RENAŞTEREA ŞI REFORMA

ANDREI OŢETEA

Andrei Oţetea (1894-1977) a fost una din marile personalităţi ale istoriografiei şi
învăţământului universitar din România. După susţinerea doctoratului în litere la Sorbona (1926) cu
lucrarea Francesco Guicciardini – viaţa publică şi gândirea politică1, a ocupat succesiv posturile de
conferenţiar, doctor docent şi profesor la Universitatea din Iaşi, apoi la Bucureşti, devenind mai
târziu director al Institutului de Istorie ˝Nicolae Iorga˝ (1956-1970). În opera istorică a lui Andrei
Oţetea (devenit membru al Academiei Române, din 1955) se pot distinge câteva direcţii
fundamentale de cercetare: Renaşterea, problema orientală (Contribuţii la problema Orientului,
1930), revoluţia din 1821 (Tudor Vladimirescu, 1945).
Problematica Renaşterii a fost dezbătută pentru prima dată în volumul Renaşterea şi
Reforma publicat în anul 1941 (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă), apoi în
Renaşterea (1964, Bucureşti, Editura Ştiinţifică). Lucrarea de faţă nu este doar o simplă reeditare a
volumului din 1941, ci o prelungire şi amplificare a primului volum, o re-interpretare a concepţiei
tradiţionale a perioadei de avânt social şi economic a Renaşterii, nuanţată însă de condiţiile
regimului socio-economic şi mai ales politic existent. După părerea lui Camil Mureşanu, ediţia de
faţă a lucrării ˝îşi îngăduie exerciţiul inedit al unei fundamentări materialiste, aşezate în sfera
economicului, a unui proces spiritual-cultural; [...] o lărgire a conceptelor de Renaştere şi Reformă,
integrându-le în fenomene politice; [...] o lucrare gândită unitar, sub semnul unei nedeplin
mărturisite aderenţe la depăşirea ecletismului conceptual, predominant în istoriografia română de
până atunci. Se anunţa o nouă orientare a ei, din nefericire silită ulterior a se acomoda schemelor
procustiene chemate a executa comenzi preconcepute˝2.
Aceste inserţii de natură politică sunt calificate de autor ca fiind ˝rezultatul cercetărilor din
ultimul sfert de veac care a schimbat radical poziţia problemei Renaşterii˝ 3. În acest sens, secolele
XIV-XVI nu mai apar ca una din cele mai strălucitoare perioade din istoria culturii, ˝generată de
redeşteptarea la viaţă, după întunecimea pe care concepţia despre om şi lume a Evului Mediu o
impusese gândirii omeneşti˝4, ci ca ˝o epocă de contracţiune şi de stagnare, care a atins mai grav
cele două clase dominante ale evului mediu, nobilimea şi clerul˝ 5. Autorul argumentează aceasta cu
principiile ideologiei marxiste, care vede în secolele XIV-XVI ˝o criză a regimului feudal însuşi˝,
1
Teza de doctorat este edificatoare pentru înțelegerea ambianței spirituale a Renașterii și a umanismului.

2
Extras dintr-un discurs de recepție cu tema Istorie și cunoaștere, din 23 noiembrie 2001 în aula Academiei
Române, susținut de acad. Camil Mureșanu (www.acad.ro/com2001/pag_com01_2311.htm).

