PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(2ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Atestarea provenienţei copiilor.

2. Obiectivele:
 să reproducă noţiune de filiaţie;
 să explice importanţa atestării provenienţei copilului;
 să identifice modalităţile de stabilire a filiaţiei faţă de mamă;
 să stabilească modalitatea de recunoaştere a paternităţii;
 să elucideze stabilirea paternităţii în instanţa de judecată;
 să identifice cazurile de imposibilitate juridică a contestării
paternităţii sau maternităţii.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014,
2. Cebotari A. Aspecte generale cu privire la stabilirea și
contestarea paternității.în Studii juridice în onoarea
prof.univ.dr. Gheorghe CHIBAC, Chișinău,CEP USM,2013,
p119-140.
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Pînzari V.,Dreptul familiei. Bucureşti; Universul juridic, 2015,
p.299-392;
5. Florian E. Dreptul familiei. – Cluj-Napoca. Lumina lex, 2003,
pag. 3-24;
6. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 ;
7. Lupaşcu D.,Crăciunescu C.M. Dreptul Familiei, ed. a II-a
amendată şi actualizată.—Bucureşti, Universul juridic, 2012.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind filiaţia;
 Stabilirea filiaţiei faţă de mama;
 Recunoaşterea benevolă a paternităţii;
 Stabilirea paternităţii şi a faptului recunoaşterii paternităţii in instanţa de judecată;
 Contestarea paternităţii şi a maternităţii;
 Înregistrarea naşterii copiilor născuţi cu aplicarea metodelor de procreare medical
asistate;
 Efectele juridice ale filiaţiei.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Problemele reproducerii umane asistată medical;
 Contractul privind mama de substituţie reglementat în legislaţia
unor state.
1
 Relaţiile juridice dintre părinţi şi copii

Capitolul VIII. Atestarea provenienţei copiilor

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă. § 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată.

