Seara târziu, când ne întoarcem de pe drumurile aproape interminabile pe care ni le

inventǎm singuri, uneori cu o tenacitate uimitoare, ne retragem înspre o lume a viselor şi a

nostalgiilor noastre. Venim dintr-o lume a trepidaţiilor, dintr-un univers al tehnologiilor şi ne
refugiem într-un infinit mai mic, lumea liniştii noastre şi a gândurilor noastre. Fireşte cǎ am fi
nedrepţi dacǎ ne-am plânge de atâtea minuni cu care civilizaţia şi tehnologia ne asalteazǎ şi care
ne fac uneori sǎ fim atât de mândri şi de aroganţi, dar trebuie sǎ realizǎm cǎ noi, oamenii, suntem
bogaţi fǎrǎ sǎ vrem şi adesea fǎrǎ sǎ ştim. Bogǎţia noastrǎ constǎ în lumea vie care ne-a generat
şi care ne înconjoarǎ.
De 4600 milioane de ani, de când s-a format, Pǎmântul a ştiut sǎ se regenereze şi sǎ
supravieţuiascǎ urmându-şi ciclurile lui naturale. Prezenţa poluǎrii aratǎ însǎ cǎ legǎtura dintre
viaţǎ şi mediul ei a început sǎ se destrame, cǎ între relaţiile de echilibru ale mediului au apǎrut
rupturi. În condiţii de echilibru, în naturǎ nu existǎ deşeuri, reziduurile biologice ale unei specii
fiind hranǎ pentru altele, stabilind astfel cicluri de-a lungul cǎrora materia se recicleazǎ. În acest
lanţ perfect a intervenit însǎ omul care tinde sǎ distrugǎ acest echilibru transformându-l într-un
fenomen liniar.
Pentru a arǎta timpul în care omul a reuşit sǎ modifice echilibrul planetei, printr-un concept
simplu, o sǎ condensǎm vârsta Pǎmântului (4600 milioane de ani) şi o sǎ îl asemǎnǎm cu o
persoanǎ de 46 de ani. Despre primii şapte ani din viaţǎ nu cunoaştem nimic, iar despre perioada
de mijloc a vieţii existǎ doar informaţii fragmentate. Pamântul a început sǎ înfloreascǎ la vârsta
de 42 de ani. Dinozaurii şi marile reptile nu au apǎrut decât acum un an, când planeta avea 45 de
ani, mamiferele în urmǎ cu opt luni, la mijlocul sǎptǎmânii trecute omul a început sǎ evolueze,
iar la sfârşitul sǎptǎmânii era glaciarǎ a învǎluit pǎmântul.
Oamenii moderni existǎ de numai patru ore, iar în ultima jumǎtate de orǎ au descoperit
agricultura. Revoluţia industrialǎ a inceput acum un minut, iar de atunci, în şaizeci de secunde de
timp biologic oamenii au reuşit sǎ transforme Pamântul într-un proces liniar de extincţie. Oare
câte zeci de secunde mai are de trǎit planeta noastrǎ?
A venit momentul ca omul sǎ înveţe sǎ preţuiascǎ ceea ce are, sǎ nu mai fie intolerant şi sǎ
nu mai trǎiascǎ dupǎ ideea cǎ atât timp cât mai sunt pǎduri, ape nepoluate, locuri frumoase sau
munţi în care sǎ ne refugiem în vacanţe, şi mai ales atâta timp cât “nu ne cade tavanul în cap”,
problemele mediului nu ne preocupǎ, ele fiind doar lamentǎri şi vorbe. Noi putem aştepta ca şi
pâna acum, problema este însǎ alta… Pamântul, el mai poate aştepta? Nu cred cǎ se cuvine sǎ ne
lipsim de tezaurul acesta natural şi sǎ uitǎm de frumuseţi! Trebuie sǎ ne amintim cǎ existǎ un
singur loc pe care noi toţi, indiferent de cine şi ce suntem, îl numim Acasǎ!

