Aspecte biologice ale personalităţii infractorului

INTRODUCERE
Perioada de dinamism prin care a trecut şi trece în continuare Romania, a servit
drept unul dintre cele mai serioase motive pentru crearea şi dezvoltarea unui
mediu propice criminogen. De la obţinerea independenţei ţării noastre şi pană în
prezent, practic, s-au înregistrat în fiecare zi acte infracţionale, fie ele săvîrşite
de minori, fie de adulţi.
Cu toţii ştim că în anii ’90, nivelul criminalităţii era unul extrem de mare, faţă de
prezent. Pe atunci, „moştenirea sovietică” ne lăsase drept „moştenire” o
grămadă de  probleme, printre care se număra şi criminalitatea. În acei ani,
criminalitatea în Republica Moldova îşi atinsese apogeul ca spunem aşa, întrucît
fenomenul criminogen din ţară era unul foarte organizat, infractorii acţionînd în
grupări mai mari sau mai mici.
Organele poliţieneşti de atunci nu aveau experienţa necesară pentru a combate
şi diminua fenomenul criminogen din ţară, uneori statul ciocnindu-se de ideea că
şi în rîndurile poliţiştilor este prezentă crima organizată. Odată cu înaintarea în
timp însă, metodele de combatere şi prevenire a fenomenelor anti-sociale s-au
modernizat şi, aplicîndu-le în practică, organele de resort au reuşit totuşi să
diminueze într-o oarecare măsură bacilul faptelor ilicite.
Odată cu dezvoltarea criminalităţii pe întreg mapamondul, a apărut şi
necesitatea clasificării şi analizării tipurilor de infractori. Şi acest lucru s-a făcut
nu pentru a umple paginile literaturii criminologice, ci pentru a uşura munca
specialiştilor criminologi în ceea ce numim noi astăzi: „combaterea fenomenului
infracţional”. Cunoscînd tipologia infractorilor, criteriile de clasificare a acestora
precum şi analizarea comportamentelor acestora din diferite aspecte, putem
cunoaşte metodica prevenirii faptelor ilicite, putem elabora noi studii şi propune
noi moduri de prevenire, diminuare şi combatere a faptelor incriminate de legea
penală.
Împreună cu alte ştiinţe, criminologia a reuşit să scoată în evidenţă toate tipurile
de crimă, să analizeze tactica diferitor tipuri de infractori atunci cînd aceştia
comit infracţiuni, să studieze fenomenul crimei organizate, analiză care, în cele
din urmă, a permis dezvoltarea şi modernizarea tacticilor organelor de resort în
ceea ce priveşte curmarea, depistarea şi identificarea infracţiunilor şi
infractorilor.
Continuîndu-şi calea spre studierea fenomenului infracţional, putem lesne să
afirmăm că criminologia este, pentru societatea contemporană mai ales, o
ştiinţă şi o disciplină de studiu indispensabilă şi inerentă, avînd în vedere
dezvoltarea criminalităţii şi modernizarea tacticilor de „lucru” a infractorilor în
comiterea infracţiunilor.
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE GENERALE
I.                   Noţiunea de personalitate a infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, studiat de mai
multe ştiinţe, care înglobează în sine noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-
penală a infractorului. La o analiză primară a literaturii de specialitate
criminologice, opiniile şi definiţiile asupra personalităţii infractorului sînt foarte
diferite. După criminologul Eysenk,[1] aproape fiecare autor are o definiţie, un
punct de vedere propriu cu privire la personalitate.
Spre deosebire de ştiinţa criminologică, care cuprinde un studiu bine realizat şi
conceput asupra infractorilor, cea penală nu defineşte decît foarte puţin
infractorul. În acest sens, art. 21 al Codului Penal R. M., vine cu o caracteristică
destul de vagă, dar care scoate în evidenţă foarte bine, principalele trăsături pe
care infractorul trebuie să le întrunească, atunci cînd comite fapta infracţională.
Astfel, „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care,
în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani”. De aici deducem
că persoana care a săvîrşit infracţiunea este doar un punct de reper în ceea ce
priveşte identificarea infractorului, aceste elemente de identificare fiind destinate
tuturor persoanelor fizice care se află pe teritoriul Republicii Moldova.
În fine, conform literaturii de specialitate, infractorul este privit ca persoana care
a săvîrşit cu vinovăţie vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.[2]
II.                Noţiunea de aspect biologic al infractorului
Atunci cînd ne referim la aspectul biologic al infractorului, nu trebuie să ne
gîndim la altceva decît la acele elemente care definesc trăsăturile umane care
fac trimitere la:
a)      Vîrstă;
b)      Sex;
c)      Dezvoltare fizică, etc.
În literatura de specialitate, aspectul biologic se studiază sub 2 aspecte: vîrsta şi
sexul. Conform acesteia, vîrsta este o trăsătură inerentă condiţiei umane, care
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială. Cu alte cuvinte, vîrsta nu
reprezintă altceva decît gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale individului,
cum ar fi: forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, etc., aptitdinilor psihice, adică
gradul de dezvoltare al intelectului, trăsăturile dezvoltării sociale, etc.
Dacă este să definim noţiunea de aspect biologic al infractorului, am putea
opina faptul că aceasta nu reprezintă altceva decît o trăsătură a infractorului
după care se studiază personalitatea sa. Studiind literatura de specialitate,
putem defini aspectul biologic al infractorului mai poate fi definit şi ca un
ansamblu de elemente biologice (vîrstă, sex, dezvoltare fizică, dezvoltare
psihică), în dependenţă de care, se studiază şi clasifică infractorul, precum şi
trăsăturile acestuia.
În studierea aspectului biologic al criminalului, am putea apela şi la alte ştiinţe
care, combinate cu ştiinţa criminologică, ne-ar putea oferi o privire de ansamblu
asupra acestuia. Astfel, putem enumera o serie de ştiinţe, cum ar fi:
a)      Medicina;
b)      Psihologia;
c)      Psihiatria;
d)     Sociologia;
e)      Statistica judiciară, etc.
CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE
BIOLOGICE
I. Necesitatea clasificării personalităţii infractorului după aspectele
biologice
În doctrina criminologică s-a afirmat deoseori, la începuturi ce-i drept, că
aspectul biologic contează mai puţin la studierea personalităţii infractorului.
Sîntem de părere să aspectul biologic este unul dintre cele mai importante
trăsături definitorii ale infractorului, deoarece, în dependenţă de vîrstă, pot fi
create noi metode de combatere a infracţiunilor, identificare, combatere,
prevenire a faptelor anti-sociale.
Sexul, vîrsta, starea fizică a organismului şi a sănătăţii nu reprezintă altceva
decît elemente generale după care poate fi studiat infractorul. De exemplu, un
copil de 5 ani, nu poate comite un omor intenţionat cu premeditare, întrucît, la
această vîrstă, omul nu este dezvoltat psihic încît să poată pună la cale un plan
de omor al unei persoane anumite. Tot acelaşi copil, nu poate comite o
infracţiune de pruncucidere sau viol.
În dependenţă de sexul făptuitorului, putem analiza şi categoriile de infracţiuni
pe care acesta le poate comite. De exemplu, infracţiunile cu privire la viaţa
sexuală, se comit mai des de către bărbaţi şi mai puţin de către femei, mai
concret, sînt foarte rare cazurile de viol în care subiectul activ să fie femeie. Cu
toate acestea nu putem opina faptul că un anume tip de infracţiuni sînt comise
strict de către bărbaţi, iar alte categorii de infracţiuni, sînt strict comise de femei.
De exemplu, furtul poate fi comis atît de reprezentanţii sexului masculin, cît şi de
reperzentantele sexului feminin.
Pe parcursul dezvoltării sale, ştiinţa criminologică a recurs la ştiinţa tipologiei,
„care se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac”[3],
descriind tipurile şi metodele prin care pot fi identificaţi infractorii. Această ştiinţă
preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali cu
trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc şi aparţin
aceluiaşi tip, formînd un model care le reprezintă. În acest mod,
tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care au
asemenea trăsături şi fac parte din acelaşi grup sau categorie[4].
Într-o ultimă notă de final nu trebuie să uităm faptul că personalitatea este un
rezultat al relaţiilor sociale dintr-un anumit grup social, comportamentul
personalităţii fiind determinat de factorii sociali, economici, politici, psihologici şi
psihici.
II. ASPECTE BIOLOGICE ALE INFRACTORULUI
Aspectele biologice ale infractorului nu reprezintă altceva decît nişte semne ale
acestuia, care, luate în total, îi ilustrează portretul. Conform concepţiei bio-
tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În
anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la
inadaptarea socială.
Desfaşurîndu-şi activitatea în cadrul clinicii de neurologie a universităţii din
Tubingen (1913-1926), şi studiind bolnavi psihici, E. Kretschmer (medic psihiatru
german) a sesizat o corespondenţă între:
a)                 simptomatologia psihocomportamentală;
b)                 aspectul bioconstituţional extern[5].
