ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

de Costache Negruzzi
-caracterizare de personaj-

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale

(au calităţi şi defecte ieşite din comun) în situaţii excepţionale, antiteza ca procedeu de
construcţie, liniaritatea psihologică, replicile memorabile.
Alexandru Lăpuşneanu, personajul principal al nuvelei omonime, este fostul
domnitor al Ţării Moldovei, care a fost înlăturat de pe tron în urma uneltirilor boierilor.
Acum, acesta se întoarce cu scopul de a-şi recăpăta poziţia şi mai ales, de a se
răzbuna pe boierii trădători
Protagonistul este un personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii
excepţionale-scena uciderii boierilor. Întruchipează tipul domnitorului crud şi tiran,
perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist într-o societate
dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste şi are o psihologie
complexă, calităţi şi defecte puternice, fiind „un damnat” romantic\
Trăsăturile morale reies din faptele şi deciziile protagonistului, unele fiind istorice,
preluate din cronica moldoveană, altele ficţionale, născocite de imaginaţia autorului.
Cruzimea şi violenţa voievodului sunt reliefate prin antiteza cu blândeţea şi delicateţea
doamnei Ruxanda, procedeu romantic folosit de autor pentru amplificarea emoţiei şi
intensificarea trăirilor naratarului.
Inteligent şi energic, Lăpuşneanul îşi manifestă, încă din expoziţie, strategia bine
pusă la punct, aceea de a-şi duce la îndeplinire planurile vindicative împotriva boierilor
care îl trădaseră. Dorinţa de răzbunare îi animă toate faptele şi gesturile, fiind neclintit în
hotărârea dea a ocupa pentru a doua oară tronul, şi răspunde tăios boierilor sosiţi să îl
întâmpine: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.
Replicile reflectă în mod indirect ura înverşunată ce se revarsă asupra boierilor,
pe care îi ameninţă cu vădită ostilitate. Patima şi nerăbdarea de a ocupa tronul sunt
ilustrate indirect de una din faptele atestate istoric, aceea de a arde cetăţile Moldovei
Alte însuşiri ale personajului, reieşite indirect, din episoadele în care este
prezentat Moţoc, sunt rod al ficţiunii naratorului. Ipocrizia voievodului este argumentată
indirect şi de răbdarea extraordinară şi tenacitatea impresionantă de a-l ţine pe boier
lângă el, ba chiar protejându-l. Toate acestea, până când se iveşte ocazia de a-l preda
mulţimii care îl linşează. Vodă dovedeşte aici şi o strategie de autoapărare, fiind în
această a doua domnie vigilent şi neîncrezător.
Încă de la început, se dovedeşte a fi un bun cunoscător al psihologiei umane.
Inteligent, ştie să profite de mulţimea adunată la curte şi astfel scapă de unul dintre cei
mai mari inamici ai săi.
Alexandru Lăpuşneanu deţine arta disimulării, scena din biserică scoţând în relief
perfidia cu totul ieşită din comun cu care domnul „joacă” rolul pocăitului. Tot aici,
naratorul realizează în mod direct portretul fizic al domnitorului. ”. Inteligent şi perfid,
reuşeşte să îi păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine şi să îşi ascundă
adevăratele planuri
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată indirect, de multele
fapte cumplite: leacul de frică oferit doamnei Ruxanda prin piramida capetelor boierilor
ucişi, linşarea lui Moţoc de către mulţime, ameninţarea propriei sale familii cu moartea,
schingiuirea şi omorârea cu sânge rece a boierilor. Această caracteristică este
remarcată şi de către mitropolit, care îl caracterizează pe vodă în mod direct: „crud şi
cumplit este omul acesta, fiica mea”.
Monumentalitatea personajului, titanismul, excepţionalitatea romantică, forţa sa
de a-şi duce planurile la bun sfârşit, machiavelic, indiferent de mijloace, spectaculos
acţiunilor, concizia replicilor fac din personajul principal Alexandru Lăpuşneanu un
personaj memorabil
Doamna Ruxanda, personaj secundar al nuvelei, este soţia domnitorului , aşadar
eroina are atestare istorică. Este un personaj secundar, de tip romantic, construit în
antiteză cu Lăpuşneanu: blândeţe - cruzime, caracter slab - caracter tare. Ea nu
acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici
când îl otrăveşte. Deşi în Evul Mediu femeia - chiar soţie de domn - nu avea prea multe
drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină,
prin contrast, voinţa personajului principal. Doamna Ruxanda fusese iniţial logodită cu
boierul Joldea, căruia Lăpuşneanu îi tăiase nasul; ulterior, acesta se căsătoreşte cu
tânăra domniţă, ajungând astfel domnitor al Moldovei. Încă de atunci se poate observa
lipsa oricărui scrupul şi viclenia de care domnitorul dă dovadă în acţiunea sa de a ocupa
tronul Moldovei.
Relaţia dintre ele două personaje se dovedeşte a fi una convenţională, lipsită de
sentimente şi de sinceritate dintre Lăpuşneanul şi Ruxanda, ceea ce argumentează
faptul că ei nu constituie un cuplu, ci numai căsătoria şi legile vremurilor îi obligă să stea
alături, unul de altul.
Înspăimântată de faptele soţului ei şi impresionată de vorbele unei boieroaice
văduve, doamna vine în faţa lui vodă, hotărâtă să îşi roage soţul să înceteze cu
omorurile. Din atitudinea ei, reiese indirect faptul că, deşi „gingaşă” cum o prezintă
naratorul în mod direct, ea moştenise de la tatăl ei dârzenia şi curajul de a se adresa
domnitorului, faţă de care era datoare să manifeste o atitudine de totală supuşenie şi
umilinţă, după moda timpului. Cu acest prilej, naratorul realizează în mod direct portretul
fizic al eroinei
La ospăţul oferit ca prilej de împăcare, are loc cea mai sângeroasă crimă din
istoria patriei noastre. Asistând la măcel, vodă râde satisfăcut, cu un cinism şi o cruzime
ieşite din comun, porunceşte să se reteze capetele boierilor ucişi, pe care le aşază pe
masă „după neam şi după ranguri”. Când termină, o cheamă pe doamna Ruxanda să-i
dea „leacul de frică”, însă ea leşină la vederea grozăviei, spre dezamăgirea
domnitorului .Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice ale celor doi soţi, pe de o
parte sensibilitatea şi bunătatea femeii, iar pe de altă parte cruzimea şi spiritul vindicativ
al domnitorului.
Deznodământul îl găseşte pe domnitor bolnav, cere să fie călugărit, iar la trezirea
din letargie se înfurie cumplit, ameninţându-i ,cu o cruzime ieşită din comun, pe toţi cei
prezenţi cu moartea. Domniţa acceptă sfatul lui Spancioc şi Stroici de a-i pune soţului
otravă în băutură, fiind încurajată discret şi de mitropolit. Femeia ia un pahar de argint
cu apă, şi, silită de boieri, toarnă otrava şi îi dă bolnavului să bea, apoi are puternice
mustrări de conştiinţă.
Cele două personaje formează un cuplu romantic, fiind construite în antiteză şi
având totodată caractere excepţionale ce acţionează în situaţii ieşite din comun.