Valențele formative ale autoevaluării în procesul didactic

„Metodele de evaluare” vizează modalităţile prin care este evaluat elevul. Ele însoţesc şi
facilitează desfăşurarea procesului didactic, având multiple valenţe formative adecvate de optimizare a
practicilor evaluative, fiind susceptibile, în primul rând, să faciliteze coparticiparea elevilor la evaluarea
propriilor rezultate.
După cum afirmă Linda Allal şi Michel (1993) autoevaluarea înseamnă un demers de „întoarcere în
sine”.
Implicarea elevului „pare a fi mesajul esenţial al orientărilor postmoderne în educaţie. Putem
vorbi de „reîntoarcere” a individului ca actor în spaţiul educaţional. Educaţia centrată pe elev, în calitate
de persoană cu caracteristicile sale specifice diferenţiale ce trebuie valorizate maximal, constituie
dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Profesorul nu lucrează asupra elevilor, ci cu elevii şi
pentru aceştia” (Emil Păun, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 20).
Autoevaluarea este activitatea de evaluare în cadrul căreia subiectul evaluat este în acelaşi timp şi
autoevaluator. Acest lucru determină o preocupare susţinută în vederea îmbunătăţirii propriilor
performanţe, întrucât elevul care se autoevaluează conştientizează el însuşi cât de mult a învăţat şi la ce
nivel se află. Elevii trebuie să descopere ei înşişi obiectivele educaţionale pe care trebuie să le realizeze,
prin aproximări succesive.
Învăţarea de către elev înseamnă schimbare, transformare. În realizarea sarcinilor şcolare elevii
pun în acţiune/mişcare un microsistem de ghidare a învăţării care include:
 instanţă de direcţionare a învăţării, care orientează acţiunea;
 instanţa de muncă, ce realizează acţiunea;
 instanţă de observare şi de comparare, care controlează şi reglează atât orientarea, cât şi
execuţia acţiunii.
Funcţionarea efectivă a acestor trei instanţe este esenţială pentru ca procesul de autoreglare a
învăţării să fie eficace.
Pentru a crea efectiv un sistem de control – reglare, elevul trebuie să elaboreze sau să i se pună la
dispoziţie un sistem de criterii pe care să le utilizeze pentru a stabili dacă acţiunile realizate sunt cele pe
care le presupune îndeplinirea sarcinii. Este de preferat, deci, ca elevii să-şi însuşească criteriile de
evaluare ce vor fi folosite. Când aceste criterii sunt explicite, ele nu sunt numai element de control, ci
pot să constituie pentru elev elemente de orientare în acţiunea de învăţare.
Grija dominantă a evaluării formatoare este de a însoţi şi de a ajuta învăţarea. Din acest punct de
vedere, evaluarea formatoare este o formă desăvârşită a evaluării formative.
Metoda urmăreşte educarea elevilor de a se autocontrola şi autoaprecia, în raport cu sine şi în raport cu
colegii. Iată câteva procedee:
1. Autocorectarea este un exerciţiu de conştientizare a propriilor greşeli, în raport cu modelul de
referinţă.
2. Corectarea reciprocă : doi colegi de bancă schimbă caietele pentru a-şi identifica reciproc
greşelile.
După aplicarea procedeelor este bine să se poarte cu elevii discuţii pentru ca ei să înveţe să aprecieze
gravitatea greşelilor, să înţeleagă că acestea sunt un efect al neînvăţării, neînţelegerii sau neatenţiei şi că
pot fi corectate.
Valenţele formative ale activităţilor de autoevaluare sunt:
  ajută elevul să se implice în procesul evaluării şi în felul acesta să conştientizeze criteriile de
evaluare, ceea ce îl face să înţeleagă şi să aprecieze eforturile necesare atingerii obiectivelor, să
înţeleagă semnificaţia calificativelor acordate de profesor;
 încurajează elevul să-şi dezvolte procesele metacognitive, de autoreglare a proceselor de
însuşire a noilor achiziţii;
 contribuie la formarea reflexivităţii asupra propriei activităţi, la conştientizarea conduitei şi a
gradului de adaptare a acesteia la cerinţele activităţii şcolare;
 dezvoltă o atitudine critică faţă de sine, ajutând elevul să-şi dea seama singur de limitele sale;
 dezvoltă capacitatea de identificare a propriilor progrese şi de ameliorare a performanţelor.
Efectele implicării elevilor în autoevaluare sunt:
 cadrul didactic obţine confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor referitoare la
rezultatele constatate;
 elevul exercită rolul de subiect al acţiunii pedagogice, de participant activ la propria sa
formare;
 permite elevilor să aprecieze rezultatele obţinute de ei înşişi şi să înţeleagă eforturile
necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Bibliografie:

1. Păun, E., Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

2. Cucoș, C., Pedagogie, EDP București, 2000.

Emilia USATÎI
Profesor de sociologie, grad didactic ÎNTÂI
Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca