Ce este Terapia Gestalt?

Gestalt nu este numai o teorie, o metoda terapeutica. Gestalt este o „filozofie de viata” ce insista pe „aici si
acum”, matrice in care se reproduce corporal si emotional trecutul si terenul experientei unde se construieste
viitorul. Gestalt insista pe responsabilitatea pe care o are orice persoana pentru propriile sentimente si
schimbarile sale de comportament, pentru relatia actuala precum si pentru transfer, pentru trecerea la actiune
vazuta ca terenul experientei ce permite clarificarea comportamentelor sale si evitarea repetarii inadecvate a
unui trecut care nu mai exista in prezent. 
Cuvantul „Gestalt” vine din germana, unde primul sens corespunde a ceea ce este aparent, perceput, constient,
iar ceea ce provine din adanc, din mediul inconjurator, din inconstient, tine de planul secund.

Acest desen a fost creat in 1870 de catre fondatorii teoriei Gestalt care doreau sa arate diferenta dintre senzatie
(ceea ce vine pe retina voastra) si perceptia voastra, adica proiectiile pe care le "trimiteti" pe acest desen si
care-i dau un sens.  "Realitatea" va apartine. Ceea ce in limbajul curent numim  "realitate" este de fapt o
constructie si, in parte, o iluzie. Ea este diferita pentru fiecare si diferita mai ales de ceea ce este si eu numesc
"adevar",  "teritoriul", "realul".  Gestalt se defineste ca o relatie data intre un subiect (voi) si un obiect (aici
desenul, o alta persoana, un lucru, un sentiment etc.). Relatia depinde de proiectiile pe care le facem.
"Realitatea" este un amestec al "senzatiei", adica acest desen asa cum este el, neinterpretat si pe care-l numesc
"adevar" si "proiectiile" pe care le faceti pe acest desen si care va apartin: una sau doua vaze, doua sau patru
profiluri, o clepsidra, etc.
 
NIVELUL DIAGNOSTIC :Procesul nevrotic sau conflictual
    Metoda se practica atat individual cat si in grup. Pentru a ilustra posibilitatile sale, sa luam exemplul lui
Caty care se teme de patronul sau. Caty este terorizata cand acesta trece prin biroul sau in timpul serviciului.
Intr-o zi, el i-a atras atentia asupra randamentului sau scazut, cu toate ca acesta este bun in mod obisnuit. Alta
data, a surprins-o in timp ce vorbea cu o colega in loc sa munceasca. Pe de alta parte, ea se intelege bine cu
cea mai buna prietena a ei devenita sefa sa directa. Frica sa de patron este atat de oarba incat ea se
imbolnaveste, devine deprimata si dezgustata. Intra in panica, se gandeste la sinucidere, devine uneori confuza
si vrea in mod repetat sa-si paraseasca serviciul si sa stea acasa. Participarea ei la grupuri de terapie si mai ales
la sejururi in comunitatea terapeutica ne arata (mie si ei cu ajutorul celorlalti participanti) cat de mult
recreeaza ea cu mine aceleasi comportamente: ma ” vede ” (proiectie) autoritar acolo unde ceilalti sunt de
parere ca sunt ferm, cooperant, afectuos. In consecinta, ei ii este frica de mine (transfer) sau este furioasa
(transfer) si vrea sa plece din sedinta (evitare) sau ameninta ca se sinucide (retroflexie).
               De ce vorbim despre transfer ? Aflam ca ea are inca din copilarie si chiar si acum sentimente
asemanatoare fata de mama sa. Stim deci destul pentru a relua procesul chiar de la inceput. Privindu-ma de
aproape si in tacere, Cathy se simte judecata de mine (sentiment), descoperita, … ca in trecut in prezenta
mamei sale. Cand era mica, ea se simtea supravegheata, suspectata de aceasta, care o prindea adesea ”gresind
”. Inca de atunci, micuta Cathy a ”decis ” oarecum: ” Sunt vinovata ” (introiectie). Aceasta decizie a devenit o
prejudecata ce s-a insinuat in orice noua situatie de autoritate: patronul sau diferitii terapeuti pe care i-a
consultat pana acum. Ea imi imprumuta (proiectie) o judecata acuzatoare. Eu nu recunosc aceasta judecata la
mine in acel moment si ceilalti participanti nu remarca nici ei acest lucru. Ea simte atunci fata de mine
(transfer)sentimentul de frica. Ea transfera sentimentele de altadata fata de mama sa asupra mea, a patronului
sau asupra persoanelor cu siguranta de sine din grup si uneori asupra sotului sau: ” Sunt vinovata, mi-e frica,
ma infurii, ma revolt, am resentimente (te urasc ca ma respingi astfel). Prin reactie, ea cauta sa evite situatia:
ea iese din grup si isi paraseste serviciul (evitare), ameninta ca se sinucide (retroflexie sau intoarcere spre
sine : a intoarce impotriva sa furia fata de altul, in cazul prezent, mama sa sau patronul), se imbolnaveste luni
dimineata, se ascunde in toaleta la munca. Panica este atat de mare incat patronul i-a propus deja sa mearga
acasa dupa pauza de pranz. Marea sa tentatie consta in a ramane acasa intr-o relatie de foarte mare dependenta
(simbioza sau confluenta sau fuziune) fata de sotul sau (ea nu indrazneste deloc sa iasa singura) si fata de
mama sa pe care o vede aproape in fiecare zi.
               La Caty, procesul nevrotic urmator este foarte frecvent intalnit:
 
Introiectie * « Mama imi spune ca sunt incapabila si eu ma simt
incapabila. »
Proiectie * « Toata lumea (patron, terapeut) ma crede incapabila.
»
Transfer * « Mi-e frica de patronul meu si de terapeutul meu. »
Evitare * « Nu mai suport situatia; fug de la munca si ma
refugiez la toaleta; parasesc grupul. »
Sau retroflexie * « Ma doare stomacul; prefer sa ma sinucid. »
Sau simbioza «  Raman acasa cu sotul meu; ma intorc la mama
mea. »

 
         Introiectie, proiectie, evitare, retroflexie si simbioza sunt principalele mecanisme de aparare sau de
rezistenta (descrise de psihanaliza) actionand ca un obstacol in procesul de satisfacere a nevoilor (vezi mai
jos) pus in evidenta aici de un proces mai activ, mai rapid si mai clar pentru pacient. 

   PROCESUL TERAPEUTIC: CICLUL GESTALT 

                      Atunci cand rezistentele descrise mai sus si transferul sunt comune psihanalizei si terapiei
Gestalt, mijloacele de interventie utilizate de aceasta din urma sunt specifice: terapeutul este mai activ, mai
implicat, intervine mai mult atat la nivel diagnostic cat si terapeutic. Mai precis, Gestalt isi gaseste
specificitatea in evantaiul considerabil al acestor instrumente terapeutice. Sa urmarim acest ciclu (a*d). Orice
nevoie nesatisfacuta se manifesta printr-o senzatie sau un sentiment (a) corespunzator. Cum sa procedam cu
Caty in acest stadiu? In grup, ea poate medita cu ceilalti la inceputul unei sedinte. Sarcina data de terapeut este
atunci urmatoarea: „asezati-va in pozitia in care doriti, inchideti ochii, concentrati-va pe senzatiile voastre,
organele voastre de simt. Respirati incet. Daca sunteti incordat, mariti aceasta incordare…apoi relaxati-va…
Deschideti ochii, priviti formele, culorile, pe ceilalti. Observati pe cine cautati, pe cine evitati; priviti-va in
ochi…ce se petrece in voi…etc. ” 
               Lucrand direct cu ea, eu pot sa-i spun: ” Pune mana acolo unde te doare (stomac), respira incet (eu o
ajut sa respire punand mana dreapta pe pieptul sau ori pe burta si mana mea stanga pe spate); priveste-ma in
ochi, observa ceea ce simti…” Toate acestea conduc la trezirea constiintei (b). Dupa ce a simtit (senzatie,
sentiment) in corpul sau, persoana este pregatita sa devina constienta de nevoia sa, de suferinta sa, de
problema sa. Aceasta descoperire este uneori subita, dar in general, ea urmeaza unui drum lung, intampinand
rezistente si intoarceri. Trezirea constiintei poate utiliza transferul. 
               Cand o persoana constata ca una din nevoile sale nu este satisfacuta, ea poate sa ramana acolo,
convinsa fiind de faptul ca daca stie acest lucru este suficient pentru a schimba situatia. Psihanaliza se opreste
la acest stadiu: a percepe o dificultate, daca este posibil prin intermediul transferului, este prevazut a conduce
la vindecare. Trezirea constiintei prin interpretare constitue instrumentul esential. In Gestalt, a simti reprezinta
aspectul principal al demersului diagnostic, trezirea constiintei este importanta, in timp ce interpretarea
terapeutului este evitata; cel mult ea este sugerata de el si supusa clientului care o accepta sau o respinge.
Retraind senzatiile, Caty devine constienta, prin ceea ce simte in corpul sau, de asociatiile directe intre
sentimentele si amintirile din copilarie. Ea isi da seama ca repeta comportamente din trecut si ca transfera, aici
asupra mea si la serviciu, asupra patronului ei, sentimente traite candva cu mama sa. Acest transfer este foarte
important (ca in psihanaliza) si faciliteaza foarte mult munca. Fara acest transfer, ei i-ar fi trebuit mai mult
timp sa inteleaga mecanismele repetitive. Cu ajutorul grupului, martor neutru, ea poate sa recunoasca mai usor
ceea ce repeta in mod inadecvat: nevroza consta in a se servi de trecut (frica de mama ei care o acuza) pentru
a justifica prezentul (patronul sau terapeutul sunt perceputi ca acuzatori ). 
               Ceea ce precede constituie etapa diagnosticului. Sa remarcam ca modul sau de realizare astfel
descris este deja terapeutic: este de fapt deja o punere in practica (c) a noi comportamente pentru a reusi un
contact mai satisfacator (cu mine si grupul). Cand cer participantilor intr-un grup sa se priveasca in ochi timp
de zece minute in liniste, multe lucruri diferite se pot intampla. Astfel, lui Caty ii este frica cum ii este de
obicei frica in fata unei alte persoane. Ea se simte vinovata, dar ii este frica de fapt de ea insasi, de judecata ei
critica proiectata asupra celuilalt. Ii cer atunci sa faca acest lucru: „Spune-i partenerului fiecare din
urmatoarele trei fraze : mi-e frica de tine sau mi-e frica de parerea mea despre tine sau mi-e frica de parerea ta
despre mine.” „Spune acum fraza cea mai potrivita in cazul tau.” Ea va alege cel mai adesea fraza a treia si
apoi pe cea de-a doua. Ii cer apoi sa repete de 5-10 ori aceeasi fraza, cea mai potrivita pentru ea, privindu-l pe
celalalt in ochi. Apoi ii voi cere: „Alege acum pe cineva de care iti este frica; aseaza-te la 5 metri de el …
vino mai aproape de el incet in liniste … fa un pas inainte de fiecare data cand tu poti sa-ti  „imblanzesti”
frica; foarte bine. Acum respinge-l cu putere (celalalt este invitat sa reziste) spunandu-i: „Nu mai vreau sa-mi
fie frica de tine” . Pot, de asemenea, sa stimulez o opozitie cu mama sa propunandu-i  sa tina in mana celalalt
capat al unui prosop gros si sa traga spunand „Nu” de fiecare data cand eu trag de prosop spunand „Da”,
„Vino aici ”, „Aseaza-te in genunchi”, „Supune-te”, etc. din ce in ce mai tare. La fel, cand ea este furioasa, o
pot invita „sa-si priveasca mama” pe perna si sa loveasca cu pumnii sau cu o racheta de tenis tipand pana la
epuizare de furie. Alte modalitati de a actiona sunt posibile: pot sa o invit sa verifice ceea ce ea proiecteaza
asupra celorlalti: „Ceea ce crezi tu despre mine este ca eu sunt incapabila”. Celalalt va raspunde „Da” sau
„Nu”…. ceea ce crede intr-adevar. Ea mai poate sa-si manifeste autoritatea dirijand pregatirile pentru pranzul
urmator sau organizarea intr-un joc de grup. Punerea in practica se va putea face in viata curenta: sa conduca
masina, sa faca cumparaturi, sa-si vada prietenii, sa faca jogging, sa picteze, etc. Cand, adesea dupa ce a
descoperit partea pozitiva a terapeutului, ea va putea sa descopere o parte pozitiva asemanatoare la patronul ei
si in sfarsit la mama sa, ea va avansa spre victorie. Ea va putea de atunci incolo sa identifice mai bine
„adevaratele” parti negative ale patronului si sa le faca fata, sa negocieze, sa gaseasca reactii potrivite si
eficiente, fara a mai avea nevoie sa fuga sau sa se imbolnaveasca. Vindecarea se instaleaza lent cand momente
asemanatoare se repeta in mod regulat in cursul terapiei … si in viata curenta in care pacientul este invitat sa
experimenteze aceste noi comportamente precum: sa-si priveasca patronul in fata, sa-l asculte intr-adevar, sa
negocieze, sa reactioneze … Dupa cum vedem, transferul este mult utilizat. Adesea, ne intoarcem la el pentru
a retrai rana initiala sau sentimentul primar, dar mai ales pentru a realiza in acest loc precis noi experiente (cu
terapeutul si grupul) lipsite de acest transfer initial si pentru a crea comportamente noi, adaptate situatiei
exterioare reale si actuale. Astfel, persoana ajunge la etapa finala a ciclului Gestalt: contactul (d) cu
sentimentul adecvat in fata persoanei intalnite in mod real in grup, fiind capabila sa intre in relatie cu persoana
reala a patronului sau, a mamei sale sau a oricarui partener din viata sa. Contactul este astfel stabilit cu nevoile
sale vitale si viata se poate derula.