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă

Un eveniment important în viaţa fiecărei familii este naşterea copilului. Relaţiile care se
stabilesc între bărbat, femee şi copilul născut de ea sînt foarte complexe, dar inevitabil este prezent
caracterul care ţine de drept, ceea ce duce la guvernarea legislativă asupra acestor relaţii.
Conform art. 46 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor
rezultă din provenienţa copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Provenienţa copiilor de la anumiţi
părinţi se numeşte filiaţie. Filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii
lui. Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar cea faţă de tată se numeşte paternitate.
Filiaţia faţă de mamă reprezintă legătura de descendenţă rezultată din faptul naşterii copilului
de către femeia care este considerată mama acestuia. Aceasta înseamnă că temeiul filiaţiei faţă de
mamă îl constituie simplul fapt al naşterii copilului.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă este un drept fundamental al mamei şi copilului realizat
imediat după naşterea copilului fără nici o discriminare bazată pe împrejurarea că mama este
căsătorită ori celibatară.
Acest principiu este de ordine publică, întrucît priveşte însăşi starea civilă a persoanei, astfel
încât, chiar în absenţa unui text de lege, trebuie să se admită că orice convenţie care ar avea ca
obiect stabilirea maternităţii copilului faţă de o altă femeie decât aceea care l-a născut, este
lovită de nulitate absolută. Desigur, dreptul nu poate face abstracţie de ultimele progrese în
materia procreaţiei asistate medical, care permit să fie folosită aşa-numita „maternitate de
substituţie”, prin fecundarea unei femei – „mama de substituţie” sau „surogată” – recurgând la
2
 tehnicile de procreaţie artificială. În astfel de cazuri trebuie să se ţină seama de anumite principii
fundamentale, precum:
– orice convenţie sau acord între „mama de substituţie” şi persoana sau cuplul
pentru care se va naşte copilul nu poate fi invocat în drept ca izvor de obligaţii;
– „mama de substituţie” nu poate primi nici un fel de foloase sau avantaje
materiale de pe urma intervenţiei;
– „mama de substituţie” poate să opteze la naşterea copilului să-l păstreze.
Ar rezulta că, în toate cazurile, chiar în condiţiile progresului biologic şi medical, din punct de
vedere juridic, la data naşterii copilului filiaţia faţă de mamă se bazează pe faptul naşterii, orice
înţelegere prealabilă naşterii copilului neputînd afecta aplicabilitatea acestui principiu. Dreptul
poate însă să reglementeze că, ulterior naşterii copilului să se treacă de la „maternitatea
biologică” la „maternitatea juridică”, de exemplu, prin adopţie sau printr-o altă operaţiune
juridică, astfel încât să se transfere filiaţia de la „mama de substituţie” la „mama substituită”.
Conform art. 22 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă, la declararea naşterii copilului
născut în urma implantării embrionului unei alte femei, soţii vor depune, împreună cu actul
medical constatator al naşterii, şi actul eliberat de unitatea sanitară din care să rezulte acordul
lăuzei (femeia care a născut) pentru înscrierea lor în calitate de părinţi.
Dovada maternităţii presupune stabilirea, în condiţiile legii, a două elemente distincte:
– împrejurarea că femeia indicată drept mama copilului a născut;
– identitatea copilului născut cu cel despre a cărei filiaţie este vorba.
Filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin actul medical constatator al naşterii, eliberat de
unitatea sanitară în care a avut loc naşterea. Deşi actul medical constatator al naşterii este
documentul de bază în temeiul căruia se stabileşte filiaţia faţă de mamă, sunt situaţii în care acest
act medical lipseşte. Dovada filiaţiei faţă de mamă în acest caz se face în baza certificatului
medical de naştere eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a asistat naşterea sau la care
s-a adresat mama după naştere (cînd naşterea s-a produs în afara unităţii sanitare) ori de un medic
privat care a asistat naşterea.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se efectuează prin înregistrarea naşterii copilului, pe baza
declaraţiei de naştere depusă la organul de stare civilă în a cărei rază teritorială s-a produs naşterea
sau îşi au domiciliul părinţii copilului (art. 21
alin. 1 Legea privind actele de stare civilă). Declaraţia de naştere a copilului o pot face:
– părinţii sau unul dintre ei;
– rudele părinţilor;
– persoana împuternicită de părinţi;
– administraţia unităţii sanitare în care s-a produs naşterea sau în care se află
copilul;
– autoritatea tutelară;
– alte persoane care dispun de actele şi informaţiile necesare.
3
 Declararea naşterii trebuie făcută în termenul prevăzut de lege, respectiv cel mult 3 luni pentru
copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut mort. Dacă copilul născut viu a decedat în
prima săptămână după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberându-se numai
certificatul de deces.
Dacă aceste termene nu au fost respectate, legea reglementează două situaţii:
– cînd declaraţia este făcută înăuntrul unui termen de un an de la naşterea
copilului, întocmirea actului de naştere se face de către oficiul stare civilă cu acordul
şefului acestuia;
– cînd declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la naşterea copilului,
întocmirea actului corespunzător se face la oficiul stare civilă pe baza avizului, privind
înregistrarea tardivă a naşterii copilului, fiind cercetate cauzele încălcării termenelor
stabilite şi exceptată o eventuală dublare a înregistrării naşterii respective.
În caz de necesitate, oficiul stare civilă solicită poliţiei verificările corespunzătoare, precum şi
avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul copilului a cărui naştere urmează a fi înregistrată
(art. 26 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).
Prin urmare, filiaţia faţă de mamă se poate stabili o dată cu înregistrarea naşterii copilului,
indiferent de aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistrare tardivă.85
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se poate face prin recunoaştere în două cazuri:
– naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Recunoaşterea se
poate face în toate situaţiile în care naşterea nu a fost înregistrată, afară de cazul în care
lipsa înregistrării se datorează omisiunii funcţionarului de stare civilă. Într-adevăr, în
această ipoteză, dat fiind că, deşi s-a făcut declaraţia de naştere potrivit legii şi au fost
depuse actele necesare înregistrării naşterii, din vina funcţionarului de stare civilă naşterea
nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului de naştere;
– copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Este vorba de
copilul găsit şi de copilul abandonat de mamă la spital, cînd nu a fost stabilită identitatea
mamei şi înregistrarea se face potrivit legii.
Aici apar situaţii în care se pot pune probleme practice privind posibilitatea mamei de a
recunoaşte copilul86. Astfel, copilul are certificat de naştere în care este stabilită filiaţia faţă de
mamă, dar aceasta îl părăseşte şi reţine certificatul de naştere, ulterior copilul fiind înregistrat ca
născut din părinţi necunoscuţi. Dacă, după o perioadă de timp, mama copilului reapare şi prezintă
certificatul de naştere, nu se mai pune problema unei recunoaşteri, deoarece filiaţia faţă de mamă
este legal stabilită, astfel încât actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din părinţi
necunoscuţi se va anula, prin menţiune despre aceasta pe actul respectiv.