3
Oțetea Andrei, Renașterea și Reforma, 1968, București, Editura Științifică, pag. 11.
1
favorizând ˝absorbţiunea Renaşterii în evul mediu˝6. Văzută astfel prin prisma evului mediu
(˝pentru a nega nu numai importanţa, dar chiar şi existenţa Renaşterii, unii istorici au descoperit în
evul mediu toate trăsăturile caracteristice ale Renaşterii; alţii au scos în evidenţă elementele
medievale din Renaştere˝7) şi lipsită de semnificaţia originală, autorului nu-i rămâne decât să
combată aceste puncte de vedere, pornind chiar de la acestea şi aducând în discuţie revoluţia
ştiinţifică corespunzătoare fiecărui moment istoric – singurul argument capabil să dovedească
progresul noii perioade.
Pornind de la premisa că ˝istoriografia marxistă identifică Renaşterea cu perioada de
destrămare a feudalismului şi de apariţie a capitalismului˝ 8, autorul analizează fiecare aspect al
acesteia, punând accent pe noile relaţii de producţie (capitaliste), dar scoţând în evidenţă cu ajutorul
lor ˝spiritul de iniţiativă, realist şi practic, care deosebeşte omul modern de omul medieval˝ 9, negând
pentru început descoperirea antichităţii clasice. În schimb, punctul de plecare în dezbaterea tuturor
aspectelor noii orânduiri este umanismul florentin, pe care autorul ştim că îl stăpâneşte foarte bine
(datorită tezei de doctorat); acesta ˝se ridicase deja contra dogmei păcatului originar şi contra
doctrinei care făcea din viaţa pământească «o vale a plângerii»˝ 10. Treptat, este recunoscută
revoluţia intelectuală, concepţia despre ştiinţă, care a încetat să mai fie un tezaur de cunoştinţe
revelat o dată pentru totdeauna, pentru a deveni cunoaşterea activă dobândită prin studiul omului şi
naturii.
Capitolul I – Problema Renaşterii aduce în discuţie noţiunea de Renaştere, pornind de la
sintagma lui Jules Michelet: descoperirea lumii, descoperirea omului. Termenul a fost apoi adoptat
de istoricul elveţian Jacob Burckhardt (Cultura Renaşterii în Italia, 1860), acesta explicând geneza
Renaşterii prin îmbinarea ˝geniului poporului italian cu spiritul antic˝11, descoperind astfel

4
Ștefănescu Ioana, O istorie a muzicii universale, vol. I (De la Orfeu la Bach), 1995, București, Editura
Fundației Culturale Române, pag. 75.

5
Oțetea Andrei, pag. 11.

6
Idem, pag. 11.

7
Idem, pag. 15.

8
Idem, pag. 16.

9
Idem, pag. 16.

10
Idem, pag. 17.

11
Idem, pag. 24.
2
specificul acestei epoci – individualismul (care deosebeşte omul modern de tipul medieval, cel care
nu se putea afirma decât în cadrul unei colectivităţi). Concluzionând, autorul afirmă faptul că
individualismul, setea de viaţă, cunoaştere, libertate, adevăr, se află de fapt în ideologia marxistă,
întrucât numai factorul economic (cuceririle tehnice) determină trecerea de la feudalism la
capitalism. Acesta nu exercită o acţiune directă asupra literaturii şi artei, ci străbate întreg regimul
politic şi social, fiind înlesnit de cuceririle coloniale, descoperirile geografice, răspândirea ideilor
prin intermediul tiparului, formându-se ˝o nouă clasă de oameni energici, întreprinzători şi fără
scrupule˝12.
Pentru a clarifica şi detalia acest fenomen al destrămării feudalismului şi apariţiei
capitalismului, autorul organizează conţinutul ulterior al lucrării în următoarele capitole:

 Capitolul al II-lea – Renaşterea economică. Începuturile capitalismului, în cadrul

căruia se face o prezentare a factorilor care au dat naştere orânduirii capitaliste, a
perfecţionării industriei prin diviziunea muncii şi printr-o serie de invenţii tehnice;
are loc emanciparea ţăranilor (sec. XI-XIV), apariţia bancherilor, realizându-se astfel
tranzacţii financiare pe scară largă şi formându-se astfel spiritul capitalist (asociat cu
setea de câştig);
 Capitolul al III-lea – Descoperirile geografice şi începutul expansiunii europene
prezintă efectul pe care l-au avut expediţiile geografice (care culminează cu
descoperirea Americii) şi lărgirea considerabilă a domeniului comercial.

 Capitolele IV, V – Formarea statelor moderne şi Formarea sistemului politic

european tratează problema sfărâmării puterii nobilimii feudale şi supunerii tuturor
oamenilor faţă de un rege. Este prezentat procesul naşterii statului modern care pune
capăt anarhiei feudale şi care favorizează dezvoltarea economiei naţionale.

 Capitolele VI, VII – Renaşterea intelectuală. Umanismul şi Umanismul în restul

Europei prezintă modul de constituire al unui nou ideal de cultură – glorificarea
vieţii prezente prin două modalităţi: încrederea în valoarea naturii şi în puterea
raţiunii, şi studiul antichităţii clasice – unic izvor din care trebuie să se inspire orice
sistem de educaţie. Înlocuind autoritatea Bibliei cu autoritatea antichităţii clasice,
artele şi ştiinţele antice devin expresia clasică a culturii umane.

 Capitolul al VIII-lea – Reforma îşi are originea în contradicţia dintre suveranitatea

statului modern şi sistemul de privilegii al bisericii, manifestându-se în toate ţările

12
Idem, pag. 38.
3
 catolice (biserica având încă o structură feudală, neconformă cu spiritul epocii). Pe
de o parte, este precizată tendinţa oamenilor de rând de a elimina orice urmă de
orânduire feudală şi de a institui ˝«împărăţia lui Dumnezeu», prin care ei înţelegeau
egalitatea socială, nu dincolo de mormânt, ci aici pe pământ˝ 13. Pe de altă parte,
conform contextului politic în funcţie de care a fost ˝actualizată˝ lucrarea de faţă,
autorul oferă şi o altă explicaţie în ceea ce priveşte originea Reformei: ˝starea de
spirit a poporului, care se caracteriza atunci printr-o sete de evlavie, de cunoaştere a
Bibliei, de potolire a conştiinţei păcatului˝14. În aceste context, Reforma constituie
răspunsul religios la acest sentiment al deznădejdii. Însăşi expresia Dies irae, dies
illa concentrează sentimentul dezolării totale a omului în faţa judecătorului suprem.
Datorită scăderii caracterului sacru al preoţilor, demarcaţia dintre laic şi religios
începe să se şteargă; ˝ideea sacerdoţiului universal e în aer înainte de a fi proclamată
de Luther şi de Calvin˝15. Izbăvirea prin credinţă (eliminând toate practicile şi
ceremoniile necuprinse în Evanghelie – procesiuni, posturi, pelerinaje, celibat, etc.)
devine fundamentul protestantismului.

 Capitolele IX, X – Renaşterea artistică. Arhitectura şi Sculptura. Pictura. În

domeniul artelor, contrastul dintre Evul Mediu şi Renaştere este cu mult mai izbitor
decât în domeniile mai sus amintite. Pătrunzând în locuinţa privată (nu numai în
palate sau biserici), arta devine profană, mult mai realistă.

Reînnoirea în artă constă în combaterea teocraţiei medievale şi întoarcerea

spre clasici. În pictură, inovaţia Renaşterii este realizarea dimensiunii a treia:
volumul, spaţiul, distanţa, perspectiva – plasticitatea obiectelor şi a corpului
omenesc, corespondent al gradului de maturitate pe care gândirea laică îl atinsese în
umanism.
Perspectiva istorică a definirii şi caracterizării Renaşterii este foarte bine surprinsă în
literatura românească, contribuţia notabilă a lui Andrei Oţetea dovedind aceasta, alături de alte
titluri – la fel de afectate de raţiunile istorice cunoscute, de compromisurile cu ideologia comunistă:
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor (1971, Bucureşti, Editura
Albatros), Alexandru Balaci, monografiile Petrarca (1968, Bucureşti, Editura Tineretului), Dante

13
Idem, pag. 253.

14
Idem, pag. 253.

15
Idem, pag. 255.
4
(1966) şi Machiavelli (1969), George Lăzărescu cu o altă monografie Petrarca (1975, Bucureşti,
Editura Albatros).
Dintr-o epocă nemarcată de comunism menţionăm C. Antoniade, Figuri din Cinquecento
(1939, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură), P.P. Negulescu, Filosofia Renaşterii (1945),
Alexandru Marcu, Valoarea artei în Renaştere (1943, Bucureşti, Casa Şcoalelor), iar din titlurile
mai recente – Titus Raveica, Istoria filosofiei moderne. Renaşterea (2002, Iaşi, Institutul European),
Mircea Florian, Filosofia Renaşterii (2003, Cluj, Editura Grinta).