Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a

relaţiilor dintre personaje.

Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi
sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia
învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare).

Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii
satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice: Ion şi
George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel
de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt
ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.

Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele
personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare.

Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal,
este realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi
particularităţile obiceiului.

În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă
dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră
şi de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o
chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării
în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este
urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.

Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi
sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al
patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de
parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj
“bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie
Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne ţăranul
patriarhal, consecvent principiilor sale.

Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o
mamă”.
Descrierea horei este o pagina etnografica memorabila. La hora nu se tinea cont de absolut
nimic, toata lumea fiind prezenta. Ea are loc duminica, in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim
Oprea si mamai Floricai. Jocul traditional, prin vigoarea flacailor si candoarea fetelor, prin
pitorescul tiganilor lautari, reprezinta un act al descatusarii energiilor: ,,Lautarii isi potriveau
zgomotos instrumentele pentru a da de stire tuturor, si mai ales celor razletiti prin gradina, ca
incepe jocul. Flacaii bateau nerabdatori din calcaie, scoteau cate-un chiot de veselie si-si
aruncau privirile din ce in ce mai des printre fetele care asteptau cu inima stransa sa fie poftite la
hora."
Elementele naturale amplifica semnificatia si importanta evenimentului: ,,Nucii batrani de langa
sura tin umbra. Doar cateva pete albe de raze razbesc printre frunze gadiland fetele aprinse de
veselie". Soarele insusi pare atins de o maladie ciudata, fiind ,,ingalbenit de necaz".
Hora aduna zeci de perechi care joaca ,,somesana", ,,poalele fetelor se bolbocesc", Briceag,
lautarul, ,,inteteste cantecul", un nor de praf se asaza peste tot. Unii flacai ,,isi incolacesc bratele
mereu mai strans pe dupa mijlocul fetelor...", iar ,,sanii acestora tremura sub iile albe si ating din
cand in cand pieptul flacailor". Aceste elemente sugereaza o rotire continua a timpului si a vietii.
Pe marginea horei stau fetele nepoftite si cate o ,,nevasta tanara, cu naframa de matase in cap,
gata sa intre in hora, daca s-ar intampla sa-i vie chef barbatului ei sa joace".
Copiii se afla peste tot, recurgand la tot felul de trucuri pentru a se uita sub fustele fetelor.
Ion al Glanetasului, protagonistul romanului, joaca ,,Somasana" cu Ana lui Vasile Baciu, unul
din ,,bocotanii" satului, iar cand muzica inceteaza, flacaul o urmareste cu o privire ciudata, ,,parca
nedumerire si viclesug neprefacut". Desi o iubea pe Florica, ,,fata cea mai frumoasa din Pripas",
insa ,,mai saraca decat dansul", Ion o alege pe uratica dar bogata Ana.
Toate pasiunile tinerilor se revarsa in dans, perechile formate ad-hoc urmand un adevarat ritual.
Rebreanu foloseste hora de la inceputul romanului ca pe un artificiu narativ de introducere in
scena si prezentare a personajelor, neuitand sa evidentieze o traditionala stratificare dupa sex,
varsta si statut social. Nevestele erau obilgate sa stea cu babele, in timp ce barbatii stau
deoparte de joc. La femei nu exista mai multe grupulete si nu au un conducator, in timp ce
barbatii stau in grupuri in functie de statutul social.
Un grup este cel al intelectualilor din sat, invatatorul Herdelea si preotul Ioan Belciug, alaturi de
grupul taranilor instariti, precum Vasile Baciu (tatal Anei), George Bulbuc, Stefan Hotnog, ,,un
chiabur cu burta umflata", Trifon Tataru, ,,mititel , cu parul galbui si glasul subtire", sau chiar
Primarul, cu ,,mustati albe, rasucite tinereste". Acestia respecta petrecerea taranilor, dar nu se
amesteca printre ei, desi originea unora nu era tocmai boierteasca. Astfel, Maria Herdelea era
fata de taran de pe la Monor, dar fiindca umblase totdeauna in straie nemtesti si mai ales fiindca
ca s-a maritat cu un invatator, se simtea mult deasupra norodului si avea o mila dispretuitoare
pentru tot ce era taranesc.
In fine, mai retras, grupul ,,sarantocilor", intre care se remarca Alexandru Glanetasu, saracit prin
risipirea pamantului mostenit de la parinti, care sta pe margine ,,ca un caine la usa bucatariei" .