85
Avram M. Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 38.
86
Popescu T. R. Dreptul familiei. Tratat. Vol. I. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 405.
4
 Soluţia este aceeaşi şi în ipoteza în care copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut
din părinţi necunoscuţi, dar mai înainte ca mama să prezinte certificatul de naştere. Adopţia însă
rămâne valabil încheiată.
Tot astfel, dacă copilul a fost între timp recunoscut de o altă femeie decât mama lui, nu se mai
pune problema recunoaşterii şi se va anula actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din
părinţi necunoscuţi şi pe care s-a făcut înscrierea despre recunoaştere.
Din analiza acestor situaţii, rezultă că, practic, problema recunoaşterii se pune în cazurile în
care copilul este găsit şi înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi, fără ca naşterea lui să fi fost în
prealabil, înregistrată potrivit legii, prin completarea rubricii privind numele mamei.
În sfârşit, s-a pus problema dacă poate fi recunoscută de către mamă copilul care şi-a stabilit
filiaţia mai întâi faţă de tată. Este adevărat că, în acest caz, condiţia prevăzută de art. 25 alin. 5 din
Legea privind actele de stare civilă pare că nu mai este îndeplinită, din moment ce copilul nu mai
este înregistrat ca născut „din părinţi necunoscuţi” , ci doar mama este necunoscută.
Codul familiei permite ca filiaţia copilului să fie stabilită mai întâi în baza declaraţiei tatălui,
în cazurile cînd mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori cînd nu i se
cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti.
Dacă într-o asemenea situaţie filiaţia faţă de mamă poate fi stabilită printr-o hotărâre
judecătorească, ar trebui să admitem şi că este posibilă recunoaşterea. Faptul că art. 25 alin.5 din
Legea privind actele de stare civilă prevede rubrica „părinţii necunoscuţi”, nu înseamnă că nu poate
fi necunoscută numai mama.
Prin urmare, mama poate recunoaşte un copil după ce s-a stabilit mai întâi paternitatea faţă de
el.
Dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti în cazul lipsei:
– actului medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitară în care a
avut loc naşterea;
– certificatul medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de
medicul care a asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere, ori de un medic
privat care a asistat naşterea. Acţiunea în justiţie se introduce numai dacă nu există o altă
posibilitate de a proba filiaţia faţă de mamă. Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar
putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naştere ori dacă sunt
îndeplinite condiţiile pentru a se face înregistrarea tardivă a naşterii, se va recurge la
procedura prevăzută de Legea privind actele de stare civilă.
Dacă copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi, ori nu s-a înregistrat
naşterea copilului din alte cauze decât omisiunea funcţionarului de stare civilă şi există refuzul

5
organelor de stare civilă privind înregistrarea, se poate porni acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de
mamă.87
În instanţa de judecată dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face cu orice mijloace de probă,
respectiv înscrisuri, martori şi prezumţii. Un rol deosebit, în prezent, îl are expertiza medico-
legală a filiaţiei, ca formă a expertizei judiciare. Prin hotărârea instanţei de judecată se stabileşte
faptul naşterii copilului de către o femeie concretă şi aceasta serveşte temei pentru întocmirea
actului de naştere de către oficiul de stare civilă. În baza actului de stare civilă se eliberează
certificatul de naştere al copilului. Fiind un act autentic, actul de naştere şi, respectiv, certificatul
de naştere face dovadă a provenienţei copilului de la femeia concretă pînă la dovada contrară.

