30 de ani de libertate în Europa de Est.

Mihail
Gorbaciov, omul care a dărâmat Cortina de Fier

În urmă cu 30 de ani, regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est s-au

prăbuşit. De îndată ce Moscova a dat de înţeles că nu va mai interveni dacă
partidele comuniste vor pierde monopolul, schimbările s-au desfăşurat rapid.
Traumele dictaturii s-au vindecat însă greu. Căderea regimurilor comuniste din
Europa răsăriteană a început la Moscova, în chiar inima puterii sovietice. La
începutul anilor '80, Kremlinul s-a văzut confruntat cu o problemă practică
incredibilă: funcţii-cheie în aparatul de partid şi de stat deveneau vacante la mai
puţin de un an de la precedenta numire.

Înalţii responsabili comunişti rămâneau în funcţie în medie 6 luni

pentru că ... mureau de bătrâneţe. Lipsa unor reguli fireşti de
ascensiune la vârf ajunsese să paralizeze biologic întreg sistemul.
După moartea lui Leonid Brejnev, la 10 noiembrie 1982, înalta
nomenclatură a adus la conducerea URSS pe fostul şef al KGB, Iuri
Andropov, de 68 de ani, în încercarea eşuată de a opri corupţia
generalizată. Dar el a murit după numai 15 luni. Funcţia de secretar
general a fost preluată de Constantin Cernenko, de 73 de ani. Acesta
fusese şeful propagandei în Basarabia între 1948 şi 1956, după care a
fost adus de Brejnev la Moscova pentru aceeaşi funcţie în Comitetul
Central. Cernenko s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice din februarie
1984 până la moartea sa, în martie 1985.

Sistemul sovietic, paralizat de probleme

După trei decese la vârf în trei ani, sistemul sovietic stagna paralizat
în faţa unor probleme imense. Războiul îndelungat din Afganistan,
1
concurenţa militară a administraţiei Reagan care jubila prin
tehnologie avansată şi investiţii masive în apărare, întreţinerea
ocupaţiei sovietice în Europa, din Bulgaria până la Zidul Zidul
Berlinului, toate reclamau costuri uriaşe din partea unei economii
care abia îşi putea întreţine decent cetăţenii. Prăbuşirea preţului
petrolului, baza financiară a Moscovei, a agravat teribil lipsurile.

Armand Goşu, istoric: „După 79, după Afganistan, preţul petrolului scade, ajunge
sub 20 dolari pe baril, Uniunea Sovietică este disperată. Aparatul de partid îşi pune
întrebarea: trebuie să reformăm? Cum reformăm? Ei bine, în acest context se
deschide un culoar politic pentru promovarea lui Mihail Gorbaciov. Era nevoie de
un lider politic cu un alt profil decât Brejnev, Antropov, Cernenko sau alţii de acest
tip. Un profil de lider politic responabil, serios, care poate să discute cu liderii
politici occidentali, foarte important pentru că banii erau în Vest, tehnologia era în
Vest. Şi în acelaşi timp să poată să modernizeze. Să devină liderul unei mişcări
profunde de modernizare a Uniunii Sovietice, grija lor fiind să salveze sistemul
sovietic prin aceste reforme cosmetice”.

Mihail Gorbaciov, un tânăr promițător

Născut în 1931 în regiunea Stavropol din sud-vestul Rusiei, Mihail

Gorbaciov urcase treptat treptele ierarhiei sovietice, de la membru al
Komsomolului la prim-secretar al regiunii în 1970. Dar spre
deosebire de mulţi oameni de aparat, avea studii superioare
consistente: Dreptul la Universitatea din Moscova, apoi Agronomia.
Şef local într-o zonă de staţiuni unde înalta nomenclatură vine la
odihnă şi tratament, Mihail Gorbaciov este remarcat de Mihail
Suslov, ideolog influent, şi de Iuri Andropov, şeful KGB, viitorul
lider al Uniunii Sovietice. Sub acest protectorat, Mihail Gorbaciov în

2
1978 este numit secretar al partidului pe agricultură, iar în 1980,
intră în Biroul Politic, primul cerc al Puterii de la Kremlin.

Traseul ascensiunii sale politice nu a fost unul liniar. Conducera

oficială - adică gerontocraţia vizibilă în frunte cu Brejnev, apoi
succesorii - era dublată de câteva mii de persoane, adevăraţii
decidenţi. Aceştia erau plasaţi în câteva noduri birocratice care se
intersectau cu atribuţiile miniştrilor sau ale şefiilor pe domenii din
partid.

Armand Goșu, istoric: „Era unul pe lângă secretarul general, altul

în sediul Comitetului Central, financiar, propagandă, mai era şi la
Guvern, un alt aparat în cadrul guvernului. Pentru că acest secretariat
general de la secretarul general era în proximitatea puterii se ajungea
la situaţia interesantă cel puţin ca un tânăr de 28-30 de ani care lucra
în acest secretariat general, adică era la 100 de metri pe culoar de
biroul lui Brejnev, să fie mai influent decât ministrul agriculturii din
URSS care era la 5 km, într-o altă clădire şi care nici măcar nu avea
acces la secretarul general”.

Primele măsuri luate de Gorbaciov

Când, la 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov a devenit la 54 de ani

secretarul general al partidului şi liderul Uniunii Sovietice, prima
prioritate a fost să pună în mişcare economia sovietică, dar şi să dea
încredere că ţara, în continuare comunistă, poate evolua. Cu
reputaţia unui om binevoitor care îşi respectă subalternii, alături de
Raisa, eleganta sa soţie, absolventă de filosofie, Gorbaciov a lansat o
serie de concepte reformatoare care au făcut carieră în epocă:
uskarenia - accelerare, glasnost - transparenţă, perestroika -
3
restructurare. El a rămas însă în amintirea ruşilor drept „cel care a
deschis fereastra pentru o adiere de aer proaspăt”.

Nikolai Morozov, jurnalist rus, agenția TASS: Ce s-a întâmplat în

viaţă şi ce au observat oamenii în primul rând asta a fost LIBERTATEA.
Pentru că pentru prima dată în mulţi, mulţi ani de zile se putea vorbi şi
discuta deschis lucruri la mod liber. La ora 4 dimineaţa, încă era
întuneric afară, se făceau cozi la chioşcurile de ziare, nu erau tiraje
îndestulătoare pentru toată lumea. Noi avem o tradiţie cu revistele
literare, aşa-numite reviste groase. Şi acolo erau polemici despre cum
trebuie să se dezvolte ţara, despre cum, în ce direcţie să meargă, cum vor
fi relaţiile înlăuntru ţării, cu străinătatea. şi toată lumea discuta asta”.

Margaret Thatcher remarcă potențialul reformator al

lui Mihail Gorbaciov

Între liderii occidentali, prima care a observat potenţialul reformator

al lui Mihail Gorbaciov a fost premierul britanic, Margaret Thatcher:
„Acesta este un om cu care poţi să lucrezi”, a spus ea partenerilor,
încă înainte ca Gorbaciov să ajungă în fruntea URSS. După primele
reforme şi numeroase contacte, preşedintele american Ronald
Reagan, aflat în partea vestică a Zidului Berlinului, i-a transmis
public liderului de la Kremlin că este momentul ca Europei trebuie
să înceteze.

La sfârşitul anului, cei doi semnau la Washington, tratatul de

eliminare a rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune.

4
În Europa, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat omologii din statele
satelite că nu va mai exista o situaţie similară invadării
Cehoslovaciei în august 1968.

Armand Goșu, istoric: „Pur şi simplu, Uniunea Sovietică nu mai

avea resurse să susţină aceşti sateliţi. Or, Gorbaciov transmite
începând cu 1987 mesaje repetate, cheamă pe ambasadorii ţărilor
socialiste, cehosolovac, polonez, RDG-ist, îi avertizează că URSS va
renunţa la doctrina Brejnev. Or, asta ce însemna? Însemna că dacă în
ţările respective încep mişcări de contestare a regimurilor comuniste,
URSS nu va mai interveni pentru apărarea acelor regimuri cu
armata. Asta e marea revoluţie în politica externă pe care a făcut-o
Mihail Gorbaciov. A renunţat la doctrina Brejnev şi a lăsat ca statele
foste satelite să evolueze după partituri interne”.

A fost momentul în care regimul Jaruzelski din Polonia a ridicat

legea marţială instituită în decembrie 1981 şi i-a graţiat pe liderii
Sindicatului Liber Solidaritatea. Cu excepţia Germaniei de Est şi a
României, conduse de lideri stalinişti, în tot spaţiul estic au răsărit şi
s-au consolidat mişcări civice.

Nikolai Morozov, jurnalist rus, agenția TASS: Au început să se

formeze organizaţii, asociaţii, ceea ce era imposibil încă acum 3-4
ani. Oamenii au prins foarte repede libertatea asta şi au început să se
folosească de ea. Acesta de fapt e meritul lui Gorbaciov pentru că el
a simţit asta şi a avut şi curaj să dea drumul la toate acestea.

5
România menține totalitarismul

Pentru România oficială, libertatea nu exista. Cenzura, controlul,

suprimarea oricărei opoziţii erau priorităţi de stat la fel ca în anii '50.
La ultima întâlnire a liderilor din Tratatul de la Varşovia, Nicolae
Ceauşescu a cerut pedepsirea Poloniei pentru reformele pe care le
promova. La Bucureşti i-a răspuns lui Mihail Gorbaciov că
Republica Socialistă România a făcut deja reformele pe care acesta
le sugera.

Ultima vizită oficială a dictatorului român în Europa a fost la Erich

Honecker, liderul de mână forte din Berlinul de Est. Dar când la 17
octombrie, Honecker a cerut reprimarea manifestanţilor de la
Leipzig, şefii politici şi cei ai forţelor de ordine l-au refuzat şi l-au
înlocuit. În România, şefii partidului, şefii armatei şi ai Securităţii au
executat fără să clipească cererea lui Nicolae Ceauşescu ca
demonstranţii să fie dispersaţi cu muniţie de război la Timişoara şi
Bucureşti.