Psihoterapia GESTALT

Sigla Gestalt - (realitatea exterioara)

Putem vedea aici un desen, o vaza (sau 2 vaze suprapuse), o clepsidra, piciorul unei mese de gradina, ori 2
profiluri fata in fata (sau 4 profiluri) = "realitatea" interioara proiectata pe realitatea exterioara.
Gestalt inseamna ‘forma’, ‘structura’. Gestalt-terapia utilizeaza schimbarea de perspectiva in modul de a
privi figura si fondul.
Tot ceea ce credem ca vedem nu exista decat in viziunea celui care priveste: sunt proiectii, ceea ce numim in
limbajul curent ‘realitate’, plecand de la aspectul sensibil care cade pe retina si pe care-l numim ‘real’. 
La fel se intampla cand ne indragostim la prima vedere. Credem ca intalnim idealul de femeie pe care-l avem
in mintea noastra. Ne ‘indragostim’ de masca pe care o atribuim celuilalt. La sfarsitul lunii de miere, cand
incepe adevarata viata in doi, cade masca : "Tu nu esti cea care credeam ".
 Stalin ‘vedea’ pe americani puternici, isi imagina ca il vor ataca, i s-a facut frica, a inarmat Armata
rosie si asa a inceput razboiul rece; Vestul a facut la fel si a creat NATO.
 Gorbatchev ‘vedea’ si el pe americani puternici, si-a imaginat ca puteau deveni parteneri, a dezarmat
Armata rosie; Vestul a redus NATO.
  Caderea zidului Berlinului a pus capat razboiului rece. Proiectiile si credintele dirijeaza lumea.
Putem spune acelasi lucru despre oameni si lume.

GESTALT-TERAPIA, inventata de Fritz Perls (SUA), isi are originea in psihanaliza din care utilizeaza
anumite procedee. Ea imprumuta de la W. Reich si bioenergie numeroase date despre relatiile intre emotii si
corp. Se inscrie in noile terapii ale miscarii umaniste, insistand pe "aici si acum", unde fiecare repeta ranile
trecutului.
Gestalt isi gaseste originalitatea mai ales in mijloacele terapeutice: centrare constanta pe trezirea constiintei
sentimentelor si corpului si punerea in actiune a noi comportamente in vederea reducerii rezistentelor care
reprezinta un obstacol pentru contact. 

Gestalt terapia
A fost "inventata" de Fritz Perls, unul dintre clasicii psihologiei. Gestalt Terapia este una dintre terapiile
psiho-corporale cele mai cunoscute. Din fericire, acest gen de terapie incepe sa fie practicata cu succes si in
Romania.
 
A fost "inventata" de Fritz Perls, unul dintre clasicii psihologiei. Gestalt Terapia este una dintre
terapiile psiho-corporale cele mai cunoscute. Din fericire, acest gen deterapie incepe sa fie practicata cu
succes si in Romania. 

Gestalt terapia, al carei nume vine de la verbul german „gestalten – a da forma, a crea o structura
semnificativa“ – face parte din familiaterapiilor psiho-corporale. Dar ea se foloseste deseori de tehnici
precum jocul sau punerea in scena a dificulta]ilor cu care ne confruntam. Aceasta componenta ludica ne ajuta
sa ne intelegem punctele sensibile si sa gasim solutii noi pentru problemele noas tre. Gestalt terapia raspunde
unor scopuri variate si se practica in contexte diferite: in psihoterapie individuala, pentru problemele de cu
plu, in famile, in grup, in companii.

Istorie
Fiul unui negustor din ghetoul evre iesc din Berlin, Friedrich Perls (ca ruia i se spunea Fritz) are deja un
doctorat in medicina in momentul in care incepe prima sa psihanaliza (de-a lungul timpului va mai trece prin
trei psihanalize, dintre care ultima impreuna cu Wilhelm Reich, precursorul bioenergiei), inainte de a parasi
Germania nazista pentru a se stabili in Africa de Sud.

In 1961 publica lucrarea "Gestalt Terapia“. Esec total. Cu toate aceastea, el nu isi pierde speranta si preda
metoda de-a lungul tarii. Ea ramane totusi aproape necunoscuta pana in momentul in care, in anul 1968,
revista "Life" publica pe coperta fotografia lui Perls insotita de urmatorul comentariu: "Iata un om care
traieste in autenticitate absoluta si este dovada vie a ceea ce predica." Intr-o epoca in avida cautare de noi
valori, acest lu cru este suficient de ciudat pentru a atrage atentia. Gestalt terapia iese, in sfarsit, din umbra,
insa Perls moare doi ani mai tarziu. 

Cum se desfasoara o sedinta?

"Ce se intampla, practic, pe parcursul sedintelor? Incepem sa functionam treptat in cadrul unei relatii de tip
«eu-tu». Simultan, abordam in contextul ei diferitele probleme concrete, folosind o serie intreaga de tehnici.
De la dialogul existential la strategii de comunicare si tehnici de art-terapie (desen, modelaj, basm, jocul cu
nisip s.a.); de la imaginatie activa la punerea in actiune si mobilizare corporala, iar o componenta esentiala a
procesului e reprezentata de lucrul asupra viselor", explica psihoterapeutul Car men Beyer, presedinta
Societatii de Gestalt Terapie din Romania. 

Amplificarea
Este acea tehnica prin care ceea ce este implicit si inconstient devine explicit. Cu ajutorul ei se ajunge la
constientizarea felului in care cineva functioneaza in prezent, "aici si acum". Cum? Prin proiectarea in exterior
a ceea ce se petrece in interiorul mintii si al corpului. Terapeutul observa gestu rile in constiente, acele
"lapsusuri ale cor pului" si ii cere pacientului sa le e xagereze pentru ca ele dezvaluie anumite aspecte ale
modului in care el functioneaza. 

Monodrama Psihologul gestaltist ne invita sa exprimam diferitele "personaje" din interiorul nostru. Jucarea
acestor roluri permite scoaterea la supra fata a aspectelor contradictorii ale personalitatii, acele aspecte pe care
le ascundem de noi insine, pe care nu vrem sa le recunoastem sau pe care le proiectam asupra celorlalti. In
egala masura, putem interpreta rolurile persoanelor din jurul nostru (mama, copil, partener, sef) prin utilizarea
tehnicii "scaunului gol", obiect simbolic care inseamna ca se da cuvantul celor absenti.

Punerea in actiune
Ne permite sa jucam un episod din viata, real sau imaginar, trecut, prezent sau viitor. Terapeutul observa ceea
ce este cunoscut sub numele de "situatii neincheiate": sunt urmele unor evenimente traumatice din trecut care
ne saboteaza viata prezenta. Prin retraire, pacientul nu sterge din memorie aceste ur me, ci le integreaza in
structura psi hica, dandu-le un sens.
 
Cuvinte cheie: dezvoltare personala, gestalt, terapie, fritz perls, terapii psiho-corporale, wilhelm reich, car
men beyer, andré moreau, ajutor, sanatate,sedinta, preturi, confesiuni, consiliere
"Con sti en tizarea" (alt concept-cheie) presu pune atentia asupra fluxului nostru de senzatii fizice, idei, pre
ocu pari, dorinte, emotii... Aten ti a pe care ne-o acordam noua in si ne in timpul unei sedinte permite
conectarea unor elemente pe care le credem cateodata separate (de exemplu, corpul si mintea). Interpelarea
directa In general, in aceasta terapie nu e permis sa vorbesti despre cineva, ci sa ii dai cuvantul chiar daca este
absent (principiu de baza in Gestalt). Pentru acest "dialog in ab senta" se alege un obiect, o alta per soana din
grup sau scaunul gol. O astfel de tehnica ajuta la exprima rea mai rapida a unei emotii sau u nei dificultati, pe
care se poate apoi lucra. 

Indicatii si contraindicatii 
Fritz Perls obisnuia sa spuna: "Gestalt terapia este o metoda mult prea eficienta pentru a fi folosita doar cu
bolnavii!" Orice problema de viata poate fi abordata: de la timiditate pana la probleme sexuale, de la
dificultati familiale pana la cautarea spirituala, trecand prin accesele de anxietate sau suferinte afective.

Este contraindicata persoanelor destabilizate , care nu pot face diferenta intre a "pune in scena" o realitate,
un conflict pe care il au si a "trece la actiune" pentru combaterea acelor stari conflictuale. In cazul unor
dereglari mintale mai grave, terapia Gestalt nu este eficienta de cat in asociere cu un tratamentpres cris de un
psihiatru. 

"Acest tip de terapie se aplica in principal in domeniul consilierii si psihologiei clinice, fiind indicata
deopotriva adultilor si copiilor sau a do les cen ti lor. Se practica atat in sedinte individuale, cat si in cuplu, in
grup sau in comunitati terapeutice. Este, de asemenea, o metoda de cunoas tere profunda de sine, dezvoltare
personala, interpersonala si transpersonala. Alte aplicatii importante in Occident sunt in domeniul pedagogiei,
in media si in dezvoltarea organizationala si coaching. Ultimele dezvoltari ale metodei vizeaza raportarea
individului la problemele globale ale comunitatii, conceptul de responsabilitate sociala devenind unul
central”, mai adauga doamna Carmen Beyer.

Costul si durata unei terapii 

Pretul unei terapii variaza intre 40 si 80 RON/sedinta de 50 de minute de terapie individuala si de cuplu,
iar terapia de grup se ridica la 30-50 RON pe sedinta.

Pentru psihologii care doresc formarea in Gestalt-terapie, foarte utila este activitatea desfasurata de André
Moreau in Romania (0726.963.615 sau pe adresa personala de mail: moreau.andre@scarlet.be, site:
yvoirclair-moreau.com/ro contact_aepi@yahoo.fr).

"Mi-am regasit corpul"

Mara, 53 de ani: „In fiecare zi aveam ameteli si nu intelegeam de ce. Era ca si cum corpul meu functiona
independent de capul meu. Mi s-a recomandat de catre unul dintre medicii la care am fost un stagiu prin
metoda Gestalt. Ce s-a intamplat la terapie?

Psihologul gestaltist m-a ajutat prin sugestie sa ma intorc in timp, sa-mi amintesc de momentul in care am trait
cel mai dureros trau matism din viata mea. La 19 ani am fost victima unui accident de masina. Am ramas
intepenita timp de doua ore, picioarele ma dureau ingrozitor, imi era o frica teribila. Atunci am incercat sa-mi
uit corpul. Am scapat nevatamata din acest accident, dar prietenul meu, care conducea, a murit.
Pana la momentul terapiei, am vorbit intotdeauna rece, intelectua lizand acest eveniment. Cu ajutorul
terapeutului, am fost in stare sa retraiesc fiecare clipa a accidentului. Pentru prima oara in viata mea, eram
capabila sa am acces la emotiile mele, sa le las sa iasa la suprafata. Am inteles ca nu am vrut niciodata pana
atunci sa imi infrunt durerea. Iata de ce imi negam corpul fizic. Abia atunci, si cu ajutorul masajului, am
devenit constienta de totalitatea fiintei mele. M-am simtit, in sfarsit, «intregita»."

Gestalt terapia face parte din grupul psihoterapiilor experientiale, de tip umanist. Acestea au la baza filozofia
existentialista preocupata de trairea si devenirea fiintei umane. Demersul experiential reprezinta o valorificare
a disponibilitatilor fiintei umane,o realizeaza a universalitatii sale si are drept obiectiv contracararea alienarii.
Scopul pshioterapiei il reprezinta constientizarea maximala a propriului eu sau atingerea unui nivel superior
de constiinta,prin care omul sa devina constient de semnificatia lumii sale interne si externe si in acelasi timp-
capabil sa o construiasca.
Gestalt-teoria sau psihologia formei a fost elaborata in Germania, in secolul al XIX-lea, sub impulsul lui
Wertheimer, al lui Kohler si al lui Koffka. In realitate “Gestalt-ul” este mult mai complex decat teoria formei,
ceva ce nici un cuvant nu-l traduce exact in nici o limba. In limba germana verbul gestalten inseamna “a pune
in forma, a da o structura cu sens”. Rezultatul numit Gestalt este o forma structurala, completa, care pentru
noi capata sens.
Gestalt���teoria are la baza legile perceptiei: astfel o totalitate(ex.figura umana)nu poate fi redusa la
suma stimulilor perceputi.Apa este alceva decat combinatia de oxigen si hidrogen,o simfonie este alceva decat
o succesiune de note muzicale.Constatam astfel ca intregul este diferit de suma partilor sale.
O parte ce apartine unui intreg este altceva decat aceeasi parte izolata sau inclusa in alt intreg, intrucat
dobandeste proprietatile specifice in functie de locul si de functia sa in fiecare dintre ele. Pentru a intelege un
comportament sau o situatie este important nu numai sa le analizam, ci mai ales sa avem o viziune sintetica
asupra lor, sa le percepem intr-un ansamblu mai vast al contextului global, sa avem o privire nu doar
punctuala, ci una mai larga: contextul este adesea mai semnificativ decat textul.
Gestalt terapia este o terapie fenomenologic-existentiala fondata de Fritz si Laura Perls prin anii ’40. Ii
invata pe terapeuti si pacienti metoda fenomenologica a starii de awarness (prezenta, atentie extinsa,
constiinta extinsa), in care a percepe, a simti si a actiona sunt distincte de a interpreta si a te eschiva in
atitudini preexistente. Explicatiile si interpretarile sunt considerate mai putin valide decat ceea ce este
perceput si simtit direct. In gestalt terapie ;pacientul si terapeutul dialogheaza ,adica isi comunica fiecare
perspectiva lui feneologica. Diferentele dintre perspective- devin tinta experimentarii si a dialogului continuu.
Scopul pentru clienti este de a deveni constienti pentru ceea ce fac,de cum fac un anumit lucru,de cum se pot
schimba si totodata de a invata sa se accepte si sa se valorizeze pe ei insisi. 
Gestalt-terapia se axeaza mult mai mult pe proces (ce se intampla) decat pe continut(ce sa discutat).
Accentul se pune mai degraba ce s-a facut ,gandit si simtit intr-un anumit moment decat pe ceea ce a fost , ar
fi putut sa fie sau ar fi trebuit sa fie.
In Gestalt terapie pacientul invata sa-si foloseasca la maxim simturile interne si externe pentru a deveni
responsabil de sine si pentru a se autosustine. Gestalt terapia ajuta pacientul sa regaseasca cheia propriei
stari/conditii/dispozitii si sa fie prezent in procesul de constientizare.
Gestalt terapia urmareste sa inteleaga situatia prin intermediul prezentei active, vindecatoare a terapeutului si
a clientului intr-o relatie bazata pa un contact autentic. In Gestalt terapie se foloseste in mod activ experienta
imediata a pacientului.
CONCEPTE de BAZA 
Perspectiva fenomenologica
Fenomelogia este disciplina care ii ajuta pe oameni sa se dezbare de modul lor obijnuit de a gandi,astfel incat
sa poata face diferenta intre ceea ce este perceput si simtit de fapt in situatia curenta si ceea ce reprezinta un
reziduu din trecut (Idhe,1977). O exlporare gestaltista respecta, utilizeaza si clarifica perceptia “naiva”,
imediata, “nealterata de invatare”. Scopul explorarii fenomenologice din Gestalt este starea de
awarness( constiinta extinsa, atentie extinsa, prezenta de aici si acum) sau obtinerea unei intelegeri immediate
profunde (insight). In Gestalt terapie insight-ul reprezinta intelegerea clara a structurii situatiei studiate.
Starea de prezenta sau atentie extinsa (awarness)fara o explorare sistematica nu este suficienta, de obicei,
pentru a dezvolta intelegerea profunda a insight-ului. De aceea, Gestalt terapia foloseste atentia focalizata si
experimentarea pentru a ajunge la intelegerea profunda (insight). Fenomenologul nu studiaza numai
constientizarea personala ci si procesul constientizarii in sine. Pacientul devine constient de constientizare.
Teoria campului
Viziunea stiintifica asupra lumii care sta la baza perspectivei fenomenologice gestaltiste este teoria campului.
Teoria campului este o metoda de explorare care descrie campul global din care face parte evenimentul in
momentul prezent, mai curand decat sa analizeze evenimentul in termenii categoriei din care acesta face parte
prin natura sa sau pornind de la o secventa neliniara, istorica de tip cauza-efect. Campul este un intreg in care
partile se afla in relatii nemijlocite si reactioneaza una fata de cealalta si nici o componenta nu ramane
neinfluentata de ceea ce se intampla intr-o alta zona a campului . “Campul” inlocuieste notiunea de particule
izolate, separate. Persoana aflata in contextul sau de viata constituie un camp. In teoria campului nicio actiune
nu este izolata; terapeutii lucreaza aici si acum si sunt atenti la modul in care ceea ce se afla aici si acum este
afectat de ramasite din trecut, cum ar fi postura corpolara, obiceiurile sau credintele. Campul fenomenologic
este definit de observator si capata sens numai atuncicand este cunoscut cadrul de referinta al observatorului.
Abordarile din perspectiva campului sunt mai mult descriptive decat interpretative, speulative sau
clasificatorii. Accentul cade pe observarea, descrierea si explicarea structurii exacte a ceea ce este studiat.
Datele inaccesibile observabile observatiei directe a terapeutului sunt studiate prin focalizare fenomenologica,
experimentare, prin ceea ce raporteaza participantii si prin dialog.
Perspectiva existentialista
Existentialismul se bazeaza pe metoda fenomenologica. Fenomenologii existentialisti se focalizeaza pe
existenta umana pe relatiile cu celalalt, bucurii si suferinte, asa cum sunt ele traite
direct. Gestalt terapia ofera un mod de a fi autentic, plin de sens si responsabil fata de noi insine. Devenind
constienti, prezenti, devenim capabili sa alegem si/sau sa ne organizam propria existenta intr-o maniera plina
de sens. Viziunea existentiala arata ca oamenii se reconstruiesc si se descopera pe ei insisi fara incetare. Nu
exista o esenta a naturii umane care sa poata fi descoperita “odata pentru totdeauna”. Intotdeauna exista
orizonturi noi, probleme noi si oportunitati noi.