§ 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată

Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care e considerat, în
condiţiile legii, tatăl acestuia. Stabilirea paternităţii este în legătură directă cu starea civilă a
mamei care a născut copilul, adică este ea oare căsătorită sau nu.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate. Conform art. 47
alin. 3 Codul Familiei, copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea se
stabileşte în baza certificatului de căsătorie a mamei copilului cu soţul ei. Alte acte nu sunt necesare
pentru dovada paternităţii. Această regulă este valabilă şi în cazul cînd copilul s-a născut în timp de
300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului
mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul.
În conformitate cu art. 23 din Legea privind actele de stare civilă, tatăl şi mama copilului care
sunt căsătoriţi între ei se înscriu în calitate de părinţi la cererea oricăruia dintre ei. Desigur, în afară
de cerere este necesar să fie prezentate actul medical constatator al naşterii copilului, documentele
de identitate ale părinţilor şi certificatul de căsătorie al părinţilor.
Codul Familiei admite aplicarea prezumţiei de paternitate care îşi găseşte fundamentul în
principiul ocrotirii interesului copilului şi al familiei. Chiar dacă admitem că soţul mamei nu este
tatăl copilului, faptul încheierii căsătoriei posterior concepţiei copilului, de către bărbatul care a
cunoscut sarcina viitoarei soţii, este considerat de legiuitor şi asimilat în acelaşi timp cu o
recunoaştere tacită a paternităţii copilului. Rezultă că, în dreptul nostru, prezumţia de paternitate
este acel mijloc legal de stabilire a filiaţiei faţă de tată care indică drept tată pe soţul mamei din
căsătoria în timpul căreia copilul a fost conceput sau născut.
Prezumţia de paternitate a soţului sau a fostului soţ (este cazul divorţului, nulităţii căsătoriei
sau decesului soţului) poate fi înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi) depusă personal la
oficiul de stare civilă. Dacă unul dintre soţi nu se poate prezenta la oficiul de stare civilă, art. 47
alin. 4 Codul Familiei prevede că declaraţia privind înlăturarea prezumţiei de paternitate se
autentifică notarial şi se expediază la organul de stare civilă.
87
Bacaci Al., Dumitrachi V., Hagianu C. Dreptul familiei. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 231.
6
 Filiaţia faţă de tată a copilului născut din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaşterea
benevolă sau prin acţiunea în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

2.1. Recunoaşterea benevolă a paternităţii

Articolul 47 alin. 5 Codul Familiei prevede că paternitatea copilului născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului,
depusă la organul de stare civilă.
Declaraţia comună a părinţilor în vederea stabilirii paternităţii nu înseamnă că mama îşi
exprimă şi ea voinţa, ea doar îşi dă acordul ca bărbatul dat să fie recunoscut drept tatăl copilului
născut de ea şi cu care ea se află deja în raporturi juridice.
Recunoaşterea paternităţii poate avea loc şi fără acordul mamei copilului, dar numai în cazurile
expres prevăzute de lege, şi anume:
– decesul mamei;
– recunoaşterea ei de către instanţa judecătorească ca fiind incapabilă;
– nu se cunoaşte locul aflării ei;
– mama a fost decăzută din drepturile părinteşti în baza unei hotărâri a instanţei
judecătoreşti.
Recunoaşterea de paternitate în cazurile enumerate se face în baza declaraţiei tatălui cu acordul

scris al autorităţii tutelare. Recunoaşterea de paternitate este actul prin care un bărbat declară că

un anumit copil este al său. Autoritatea tutelară înainte de a-şi da acordul sau refuzul pentru

stabilirea paternităţii urmează să efectueze un control în vederea concretizării chipului moral al

persoanei în cauză şi a legăturii biologice posibile dintre el şi copil. Se iau în vedere datele

privind concubinajul mamei copilului cu presupusul tată, diferite date medicale din care reiese

legătura lui cu copilul, fotografii comune, scrisori etc. Dacă autoritatea tutelară refuză de a-şi da

acordul pentru stabilirea paternităţii, bărbatul se poate adresa în instanţa judecătorească (art. 47

alin. 6 Codul Familiei).