În noaptea de 30 spre 31 ianuarie 2000, în urma topirii zăpezilor şi a unor ploi abundente, digul
unui iaz de decantare al S.C. Aurul S.A. din Baia Mare s-a rupt, lăsând să se scurgă în râul Lăpuş
o cantitate de 100.000 m3 de apă ce conţineau între 50-100 tone de cianuri. Unda de poluare s-a
propagat apoi în Someş, Tisa şi Dunăre, afectând aproape 2000 km de râu, inclusiv în Ungaria şi
Serbia. În final, în intervalul 25-28 februarie valul de cianură a ajuns în Delta Dunării. Pe data de
29 februarie, apa poluată a Dunării se varsă în Marea Neagră, având o concentraţie de cianură de
45 de ori mai mare decât cantitatea maximă admisă. Această catastrofă a atras atenţia opiniei
publice mondiale timp de câteva săptămâni, fiind calificată ‘cea mai mare catastrofă ecologică’
(calificare acordată periodic diverselor catastrofe ecologice de proporţie). Dincolo de aspectele
legate de prezentarea în mass-media accidentul rămâne unul din marile dezastre ecologice din
ultimii ani.
Atenţia a fost focalizată aproape exclusiv pe peştii ucişi de cianuri, pe concentraţia cianurilor în
apă şi pe concentraţiile maxime admise în diferitele ţări afectate de poluare. Poluarea asociată cu
metale grele (cupru, cadmiu, plumb, mangan, zinc etc.) a fost însă menţionată doar în treacăt.
Aceasta deoarece deşi impactul acestora este pe termen lung nu este la fel de vizibil ca al
cianurilor. În continuare, voi prezenta principalele caracteristici ale poluării pentru a putea
înţelege mai bine mecanismele care au făcut ca acest tip de impact antropic să devină una din
cele mai importante căi de deteriorare a ecosferei.
Dezvoltarea societăţii umane în timp se caracterizează prin extinderea sa în spaţiu şi prin
creşterea complexităţii şi diversificarea conexiunilor între componentele sale şi între acestea şi
ecosistemele naturale, ceea ce permite o absorbţie sporită a resurselor şi disiparea mai eficientă a
reziduurilor reprezentate de produşi secundari şi de energia reziduală.
Poluarea se referă la modificările factorilor de mediu, abiotici şi biotici, determinate de
introducerea în mediu a deşeurilor activităţii umane (materie sau energie degradată, numite
generic poluanţi).
Fenomenele şi procesele legate de poluare se caracterizează printr-o mare diversitate şi
complexitate, dar prezintă câteva caracteristici generale:
i. Poluarea creşte exponenţial, datorită creşterii exponenţiale a populaţiei umane, măririi şi
diversificării necesităţilor umane şi dezvoltării de noi tehnologii;
ii. Nu se cunosc cu precizie limitele admisibile ale poluării, deoarece nu se cunoaşte capacitatea
de suport a ecosistemelor şi deci nici a ecosferei;
iii. Există o tendinţă generală de subestimare a importanţei poluării, de întârziere în elaborarea de
mijloace de control şi de stabilire a valorilor limită admisibile. Aceasta se datorează în principal
decalajului în timp şi spaţiu, deseori considerabil, între pătrunderea poluanţilor în mediu şi
efectele lor ecologice. Acest decalaj între cauză şi efect este datorat modului în care se
desfăşoară procesele la nivelul sistemelor ecologice.
În cazul poluării de la Aurul Baia Mare atenţia opiniei publice s-a axat pe efectele pe termen
scurt, dar au fost ignorate efectele pe termen lung, datorate cantităţilor mari de metale grele
ajunse în reţeaua hidrografică. Deseori, absenţa unor efecte imediate creează o impresie falsă
asupra caracterului inofensiv al factorilor poluanţi.
Clasificarea fenomenelor de poluare se poate face după mai multe criterii. După sursa de poluare,
care poate fi difuză (de exemplu, scurgerile de apă de suprafaţă într-un lac de pe un teren agricol
învecinat tratat cu pesticide) sau punctiformă (de exemplu, coşul unei fabrici sau conducta de
deversare a apei menajere sau industrial netratate); după natura agentului poluant, care poate fi
chimică, fizică sau biologică; şi după compartimentul poluat, distingându-se poluarea atmosferei
(aerului), a pedosferei (solului şi sedimentelor) şi a hidrosferei (apei)
Calitatea aerului ambiental a reprezentat dintotdeauna un domeniu de larg interes datorită
implicaţiilor asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei dar şi al potenţialului efect asupra
monumentelor istorice şi al celorlalţi factori de mediu. Studii efectuate cu precădere în ultimile
decenii au adus în prim-planul preocupărilor ştiinţifice însă un nou domeniu - calitatea aerului
din interiorul clădirilor (IAQ – Indoor Air Quality) - acordându-i un statut uneori prioritar în
ceea ce priveşte influenţa asupra sănătăţii şi confortului persoanelor (Franklin, 2007; Harrison,
1997; Nazaroff, 2013).
Evaluarea calităţii aerului dintr-o clădire şi a impactului asupra receptorilor de interes reprezintă
un proces cu grad ridicat de complexitate datorită volumului mare de date care trebuie analizate
şi interpretate, al numărului mare de variabile şi al posibilelor influenţe reciproce, sinergice sau
antagonice, cu efect asupra materialelor şi/sau al percepţiei disconfortului uman.