Fritz Perls s-a nascut in Berlin, Germania, în 1893, si, desi familia se astepta ca el sa devina avocat, Perls a
urmat facultatea de medicina, indreptandu-se spre psihiatrie. 
Dupa 1933 Fritz Perls si familia sa au emigrat in Africa de Sud, unde in 1942 a publicat cartea “Ego, foame si
agresivitate”. 
A introdus termenul de Gestalt terapie pentru abordarea psihoterapeutica realizata impreuna cu sotia sa, Laura
Perls. Abordarea sa este apropiata de psihologia Gestalt si psihoterapia teoretica Gestalt a lui Hans Jurgen
Walter.
In centrul psihoterapiei Gestalt se afla promovarea constientei, a constientizarii sentimentelor si
comportamentelor prezente, si a contacului dintre sine si mediu. 
In 1946 s-au mutat la New York, unde Fritz Perls a lucrat cu Karen Horney si Wilhelm Reich, iar in 1947 a
scris o serie de mici lucrari care mai tarziu au devenit parte din psihoterapia Gestalt. 
Incepand cu 1960, Perls a sustinut workshopuri de psihoterapie Gestalt la Institutul Esalen, iar in 1969 a
edificat comunitatea Gestalt din Canada. 
 Terapia rational - emotiva si comportamentala
Terapia rational- emotiva si comportamentala, elaborata de psihologul Albert Ellis la mijlocul secolului trecut,
se focalizeaza pe cognitiile irationale si rationale, avand ca puncte fundamentale identificarea si modificarea
credintelor irationale care genereaza patologie si suferinta.
Albert Ellis, desemnat de catre Asociatia Americana de Psihologie drept cel mai important psihoterapeut in
viata, a atras atentia asupra faptului ca oamenii au doua tendinte biologice fundamentale: isi transforma
foarte usor propriile dorinte in credinte absolute si au puterea de  a alege si capacitatea de a-si
identifica, disputa si schimba gandirea irationala.
El considera ca oamenii sunt nascuti si crescuti cu dorinta de a fi fericiti, de a avea succes in toate, de a fi
aprobati si iubiti de persoanele semnificative pentru ei, dar in calea realizarii acestor dorinte se interpun uneori
credintele lor irationale cu privire la evenimentele din viata, ceea ce duce la perturbari in plan emotional.

Aceste credinte irationale  se prezinta sub mai multe forme:

 gandirea catastrofica;
 intoleranta la frustrare;
 evaluarea globala negativa;
 gandirea de tip” intotdeauana “sau “niciodata.”
Consecintele negative disfunctionale care deriva din aceste credinte irationale, rigide, conduc la durere si
discomfort psihic, motiveaza oamenii sa recurga la comportamente contrare propriilor interese si ii impiedica
sa se angajeze in comportamentele necesare atingerii propriilor scopuri.
In terapia rational - emotiva si comportamentala (REBT ) se considera ca oamenii se pot schimba daca
internalizeaza trei principii fundamentale:
1. evenimentele activatoare trecute sau prezente nu pot cauza emotii disfunctionale, ci sistemul nostru
de convingeri despre aceste evenimente este cel care determina emotiile disfunctionale si comportamentele
dezadaptative;
2. indiferent de modul in care ne-am generat problemele emotionale si comportamentale in trecut – in prezent
ne cream dificultati, deoarece continuam sa ne reindoctrinam cu credintele noastre irationale;
3. ne este usor sa cultivam emotii, ganduri si comportamente dezadaptative, dar pe termen lung putem sa
depasim aceasta problema daca facem eforturi de a ne disputa credintele irationale si consecintele acestora.
Sfaturi pentru o viata rationala si fericita
Pentru a obtine schimbarea comportamentala este necesara o restructurare cognitiva, care presupune
inlocuirea sistemului de credinte irationale cu un sistem mai rational, adaptativ. In lucrarea sa “A Guide to
Rational Living”, Albert Ellis ne ofera urmatoarele sfaturi pentru o viata rationala si fericita (Daniel David –
Tratat de psihoterapii):
1. Urmeaza ,"decalogul rationalitatii’" si evita ,"decalogul irationalitatii";
2. Asimileaza ,"nucleul sanatatii" si renunta la ,"nucleul nebuniei";
3. Sa doresti si sa faci tot ceea ce depinde de tine pentru ca lucrurile sa se intample asa cum vrei tu, dar in
acelasi timp sa tii minte ca nu scrie nicaieri ca lucrurile trebuie cu necesitate sa se intample asa cum vrei tu;
4. Nu uita ca ar fi de dorit ca toti ceilalti sa te trateze corect, dar asta nu inseamna ca si trebuie cu necesitate
sa o faca;
5. Nu uita ca ar fi de dorit sa reusesti in tot ceea ce faci, dar asta nu inseamna ca si trebuie cu necesitate sa
reusesti;
6. Nu uita ca ar fi de dorit ca viata sa fie usoara si dreapta, dar asta nu inseamna ca si trebuie cu necesitate sa
fie asa;
7. Nu uita ca daca lucrurile nu se intampla asa cum ti-ai dorit, asta nu inseamna ca esti fara valoare ca om, ci
doar ca ai avut un comportament mai putin performant, care, probabil, poate fi imbunatatit;
8. Nu uita ca daca lucrurile nu se intampla asa cum ti-ai dorit, asta nu inseamna ca este o catastrofa (cel mai
rau lucru care ti se poate intampla), ci este doar un lucru neplacut (poate chiar extrem de neplacut), fara ca
asta sa insemne totusi ca este cel mai rau lucru care ti se poate intampla si ca nu te mai poti bucura de viata;
9. Nu uita ca daca lucrurile nu se intampla asa cum ti-ai dorit, poti tolera asta si poti merge mai departe
bucurandu-te de viata, desi este mai greu la inceput;
10. Nu uita ca este placut sa ai aprobarea si dragostea celorlalti  si fa tot ceea ce este omeneste posibil sa le
obtii, dar aminteste-ti ca si fara ele te poti accepta ca fiinta umana care are dreptul sa se bucure de viata;
11. Nu uita ca este de preferat sa faci lucrurile perfect, dar este omeneste sa gresesti.
12. Nu uita ca oamenii reactioneaza asa cum doresc ei, nu cum doresti tu, si aminteste-ti ca si ei, ca si tine, nu
sunt perfecti.
Programarea neuro-lingvistică, abreviată NLP, a fost creată in jurul anului 1976 de Richard Bandler
(matematician şi student în terapia gestalt) şi John Grinder (lingvist). Ei şi-au propus să descopere structura
excelenţei umane. La început ei şi-au îndreptat atenţia asupra studierii amănunţite a magicienilor terapeuti a
vremii, cum au fost Fritz Perls (terapia gestalt), Virginia Satir (terapia familiei) si Milton Erickson
(hipnoterapie). Cei doi initiatori si grupul de persoane care au contribuit la dezvoltarea sa ulterioară, au
preluat si sintetizat o serie de concepte apărute anterior in cibernetică si teoria sistemelor, a caror reprezentanti
au fost Gregory Bateson, Virginia Satir si Milton Erickson.
La inceputul anilor 1980, NLP'ul era considerat un progres important in psihoterapie si consiliere, atragând
astfel interesul cercetatorilor din consiliere si psihologie. La mijlocul anilor 1980 analizele publicate în "The
Journal of Counseling Psychology" si "National Research Council (1988; NRC)" au aratat putine date care sa
sustina teoria despre sistemele reprezentationale sau despre ideile de baza din NLP astfel interesul
cercetatorilor a scăzut.
Pentru ca numele de Programare neuro-lingvistica, te duce cu gandul la neurologie, informatica si lingvistica,
NLP'ul a fost vandut ca si o "stiinta noua". Scepticii sustin ca este o "teorie sau un mod de tratament
psihologic nedemonstrat" si una din multele psedostiintifice (sau "New Age") forme de psihoterapie care au
aparut in domeniul sanatatii mintale. Puţini practicanti si-au prezentat datele culese pentru a fi revizuite si
analizate de colegi si pe majoritatea nu ii intereseaza ca teoria sa fie validata empiric.
Obiectivul
NLP poate fi definită ca „studiul structurii trăirilor subiective“, având ca obiect de studiu descoperirea
(elicitarea) si modificarea structurilor („programelor“) care iau nastere din interactiunea complexă dintre
creier/sistem nervos („neuro“), limbaj („lingvistic“) si mediul inconjurator. Demersul lui Bandler si Grinder a
fost îndreptat spre gasirea răspunsurilor la întrebarea cum anume functionează oamenii şi mai puţin la cea
privitoare la cauza comportamentului uman. De aceea orientarea acestei metode este pe solutie si pe proces.
In esenta ei, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate, pasiune şi dedicare în studiul comportamentului
uman şi al modalităţilor de îmbunătăţire al lui.
Definirea termenilor
Programare - aptitudinea fiecăruia de a "produce" şi "transpune" în practică o variată şi complexă gamă de
programe comportamentale.
Neuro - functionarea corpului si psihicului uman se bazează pe functionarea sistemului nervos. Alcatuit din
miliarde de celule nervoase (neuroni) interconectate, acesta constituie baza fiziologica a perceperii, gandirii,
simtirii si functionarii intregului sistem uman.
Lingvistică - mijloacele de comunicare apelate, respectiv la comportamentul nostru verbal şi nonverbal.
NLP este o stiinta a comportamentului uman cu urmatoarele aspecte:
1. ca epistemologie ea detine un sistem de cunostinte si valori
2. ca metodologie ofera procese si proceduri pentru aplicarea cunostintelor si a valorilor
3. ca tehnologie ofera tehnici (tools) de aplicare a cunostintelor si a valorilor
Idei de bază în NLP / Axiomele NLP
1. "Harta" despre lume este diferită de "teritoriul" pe care îl reprezintă;
2. Fiecare comportament are la bază o intentie pozitivă, în cadrul hărtii despre lume a persoanei in cauzâ;
3. Nu putem să nu comunicăm, orice comportament (chiar şi tăcerea) fiind semnificativă pentru interlocutorul
nostru;
4. Nu există greseli, ci doar feedback;
5. Orice comportament este orientat către adaptare la mediul ambiant;
6. Înţelegem mult mai uşor şi mai bine ceea ce ne este deja familiar.
7. Oamenii se comportă perfect, iar comportamentul lor prezintă o structură anumită.
8. Oamenii posedă deja toate resursele necesare dezvoltării personale
9. Corpul si sufletul uman fac parte dintr-un sistem complex, in cadrul căruia se influentează reciproc
ANALIZA EXISTENŢIALĂ & LOGOTERAPIE defineşte o orientare psihoterapeutică ale cărei baze au
fost puse între anii 1926 – 1933 de către neurologul şi psihiatrul vienez Viktor E. Frankl ( Logoterapie) şi care
a fost definitivată în ultimele două decenii, ca o metodă de psihoterapie de sine stătătoare, de către Societatea
de Logoterapie şi Analiză existenţială din Viena, graţie contribuţiilor aduse în primul rând de către Alfried
Längle.
Analiza existenţială poate fi definită la ora actuală ca o psihoterapie fenomenologică orientată spre persoană
având drept scop sprijinirea acesteia de a ajunge la o trăire liberă (spirituală şi emoţională), la adoptarea
unor atitudini autentice, precum şi la un comportament şi o raportare responsabilă faţă de sine însuşi şi faţă
de lumea sa. Cu alte cuvinte, psihoterapia analitic-existenţială, îşi propune a-l ajuta pe om să poată trăii într-
un acord interior cu propriile-i acţiuni şi propria-i existenţă.