În practică pot să apară situaţii în care un bărbat să facă recunoaşterea unui copil din căsătorie.
Această recunoaştere nu are nici un efect dacă nu este înlăturată prezumţia de paternitate a soţului
mamei. Dacă prezumţia de paternitate este înlăturată conform prevederilor legale, copilul devine din
afara căsătoriei cu paternitatea stabilită faţă de bărbatul care l-a recunoscut.
Poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei, inclusiv şi copilul major. În lipsa
unui text expres în Codul Familiei, putem deduce că recunoaşterea paternităţii faţă de un copil

7
major se poate face doar cu acordul acestuia (art. 69 alin. 2 lit. „d” din Legea privind actele de stare
civilă).
De regulă, este recunoscut copilul care s-a născut. Conform art. 47 alin. 7 Codul Familiei, se
admite că poate fi recunoscut şi copilul conceput, dar încă nenăscut. În acest scop, mama şi tatăl
copilului depun o declaraţie comună privind paternitatea la oficiul de stare civilă până la naşterea
copilului. Aceasta se aplică în cazurile cînd viitorii părinţi presupun că depunerea declaraţiei
comune după naşterea copilului poate fi imposibilă din diferite motive.
Declaraţia de recunoaştere a paternităţii poate fi depusă atît în momentul înregistrării naşterii
copilului la oficiul de stare civilă, cît şi ulterior.
Recunoaşterea de paternitate este un act juridic unilateral care are un caracter personal, ceea
ce implică imposibilitatea transmiterii drepturilor de recunoaştere terţelor persoane; este un act cu
caracter declarativ care produce efecte retroactive de la naşterea copilului; este un act juridic
nesusceptibil de modalităţi.
Legea nu prevede pentru cel ce vrea să-şi recunoască paternitatea o anumită vârstă. În
conformitate cu art. 59 alin. 2 Codul Familiei, părinţii minori necunoscuţi pot recunoaşte şi contesta
paternitatea şi maternitatea în baze generale. Recunoaşterea de paternitate de către minorul care are
capacitate de exerciţiu restrânsă nu cere acordul părinţilor, adaptatorilor sau al curatorilor.
2.2. Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească
Stabilirea paternităţii este acţiunea de justiţie care are ca scop determinarea legăturii de filiaţie
dintre copilul născut în afara căsătoriei şi tatăl său.
Recunoaşterea paternităţii duce la apariţia drepturilor şi obligaţiilor între copil şi tată şi rudele
acestuia. O bună parte dintre copii născuţi în afara căsătoriei sunt recunoscuţi de către tată. Dar
sunt situaţii în care filiaţia faţă de tată a copilului născut în afara căsătoriei nu este stabilită la
organele de stare civilă. În astfel de cazuri art. 48 Codul Familiei permite stabilirea paternităţii
în instanţa judecătorească. Din prevederile acestui articol reiese că acţiunea în stabilirea
paternităţii poate fi pornită în următoarele cazuri:
– copilul e născut din părinţi necunoscuţi;
– lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului în organele de
stare civilă;
– lipseşte acordul autorităţii tutelare pentru stabilirea paternităţii în baza
declaraţiei tatălui atunci cînd mama copilului est decedată, dispărută, nu se cunoaşte locul
aflării ei, este declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părinteşti (art. 47 alin. 6
Codul Familiei).
Cererea în vederea stabilirii paternităţii o pot depune:
– unul dintre părinţi;
– tutorele (curatorul) copilului;
– copilul la atingerea majoratului.
8
La cerere se anexează certificatul de naştere al copilului în care rubrica „tatăl copilului” este
completată cu numele de familie al mamei, iar prenumele tatălui este înscris la indicarea mamei,
sau această rubrică a rămas necompletată, ceea ce este o dovadă că filiaţia a fost stabilită numai
faţă de mamă. De cele mai dese ori cererea privind stabilirea paternităţii este depusă de mama
copilului. Mama este deja în raporturi juridice cu copilul şi prin înaintarea cererii de stabilire a
paternităţii ea ocroteşte interesele copilului care are dreptul să-şi cunoască părinţii şi să
beneficieze de grija lor.
Tutorele şi curatorul copilului pot înainta şi ei o acţiune în instanţa judecătorească în privinţa
stabilirii paternităţii. În cazul dat poate fi urmărit atît în scopul stabilirii provenienţei copilului
de la un anumit bărbat, cît şi asigurarea intereselor copilului prin posibilitatea încasării pensiei
de întreţinere pentru copilul minor.
Tatăl copilului poate depune în instanţa judecătorească cererea de stabilire a paternităţii atunci
cînd mama copilului refuză să depună o declaraţie comună de recunoaştere a paternităţii la
oficiul de stare civilă, sau atunci cînd lipseşte acordul autorităţii tutelare cerut de art. 47 alin. 6
Codul Familiei.
Părinţii minori care nu au atins vârsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale
judecătorească (art. 59 Codul Familiei). Acţiunea în stabilirea paternităţii în acest caz se depune
de către mama sau tatăl minor de sine stătător, fără încuviinţarea reprezentantului legal.
Acţiunea de stabilire a paternităţii este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că adresarea în
instanţa judecătorească poate fi făcută indiferent de timpul care s-a scurs din momentul naşterii
copilului.
Instanţele judecătoreşti nu au dreptul să aprobe tranzacţii de împăcare în cauzele de stabilire a
paternităţii, deoarece stabilirea paternităţii este reglementată de normele imperative ale legii.
Dacă în timpul pregătirii pricinii pentru examinarea sau în şedinţa judiciară pîrîtul recunoaşte
paternitatea faţă de copil, instanţa judecătorească fixează un termen pentru mama şi tatăl
copilului să depună o declaraţie comună de recunoaştere benevolă a paternităţii la oficiul de
stare civilă de la domiciliul lor. La prezentarea certificatului nou de naştere a copilului procesul
încetează.
Legislaţia anterioară (Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969) prevedea ca pentru stabilirea
paternităţii în instanţa judecătorească trebuiau să existe astfel de fapte juridice cum ar fi: traiul
în comun al mamei copilului şi a prezumatului tată şi ducerea gospodăriei comune până la
naşterea copilului sau educarea în comun ori întreţinerea de către el a copilului, precum şi alte
probe care confirmă cu certitudine recunoaşterea paternităţii de către reclamat.
Codul Familiei în vigoare a consacrat principiul libertăţii depline în examinarea cauzei privind
stabilirea pe cale judecătorească a paternităţii copilului din afara căsătoriei.
La stabilirea filiaţiei faţă de tată instanţa judecătorească va examina toate probele care pot
confirma provenienţa copilului de la pîrît. Acestea pot fi:
– convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată;
– pretinsul tată a acordat benevol întreţinerea copilului;
– mama şi pretinsul tată au educat împreună copilul;
– expertiza medico-legală;
– alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.
Convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată poate fi confirmată prin prezenţa circumstanţelor
caracteristice relaţiilor de familie: locuinţa comună, procurarea alimentelor de către ambii,
pregătirea hranei în comun, grija reciprocă a unuia faţă de altul, procurarea bunurilor necesare
gospodăriei în comun, reparaţii etc. Legea nu stabileşte durata acestor relaţii şi nici nu este
9
obligatoriu ca ele să prelungească până la naşterea copilului. Important este ca relaţiile de
familie să nu fi încetat până la concepţia copilului. Nu se exclude faptul că mama copilului nu
locuia împreună cu pretinsul tată, în lipsa de spaţiu locativ comun, dar între ei s-au creat relaţii
de familie stabile. Relaţiile de familie de facto sunt un concubinaj, care în multe ţări este
reglementat de lege şi poate produce efecte juridice.
Acordarea întreţinerii de către pretinsul tată trebuie să aibă un caracter benevol şi de
continuitate pentru a satisface nevoile copilului. Întreţinerea poate fi acordată personal de
pretinsul tată sau de către rudele lui apropiate (părinţii, fraţii, surorile). Dovada se poate face cu
documentele de plată, cu martori etc.
Educarea în comun a copilului de către mamă şi pretinsul tată are loc, de regulă, atunci cînd ei
locuiesc împreună, sau petrec împreună zilele libere, zilele de vacanţă sau acordă ajutor la
pregătirea sistematică a lecţiilor, este la curent cu viaţa personală a copilului şi participă la toate
activităţile părinţilor în şcoală etc.
Drept dovadă a paternităţii pot servi diferite scrisori, anchete, cereri la locul de muncă sau în
organele de stat, în care pretinsul tată cere ajutor material pentru copil sau femeia gravidă, grija
deosebită faţă de viitoarea mamă, vizitele la medic etc. Aceste probe pot confirma direct sau
indirect paternitatea.
În cazurile necesare pentru a stabili cu certitudine paternitatea pîrîtului în scopul aflării
adevărului şi evitării greşelilor, instanţa judecătorească la cererea părţilor poate dispune
efectuarea unei expertize medico-legală (art. 148 alin. 1 Codul de Procedură Civilă). O
importanţă mai mare în litigiile din această categorie o are expertiza biologică a sîngelui,
expertiza capacităţii de procreare şi expertiza de determinare a perioadei de concepere a
copilului. Expertiza biologică a sîngelui copilului, mamei şi pîrîtului, în perioada actuală,
permite de a stabili cu o probabilitate foarte mare legătura biologică dintre copil ţi tată.
Totodată, rezultatul acestei expertize este una dintre dovezile care urmează să fie examinate de
către instanţa judecătorească. Deoarece nici un fel de dovezi nu au forţă probantă dinainte
stabilită, nici concluzia expertului nu este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi sunt
supuse aprecierii în ansamblu toate circumstanţele. Astfel, expertiza este numită în cazul cînd
filiaţia faţă de tată nu a putut fi stabilită prin alte probe şi părţile insistă la efectuarea ei. Dacă o
parte refuză să se prezinte pentru expertiză, aceasta nu serveşte drept dovadă a paternităţii sau
lipsă a dovezii. Problema se hotărăşte de către instanţa judecătorească, reieşind din alte probe
prezente şi avînduse în vedere motivul din care partea nu s-a prezentat pentru expertiză.
În lipsa unui text expres în Codul Familiei, Codul de Procedură Civilă (art. 281) prevede că
instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. Între aceste fapte care urmează a fi
constatate este indicată paternitatea. Deci, aşa cum a prevăzut legislaţia anterioară (art. 51 Codul
Căsătoriei şi Familiei din 1969) şi în prezent este posibilă stabilirea faptului recunoaşterii
paternităţii în caz de deces al tatălui prezumtiv al copilului născut de persoane necăsătorite.
Faptul recunoaşterii paternităţii are importanţă juridică şi este temei pentru apariţia dreptului de
succesiune, dreptului de a primi o pensie de urmaşi şi alte drepturi atît personale cît şi
patrimoniale.
În privinţa copiilor care s-au născut până la 1 octombrie 1968, în caz de deces al tatălui lor real,
poate fi stabilit faptul recunoaşterii paternităţii. Instanţa judecătorească nu e în drept să refuze
primirea cererii despre stabilirea faptului de recunoaştere a paternităţii de persoana care a
decedat după această dată.
Acest fapt poate fi stabilit de către instanţa judecătorească în cazul în care copilul era întreţinut
de persoana respectivă la momentul decesului ei, precum şi anterior, dacă această persoană a
recunoscut paternitatea sa faţă de copil.

