Clostridium

Abstract

Infecţia produsă de Clostridium difficile a crescut spectaculos în incidenţă în

ultimii ani, iar recunoaşterea contextului de apariţie şi a factorilor favorizanţi de
către medicul de familie poate ajuta atât la gestionarea cazurilor în ambulatoriu,
cât şi la scăderea numărului mare de cazuri care apar din cauza consumului
nejustificat de antibiotice, dar şi a igienei precare.

Ce este Clostridium difficile?

Clostridium difficile este o bacterie anaerobă, Gram-pozitivă, sporulată,

neinvazivă şi oportunistă. A fost detectată pentru prima dată în 1935 în flora
intestinală a unui nou-născut. A fost considerat un germen nepatogen până în 1978,
când a fost identificat drept cauză de colită pseudomembranoasă la un pacient
tratat cu antibiotice.

Din anul 2002 s-a observat în întreaga lume o creştere a numărului de

infecţii cu această bacterie, mai exact cu un subtip al ei – ribotipul 027 – care
produce o cantitate mai mare de toxină, dar are şi o capacitate crescută de a genera
spori. Sporii sunt foarte răspândiţi în natură, dar în special în mediul spitalicesc sau
în căminele de îngrijire a vârstnicilor, unde pot trăi mai multe luni.

Din 2011, incidenţa cazurilor a crescut foarte mult şi în România,

majoritatea cazurilor fiind produse de ribotipul 027. Scăderea riscului de apariţie a
cazurilor de infecţie se poate face prin eliminarea abuzului de antibiotice şi
scăderea transmiterii interumane, prin reguli ce trebuie cunoscute şi promovate de
întreg personalul medical.
Cum se transmite?

Infecţia se transmite pe cale digestivă, fecal-orală, bacteria fiind prezentă în

materiile fecale ale pacienţilor simptomatici sau asimptomatici. Adulţii sunt
purtători asimptomatici în proporţie de 3-15%. Inclusiv copiii sunt purtători
sănătoşi, asimptomatici, într-o proporţie mare (50-80%), dar, spre deosebire de
adulţi, aceştia nu fac boala.

Transmiterea se face în mod direct de la un pacient cu diaree sau un purtător

asimptomatic la alt pacient, la aparţinători sau la personalul medical şi în mod
indirect prin contact cu obiecte contaminate cu spori (suprafeţe infectate, aparatură
medicală, mâini murdare).

Manifestari ale infectiei cu Clostridium difficile

Cea mai frecventă manifestare clinică este diareea. Aceasta este apoasă
(scaune lichide, neformate), uneori chiar cu mucus şi sânge, cu un miros
caracteristic şi cu un număr mare de scaune, între 3 şi 20 pe zi, însoţită de crampe
şi dureri abdominale sau febră. În evoluţie pot apărea şi inapetenţa, deshidratarea şi
scăderea ponderală.

În formele severe, cu megacolon toxic şi ileus, apar distensia abdominală,

încetinirea tranzitului intestinal, vărsăturile şi fenomenele de sepsis.

Tratament adecvat
Constă în măsuri generale şi antibioterapie specifică. Managementul terapeutic are
în vedere:
  înlăturarea Clostridium difficile – prin antibiotice;

 blocarea toxinelor - prin imunoglobuline i.v.;

 refacerea florei intestinale normale – prin probiotice şi transplant de fecale.

Măsurile generale sunt reprezentate de:

 regim alimentar adaptat unei boli diareice;

 hidratare corectă;

 oprirea tratamentului antibiotic anterior, atunci când este posibil – măsură

uneori suficientă pentru a stopa evoluţia bolii;

 oprirea tratamentului cu antisecretoare gastrice;

 evitarea agenţilor antiperistaltici sau a opioidelor (atenuează simptomele şi

pot da o falsă impresie de evoluţie favorabilă).

Tratamentul se face cu antibiotice. În mod ironic, o boală provocată sau

favorizată de consumul inadecvat de antibiotice se tratează cu antibiotice la care
Clostridium difficile este sensibil.