italia, din Pacific continuau în
favoarea americanilor, Grecia se clătina, Balcanii se clătinau,
oriunde se aflau trupe germane totul se clătina. Charles de Gaulle
nu mai transmitea mesaje şi apeluri la rezistenţă: chemase la arme
Franţa luptătoare, generalul Leclerc se-ndrepta încet spre Paris,
aliaţii pregăteau a doua debarcare în sudul provensal al ţării.
Frontul Iaşi-Chişinău se-ngusta sub presiunea lui Malinovski. În
spatele meu, evenimentele la care luasem parte ca pion pe un
eşichier complicat şi încâlcit se estompaseră, îşi pierduseră
conturul ferm, Karin dispăruse: îi lichidase pe toţi, abătând mereu
atenţia nu asupra ei, ci asupra celorlalţi – ultimului cu care-şi
împărţea culcuşul apăsându-i şi gâtul pe butuc. M-am gândit în
seara aceasta de pe verandă, ascultând zgomotele nelămurite ale
pădurii şi privind stelele, să demisionez din armată… un gând la
fel de nelămurit ca şi tot ce mă-nconjura; e greu să explic acum de
ce şi pentru ce şi încă mai greu să presupun şi cine ar fi înţeles
gestul şi cum trebuia înţeles. Demisia mea ar fi avut o semnificaţie

 Decapitat.
43

228
numai pentru mine, în rest nu mă interesa ce puteau spune unul
sau altul, superiorii mei. Sufletul meu era curat şi limpede ca
cristalul – asta conta. Iar patriotismul meu nu era un patriotism
de duzină, ca al altora: generaţiile de preoţi, de intelectuali, de
ţărani şi toţi cei care-mi daseră o picătură din sângele lor puteau
să se gândească liniştiţi la mine, din mormintele lor. N-aveau de ce
să roşească, nici să se ruşineze. Încercasem să veghez ca somnul
lor să nu fie chinuit şi umilit, dacă nu reuşisem… A sunat
telefonul şi mi-a curmat circuitul în care mă angajasem. Era
Liliana.
– … Iahtă-mă că te chem aşa de tâhziu, sun din ohaş. (Vag, se
auzea în receptor vuiet de tobă, de muzică.) Ce faci?
– Fumez.
– Satu ahde şi baba se piaptănă. Când vhei să ne căsătohim,
Toni?
– Ai băut ceva?
– Dacă-mi spui când, am să şi beau… N-am mai prins-o,
păcăniturile de pe linie au fost înfiorătoare o perioadă de timp, pe
urmă i-am auzit din nou vocea: … mahile spehanţe, ai citit? Alo…
da, vohbim domnişoahă, m-am gândit bine, îmi pun şi eu o mahe
spehanţă în viaţă, vii mâine… nu mâine, vii poimâine în
Câmpulung să stăm de vohbă? Te aştept. Săhut-o pe Eli din
pahtea mea. Noapte bu…
Nu am mai putut obţine reluarea legăturii. Eram fericit? Nu
ştiu, acceptarea Lilianei venea prea târziu, deşi doream să vină.
A doua zi, Papuşec a fost arestat. L-au arestat în uzină. Costelo
ne-a adus vestea, fusese la Braşov când s-a petrecut faptul.
– Trebuie făcut ceva, a spus cu o voce tremurătoare. Vă daţi
seama… trebuie făcut ceva!
– Doar pe el l-au arestat?
– Un grup, un grup amestecat, din Braşov, din Azuga… de pe
întreg firul munţilor.
– Unde i-au dus?
– Cine ştie? Toni, s-a uitat la mine, trebuie să-l ajutăm, să-i
ajutăm. Martha e disperată.
– Am să vorbesc cu Liliana. E avocată. Să vedem ce se poate
face.
– Vorbeşte, Toni, m-a rugat şi Elvira. Era sincer afectată.
Vorbeşti acum?
– Mâine, mă duc la Câmpulung.
– Să nu fie prea târziu, a bolborosit Costelo. De ce nu vorbeşti
229
acum?
– Nu prin telefon se pot vorbi lucrurile astea. Potoleşte-te, o să
căutăm să aranjăm într-un fel. Să vrea numai Liliana să se ocupe.
– Vin cu tine s-o rog eu.
A doua zi am plecat cu Costelo la Câmpulung. Plecasem
devreme de tot, când am ajuns, soarele abia răsărise deasupra
oraşului. Casa încă nu se trezise. Nu aveam de ales: am sunat la
uşa de la intrare. După destul timp, mi-a deschis profesorul, în
pijama şi târşâindu-şi papucii. Întâi nu m-a recunoscut.
– Pe cine căutaţi, şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nasul subţire
şi palid. Ah, a tresărit, domnul căpitan… intraţi, intraţi vă rog.
– … Dacă e la fel de prost ca ieri, să nu mai aducă lapte deloc,
luăm din piaţă de o mie de ori mai bun, s-a auzit în spatele lui
vocea somnoroasă a tantiei Paula.
– E domnul căpitan, s-a întors el stânjenit. A venit cu maşina.
– Şi de ce-l ţii la uşă? a vibrat vocea, devenită brusc sonoră.
Intraţi, domnule căpitan, acuşi trezesc fetele… ce-or să se bucure!
– V-am deranjat, pot aştepta pe banca din grădină. Şi ora este
cam nepotrivită…
O fereastră s-a deschis la balconaşul de lemn de la etaj, a
apărut capul cârlionţat al Miliei, a privit în jos, s-a retras imediat.
– Lili… a venit Toni!
Totuşi, cu împotrivirile de rigoare ale celorlalţi, am aşteptat-o pe
bancă. În faţa băncii era şi o măsuţă pe care fusese uitată o revistă
ilustrată. N-am apucat să-i răsfoiesc o pagină, şi Liliana s-a ivit
lângă măsuţă: în picioarele goale şi cămaşă de noapte peste care
aruncase în grabă un şal galben.
– Ai adus şi pheotul, căpitane? Unde-s inelele? Râdea,
întinzându-mi mâna.
– Papuşec-tatăl a fost arestat, m-am ridicat de pe bancă.
– Când a fost ahestat?
– Ieri, în fabrică.
Am fost impresionat de cum şi-a cules primele informaţii: cu
siguranţă, lapidar, concentrat, Ca o profesionistă ce era, fără mirări
sau înduioşare. L-a chemat pe Costelo din maşină, să-i relateze cu
exactitate cum s-a petrecut. Doar aici a devenit mai nervoasă:
„… De ce l-ai lăsat la poahtă ca pe un pui de bogdaphoste,
căpitane.” N-am intrat în casă, am rămas la bancă. Tanti Paula,
îmbrăcată ca de biserică şi cu pantofi în picioare, ne-a adus cafea
şi cornuleţe proaspete, Mili s-a dat şi ea jos din cameră, târând un
pled după ea, dar Liliana a gonit-o. S-a dus fredonând să se
230
trântească în fundul grădinii.
– Deci, mehgem la Bhaşov, a conchis simplu Liliana. Să ne
intehesăm cine l-a ahestat şi unde se află. Nu e o theabă simplă, să
ştiţi. Siguhanţa nu-i ahe la stomac pe avocaţi… mai ales înth-un
caz ca ăsta. Să nu ne facem iluzii, dah să nu pohnim nici cu
phemiza deziluziei. În cinci minute sunt îmbhăcată.
– Luaţi-mă şi pe mine, domnule căpitan, a strigat de pe pled
Mili.
N-auzise ce vorbeam, doar că Liliana pleacă cu noi.
– Nu ne ducem la plimbahe, a repezit-o Liliana. Vhei să te
plimbi, hoagă-l pe Gughi să te plimbe.
– De ce să-l rog pe Gughi, când îl pot ruga pe domnul căpitan?
Mă iei, căpitane? Te rog.
– Hoagă-te mai bine lui Dumnezeu să nu-mi ies din pepeni.
Dacă ţii s-o iei, ia-o, mi-a spus încet. Dah cu ea în camehă, acolo,
nu dohm, dacă întâhziem cumva la Bhaşov. Şi cât aş fi vhut să
stăm astăzi doah noi doi…
– Am glumit, a chicotit Mili. Am glumit, domnule căpitan… ce
să fac la Braşov?
Liliana a avut însă ce face, ne-am revăzut abia spre prânz.
Alcătuise un plan de bătaie judicios. Se ducea la IAR, la procurori,
la Papuşec-mama, la Siguranţă – deşi se îndoia că va avea acces.
– Costelo mă poate însoţi la doamna Papuşec, chiar dacă
locuinţa este supravegheată, el vine la fată, se ştie că vine des în
casă. Eu sunt avocată, n-am de ce să mă feresc. Tu, Toni, nu te ţii
de noi, ne dăm un punct fix de întâlnire undeva… un punct
insignifiant, să zicem în cafenea la „Coroana”. Doar până la IAR mă
duci cu maşina. Costelo să se ducă la Martha, au nevoie de el.
Cei de la IAR i-au dat prea puţine informaţii: doi tipi îl
acostaseră pe Papuşec în momentul când intra pe poarta fabricii. Îl
luaseră cu o maşină. De la alte secţii mai fuseseră ridicaţi în felul
ăsta încă cinci inşi. Dar uzina îşi avea antenele ei, şi la ciment
fuseseră arestaţi oameni, câţiva navetişti de la Dârste nu
apăruseră, nevestele telefonaseră după ei. Din Azuga, Buşteni,
Sinaia, Comarnic, aceleaşi veşti. (Cu Valentin nu discutasem, nu
venise acasă, rămânea noaptea la Sinaia. Vorbise cu Elvira la
telefon, bine-nţeles că nu vorbise de asta.) Liliana a plecat grăbită,
Costelo mi-a strâns puternic mâna.
– Ce fată bună, bătrâne. Eram sigur că nu ne lasă, am văzut-o
pe munte, mă pricep la oameni.
A pornit în goană spre Martha şi maică-sa. Am intrat în
231
cafeneaua „Coroanei” şi am cerut un şvarţ. Au trecut două ore
bune, şi nu era decât 12. M-am dus în sala alăturată, să joc singur
biliard, să mi se scurgă mai pe nesimţite timpul. Încercam bricole
de vreo zece minute, când am simţit pe cineva în spatele meu. M-
am întors: Gigi mă privea surâzătoare, cu mâinile vârâte în
buzunarele aplicate ale unei fuste pepite, despicată-n părţi.
– Bună ziua. Jocul ăsta nu se joacă-n doi?
Uitasem de ea, că „lucrează” aici. Mai bine l-ar fi întâlnit pe
căpitanul D., m-am gândit rapid. Am lăsat tacul lângă mantă şi m-
am rezemat de biliard.
– Bună ziua. Sigur, în doi se joacă… ştii să joci?
– Ce nu face omu’ pentru o bucată mai albă de pâine, a râs. A
luat un tac din rastelul alăturat, şi a început să-i frece vârful cu
cretă albastră. Biliardul îţi destinde nervii. Aşa se spune. Singur-
singurel?
„Luate-ar naiba, păpuşică, cine mi te-a scos în cale?” Îmi
întindea creta din vârful degetelor cu unghii lungi.
– Cine începe?.
– Punctul.
Eu, deci: am ratat. Mi-a făcut o suită de şapte caramboluri.
– Ei, ştii să joci.
– Ştiam. De când dansez, am mai pierdut obiceiul… În seara aia
m-aţi cam lăsat mască.
Am făcut şi eu patru puncte. Nu mă puteam întinde peste masa
de biliard, din pricina piciorului, a observat, A început să joace
„moale”, cum se spune în limbajul jocului. Adică să-mi lase bile, să
nu mă căznească la exhibiţii.
– N-ai vrea mai bine să bem o bere? M-am plictisit de joc.
– Abandon? m-a privit printre gene. Se poate.
Ne-am aşezat la una din mesele sălii de biliard.
Citroën-ul era tras la trotuar, în faţa restaurantului, dacă
Lilianei nu-i dă în gând să mă caute la biliarde, ştie că sunt în
„Coroana”, o să mă aştepte. Un chelner tinerel ne-a adus două
halbe cu bere Czell. Punându-le pe marmura mesei, i-a făcut fetei
cu ochiul.
– Sănătate, căpitane, a ciocnit halba de halba mea. N-am uitat
că şi tu eşti căpitan, nu-s uitucă deloc… ce-ţi face prietenul? Auzi,
a pufnit, ne şi scornisem planul, eu şi Lola, să mai comandăm
nişte mici şi vin la cameră – şi unde-i mama să ne vadă… biata
mama, a pus puţină sare în bere, a clătinat halba. Când o-ntreabă
cineva prin Ploieşti că: ce-ţi face fata, vorbeşte de mine ca şi cum
232
aş fi cel puţin doamna Capsali!
– Că veni vorba de doamne… doamna Karin s-a întors?
– Nu. Nici nu se mai întoarce, acum cântă aici în cor, două
surori.
– Nici… prietenul ei, căpitanul, nu s-a mai întors?
– Ştii ce, căpitane? Hai să nu ne mai jucăm de-a v-aţi
ascunselea, că mă doare capu’ de ale mele, nu ţin să mă doară şi
de ale altora. Ai să-mi transmiţi ceva special? Ce rost are s-o
bălmăjim… dacă n-ai, ne bem berea, îmi faci şi o vizită sus dacă
vrei, cu toate că sincer vorbind, chestiile astea nu-mi plac decât
noaptea, când pe urmă poţi să dormi, nu să te duci la repetiţie, să
mănânci, să deschizi uşa la orice ciocănit.
– Eşti dintr-o bucată?
– Par din mai multe? m-a privit mirată. Adică cum, dintr-o
bucată.
– O fată ca tine, deşi ar putea să pară că-i îmbucătăţită, cel mai
adesea este dintr-o bucată. Eşti? (Dintr-odată nu-mi venea s-o dau
naibii.)
– Sunt, şi-a umflat pieptul atât de des privit cu peste două
săptămâni în urmă de căpitanul D.
– În noaptea aia ai mai spus că eşti patrioată. Mai patrioată
decât eu şi camaradul meu la un loc.
– Am zis, da. Ştiu şi când… în discuţia despre ofiţerii nemţi. Şi
v-am spus că nici ştoalfă de trotuar nu sunt.
– Nu eşti, Gigi. Eşti o fetiţă simpatică şi curajoasă, un fluturaş
aruncat ici şi colo de valurile vieţii ăsteia ce n-alege. Toţi mi-au
vorbit frumos de tine.
– Lasă siropu’. Roşise. Zi mai departe.
– Cum te ai cu Siguranţa?
A băut din halbă, a pus-o cu băgare de seamă pe masă.
– Siguranţa de la maşina de călcat?
– Dacă ţii cu tot dinadinsul. Spune, cum te ai?
– Ne stimăm reciproc, şi-a dezvelit dinţii mici şi regulaţi.
Bonsoar, Gigi. Salut, şefule.
– Îmi faci un serviciu?
– Pe cine ai înăuntru?
– Am spus că eşti o fată minunată. Îl cheamă Papuşec, Ion
Papuşec. A fost arestat ieri, lucrează ca maistru la IAR.
– Ce vrei să ştii?
– Unde este şi de ce a fost arestat.
– Dac-a fost arestat ieri, îţi spun eu de ce a fost arestat: pentru
233
sabotaj, organizaţie subversivă şi ilegală. Pentru defecţiuni la
avioanele trimise pe front. Pentru ce se arestează comuniştii. Unde
este… asta să-ncercăm să aflăm.
S-a ridicat de la masă, a rămas proptită-n palme de ea.
– Ţi-e prieten? m-a privit pătrunzător.
– Fata lui e prietena nepotului meu.
A continuat să mă privească câteva secunde, în acelaşi fel.
– Câţi ani au?
– Optsprezece.
– Mă forţezi să fiu patrioată.
A plecat spre restaurant. Am mai cerut o halbă de bere. În acel
moment, în sala de biliarde a apărut Liliana. M-a zărit şi s-a
îndreptat iute spre mine.
– N-am heuşit nimic, s-a aşezat greu pe scaunul pe care stase
Gigi. Am imphesia că nu mai este aici… am dat de un comisah, o
bhută. „Ocupaţi-vă de divohţuhi, nu de chiminali”, mi-a spus. „Şi
de unde ştiţi că noi l-am ahestat şi că este aici? Cine v-a
infohmat?” Am să mai încehc la phocuhatuhă, am un coleg, dah
eha la o descindehe, hevine la două… pot să sohb o guhă de behe,
Toni? Mi-e sete.
A întins mâna spre halbă, uitându-se la Gigi care se apropia de
masă. Fata s-a oprit lângă noi… cum se oprise şi Odette, sau
Marianka, sau Olena, lângă masa la care stam cu Elvira. Tot la
„Coroana”. I-am tras un scaun de la o masă alăturată. Gigi s-a
aşezat fără fasoane.
– Domnişoara Gigi, am prezentat-o.
Gigi mi-a făcut pe furiş un semn întrebător din ochi: pot să
vorbesc faţă de ea?
– Spune, Gigi. Te ascultăm.
Liliana privea corsajul fetei. Gigi şi-a pus picior peste picior,
pentru ca persoana care-i ocupase scaunul să remarce, în plus de
decolteu, şi ce gambe şi pulpe de dansatoare are – şi chiar avea,
bine-nţeles – a servit cu dezinvoltură o ţigară Camel (ferindu-se să-
i tragă fumul în piept).
– Grupul a fost dus la Ploieşti, un lot baban, căpitane. Probabil
că acolo o să se ţină procesul, îl au pe generalul Turbatu – ce
nume şi pe ăsta – la curtea marţială: înţelegi. Mai curând trece
cămila prin urechile acului, decât să-i scape ăstuia un acuzat
nepedepsit. Cunosc, sunt ploieşteancă. Procesul o să-nceapă în
septembrie. Să le rotunjească dosarele, mi-a făcut cu ochiul. S-a
uitat în gol şi a zâmbit. „De când te ocupi de roşii, Gigiloanţă”, mi-
234
a spus persoana căreia i-am telefonat. „Ce cadou ţi-au promis? O
casă de mode la schimbarea calimerii?”… o fi zis că e spiritual,
doamne-iartă-mă.
A strivit ţigara pe farfurioara pe care fusese adusă ultima halbă
de bere şi s-a ridicat în picioare.
– … Ei, mă duc. Mă bucur că ţi-am putut fi folositoare.
M-am ridicat şi eu.
– Mulţumesc, Gigi… cum să te răsplătesc?
Întors cu spatele spre Liliana, am schiţat gestul să duc mâna la
buzunarul de la piept al vestonului. S-a încordat ca o tigroaică.
– Nu ne cunoaştem încă destul de bine ca să-ţi pot zvârli halba
de pe masă în cap. Te-am servit… camaradereşte, m-a privit drept
în ochi.
– Ca în noaptea când ne-am cunoscut? i-am susţinut privirea.
– În noaptea aia, aţi făcut cum v-a tăiat capul.
– … Mă duci la phocuhatuhă, s-a ridicat de la masă şi Liliana.
Am să thec să-l iau pe Costelo şi mehgem împheună.
Abia când am ieşit din local, mi-am dat seama că Gigi era încă
cu noi. Liliana nu mă întrebase nimic, o vedeam însă puţin
nervoasă.
– Eşti cu maşina? s-a animat Gigi. Unde te duci?
– O las pe doamna dincolo de biserică şi o aştept să-şi termine
treaba cu procuratura, ai auzit.
– Atunci, tranzacţionez cu doamna, s-a întors iute spre Liliana.
Doamnă avocat, îi daţi voie domnului căpitan să se repeadă până
la Codlea… nu face douăzeci de minute. Tocmai bine până
terminaţi dumneavoastră, la procuratură se cam aşteaptă. Şi
avocaţii aşteaptă, credeţi-mă. Deşi dacă vă duceţi să vă interesaţi
de ce am spus eu adineaori la masă, nu cred că o să aflaţi altceva
decât am aflat eu.
Luată pe nepregătite, Liliana a înălţat surprinsă din umeri. Gigi
a interpretat înălţatul din umeri ca pe o acceptare: s-a luminat
toată la faţă.
– Vă mulţumesc… vin imediat înapoi!
I-am deschis portiera din faţă Lilianei. S-a suit, m-am suit şi
eu.
– Cine-i fata asta?
– Dansează în restaurant dansuri apaşe.
– Ai helaţii.
– În cinci minute am ştiut, graţie ei, că Papuşec a fost dus la
Ploieşti.
235
 – Înthebuinţează un limbaj foahte colohat. Dah nu mi-ai spus
cine e… cine sunt, văd un ghup compact.
Gigi revenea alergând pe trotuar, urmată de alte două fete: în
rochii de plajă, balansând saci coloraţi. Una din ele, brunetă şi
ochioasă, o mai văzusem: Lola.
– Gata, a deschis Gigi portiera din spate. Suiţi, fetelor… eu la
mijloc.
S-au înghesuit pe perinele din fund. Liliana a zâmbit, a văzut că
mă uit dezolat la ea, a zâmbit şi mai din plin.
– O excuhsie încântătoahe.
– Dânsa e Lola, o cunoşti… ea e Patricia, o cheamă Vasilica, da’
Patricia sună mai corect: „dansează o seghedilă andaluză
domnişoara Vasilica”… nu ţine. Patricia e altceva, are şi alură.
Colegele mele, doamnă, s-a plecat spre Liliana. Până vă ocupaţi
dumneavoastră cu procuratura, domnul căpitan ne duce la
ştrandul din Codlea… tot mai prindem puţin soare. Azi n-avem
repetiţie. Nici nu vă daţi seama când se-ntoarce.
Am lăsat-o pe Liliana în colţul străzii lui Papuşec. Ne-am înţeles
s-o aştept în faţa Tribunalului, peste o oră şi jumătate. Gigi a
escaladat bancheta din faţă şi a trecut în locul ei. Celelalte două
fete au apucat-o de picioare, ea s-a zbătut, iar Liliana se uita la
scenă cu buzele strânse.
– Să n-aveţi grijă, i-a strigat Gigi ţinută de mâinile „colegelor” ei
care încercau să-i scoată sandalele… domnul căpitan e pe mâini
bune… nu fiţi tâmpite, că mă supăr, s-a debarasat de strânsoare şi
aproape mi-a căzut în braţe.
Le-am dus până la Codlea cu suta pe oră.
– Conduceţi bine, mi-a spus Lola cunoscătoare. Îmi place că
luaţi strâns virajele. De ce nu umblaţi în uniformă?
– L-ar împiedica centironul la viraje, a răspuns în locul meu
Gigi.
Patricia fuma demnă, cufundată într-o langoare plictisită. Era
cea mai frumuşică dintre toate, domnişoara asta, Vasilica… sub
reflectorul mic roşu, în voal străveziu, dansând cu picioarele ei,
până nu de mult zgâriate de mărăcinii Văii Plângerii de la Bellu,
sau de cioburile fundului barierei Vergului, o palpitantă seghedilă
andaluză: o fi ştiind şi unde vine asta? Gigi mi-a surprins privirile
aţintite pe oglinda-retrovizor.
– Trage-ţi rochia mai jos, s-a strâmbat. (Nu s-a întors să vadă
dacă rochia Patriciei era şi ridicată, probabil însă că ştia ea ce
ştia.) Nu seduceţi şoferul.
236
 – Poate fi? s-a auzit o voce de alto din fund. Domnul căpitan are
ochi de gheaţă. Ochi de Fram, ursul polar.
– L-ai citit? a întrebat-o Lola. Ai cultură, dragă.
– Precis, fiindcă-mi place culturismul, a tras moale un fum
Patricia. Îţi place culturismul, domnule căpitan?
– Nu-i place decât turismul, d-aia ne şi duce cu maşina, a spus
Gigi şi mi-a dat cu cotul.
Cu prostii de-astea am ajuns şi la Codlea. Gigi a rămas în urma
fetelor.
– Suntem chit, căpitane. Mersi frumos. Sper că doamna care
era cu tine nu s-a şifonat. Dacă ai vreodată timp, mai treci să stăm
de vorbă. A înălţat ochii, devenind serioasă. Să nu-mi porţi
ranchiună: Odette a fost în filajul meu la Braşov. Şi la Bucureşti a
fost… într-o dimineaţă, pe o străduţă lângă Foişor. Mi-a pus mâna
pe braţ. Ne-am izbit unul de altul, căpitane – şi păsărica dintre noi
a închis pe vecie ochii ei ca migdala. Ce să faci… te mai întreb
ceva: eşti patriot dacă te interesezi de comunişti? N-am prea
înţeles.
– Eşti patriot dacă te interesezi acum de tot ce este împotriva
nemţilor.
– Aha. A zâmbit uşor. Şi comuniştii crezi că-s numai împotriva
nemţilor? Ar fi simplu… în sfârşit. La revedere.
A fugit după Lola şi Patricia, care o aşteptau pe partea cealaltă
a şoselei. M-am întors la Braşov. Gigi avusese dreptate: Liliana nu
aflase de la colegul ei, decât ce aflase şi Gigi de la celălalt coleg;
fiindcă precis că umbla şi pe tabloul acela. Costelo coborâse în
oraş cu Martha. Fata era liniştită, stăpână pe sine. Tăcută ca de
obicei.
– Bine că ştim şi atât, a mângâiat-o pe obraz Liliana. E mahe
luchu. Acum, thebuie să ne intehesăm când se complectează
dosahul… cei de aici oh să mă sehvească cu data încheiehii
anchetei, fohmale sau nefohmale. Să aşteptăm.
– Da, a spus Martha, i-au scânteiat ochii. S-a repezit şi a
strâns-o în braţe. N-o să uităm ce faci pentru noi, Lili.
– Ba să uitaţi, că nu fac nimic. Telefonează-mi la Câmpulung,
vezi însă ce vohbeşti, Toni o să ţină meheu legătuha. Îmi place că
nu vă piehdeţi cu fihea.
Liliana s-a întors cu mine şi Costelo la Poiana, nu la
Câmpulung: n-o întrebasem dacă vrea să revenim la Câmpulung.
În momentul în care am trecut pe podul curb de deasupra şoselei
spre Timiş, şi-a pus palma pe mâna mea strângând schimbătorul
237
de viteze. Atingerea a fost ca o confirmare a continuării drumului.
– … Ai dus fetele la şthand? (Am ghicit privirea lui Costelo
aţintindu-mi ceafa.)
– Da.
– Şi cum se întohc de acolo?
– Cu autobuzul sau cu o ocazie. Cum te-ntorceai şi tu de la
Dărăşti.
– Te hog să nu fii impehtinent, avem şi copii în maşină.
– … Ce fete, bătrâne? s-a interesat Costelo.
– Fetele lui popa Stan.
– Care popa Stan?
– Alea care fac apel la tribunal, că nu s-au ă-ă de-un an.
– Nu păheau chiah în halul ăsta. Unchiul tău, s-a întors Liliana
spre Costelo, fhecventează în ohele libehe, bahuhile phovinciale de
noapte. Ahe phietene phinthe piciohuşele de acolo. Le duce cu
maşina la şthand, le invită la behe…
Elvira s-a bucurat grozav când a văzut-o pe Liliana. Şi lui
Valentin i-a părut bine. Am vorbit mult despre cazul Papuşec.
– … Ce nevoie are omul ăsta de astfel de poveşti, a spus
Valentin. Suflă un vânt de nebunie, nu era momentul. Şi voi nu
întreprindeţi nimic? mi s-a adresat.
– Care noi?
– Armata… ofiţerii. Nu puteţi acţiona în vreun fel?
– Acţionează Papuşec.
– Nu aşa… printr-o răsturnare totală. Armele sunt la voi, nu la
Papuşec. N-aţi putea prelua… puterea, a ezitat. Ruşii sunt cu un
picior pe malul Nistrului. Ce faceţi?
– Cei aflaţi în concediu fac ce fac toţi cei aflaţi în concediu.
Valizii îşi văd de validitatea lor. Cât despre preluarea puterii – nu
militarii o au? Parcă aşa ştiu.
– Mă gândesc la alţi militari, Toni.
– Nu te mai gândi: zidul are ochi şi urechi.
Toţi de la masă se uitau la mine. Costelo şi-a muşcat buzele.
– Toni, a şoptit Elvira. Ce-i asta… ne jigneşti.
– Vă iubesc, Eli. E o diferenţă. Pentru asta spun ce spun. Vă
iubesc prea mult ca să nu-mi pese dacă păţiţi ceva, ceva infinit
mai grav decât ce înfruntă la ora actuală tatăl Marthei Papuşec.
Atmosfera se întristase. Liliana s-a mişcat pe scaun.
– Am auzit o theabă amuzantă azi, mi-a spus-o colegul meu de
la phocuhatuhă. Înth-un compahtiment de then ehau pathu inşi…
nu se cunoşteau, călătohi. Mehge thenul taca-taca, şi unul din ei
238
face: „ah”. Mai mehge ce mehge thenul taca-taca, face şi altul:
„oh”. Iah taca-taca, şi al theilea oftează şi el din hăhunchi: „u-u-
uf”. Al pathulea călătoh zice: „Aşa ne thebuie”… nu-i bună?
– Vreţi vin? a întrebat Valentin. Apropo, casa de lângă noi a
început să fie supravegheată mai cu asiduitate. De două ori a
trecut azi pe aici plutonierul din Buşteni, pe bicicletă.
– El e acasă? a zis Costelo.
– Nu l-am văzut.
Valentin s-a dus după vin. Costelo aţintea posomorât faţa de
masă. Liliana sta lângă el. I-a trecut mâna prin păr.
– N-ai hâs de gluma mea. Să ştii că mă supăh. N-ai auzit ce a
spus colonelul ăla de la şcoala militahă… nu, nu ehai cu noi, Eli
eha. A spus: Fhuntea sus! Îţi spun şi eu: fhuntea sus, pahtida nu
s-a jucat până la capăt. Dah să ştii de la mine, când vâhi mâna în
cuibul cu vipehe, îţi asumi şi hiscul muşcatului. Altfel nu vâhî
mâna.
– Şi nu e curaj să vâri mâna, ştiind că muşcă? a privit-o pieziş.
– Ba da. Folosind la ce?
– O să se vadă la ce, s-a ridicat de la masă şi a vrut să plece. L-
am reţinut.
– La toţi ne pare rău de ce s-a petrecut, nu fi copil. Mai mult de
atât, acum, n-ai ce să faci. Stai jos şi sărută-i mâna mătuşii tale,
că i-ai vorbit urât.
Liliana a rămas dreaptă pe scaun. Privirile ei mă implorau să
tac. Elvira a întors capul la ea.
– Ce mătuşă, a sesizat Costelo mişcarea celor două femei.
Totuşi, s-a uitat la Liliana. Valentin reapăruse cu o sticlă cu vin
sub braţ. A rămas şi el în pragul uşii, ambianţa îi spunea ceva.
– Toni, a şoptit pentru a doua oară în seara asta soră-mea şi s-
a ridicat de pe scaun.
– Ce mătuşă, bătrâne, a explodat Costelo… Lili e o prinţesă!
Prinţesa-prinţeselor!
I-a sărutat mâna, la fel de exploziv. Elvira a sărutat-o pe obraji.
– Ce se petrece aici, a înaintat pe verandă Valentin. Am şi eu de
sărutat ceva?
– O viitoare cumnată, după câte înţeleg eu, maestre, l-a împins
Costelo spre locul Lilianei… de-aţi şti cât îmi doream să am şi eu o
mătuşă, cum au toţi – mă plictisisem numai de un unchi. Intrăm
în rândul lumii, fraţilor, intrăm în rândul lumii… acuşi să te ţii
ascensiuni!
… Târziu, în camera-salonaş (rămăsese fără nicio transformare
239
de la plecarea la Câmpulung), Liliana s-a ridicat într-un cot lângă
mine.
– Ne-am phipit?
– Nu.
– … Cum o să fie, Toni? a murmurat.
– Depinde de noi. Ştii ce aş vrea eu în clipa asta?
– Ştiu, fiindcă şi eu vheau: o cafea… nu, m-a reţinut să mă
scol, ca viitoahe nevastă, mătuşă şi dublă cumnată, am s-o fac eu.
Reşoul nu mai era în cameră. A îmbrăcat iute capotul
împrumutat de Elvira şi s-a dus la bucătărie. În uşă s-a întors.
– Dhagă, a spus cu ochii mari, un fel de spaimă neliniştită
oglindindu-i-se în ei, dhagă… a mai şoptit unul sau două cuvinte
ininteligibile şi a ieşit.
Am rămas singur în pâlpâiala candelei, ascultând… ce? Mi-am
auzit gândul: Toţi trecem prin acest fum al amăgirilor care se
cheamă viaţă… cine-mi spusese asta, citisem undeva. Un verset de
psalm. Poate n-ai dreptate, psalmistule. De ce neapărat al
amăgirilor, viaţa e destul de concretă, o ştiu şi eu, chiar aşa cum
sunt.

240
 Aici se termină manuscrisul căpitanului. N-aş putea preciza
cum mi-a parvenit, cine mi-l dăduse: l-am găsit între nişte cărţi, o
serie de pachete pe care le-am triat mult mai târziu decât le
primisem. (Când spun „mult mai târziu”, nu e vorba de zile sau
săptămâni, ci de ani. Pachetele se amestecaseră în locul unde le
ţineam, îmi fuseseră date de oameni diferiţi, nu puteam reconstitui
ce cărţi îmi dăduse unul, şi ce cărţi altul. Iar oamenii ce-mi daseră
cărţile nu-i mai aveam la îndemână.) Era un caiet cu învelitoare de
piele, semănând cu o carte, prin asta neatrăgându-mi atenţia în
mod deosebit; mi-a atras-o, în momentul aranjatului cărţilor… un
manuscris, ce mai era şi asta? Nu era semnat, scrisul mi-era
necunoscut. L-am frunzărit – şi mi-am pierdut o noapte citindu-l.
Mai bine zis nu mi-am pierdut noaptea, fiindcă după ce l-am
terminat, am rămas cu o ciudată senzaţie, singur în birouaşul prin
a cărui fereastră începeau să se filtreze zorile. Evenimentele şi
unele fapte povestite de căpitan mi s-au reactualizat brusc în
memorie şi, deşi n-aş putea spune că manuscrisul îmbrăţişa o
vastă frescă a epocii acelea, cred că autorul nici nu încercase aşa
ceva, de altfel o şi spune pe undeva în paginile lui, totuşi acea
epocă mi-a invadat, ca un lichid fierbinte şi subteran, amintirile…
ei da, a fost cândva şi o astfel de epocă. Manuscrisul era
neterminat, ce se întâmplase până la sfârşit cu căpitanul? Am
făcut investigaţii, m-am agitat, ar fi inutil să arăt iarăşi de ce şi
cum m-am agitat, precizez doar că investigaţiile şi cercetările mele
s-au oprit la persoane civile, la arhivele militare neavând acces, în
special la anumite arhive. Din toate personajele căpitanului nu am
reuşit să vorbesc decât cu Costelo, restul fiind morţi, plecaţi din
ţară sau pierzându-li-se urma în trecerea anilor. Am dat destul de
greu de Costelo, bănuiesc că nu mai este cazul să arăt cât a fost de
surprins ascultând la telefon ce-i spuneam despre manuscris.
– … Un manuscris al unchiului meu? Da, şi ce să vă relatez eu
în privinţa asta?
I-am spus că mi-ar fi anevoios să-i explic despre ce este la
urma-urmelor vorba. Ne-am putea întâlni cumva, la mine, la el,
dacă nu-l deranjează o asemenea întâlnire.
– Bine-nţeles, bine-nţeles, a răspuns cu oarecare şovăială în
voce, nu-i o problemă întâlnitul… nu prea am timp, sunt mai toată
vremea plecat în provincie… staţi: sâmbăta viitoare vă convine? Îmi
daţi un telefon vineri şi stabilim ora întâlnirii. Prefer să veniţi la
mine.
241
 Vineri i-am telefonat şi sâmbătă m-am dus la el. Văzusem din
cartea de telefon că nu stă în fostul apartament al căpitanului de
lângă Foişor, de altfel strada aceea fusese demolată şi se
construiseră locuinţe noi, cred prin 1950. Locuia pe bulevardul
Ana Ipătescu, într-o casă veche, parter şi etaj. Avea la parter două
camere, cu baie şi bucătărie. Mi-a deschis el… în orice caz, Costelo
trebuia să fie bărbatul acesta înalt, de carură solidă, cu părul
cenuşiu, păstrându-şi încă ochii mângâioşi şi catifelaţi „de fiinţă
oropsită”, cum spunea căpitanul în manuscris. Un coker negru m-
a lătrat cu înverşunare în vestibulul cam întunecos şi s-a retras
mârâind sub un fotoliu, de unde a continuat să mârâie când şi
când înfundat cât am stat acolo, pe urmă a tăcut şi l-am auzit
sforăind ca un om. Nu am văzut vreo femeie în apartament.
Discuţia între mine şi Costelo s-a angajat într-un târziu, părea în
defensivă şi nici să înţeleagă ce voiam de la el.
– Vă rog să-l citiţi şi, dacă se poate, să mi-l continuaţi. Verbal.
Cu permisiunea dumneavoastră, ca profesionist, aş vrea să
întrebuinţez manuscrisul.
A răsfoit filele. Le-a răsfoit îndelung, mi-am dat seama că nu
citea. Ochii lui nu urmăreau rândurile cu litere mărunte: îşi
urmărea propriile gânduri, gândurile ce desigur îl purtau cu
treizeci de ani înapoi. A pus caietul pe biroul de lângă fotoliile
noastre, lângă o foarte frumoasă, enigmatică şi mică statuetă de
bronz a lui Buddha.
– … El scria la noi ceva, atunci, a ridicat ochii la mine. Vorbise
încet. Dar cum a ajuns scrisul lui la dumneavoastră? Beţi un
coniac, un pahar cu vin?
N-a aşteptat răspunsul, a ieşit din cameră. M-am uitat în jur.
Astea, desigur, sunt icoanele de care pomeneşte manuscrisul, am
recunoscut un scaun, o altă mobilă. Deasupra biroului, atârna
fotografia mărită a unei fete de 19 ani, cu un oval frumos şi ochi
nemaipomenit de calzi şi luminoşi, ochii lui. Tocmai intra cu o
sticlă şi pahare.
– Mama dumneavoastră? am întrebat.
– Da, a privit o clipă fotografia. Mama, în ziua când şi-a dat
bacalaureatul. Se încheiase pacea din întâiul război.
A pus sticla şi paharele pe un taburet tras de sub biroul scobit.
A turnat coniac.
– Doriţi şi sifon sau apă minerală?
– Nu… staţi singur în apartament?
– Mai este o familie alături, un inginer, cu soţia şi doi copii.
242
Apartamentul a fost întreg iniţial, în timpul războiului s-a împărţit
în două.
Nu asta îl întrebasem. A simţit. După o tăcere, a dat din umeri.
– Eu, da, locuiesc singur. De o perioadă. Mai precis, de cinci
ani. Am divorţat.
Nu cu Martha Papuşec fusese căsătorit.
– … Se-ntâmplă şi la case mai mari, a adăogat zâmbind. Beţi,
vă rog. Este coniac franţuzesc VSOP, mi l-a adus un prieten chiar
de la sursă, din Cognac. Poate aţi fi vrut un pahar cu vin.
– E un coniac excelent, îl prefer. Spuneţi-mi… sunteţi medic
veterinar?
– Nu… de ce mă întrebaţi? Am avut, odinioară, un astfel de
gând.
– Unchiul dumneavoastră, căpitanul, vorbeşte în manuscris de
acest gând.
– Deci e un manuscris care mă şi priveşte?
– Oarecum, o mare parte din el se referă la intervalul cât a stat
la Poiana Ţapului.
– Serios? a devenit brusc interesat. Înţeleg atunci de ce m-aţi
întrebat dacă sunt medic veterinar. Sunt arheolog. Am vrut să
urmez medicina veterinară, ador animalele şi natura. Nu s-a putut,
imediat după 1944, a zâmbit iar, a trebuit să fiu funcţionar, am
lucrat şi pe nişte şantiere de construcţii… cred că vă aduceţi
aminte de acele timpuri. În 1949, am reuşit să intru la facultate, la
istorie, eram eu un pic bătrâior pentru un student, aveam
douăzeci şi trei de ani… în sfârşit: medicina veterinară a rămas
mereu în spatele meu ca un vis dorit şi irealizabil. Căţeaua pe care
o auziţi sforăind cu atâta frenezie sub fotoliu, am operat-o acum o
lună de o tumoare mamară. Va mai trăi încă trei, să spunem patru
luni după operaţie. Despărţirea de ea va fi pentru mine o clipă
teribilă, pentru că atunci realmente voi rămâne definitiv singur. Cu
regretul că nu am urmat medicina veterinară s-o fi făcut bine,
fiindcă sunt sigur că eu aş fi făcut-o bine. Sunt dezolat că nu-mi
apreciaţi coniacul. Fiind un degustător şi mare apreciator al
alcoolurilor subtil-volatile, când l-am primit m-am bucurat ca un
copil.
– Ca un copil al lui Cioròbea?
S-a uitat la mine, cu o cută între sprâncene.
– Şi asta e spus în manuscris? a murmurat.
El pleca a doua zi la Slatina, unde se deschiseseră nişte
săpături.
243
 – Sper să fiu pe la mijlocul săptămânii viitoare înapoi. Am să
iau caietul cu mine, cum mă-ntorc, vă telefonez.
Mi-a telefonat chiar mai curând, într-o seară. A doua zi
dimineaţa ne-am întâlnit. Tot la el acasă.
– Cum faceţi cu câinele, când plecaţi? l-am întrebat.
– Îl iau cu mine. Mă însoţeşte pretutindeni. De data asta o să vă
dau vin, am adus un vin bun de regiune. Am şi nişte cârnaţi uscaţi
olteneşti, jumări… ce spuneţi, merge?
Am băut vin, am gustat cârnaţii uscaţi şi jumările. Pe urmă, în
toiul unei discuţii banale oarecare, despre munca dusă, sau despre
organizarea muzeelor arheologice, care după părerea lui erau prea
cu toatele lipsite de fantezie, „există şi o fantezie a aranjamentului
exponatelor, dacă acestea din urmă, prin structura lor, nu
predispun la fantezie”, mi-a spus, în timp ce scotea dintr-o servietă
caietul încredinţat.
– Sunteţi deziluzionat?
– De ce să fiu deziluzionat?
– Ne întâlnim în altă „conjunctură”… băiatul de atunci nu mai
este acelaşi. În fond, nu despre mine vreţi dumneavoastră să aflaţi
ce s-a întâmplat în acel august şi după el… Fantastic.
A tăcut.
– De ce aţi spus: fantastic?
– Vedeţi… Toni nu ne-a spus niciodată ce face, nici noi nu l-am
întrebat. Citind caietul pe care mi l-aţi dat, după atâţia ani, el se
ridică în faţa mea la înălţime de turn. Aşa-l văd eu acum. Iar
întâmplările trăite de el sunt de-a dreptul fantastice. Bietul Toni. A
rămas cu paharul în mână, gânditor. Pe o parte din cei amintiţi în
manuscris nu i-am cunoscut, nu ştiu cine sunt… restul nu mai
sunt. În 1948, noi ne-am mutat la Bucureşti, în apartamentul lui
Toni. Cei de sus nu au mai revenit, au vândut apartamentul, Mili
ştiu că este undeva prin Bahamas sau Antile, undeva în largul
oceanelor, a zâmbit. Tata a murit în ’51, de inimă. Mama se
pensionase şi ea de boală, a murit în 1960, abia mă căsătorisem.
Am stat împreună. N-aş putea spune că au fost zile foarte senine,
dar au fost nişte zile, domnule. S-a uitat la fotografia atârnată
deasupra biroului. Era exact aşa cum a descris-o Toni… n-o să mă
credeţi. Săpăturile arheologice le-am deschis la Dranovăţu, la egală
distanţă şi de Piatra Olt, între luncile Oltului şi Olteţului. Cultură
de prund. Vreo două zile a plouat, am stat inactivi. Am profitat să
citesc caietul, într-o seară mi s-a părut că mama e în odaie şi se
uită la mine cu ochii ei frumoşi. Apoi imaginea a dispărut – şi am
244
rămas singur, în timp ce ploaia şi vântul de afară se zbăteau ca
nişte fiinţe vii. Personal, m-am regăsit în manuscris, şi de ce să
mint? manuscrisul mi-a redeschis vechi şi gingaşe prostii
sufleteşti.
Şi-a turnat vin, eu l-am refuzat: e destulă vreme de când astfel
de alcooluri „subtil-volatile”, cum le catalogase gazda mea, nu mai
îmi provoacă plăcere, ci numai dureri (ca să nu spun bătăi) de cap.
Şi-a aprins o ţigară, a fumat aproape jumătate din ea fără să
scoată un cuvânt.
– … Papuşec a fost eliberat imediat după 23 august, a spus
când nu mă aşteptam ca el să vorbească. Pe urmă o să înţelegeţi
că fac aluzie la lucruri intime, şi indiferent de depărtarea lor în ani,
totuşi nu-mi place să vorbesc de ele. În ’45 ei s-au mutat în nordul
ţării, la o vară de frate, ceva în genul ăsta… a fost o despărţire pe
fugă, la un fel de înghesuială grăbită, cum de altfel erau şi
timpurile. Nici nu ştiu prea bine de ce au plecat din Braşov. Eu
eram în Bucureşti, ani de zile n-am mai ştiut nimic de ei. Cam aşa
se întâmplă cu dorurile de tinereţe, a zâmbit. Ce să-i faci… la dolce
vita, dar o dolce vita inversă decât sensurile filmului lui Fellini.
Martha s-a transformat într-un abur, întâi al depărtării, apoi într-
un abur dens şi definitiv, fără formă sau speranţă. Mi-a scris în ’51
o scrisoare care a rătăcit luni de zile până să mă găsească. Am
primit alta în anul morţii mamei. În acelaşi an a murit şi doamna
Papuşec. Martha are trei copii, tatăl ei se apropie de optzeci de ani,
a lucrat la minele de pirită de lângă Valea Vinului… ce anume nu-
mi dau seama, el era specialist în motoare de avioane, nici Martha
nu mi-a explicat. Papuşec a fost şi cred că este încă un comunist
cinstit şi generos. Cei din nord n-au avut decât de câştigat cu
cinstea, generozitatea şi capul lui de meseriaş util şi dintr-o
bucată. Poate aş fi putut să mă duc să-i văd, a spus brusc,
căutând parcă să se convingă pe sine că aşa ar fi fost normal. Nu
ştiu de ce n-am făcut-o… dar, la urma-urmelor, ce rost ar fi avut?
Devenise îngrijorat, stângaci. Da, ce rost? Ea are un bărbat – şi la
vremea aceea şi eu aveam o nevastă. Mai bine să rămâi cu
visurile… nu cu toate, doar cu unele visuri, nu găsiţi?
A tăcut iar. Într-un târziu a oftat – şi a clătinat din cap.
– Papuşec mi se pare că ţi-a format adolescenţa, am insinuat
fără răutate.
– Da, a încuviinţat, nu mă sfiesc s-o declar. Papuşec nu m-a
învăţat decât lucruri bune. El, părinţii mei… chiar Toni nu m-au
învăţat decât să fiu om. Să nu fiu mic sufleteşte, duplicitar şi
245
abject: asta m-au învăţat cu toţii. Sunt mândru de învăţătură şi de
ei. Şi acum, am să vă spun cum au murit Toni şi Liliana, în ziua
de 24 august 1944. Manuscrisul poartă ca ultimă dată 15 august.
De fapt, el se încheie în noaptea de 13, pe 15 a început să scrie şi
nu a mai terminat ce voia să scrie. Aţi remarcat că majoritatea
datelor din manuscris sunt aşa: el datează 27 iunie evenimente
care se întorc mult înapoi; 27 este data la care scria. Pe ziua de 14
după amiaza, Toni a dus-o înapoi la Câmpulung pe Lili. Vă daţi
seama că vestea însurătorii lui ne-ntorsese domesticul nostru pe
dos. Mama era încântată, o îndrăgea nespus pe Lili. Şi merita
îndrăgită… nu vă închipuiţi ce fiinţă simpatică şi drăguţă era.
Replicile din manuscris sunt autentice, dar „h”-ul cu care Toni i-a
înlocuit graseiatul nu poate exprima adevăratul delir ce te
cuprindea când o auzeai vorbind. Fiindcă şi mutra ei parcă graseia
odată cu vorbele rostite… nu, n-am cum să vă fac să înţelegeţi.
– Înţeleg foarte bine.
– Şi n-aţi simţit din manuscris cât o preţuia Toni? Oriunde este
pomenită, paginile sunt de o plasticitate extraordinară. Ca să fiu
sincer… iar acum nu mai are niciun fel de importanţă, pe munte
m-am şi îndrăgostit un pic de ea… oh, nu, eu eram îndrăgostit de
Martha – o altfel de îndrăgostire: pentru cum se mişca, cum râdea,
cum se încrunta. Şi cum i-a spus tontului ăla de locotenent de
vânători că e soţie de „genehal”… am revăzut scena, eu o
povestisem doar, iar Toni a înregistrat-o cu o minuţie
fenomenală… dulcea noastră squaw din acel iulie de neuitat…
Îi tremura vocea, i-a tremurat şi mâna apucând paharul cu vin.
Bărbatul de patruzeci şi opt de ani mi-l închipuiam la optsprezece,
ars de vânt, în pantaloni scurţi, undeva pe un munte plin de soare
şi frumuseţe, cu treizeci de ani în urmă: se mai loveau imaginile…
din nefericire cred că nu. Nici numele nu se mai lovea. Numele dat
de un tată după cuplul Abbott şi Costello. Costelo cu un singur l,
să-l caracterizeze ca sens.
– … Toni s-a întors pe 15 august noaptea la Poiana, a
continuat. Ce s-a petrecut în zilele ce au venit? Mai nimic, Lili
telefona serile, Toni se ducea cu maşina la Predeal sau Buşteni. Pe
19 s-a rupt frontul de la Iaşi. Pe 20, mama a cumpărat două
verighete de la Braşov, l-a forţat pe Toni să se ducă să-i dea una
Lilianei. De la Papuşec nu aveam nicio veste, dar aveam încredere
în unchiul meu şi în Lili. Pe 22, Toni s-a dus la Câmpulung. Pe 23,
când toţi ieşiserăm din case, aprinsesem luminile şi chiuiam
fericiţi, după proclamaţia citită la radio, Toni a reuşit să ne cheme
246
la telefon de la Câmpulung.
– E pace, aţi auzit? i-a strigat mama. Când vii, când veniţi aici?
Toni i-a spus că a doua zi şi a închis.
– Doamne, şi-a apucat tâmplele între palme mama, nu trebuia
să-i spun să se întoarcă… drumurile sunt sigure acum?
Pretutindeni sunt nemţi.
– Nu uita că şi el e soldat, i-a spus tata. Cu o maşină se
strecoară mai uşor.
– … De moartea lor am aflat abia pe 25 dimineaţa, a spus încet.
Ne-am dus acolo, nu mai erau decât trupe române. Muriseră chiar
la intrarea în valea Laucăi… unde voise să moară Lili… vă amintiţi
din manuscris? Maşina derapase de pe şosea şi intrase de-a
curmezişul pe pajiştea cu margarete. Era ciuruită de gloanţe, cu
parbrizul spart. Ni s-a spus că Lili a fost omorâtă în maşină –
nemţii, un post de puşcă-mitralieră al trupelor ce se retrăseseră
spre Râşnov, au tras când a apărut maşina. Poate şi Toni a fost
lovit, de asta a derapat maşina. Poate, m-a privit lung, să-i fi venit
chestia aia la ochi. Sau a întors-o el. Un muncitor din gărzi fusese
martor pe partea cealaltă a dâmbului şoselei. Toni s-a dat jos cu
trupul Lilianei în braţe, a fugit spre un brad, s-a adăpostit în dosul
lui. Douăzeci de minute a tras cu pistolul, a avut două pistoale la
el, şi ştiu şi de ce, citind manuscrisul. A doborât cinci inşi. Apoi a
ieşit în faţa bradului, a zvârlit spre nemţii rămaşi revolverele cu
încărcătoarele golite şi şi-a încrucişat braţele la piept, cu spatele
rezemat de brad. Înţelegeţi… a lăsat ochii în jos, să le ascundă
strălucirea, ca şi cum le-ar fi spus: „Nu mai am gloanţe, băieţi.
Jucaţi corect.” L-au ţintuit de brad cu o rafală. Pe Lili am găsit-o în
dosul bradului, lovită în piept. Avea verigheta în deget. Toni
primise pe puţin cincisprezece gloanţe… n-am să-i uit ochii:
deschişi şi un pic miraţi. Căzuse în genunchi, trunchiul bradului îl
păstrase în poziţia aceea, cu capul înclinat pe un umăr. I-am
îngropat pe amândoi în cimitirul cel mic dinspre Pârâul Rece. Asta-
i tot.
Da, aşa şi trebuia să fie totul, m-am gândit. Costelo luase
câinele pe genunchi şi-i mângâia urechile buclate. Căţeaua se lăsa
mângâierii, privindu-mă cu atenţie. Prin fereastra deschisă,
zgomotele bulevardului şi soarele intrau din plin. O pată a jucat
câteva secunde pe fotografia surorii căpitanului, şi mi s-a părut că
fotografia îmi zâmbeşte cu un soi de tristeţe.
– Papuşec a avut o activitate teribilă pe valea Prahovei, a fost
creierul acţiunilor de acolo, sau cel puţin unul din cei care lucrau
247
pe atunci între Ploieşti şi Braşov… bine că n-au pus mâna pe el
decât spre sfârşitul războiului. Câteva luni mai devreme ar fi fost
pierdut.
Mi-a zâmbit.
– Tata îl cunoştea.
M-am uitat la el.
– N-am găsit şi nici n-am înţeles asta în manuscris.
– Erau lucruri pe care Toni n-avea de unde să le afle. Şi poate
nici n-a vrut să le scrie în manuscris. Într-o zi, înainte de a veni el
la noi la Poiana, am dat de tata la Braşov. Vorbea cu Papuşec în
grădina casei lor, cu încă cineva. A fost o întâlnire curioasă, fiindcă
ar fi trebuit să fie la Câmpina, aşa spusese că se duce. Şi nici
Papuşec nu mi-a spus vreodată că l-ar cunoaşte. Mie mi-a spus că
nimeni nu trebuie să ştie c-a fost acolo, nici mama. M-am
conformat dorinţei lui. Pe urmă, l-am mai întâlnit pe tata la
Braşov. Şi Papuşec a fost la noi, când nu era mama acasă. A
rămas cu ochii la mine. Acum înţelegeţi?
– Ce să înţeleg?
A dat din umeri.
– În fond… ce importanţă mai are asta acum? Important este că
amândoi m-au învăţat, aşa cum am mai spus-o, numai lucruri
bune, şi că amândoi credeau în ceva. Asta-i şi sensul vieţii: să crezi
în ceva. În plus, să urăşti numai ce trebuie urât – şi să iubeşti
numai ce trebuie iubit.
M-am ridicat. Nu ştiu de ce, nelămurit, începuse să-mi fie un
pic milă de el… ei, Doamne, trecuseră treizeci de ani. TREIZECI DE
ANI.
– Vă mulţumesc. O să mai vorbim la telefon.
Mi-a întins manuscrisul lăsat pe birou. Înainte de a mi-l
întinde, l-a deschis şi a rămas cu el deschis în mâini. Apoi l-a
închis brusc.
– … Trei copii, a spus cu privirile aţintite în gol. Mă întreb… or
fi toţi la fel de pistruiaţi…?
S-a ridicat şi el. Câinele i-a sărit de pe genunchi, cu un mârâit
contrariat.
– Aţi găsit şi un titlu manuscrisului?
– Aş vrea să-l intitulez: Fluturii albi mor spre sfârşitul verii.
– Este un titlu exact, a spus după o tăcere. Şi Toni, şi Liliana
au fost doi fluturi puri şi frumoşi. Nu dumneavoastră să-mi
mulţumiţi. Eu vă mulţumesc pentru amintirile pe care mi le-aţi
reîmprospătat… mi-au făcut bine, mi-au făcut rău? Nu-mi dau
248
seama. Vocea i s-a frânt. Oricum, în sufletul meu, fluturi de felul
acesta nu mor niciodată.

Iulie 1973

249