10
 Luând în consideraţie circumstanţele concrete, acest fapt poate fi stabilit şi în privinţa copilului
născut după decesul persoanei care în timpul gravidităţii mamei recunoştea paternitatea sa faţă
de viitorul copil.
Drept probe de recunoaştere a paternităţii pot fi luate în consideraţie toate probele care confirmă
cu certitudine faptul recunoaşterii paternităţii de către tatăl prezumat. De exemplu, scrisorile
decedatului, anchetele, alte date reale din perioada gravidităţii mamei, exprimarea dorinţei de a
avea copil, grija faţă de mama viitorului copil, cît şi după naşterea copilului. Pricina se
examinează în procedura specială prevăzută de art. 281-285 Codul de Procedură Civilă. Dacă la
examinarea pricinii în procedura specială se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa
instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică
persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură de acţiune civilă (art. 280
alin. 3 Codul de Procedură Civilă).
Paternitatea poate fi stabilită şi în cazul cînd copilul s-a născut în urma săvîrşirii unui viol.
Hotărârea instanţei judecătoreşti privind stabilirea paternităţii se transmite organului de stare
civilă pentru a se efectua rectificările şi completările respective în actul de naştere al copilului
(art. 69 alin. 2 lit. c din Legea privind actele de stare civilă).

