Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teorii Ale Invatarii Referat La Psiholog
Teorii Ale Invatarii Referat La Psiholog
MODUL PSIHOPEDAGOGIC
NIVEL I EXTERN
ASISTENȚĂ SOCIALĂ
CARACTERUL COMPLEX AL
ÎNVĂȚĂRII
TEORII ALE ÎNVĂȚĂRII
SPÎNU ANA-MARIA
NIVEL I
EXTERN
2013
1
Introducere
2
Teorii ale învățării și aplicarea lor
• Legea exerciţiului sugerează că tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte lent o dată cu
repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii scade dacă într-un interval mai mare de
timp nu mai apare asocierea celor două componente (situaţie şi răspuns).
• Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte dacă asocierea este
urmată de o stare satisfăcătoare şi scade, dacă asocierea este urmată de o stare nesatisfăcătoare.
Aplicaţii educaţionale imediate ale legilor învăţării asociative:
- utilizarea repetiţiei ca bază a creşterii tăriei asocierilor dintre stimul şi răspuns
- utilizarea întăririlor
3
învăţării realizându-se din exterior: profesor, context, iar modalitatea instrucţională predominantă
este predarea directă.
4
Conform teoriei procesării informaţionale, procesul de învăţare se referă la receptarea
informaţiei din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria
de scurtă durata în memoria de lungă durată. Aceste două procese: atenţia şi utilizarea strategiilor
constituie mecanismul fundamental al învăţării în teoria procesării informaţiei.
Capacităţile atenţionale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii devenind nişte
procesori de informaţie mai eficienţi. Aceste abilităţi îi ajută să depăşească limitările impuse de
registrul senzorial şi memoria de scurtă durată, astfel încât achiziţia cunoştinţelor (declarative,
procedurale şi strategice) se realizează mai rapid şi mai eficient (Byrnes, 2001).
5
b)co- construcţia cunoştintelor (internalizarea -având la bază teoria lui Vagotsky). Funcţionarea
cognitivă individuală nu este doar derivată din interacţiunea socială, ci este un produs al acestei
interacţiuni:
• dezvoltarea individuală şi funcţionarea mentală superioară îşi au originea în interacţiunile
sociale. Participarea la activităţi comune de rezolvare de probleme duce la internalizarea efectelor
activităţii comune astfel încât persoana acumulează noi strategii şi cunoştinţe despre lume şi
cultură. În acest sens interacţiunile productive sunt cele care orientează instrucţia spre nivelul de
ZPD (Vagotsky, 1978).
• Funcţionarea atât în plan social cât şi individual este mediată de simboluri (semne, limba,
mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care facilitează co-construcţia cunoştințelor
şi în acelaşi timp sunt mijloace internalizate care vor sta la baza activităţilor individuale ulterioare
de rezolvare de probleme.
• Înţelegerea relaţiei complexe dintre aspectele individuale şi cele sociale trebuie privită din
perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antropologică, ontogenetică şi
microgenetică).
• Dependenţa învăţării de contextul sociocultural în care se desfaşoară, separarea individului de
influenţele sociale este imposibilă. În acest sens şcoala trebuie privită ca un sistem cultural, iar
şcolarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), în care elevii şi profesorii construiesc şi îşi
internalizează cultura şcolii (Matusov, 1997).
Constructivismul este înţeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor (cel care învaţă)
experimentează, învaţă, fiind concentrat pe construirea unor artefacte într-un mediu social.
Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat prin crearea de
experienţe care vor fi foarte utile pentru procesul de învăţare pornind de la punctul de vedere al
receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere şi evaluarea informaţiei pe care
educatorul crede ca receptorii trebuie să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea şi profesor şi elev. Un profesor în
acest mediu este doar un element de influenţă şi joacă rolul unui model şi nivel de cultură,
conectând cu alţii într-un mod personal care se adresează necesităţilor acestora de a învăţa,
moderând discuţiile şi activităţile într-un mod care conduce studenţii către obiectivele de învăţare
ale clasei.
Constructivismul social este un termen ce defineşte o vedere particulară a educaţiei.
• Conceperea şcolilor sub forma unor comunităţi de învăţare (Brown, Campione, 1994), în
care responsabilitatea pentru învăţare este individuală, dar ea se realizează practic prin participare
la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacţiune, negociere şi colaborare (Billet, 1995).
• Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influenţa socială, spre deosebire de
evaluarea tradiţională care încercă să reducă la minim, prin practicile utilizate, contribuţia socială
la determinarea produselor învăţării.
Constructivismul susţine ca învăţatul este „în mod special de succes” când se construieşte ceva
din experienţa altora. Acesta poate fi orice, de la o propoziţie vorbită, sau un mesaj pe internet,
până la lucruri mai complexe precum un tablou, o casă sau un pachet software.
Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup social, construind
lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură de lucruri comune ce au înţelesuri
6
comune. Când cineva este absorbit în cadrul unei astfel de culturi, acest cineva învaţă mereu de
cum să fie parte a acestei culturi, la mai multe nivele.
În şcoală, punctul de vedere constructivist asupra învăţării stă la baza unor tehnici de
predare diferite de cele tradiţionale.
În general, această abordare înseamnă încurajarea elevilor pentru utilizarea unor tehnici
active (experimente, rezolvarea unor probleme întâlnite în viaţă de zi cu zi) care să conducă la
crearea de noi cunoştinţe.
Aceste cunoştinţe vor fi supuse unui proces de reflecţie individuală dar şi discuţiilor
colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în realizarea sarcinilor şi în
înţelegerea sensurilor.
Profesorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor referitoare la temele
studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează acestor concepţii şi încearcă să construiască
noile cunoştinţe pe baza lor.
Final deschis
În această lucrare am prezentat succinct câteva teorii ale învățării care nu sunt exhaustive.
Cert este că învățarea are un caracter complex, este un proces care de-a lungul anilor a suferit
modificări și reforme în sensul îmbunătățirii sale, în dorința de a accesibiliza elevilor cunoștințele
necesare unui bun start în viață și o bună fundamentare profesională.
Pe baza experienței și evaluării rezultatelor în materie de calitate a învățării probabil că în viitor
se vor naște noi teorii și se vor propune noi metodologii de predare – învățare – evaluare care să
creeze performanță.
7
BIBLIOGRAFIE:
1. Giddens, Anthony – Sociologie – Editura BIC ALL, București, 2001
2. Buzdugan, Tiberiu – Psihologia pe înțelesul tuturor – Editura Didactică și Pedagogică,
R.A., București, 1999
3. Pintilie, Mariana – Metode Moderne de Învățare-Predare în învățământul preuniversitar –
Editura Facil, Cluj-Napoca, 2000
4. Scheau, Ioan – Gândirea critică – Metode active de predare-învățare – Editura Dacia
Educațional, Cluj-Napoca, 2004