Analiza existenţială a apărut ca un corectiv al „psihologismului” dominant în epocă, ca urmare a criticii aduse
acestuia de către E. Husserl şi împărtăşită de către K. Jaspers, L. Binswanger, M. Boss şi R. May.
Delimitându-se de psihologia abisală, Frankl a adăugat „psiho”-analizei (orientată spre dinamica interioară a
forţelor psiho-pulsionale) o „existenţ”-analiză (o analiză asupra existenţei) orientată spre lume şi valori. El i-a
precizat scopul terapeutic în conceptul de „Logo”-terapie („logos”= sens). Distanţându-se de psihanaliza lui
Freud şi psihologia individuală a lui Adler, Frankl îşi dezvoltă metoda ca pe o „completare” a psihoterapiilor
tradiţionale pe care intenţiona să le dezvolte pentru a cuprinde în sfera lor de interes şi dimensiunea
„spirituală” („noetică”) a omului, dimensiune trecută cu vederea de psihoterapiile tradiţionale din acea vreme.
Această dimensiune noetică a omului s-ar evidenţia în primul rând în căutarea de sens. În opinia lui Frankl,
neglijarea dimensiunii sensului poate conduce nu numai la mari suferinţe, disperare şi suicid, ci şi la
favorizarea dezvoltării unor tulburări psihice specifice şi/sau nespecifice (în primul rând a toxicomaniei dar şi
a unor nevroze sau tulburări psiho-somatice).

Această propunere a lui Frankl, a unei asistări spirituale medicale, a unei „duhovnicii medicale” [„Ärztliche
Seelsorge” (1946-1987)], s-a bucurat, datorită componentei sale umaniste, de un ecou apreciabil şi o largă
răspândire depăşind în timp cu mult graniţele psihoterapiei. Frankl dorea să ofere în felul acesta, independent
de vreo religie sau confesiune, „omului în suferinţă” [„Der leidende Mensch” (1975)] o formă particulară de
ajutor în înfruntarea sentimentului lipsei de sens generat de o criză spirituală, de boală sau de un destin
implacabil. Această ipoteză s-a dovedit validă iar cercetările empirice ulterioare au arătat că descoperirea
sensului este accesibilă oricărui om independent de vârstă, sex, inteligenţă, domeniu problematic sau
orientarea, respectiv angajarea sa religioasă. Datorită acestui fapt logoterapia poate fi utilizată în orice
activitate de consiliere sau psihoterapie atunci când problematica clientului este una legată de sens sau de
sentimentul pierderii sensului, iar aceasta independent de orientarea teoretică a metodei de consiliere sau de
psihoterapie aplicate.

Baza teoretică a logoterapiei o constituie analiza existenţială, care la rândul ei se întemeiază în antropologia
filozofică a lui Max Scheler. Dacă Freud vedea forţa motivaţională primară a omului în „voinţa întru plăcere”
iar Adler în „voinţa întru putere”, Frankl apreciază că aceasta s-ar afla în înnăscuta sa „voinţă întru sens”;
primele două ne fiind decât forme de manifestare (într-un fel degradate) ale celei din urmă. Fără a vedea sau
măcar intui un sens omul nu poate fi motivat. În cazul în care această situaţie se perpetuează, se instalează
„vidul existenţial” manifestat prin sentimentul persistent al lipsei de sens şi care se însoţeşte de o pierdere
progresivă a interesului şi de apatie. Vidul existenţial este însă doar facultativ patogen dar cu toate acestea el
poate duce la instalarea de nevroze „noogene”, respectiv  acele nevroze în a căror etiologie un rol determinant
este jucat pe lângă sentimentul lipsei de sens şi de conflictele de conştiinţă, pierderea valorilor sau intrarea în
conflict a valorilor.

Activitatea logoterapeutică este centrată pe „sensul existenţial” (sensul concret al situaţiei). Aceasta presupune
sesizerea de către subiect a caracterului de îndatorire pe care-l conţine situaţia, pentru ca în felul acesta el să
devină capabil de a acţiona, respectiv de a trăii în acord cu cerinţele şi ofertele concrete ale situaţiei. În acest
caz este vorba în primul rând despre „valorile de trăire” şi „valorile de creaţie” ca şi categorii de bază ale
găsirii sensului. Atunci când un destin implacabil îl împiedică pe om de la aceasta, se pune problema
dobândirii şi adoptării unei atitudini absolut personale şi responsabile faţă de suferinţă, aceasta fiind nu de
puţine ori resimţită ca total lipsită de sens. Prin împlinirea acestor „valori de atitudine” se circumscrie
atitudinea fundamentală a subiectului faţă de viaţă şi tot o dată intuirea respectiv credinţa într-un „sens
ontologic”, a tot şi toate, - sensul fiinţei – ca ultimă expresie a libertăţii umane şi ultim punct de referinţă
(adesea inconştient). 

Logoterapia nu este şi nu poate fi un înlocuitor pentru prelucrarea dezvoltărilor traumatice sau conflictuale
dar presupune în schimb mobilizarea unor importante resurse spirituale, fapt datorită căruia, în situaţia unor
crude lovituri ale sorţii ea poate reprezenta şi reprezintă un mijloc de intervenţie de elecţie. Pe lângă abordarea
„problemei sensului” în activitatea de psihoterapie, logoterapia îşi găseşte aplicabilitatea şi în alte domenii
precum: pedagogie, formarea continuă (a adulţilor), duhovnicie, pedagogie socială, management şi în general
în profilaxia tulburărilor psihice. Metodele ei specifice de intervenţie sunt reprezentate de:
„dereflectare”(Frankl), „modelarea atitudinii”(Lukas) şi „metoda de înţelegere a sensului”(Längle).

După „reorientarea personală”(1988-1990), analiza existenţială presupune pe lângă reflexia asupra

descoperirii sensului, în primul rând abordarea proceselor psihice personale (percepţia, prelucrarea cognitivă,
atitudinea, delimitarea de corporalitate), a relaţiei (raportarea la sine, sfera emoţională, întâlnire, dialog,
persoană), a biografiei, a psihologiei dezvoltării şi nu în ultimul rând a psihopatologiei dintr-o perspectivă
proprie, existenţialist-fenomenologică.

Fundalul teoretic al analizei existenţiale este reprezentat de filozofia existenţialistă şi de fenomenologie. Dacă
Frankl a fost influenţat în primul rând de antropologia filozofică şi de teoria valorilor elaborată de către Max
Scheler, astăzi activitatea practică a analizei existenţiale se orientează spre trăirea subiectivă, în vederea
mobilizării libertăţii interioare a subiectului (sub forma atitudinilor personale, a deciziilor, a stărilor
dispoziţionale, a descoperirii propriei voinţe). Propria devenire se va realiza în cadrul întâlnirii, prin
intermediul acceptării şi a luării în serios a subiectivităţii (persoana), precum şi prin asumarea propriei
conştiinţe morale, de care a devenit conştient (responsabilitate şi angajament). Pentru aceasta este nevoie de
acea împlinire de sine în devenire, prin fapte şi acţiuni al căror sens va dăinui în ciuda unui posibil eşec sau al
morţii.

Indicaţiile analizei existenţiale sunt reprezentate de toate formele de tulburări de comportament sau de
tulburări psihopatologice de etiologie psihogenă, psiho-socială sau psiho-somatică. 

Metodologie: analiza existenţială acţionează în primul rând prin mijloace verbale, prin intermediul discuţiilor
libere (de obicei o dată pe săptămână ≈ 50’- 60’) rămânând însă deschisă d.p.v. metodologic şi pentru alte
mijloace de intervenţie adjuvante (analiza viselor, tehnici imaginative, tehnici corporale sau creative, etc.)
Terapia se aplică prin intermediul dialogului cu pacientul, dialog al cărui stil se modifică în conformitate cu
etapele de parcurs ale „analizei existenţiale personale” de la cognitiv şi empatic la confruntativ – constructiv
până la protectiv – încurajator. Scopul şi elementul principal prin care acţionează metoda este reprezentat de
dobândirea de către subiect a unei deschideri spre dialog, atât spre exterior cât şi spre interior, prin intermediul
căruia persoana să-şi valorifice propriile-i posibilităţi fundamentale (potrivit „analizei existenţiale personale”)
şi să devină capabilă de a prelucra condiţiile fundamentale ale existenţei personale („motivaţiile
fundamentale”). Cea mai cunoscută tehnică a analizei existenţiale este reprezentată de „intenţia paradoxală”
elaborată încă de către Frankl (şi preluată ulterior de orientările psihoterapeutice cognitiv – comportamentale).
În vreme ce Frankl utiliza ca principal mijloc de intervenţie „dialogul de tip socratic”, astăzi se folosesc în
primul rând: „analiza existenţială personală”, „prelucrarea motivaţiilor fundamentale personal-existenţiale”,
„metoda biografică”, „metoda găsirii poziţiei personale”, „metoda de intervenţie în criză”, „metoda de întărire
a voinţei”, precum şi numeroase alte forme de intervenţie specifice, în funcţie de diagnostic şi/sau
problematica pacientului / clientului.

În vederea evaluării eficienţei metodei s-a elaborat un instrument specific (test psihologic): „scala
existenţială”, care permite aprecierea şi cuantificarea rezultatelor terapiei atât pe parcursul desfăşurării
acesteia, ca un indicator de etapă, cât şi la finalizarea ei.
Considerat „profetul sensului vieţii”, Frankl a militat încă din adolescenţă pentru valoarea sensului pe care
viaţa îl are, considerând că voinţa de a găsi şi de a da un sens vieţii sale este forţa motrice primordială a
omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deşi nu avea decât 13 ani, când
acesta a afirmat că „viaţa nu este altceva decât un proces de ardere”:

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl este
deportat în lagărele morţii împreună cu mama, tatăl şi una din cele două surori ale sale.
La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărţi (care ulterior a fost publicată sub
numele de 'The doctor and the soul' = Doctorul şi sufletul, n. nst.). şi care conţinea conceptele fundamentale
ale logoterapiei create de Frankl, precum şi a experienţei sale clinice ca neurolog şi psihiatru, care susţinea şi
valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se
afla la Auschwitz, pe bucăţele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului.

Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul şi sufletul” (The doctor and the soul), deşi cartea care
l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului” (Man’s search for meaning).

Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă - "Man's search for meaning" (Omul în
căutarea sensului vieţii - trad. în lb. română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009, rezumă experienţa
sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica "la cald" principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise
în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild). Ulterior a adăugat
cărţii o secţiune teoretică – „Logoterapia într-o coajă de nucă” şi „Pledoarie pentru optimismul tragic”.
Logoterapia

de la grec. Logos = sens (aşa cum însuşi Frankl explică folosirea termenului) Logoterapia =
terapia prin sens Ideea centrală a lui Frankl este că principiul motivator fundamental din om este voinţa de
sens, de a găsi şi a da sens vieţii sale. Frustrarea existenţială este generată de frustrarea voinţei de sens a
omului, care nu vede sau nu găseşte sens în viaţa sa. Frankl repetă în toate lucrările sale concluzia, validată
empiric (atât în viaţa omului “de pe stradă”, cât şi clinic, în viaţa bolnavilor sau persoanelor cu handicap, ori a
bolnavilor în fază terminală, etc.), că “viaţa are sens până la ultima suflare… în orice circumstanţe, indiferent
cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găseşţe un rost în viaţa sa, el se echilibrează lăuntric şi
devine capabil să facă faţă greutăţilor vieţii şi suferinţei şi să îşi trăiască viaţa în mod plenar, în pofida
adversităţilor, a ceea ce Frankl numeşte în logoterapie “triada tragică”: vinovăţia, suferinţa, moartea. Desigur,
nu toate tulburările psihice îşi au cauza în frustrarea voinţei de sens a omului, dar indiferent de cauza
generatoare a tulburărilor psihice, terapia prin sens are darul de a pune la dispoziţia individului resursele
interioare, spirituale, care îl fac capabil să se reechilibreze lăuntric şi să întâmpine viaţa cu curaj şi bucurie de
viaţă, în ciuda acelor fenomene care însoţesc “triada tragică”.
Ţelurile psihoterapiei frankliene
Să devii conştient de resursele tale spirituale.
Să creezi noi resurse spirituale în mod conştient.
Să te foloseşti de "puterea sfidătoare a spiritului omenesc" („the defying power of the human spirit”) şi să iei
poziţie împotriva adversităţilor vieţii.
 P.u. s-a constituit ca o reacţie de profundă insatisfacţie în mod special faţă de psihologia tradiţională, dar şi
faţă de ştiinţele social-umane în general. Psihologia tradiţională, conform criticii p.u., nu ia în considerare
complexitatea psihicului uman şi problemele vitale pentru om în calitatea sa de fiinţă superioară, cum sînt
fericirea, idealul, sensul vieţii, afirmarea umană, dezvoltarea umană, alienare, autenticitate umană, cooperare
etc. Ştiinţele sociale, la rîndul lor, au reprezentat o încercare de explicare în sine a fenomenelor sociale, făcînd
abstracţie de semnificaţia lor pentru om. Datorită inexistenţei unei cunoaşteri sistematice a acestei
problematici, crucială pentru fiinţa umană, ştiinţa nu a putut oferi instrumentele necesare împlinirii şi
soluţionării lor.

P.u. este centrată pe imperativul „aici şi acum". Omul „în general" este înlocuit astfel cu „omul în situaţie", cu
problemele lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi acum". Individul reprezintă în el însuşi un întreg
armonios, care trebuie înţeles în unicitatea sa. Omul este o valoare în sine, prin simpla sa existenţă; respectul
pentru demnitatea umană este un principiu fundamental: respectul necondiţionat pentru sine şi pentru orice
altă fiinţă umană în calitatea sa de existenţă singulară, unică şi ireductibilă. Persoana umană trebuie
considerată a fi liberă şi în consecinţă deplin responsabilă pentru propria sa viaţă: sarcina specialistului este, în
consecinţă, nu de a-l orienta pe om în direcţia unui model uman anume, ci de a-i oferi posibilitatea autodez-
voltării, în direcţia pe care singur, în mod liber şi responsabil, o alege; spontaneitatea, ca formă fundamentală
a creativităţii, este modul de constituire a persoanei umane unice; terapia non-directivă propusă de C. Rogers
este o consecinţă logică a acestui principiu. Terapeutul trebuie să fie un „consilier", „reflector" al gîndirii
subiective care nu îşi impune propriile sale scheme de gîndire şi simţire.

Maturitatea reprezintă o precondiţie esenţială a libertăţii şi realizării de sine: persoanele mature devin
conştiente de ele însele, capabile să reflecteze asupra experienţei lor de viaţă, mai stabile, cu un accentuat simţ
al identităţii de sine; maturitatea oferă fundamentul autonomiei: persoana matură nu mai este dirijată de
motive inconştiente, de conflictele copilăriei sau de variate stereotipuri, este mai independentă de influenţele
exterioare şi deci mai capabilă de autodezvoltare liberă şi conştientă; sinceritatea şi umorul sînt condiţii ale
creşterii autentice: eliberarea de orice prejudecată şi iluzie, cruzime chiar faţă de orice schemă impusă de
propria experienţă sau de către alţii, umorul ca expresie a detaşării de sine şi de situaţiile vieţii, ca modalitate a
unui relativism constructiv uman. Persoanele mature sînt mai „alocentrice", mai orientate spre ceilalţi,
capabile să-i înţeleagă, să dezvolte sentimente de simpatie, dragoste, cooperare, siceritate şi deschidere în
raport cu ei; sinceritatea şi deschiderea în relaţiile interpersonale pot să funcţioneze ca un stimulent al
dezvoltării umane doar în condiţiile unei atitudini reciproce, fundamental pozitive în contextul unei morale
bazate pe imperativul co-dezvoltării; ca o normă de bază ce guvernează relaţiile cu ceilalţi este principiul
reciprocităţii; competenţa interpersonală reprezintă o condiţie esenţială a co-dezvoltării; doar dezvoltarea unei
societăţi eupsihice (Maslow) poate oferi cadrul efectivei dezvoltări umane. Terapia trebuie să fie orientată nu
numai spre vindecare, ci şi spre creştere umană: terapeutul trebuie să sprijine persoana umană pentru a-şi
„construi" propria viaţă, relaţiile lui cu ceilalţi.

P.u. propune nu numai o tecrie a omului, ci şi o nouă filosofie a vieţii de zi cu zi, un „weftanschaung".

♦ P.u. propune înlocuirea ideii de „boală mentală" cu cea de „problemă umană". Prin aceasta se elimină
obsesia psihologiei clasice pentru dereglările psihologice şi care de fapt paralizează atitudinea activă,
constructivă, a pacientului faţă de el însuşi. Definind boala mentală ca o patologie a vieţii umane în ansamblul
ei, iar nu ca o dereglare de origine strict bio-fiziologică, individuală, p.u. pune bazele unor noi modele
terapeutice. Ceea ce este caracteristic, în mod special, acestor metode este lipsa unei opoziţii între terapie şi
dezvoltare umană. Terapia apare mai degrabă ca un element component al creşterii umane, ea însăşi putîndu-
se realiza eficient doar în contextul mai general al afirmării autentice, de sine.

O primă consecinţă o reprezintă democratizarea relaţiei dintre terapeut şi pacient (Karen Horney). Carl Rogers
a pus această idee la baza unui sistem terapeutic de mare influenţă, semnificativ intitulat „terapie centrată pe
client". Este promovată o terapie de tip empatic. Acest gen de terapie trebuie să transcendă modul cognitiv-
analitic, fondîndu-se pe capacitatea umană de a-l apropia şi înţelege pe celălalt. „Terapia umanistă" nu acordă
o importanţă prea mare trecutului pacientului ca sursă de autolămurire a sa. Chiar dacă rădăcinile proceselor
psihice actuale se găsesc în evenimentele din trecut, acestea, pentru a fi forţe active, trebuie să fie elemente
constituente ale experienţei prezente. Oe aceea, accentul este pus nu ca în psihologia freudistă pe explorarea
trecutului, ci pe construcţia prezentului „aici şi acum".

♦ Un merit important al p.u. constă în descoperirea posibilităţilor terapeutice ale grupului în vindecarea şi

creşterea individului uman. Carl Rogers afirma că descoperirea tehnologiei de grup este echivalentă ca
importanţă cu descoperirea energiei nucleare, în momentul actual sînt utilizate variate forme de terapie de
grup ca: T-Grupul (grupul de învăţare - „Training group"), grupul de întîlnire („Encounter - Group"), grupul
de formare şi educare a senzitivităţii („Sensitivity Group"), grupul centrat tematic („Theme-Centred-Group",
sau „Tavistock-Group", dezvoltat în Anglia), grupul de confruntare („Confrontation - Group").

♦ Un punct esenţial al programului propus de p.u. îl constituie umanizarea educaţiei. Următoarele direcţii sînt
avute în vedere:

a. accentul pus pe latura formativă iar nu pe însuşirea mecanică,

b. accent pe autodezvoltare prin cunoaştere şi asimilare, iar nu pe instruire din exterior; reactualizarea
îndemnului socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi"; se subliniază nu numai motivaţia interioară a
învăţării, ci şi implicarea activă în programarea procesului de învăţare;
c. accent pe creativitate, pe spirit critic împotriva tiparelor rigide şi a impunerii autorităţii în educaţie;
d. umanizarea tuturor disciplinelor prin reintegrarea lor ca elemente componente ale unei viziuni umane,
prin evidenţierea semnificaţiilor lor pentru om prin epurarea tuturor formelor opresive din procesul de
educare; e. accentuarea motivaţiei interne, crearea unor condiţii prin care învăţarea să se transforme
dintr-o activitate obligatorie într-o muncă cu satisfacţii majore pentru individ. Se depăşeşte astfel
polaritatea dintre învăţare şi joc, datorie şi plăcere.

♦ P.u. a avut influenţe importante în toate disciplinele sociale, oferind un model uman de referinţă, în mod
special putem cîta puternica influenţă în diferitele programe de reformă umană şi socială a organizaţiilor (R.
Licked, Mac Gregor, Cris Argyris). În mod special teoria ierarhiei nevoilor a lui Abraham Maslow este
deosebit de influentă în abordarea motivaţiei performanţei şi promovarea diferitelor programe de umanizare a
muncii.