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

Conform art. 49 Codul Familiei, contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi efectuată numai
pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către persoanele
care sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către
tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi depusă timp de un an din
momentul cînd una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea
privind maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Potrivit jurisprudenţei CEDO (hotărîrea din 24 noiembrie 2005 în cauza Shofman contra
Rusiei), acţiunea privind contestarea paternităţii (maternităţii) este imprescriptibilă, din care
considerente sunt inaplicabile dispoziţiile art. 49 alin.2 Codul Familiei cu privire la termenul de
prescripţie de un an de zile.
Alineatul 3 al art. 49 Codul Familiei prevede că, nu au dreptul să conteste paternitatea:
– soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea
embrionului soţiei;
– persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune
a acestuia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii
acesteia ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Contestarea maternităţii poate fi efectuată rezultând din certificatul de naştere eliberat pe
baza înregistrării naşterii.
Starea civilă se dovedeşte cu certificatele de stare civilă eliberate în baza actelor de stare
civilă în modul prevăzut de lege. Datele înscrise în certificatele de naştere se prezumă absolute

11
(iuris de iure), deci şi filiaţia faţă de mamă este absolută. Această prezumţie reprezintă „o garanţie
puternică pentru liniştirea familiilor şi pentru ocrotirea moralei publice; ea se întemeiază pe
capacitatea consecinţei trase din întrunirea conformităţi actului de naştere”88.
Dar nu este exclus faptul că prezumţia nu corespunde realităţii, să zicem în cazul cînd în
maternitate copiii născuţi de mame diferite au fost substituiţi înainte de întocmirea actului de
naştere. Se poate întâmpla cazul cînd copilul care a fost născut de o mamă necăsătorită să fi fost
înregistrat la oficiul de stare civilă cu ştirea mamei ca copilul surorii căsătorite. În primul caz,
termenul de prescripţie pentru contestarea maternităţii este de un an de zile de la data cînd mama
biologică sau cea care a fost înscrisă ca mamă au aflat despre substituirea la maternitate. În cel de-al
doilea caz, termenul de prescripţie se calculează de la data întocmirii actului de naştere de către
starea civilă.
Contestarea paternităţii este posibilă în acele cazuri cînd în registrul de înregistrare a
naşterilor nu este înscris tatăl care este de fapt. Contestarea paternităţii se întâlneşte în practica
judiciară mai des decît contestarea maternităţii. Aceasta se întâmplă atunci cînd se pune problema
forţei juridice a prezumţiei de paternitate şi a concordanţei acesteia cu realitatea.
Prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovadă
contrară acestei prezumţii. Legea nu stabileşte expres cazurile în care soţul mamei, persoana
înscrisă ca tatăl copilului sau tatăl biologic, pot contesta paternitatea, ci enunţă doar o regulă
generală, urmând ca instanţa să decidă de la caz la caz. Imposibilitatea ca persoanele indicate să fie
tatăl copilului poate fi de natură fizică (lipseşte capacitatea de procreare adeverită medical), socială
(imposibilitatea de coabitare a soţilor sau a concubinilor datorită unei privaţiuni de libertate, unei
dispariţii, unei misiuni în străinătate) ori morală (conflicte grave între soţi sau concubini în timpul
legal al concepţiunii copilului). Pentru a răsturna prezumţia de paternitate, este necesar ca instanţa
judecătorească să recurgă la probele care pot fi aplicate pentru dovada paternităţii precum şi la alte
probe ştiinţifice în scopul aflării adevărului. Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul nu este
tatăl, nu poate conduce automat la admiterea acţiunii în contestarea paternităţii, deoarece legea
impune să se facă dovadă că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului.
Dacă instanţa judecătorească va constata că tatăl sau mama copilului sunt alte persoane decât
cele indicate în actul de naştere al copilului, se va pronunţa o hotărâre care urmează să fie expediată
la oficiul de stare civilă unde s-a înregistrat naşterea copilului pentru a se efectua modificările
necesare.

88
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român Vol. I. – Bucureşti, 1928, p. 288.
12