♦ Studiile apărute în perimetrul p.u., din punct de vedere metodologic, prezintă adesea o caracteristică mai
degrabă speculativ-filosofică. Deşi există o experienţă clinică bogată, acumulată în orientările p.u., datorită
lipsei unor instrumente sistematice de descriere obiectivă şi unanim acceptată a faptelor la care se referă,
teoriile formulate aici sînt mai degrabă impresionante intuitiv decît verificabile. Mijloace „mai tari" de
culegere a faptelor şi de verificare a teoriilor lipsesc într-o mare măsură. Din această cauză, p.u. ocupă un loc
special în mişcarea ştiinţifică contemporană. Ea este privită de către unii teoreticieni, care au dezvoltat o
amplă metodologie de tipul celei din ştiinţele naturii, cu multă suspiciune.
Carl Rogers (8 ianuarie 1902 - February 4, 1987) a fost un psiholog american influent şi printre fondatorii
abordării umaniste la psihologie. Rogers este în general considerat a fi unul dintre părinţii fondatori de
cercetare psihoterapie şi a fost onorat pentru cercetarea sa de pionierat, cu Premiul pentru Distinşi
contribuţiilor ştiinţifice, de către American Psychological Association în 1956. Persoana centrat abordare,
abordarea propria sa personalitate unică de a înţelegerii şi a relaţiilor umane, găsite aplicarea pe scară largă în
diferite domenii, cum ar fi psihoterapie si consiliere (Client-centrat terapie), educaţia (centrate pe elev de
învăţare), organizaţii, precum şi alte setări de grup. Pentru activitatea sa profesională, el a fost acordat Premiul
pentru Distinşi Professional Contribuţii la Psihologie de APA în 1972. Spre sfârşitul vieţii lui Carl Rogers a
fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace pentru munca sa, cu un conflict intergrup naţionale în
Africa de Sud şi Irlanda de Nord. [1] Într-un studiu empiric prin Haggbloom et al. (2002), utilizând şase
criterii, cum ar fi citatii şi recunoaşterea, Rogers sa dovedit a fi psiholog sasea cei mai eminenţi ai secolului 20
şi al doilea, printre clinicieni, numai pentru a Sigmund Freud. [2]

Teoria Carl Rogers "de sine este considerat a fi umaniste şi fenomenologică. [4] Teoria sa se bazeaza direct pe
teren" fenomenala "teorie a personalităţii piepteni si Snygg (1949). [5] elaborarea Rogers" din propria sa
teorie este extinse. El a scris 16 cărţi şi mult mai multe articole de revistă descriind-o.
Psihoterapii » Psihoterapia centrata pe persoana

Mai este numita si psihoterapie centrata pe client sau psihoterapie rogersiana. Si asta pentru ca fondatorul
si liderul incontestatabil al acestui tip de psihoterapie este Carl Rogers (1902-1987). Multe din ideile sale par
atat de evidente astazi, incat multi psihoterapeuti nici nu stiu cat de mult ii datoreaza lui Rogers.

Inainte de a spune cateva cuvinte despre psihoterapia sa, iata cateva din ideile lui Rogers privind dezvoltarea
umana:
  1. Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este perceptia sa subiectiva asupra lumii si asupra lui insisi.
Fiecare individ are propria lui lume si, pentru a intelege un individ, trebuie sa intri in lumea lui privata si sa fii
capabil sa vezi lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea unui client este in cel mai bun caz non-
terapeutica, pentru ca il indeparteaza pe terapeut de la ceea ce ar trebui sa fie principalul sau interes, si anume
intelegerea modului in care clientul vede si intelege lucrurile, punctul sau de vedere.
  2. Fiecare persoana dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el sau ea luat in
sine sau in interactiune cu lumea din jur. Aceasta imagine de sine este fluida si schimbatoare, dar odata
formata reprezinta baza comportamentului si perceptiilor persoanei respective.
  3. Daca toti indivizii sunt demni de incredere si au o tendinta catre actualizarea de sine (tendinta de a
deveni mai buni, de a ne atinge potentialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere), de ce e atata
nefericire pe lume? Ce interfera cu tendinta oamenilor catre actualizarea de sine? Rogers a dezvoltat o teorie a
neadaptarii, in care conceptul-cheie este cel de incongruenta.

Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci cand exista o incongruenta sau lipsa de concordanta intre
conceptia sa despre sine si experienta sa interioara, profunda. Cum si de ce se intampla asta? Pe masura ce un
copil se dezvolta, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) si autoapreciere (“positive self-regard”) cresc
deasemenea. Pe masura ce capata tot mai multe experiente in relatie cu familia si lumea din exterior, copii
dezvolta tot mai clar un concept de sine. Daca acestia vor fi se simt iubiti, in special neconditionat, copii vor
dezvolta un concept de sine pozitiv si, la fel de important, nu isi vor insusi anumite conditii de valorizare
(conditii pentru a se simti valorizati). Daca, pe de alta parte, parintii sunt prea restrictivi si ii impun copilului
tot felul de conditii, acesta dezvolta conditii de valorizare. Sa dam si cateva exemple: daca unui copil i se
spune “daca nu te speli pe dinti, nu te mai iubesc”, copilul va simti ca este iubit numai in anumite conditii
(daca se spala pe dinti – iubire conditionata) si va dezvolta conditii de valorizare (“sunt un copil bun numai
daca ma spal pe dinti”).
Ideea e ca daca avem un concept de sine care include prea multe conditii de valorizare, acest concept devine
rigid sau inghetat, astfel incat ne vom simti lipsiti de autoapreciere. Cu alte cuvinte, daca ni s-a tot spus ca
trebuie sa facem una sau alta si trebuie sa ne comportam intr-un anumit fel pentru a fi iubiti si valorizati de
parintii nostri, atunci tot ceea ce invatam este ca noi, in sine, nu suntem demni de a fi iubiti, nu valoram cine
stie ce in absenta acelor comportamente considerate dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit

Eu (fara comportamente dezirabile) = zero

In aceste conditii, experienta noastra profunda (ceea ce simtim noi in interiorul nostru) este una negativa,
compusa din sentimente de respngere si devalorizare. De aceea, aceasta experienta profunda este distorsionata
sau impiedicata sa ajunga in constientul nostru, caci ar fi foarte greu de tolerat asemenea sentimente, ne-am
simti cuprinsi de anxietate si am face tot posibililul pentru a ne reprima aceste sentimente. Pe de alta parte,
pentru a putea merge inainte, ne fabricam o falsa imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care sa ne
ajute sa supravietuim. In mod evident, in conditiile unei dezvoltari lipsite de iubire neconditionata, apare
aceasta incongruenta dintre ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) si ceea ce simtim despre noi
(experienta profunda).

Cand se intampla asa ceva – si dupa parerea lui Rogers se intampla foarte des in civilizatia moderna –
indivizii nu isi cunosc adevaratele interese si sunt vulnerabili la afectiuni psihice.
Ei nu pot trai ca persoane de deplin integrate, ca persoane intregi (“whole persons”), pentru ca exista o
prapastie intre ceea ce simt si ceea ce cred despre ei.

Daca, pe de alta parte, copilul se dezvolta intr-un mediu in care nu exista deloc sau foarte putine conditii de
valorizare, conceptul de sine este unul adevarat iar experienta profunda este una pozitiva. Copilul nu mai are
nevoie sa isi construiasca un concept de sine fals pentru a trai mai departe si nici nu are de ce sa isi reprime
adanc experienta interioara. Cu alte cuvine, el este mult mai capabil sa constientizeze experienta profunda si,
in consecinta, sa functioneze ca persoana intreaga sau completa. In aceste conditii, intreaga fiinta se dezvolta
armonios, permitand procesului de actualizare de sine sa se desfasoare si transformand individul in ceea ce
Rogers a numit o persoana pe deplin functionala (“fully functioning person”).

O persoana pe deplin functionala este tot mai:

a) deschisa sa simta si sa experimenteze;
b) capabila sa isi accepte sentimentele si emotiile;
c) capabila de a trai in prezent fara a se preocupa excesiv de trecut sau de viitor;
d) libera de a face alegeri bune pentru ea;
e) dispusa sa aiba incredere in sine si in ceilalti;
f) capabila de a exprima intr-un mod echilibrat si realist atat agresiune cat si afectiune;
g) creativa si nonconformista.

Acestea fiind conceptiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umana, caracteristicile psihoterapiei centrate pe
persoana sunt usor de inteles:
  1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoana este acela de a creste gradul de congruenta dintre experienta
interioara si conceptul de sine.
  2. Relatia terapeutica, in special in ceea ce priveste aspectele sale personale si emotionale, este principalul
vehicol al acestei schimbari. De fapt, relatia este cea care promoveaza cresterea si dezvoltarea integrata a
clientului si nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru ca o relatie sa produca aceste schimbari,
trebuie sa indeplineasca anumite conditii (faimoasele conditii “necesare si suficiente” ale lui Rogers):
  3. Psihoterapeutul trebuie sa se straduiasca sa isi inteleaga clientul cat mai bine din perspectiva acestuia,
adica sa dea dovada de empatie si intelegere (“empathy”).
  4. Psihoterapeutul trebuie sa fie in mod onest interesat de binele clientului, sa se straduiasca cu adevarat sa il
inteleaga si sa il ajute, sa nu se ascunda dupa o masca profesionala sau sa aiba o atitudine de superioritate
(“congruence”).
  5. Clientul trebuie sa se simta acceptat asa cum este, sa nu se simta judecat sau criticat pentru ideile,
sentimentele si faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

Dupa parerea lui Rogers, ultimele trei conditii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de sucess, fara a
fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate metode de
implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie sa intre in relatia cu clientul.

Orientarea psihoterapeutica centrata pe persoana a fost fundamentata de Carl Ransom Rogers (1902-1987) sub
numele de terapie non-directiva, denumita apoi centrata pe client, iar in prezent recunoscuta drept psihoterapie
centrata pe per¬soana. Aceasta abordare psihoterapeutica este una de tip umanist, avand ca principiu
optimismul cu privire la natura umana.
Psihoterapia centrata pe client (sau pe persoana) s-a deszvoltat inceand cu anii 1940 ca o puternica reactie fata
de pishanaliza. Rogers a negat opiniile lui Freud cu privire la primatul instinctelor irationale asupra
comportamentului uman, cat si rolul dominant al psihoterapeutului in calitate de interpret si conducator al
procesului psihoterapeutic. In 1942, Carl Rogers a publicat lucrarea denumita Psihoterapia non-directiva” in
cadrul careia termenul de pacient este inlocuit cu cel de client. Ulterior sistemul sau psihoterapeutic va primi
si denumirea de “psihoterapie centrata pe client���.
EVOLUTIA CERCETARII
Carl Rogers a prezentat in lucrarea sa “On Becoming a Person “ (1961) un rezumat al cercetarii despre
centrarea pe client. Principala preocupare a studiului mentionat a fost aceea de a converti date din experienta
subiectiva in masuri obiective.Cum era si firesc au aparut o varietate de raspunsuri ca urmare a participarii la
acest tip de cercetare.Scalele ar fi trebuit sa masoare stima de sine, autoevaluarea, evolutia in psihoterapie si
nivelul de modificare terapeutica. Clienti, terapeuţi, şi, uneori, prieteni ai terapeutilor au raspuns la aceste
grile.
Doua masuri utilizate in acesta cercetare au castigat teren:cea a lui Willian Stephenson-1953-tehnica Q si cea
a lui Barrett Lennards- 1962-Inventarul relatiilor.Tehnica Q reprezinta procedura corelationala care permite
compararea a o serie de declaratii despre sine-ex:Sunt multumit cu mine insumi- intr-o fortata distributie
normala. Aceasta tehnica a fost abandonata din cauza rezultatelor confuze (Tageson 1982). Inventarul
relatiilor este o combinatie sofisticata de patru scale de masurare a atitudinilor de empatie, congruenta,
acceptare conditionata si acceptare neconditionata. Aceasta procedura este inca foarte des folosita si este
considerata un instrument foarte satisfacator in termeni statistici.
Aşa cum am văzut, deşi Rogers este preocupat de experientele interioare si de perceptia clientului fata de el
insusi, investigatia sa este o inecrcare de reconciliere intre aceasta noua arie de investigatie si traditia
pozitivismului stiintific.
Este interesant de observat că unii dintre studentii lui Rogers au adoptat o pozitie fenomenologica si mai
radicala. Adrian L. van Kaam, un fost student al lui Rogers este primul care a folosit fenomenologia pe o baza
empirica in studiul "The experience of 'really feeling understood'" (1959).De asemenea, el a dezvoltat primul
program de absolvire in Statele Unite a psihologiei fenomenologice in cadrul Universitatii Duquesne din
Pittsburgh. Un alt elev al lui Rogers este Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago- considerata forta
decisiva in indreptarea teoriei lui Rogers catre fenomenologie.
Increzator in fortele naturale de autovindecare ale organismului, Rogers a vazut in psihoterapie un proces de
indepartare a constrangerilor care impiedica acest proces sa se manifeste.
Aceste convingeri au sursa in solicitarile nerealiste pe care si le autoimpun oamenii atunci cand isi imagineaza
ca nu trebuie sa traiasca un anumit gen de sentimente cum ar fi, de pilda, cele de ostilitate. Negand faptul ca ei
au astfel de sentimente, acestia nu mai sunt constienti de natura reactiilor lor si in felul acesta pierd contactul
cu experietna lor autentica, rezultatul fiind un nivel de integrare psihica mai scazut, relatiile interpersonale
falsificate si diferite forme de dezadaptare.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogeniene este rezolvarea acestei incongruente, respectiv ajutarea
pacientului sa se accepte pe sine.
Terapeutul stabileste un astfel de climat psihologic in cadrul caruia clientul se simte acceptat in mod
conditionat, inteles si valorizat ca persoana. In acest climat el se simte liber pentru prima oara sa-si exploreze
gandurile si sentimentele reale, acceptandu-si ura, furia sau alte sentimente “urate” ca parti ale propriului sau
eu.
Pe masura ce conceptul de sine devine mai congruent cu actuala experienta, oamenii devin tot mai toleranti cu
ei insisi, tot mai deschisi la noi experietne si perspective, tot mai bine integrati.
In terapia centrata pe client, terapie denumita si non-directiva dirijarea procesului terapeutic nu este sarcina
psihoterapeutului. Acesta nu da raspunsuri sau interpretari, nu sesizeaza prezenta conflictelor inconstiente si
nici macar nu intervine activ in discursul pacientului. Terapeutul nu face decat sa asculte cu atentie si cu
atitudine de acceptare ceea ce spune clientul, intrerupand doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea ce a vrut
sa spuna acesta. Aceste reformulari, fara a contine in ele interpretari sau evaluari, il ajuta pe client sa-si
clarifice sentimentele si ideile pe care le exploreaza, sa le priveasca mai atent si sa le constientizeze.
Psihoterapia non-directiva se deosebeste de alte abordari prin patru trasaturi esentiale, descrise inca de
Rogers:
1. se acorda o mai mare autonomie si independenta individului considerandu-se ca acesta are o capacitate
spontana de evolutie;
2. noua abordare pune un accent mai mare in cadrul psihoterapiei pe factorii de natura emotionala decat pe cei
intelectuali;

Terapia centrata asupra persoanei

Cu incredere, respect si autenticitate, terapia centrata pe persoana este o abordare psihoterapeutica optimista a
omului, creditat ca fiind capabil sa ajunga si sa ramana la cel mai inalt nivel al conditiei sale.
Cu incredere, respect si autenticitate, terapia centrata pe persoana este o abordare psihoterapeutica optimista a
omului, creditat ca fiind capabil sa ajunga si sa ramana la cel mai inalt nivel al conditiei sale.

Orientarea psihoterapeutica centrata pe persoana a fost fundamentata de Carl Ransom Rogers (1902-1987)
sub numele de „terapie non-directiva”, denumita apoi „centrata pe client“, iar inprezent recunoscuta drept
„psihoterapie centrata pe persoana“. Aceasta abordare psihoterapeutica este una de tip umanist, avand ca
principiu optimismul cu privire la natura umana.

Psihoterapeutul devine un simplu insotitor al clientului sau , client care se va simti liber sa isi exploreze
gandurile, sentimentele reale, acceptandu-le, indiferent de contradictiile lor, si integrandu-le, asa cum sustine
psihoterapeutul Georgeta Niculescu, in propriul „self“. Carl Rogers a pus la baza psihoterapiei sale principiul
conform caruia orice organism viu are tendinta innascuta de a-si dezvolta capacitatile si structurile naturale la
un nivel optim atunci cand este plasat in conditiile de mediu potrivite, capacitate cunoscuta sub numele de
„tendinta de actualizare“.

Aceasta tendinta de actualizare da oamenilor sansa de a trai autentic si plenar momentele din viata lor,
acceptand ceea ce li se intampla, pe ei insisi – intr-un mod mult mai obiectiv si mai consistent.

Desfasurarea unei sedinte

Nu exista retete, fiecare individ este o valoare particulara si este asistat intr-un mod specific lui si nevoilor
sale. Georgeta Niculescu aminteste un aspect esential al curei centrate pe persoana, si anume faptul ca
terapeutul nu urmareste in procesul terapeutic sa il schimbe pe client, ci sa il asiste intr-un mod suportiv, fiind
tot timpul empatic, congruent, pozitiv si acceptandu-l neconditionat pe cel din fata sa, pana acolo unde
clientul doreste sa ajunga. In cabinetul de psihoterapie centrata pe persoana este o atmosfera calda, de
intelegere, prin care clientul ajunge sa se simta acceptat, inteles si valorizat ca persoana.
El se va simti liber – chiar pentru prima data in viata, in unele cazuri – si mai ales capabil sa isi exploreze
gandurile si sentimentele reale, acceptand si partile mai putin bune ca furia, ura, drept parti ale propriului
„self“.  Aceasta sinceritate ii vindeca blocajele si traumele, deschizandu-l catre sine, cel care este si cel care
poate sa devina.

Terapia Centrata pe Persoana: pentru cine?

Avand la baza principii foarte simple si nonintruzive, psihoterapia centrata pe persoana este foarte eficienta
pentru o mare varietate de persoane care isi exprima deschis nevoia de a fi ajutate. Georgeta Niculescu
aminteste despre oameni cu probleme intampinate intr-un moment al vietii lor, persoane care sufera de
comportamente anxioase cauzate de stres, persoane cu tulburari nevrotice, psihosomatice sau somatoforme,
adulti cu probleme de adaptare, copii cu dificultati scolare si de adaptare, adolescenti cu diverse tulburari de
comportament, parinti care au probleme de relationare si comunicare cu copiii lor. Inca din anii ’80, in cadrul
acestei abordari exista metode de interventie specifice persoanelor psihotice, care nu sufera de o pierdere
profunda a contactului cu realitatea, si celor cu dizabilitati, metode reunite sub forma preterapiei.

In urma unei psihoterapii incununate de succes, se constata o tendinta crescuta de autoacceptare, ceea ce
inseamna ca persoana tinde sa se perceapa pe sine ca pe o fiinta umana deosebita si valoroasa, care merita
respect si nu dezaprobare, al carei sistem de norme si valori se bazeaza pe experienta proprie si nu pe
dorintele sau valorile altora si care actioneaza degajat, in conformitate cu aceasta autoapreciere.
In acelasi timp, clientul se percepe mai obiectiv si se simte capabil sa actioneze mai spontan, mai independent,
putand face fata mai bine problemelor sale de viata.

Astfel, el se percepe ca fiinta integrata si nu divizata sau izolata, ceea ce inseamna o apropiere intre „self“-ul
real si „self“-ul ideal. Datorita acestor modificari, viata interioara a clientului devine mai putin tensionata si
mai agreabila.
Psihoterapia Centrata pe Persoana in Romania
■ Terapia rogersiana exista in tara noastra din 1999, cand o echipa de formatori din cadrul asociatiei
OGWG Austria a pus bazele unui grup de formare de 15 persoane, psihologi si medici, care
s-au reunit in 2001 in Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana.
■ Interesul pentru acest gen de terapie este in continua crestere. Anul acesta, Editura Trei a lansat pentru
prima data in Romania una dintre cele mai importante carti ale lui Carl Rogers, A deveni o persoana.
Perspectiva unui psihoterapeut, pe data de 15 noiembrie in cadrul semninarului „A deveni o persoana”,
organizat de Asociatia Romana de Psihoterapie.
■ Daca doresti sa urmezi acest tip de terapie, Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana
(ARPCP),
cu adresa online www.psihoterapierogersiana.com, este o sursa potrivita pentru mai multe informatii si un
posibil inceput .
■ O sedinta dureaza 45-50 de minute, dar nu mai mult de o ora. Costurile sunt diferite de la terapeut la
terapeut, tinandu-se cont si de situatia financiara a clientului, pentru ca psihoterapia nu trebuie sa fie ceva
lipsit de valoare, dar nici ceva frustrant.
■ Celor care vor alege sa inceapa o psihoterapie centrata pe persoana le vom fi alaturi intr-o terapie
individuala sau de grup pe drumul complex, fascinant, uneori dureros al dezvoltarii personale si al implinirii
ca fiinte sociale si umane.
„Acum cred in mine“
Diana, 38 de ani
„Era a treia oara cand un partener dintr-o relatie de lunga durata ma parasea pentru o alta femeie. Aveam
nevoie de ajutor, de data aceea simteam ca nu ma mai pot descurca singura. Asa ca am mers la o
psihoterapeuta, care m-a ajutat intr-un mod foarte firesc sa aflu ce era cu mine. Am reusit sa plang, sa fiu
furioasa, sa ma exteriorizez si sa inteleg ca facusem tot posibilul ca relatiile sa esueze in acest fel pentru ca
fugeam de anumite probleme ale mele, foarte vechi. M-am simtit respectata si aprobata pentru ceea ce sunt si
ceea ce fac, iar in mai putin de jumatate de an am scapat de multe semne de intrebare. Acum sunt pregatita
pentru o noua relatie si cred foarte mult in ea, pentru ca acum cred in mine asa cum sunt.”