Astfel, acesta a ajuns la necesitatea elaborării unei tipologii pe criterii
morfologice, elaborînd în acest sens ,,Structura corpului si caracterul” (1921).
Astfel, clasificarea lui E.K. cuprinde 3 tipuri principale şi un tip accesoriu bio-
tipologice, mai puţin individualizat. Astfel, avem:
•picnic-ciclotim;
•leptosom (astenic)-schizotim;
•atletic-vîscos;
•ca accesoriu este menţionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati
dismorfice.
În literatura de specialitate, atunci cînd se vorbeşte de aspectele biologice ale
infractorului, se face trimitere la analiza a 2 elemente specifice biologicului, şi
anume:
a)      Vîrsta;
b)      Sexul.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii acestuia,
care ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Ea (vîrsta)
caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei (forţa
fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale etc.), nivelul dezvoltării
psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale (gradul de
şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.). Toate aceste
elemente, ne permit a elabora tabloul biologic al infractorului.
Apropo de vîrstă, criminologia ilustrează 5 categorii de vîrstă, şi anume:
•copilăria (de la 0-12 ani);
•adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15
ani; adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani);
•tinereţea (de la 22-35 ani);
•vîrsta adultă (de la 35-60/65 ani);
•vîrsta a treia sau bătrîneţea (de la 60/65 ani).
Vîrsta prezintă interes în criminologie deoarece în raport cu ea se constată atît o
curbă specifică de evoluţie, numerică, cît şi tipologică a infractorului.[6]
Ca regulă generală, dinamica criminalităţii este ascendentă în perioada
copilăriei şi adolescenţei, staţionară în perioada vîrstei tinere şi adulte
şi descendentă în perioada bătrîneţii.
Sub aspectul tipologiei infracţiunilor săvîrşite:
•pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei ponderea o deţin infracţiunile contra
persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice, temeritate, nesăbuinţă şi
violenţă (agresivitate);
•pentru vîrsta adultă, ponderea o deţine criminalitatea profesională şi
criminalitatea organizată.
•pentru vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în
perioada adultă, precum şi infracţiunile de parazitism social etc.
În dreptul penal se operează cu doar două categorii (grupe) de vîrstă:
– minorii (14-18 ani, unde de la 14 la 16 ani minorii se prezumează responsabili
doar pentru un număr limitat de infracţiuni;
– majorii (peste 18 ani).[7]
Criminologia, dreptul penal şi statistica judiciară din păcate nu oferă o clasificare
unică a infractorilor după vîrstă, de aceea, propun spre examinare, părerea
criminologului A. Ungureanu, care opinează pentru punerea în acord a unei
unice clasificări în cadrul acestor ştiinţe, deoarece criminalitatea, ca obiect de
studiu al criminologiei, nu poate ignora grupele de vîrstă în raport de care
intervin responsabilitatea penală, iar datele necesare cercetării criminologice
sunt furnizate, în cea mai mare parte, de statistica judiciară.
În consecinţă, autorul consideră că ar trebui ca, în fiecare ţară, grupele de vîrstă
avute în vedere în criminologie să fie identice cu cele din dreptul penal şi
statistica judiciară, instituite prin lege; sau, invers, statistica judiciară să fie
adaptată la grupele de vîrstă din criminologie, pentru a putea servi mai bine
cercetărilor criminologice.[8]
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii
umani se împart în bărbaţi si femei.
 Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică, psihică,
socială şi culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei
în plan anatomo-morfologic, fiziologic, psihic şi social, precum şi prin
manifestările comportamentale.[9]
Printre primele cercetări care abordează această problemă sînt lucrărirle
savantului T. Pop,[10] care consideră deosebirea dintre bărbat şi femeie ca fiind
de ordin multiplu:
a)      deosebirea dintre bărbat şi femeie este de ordin biologic, avînd o natură
atît de profundă, încît determină superioritatea integrală şi constantă a
bărbatului faţă de femeie. Caracterele anatomice, fiziologice, psihologice,
intelectuale mai superioare ale bărbatului îl fac pe acesta, sub toate raporturile,
superior femeii. Această superioritate biologică, esenţială, a bărbatului îi
asigură, în mod firesc şi superioritatea socială. Anume, inferioritatea biologică a
femeii este cauza fatală a inferiorităţii sale, în toate domeniile vieţii, a tuturor
pretinselor nedreptăţi;
b)      deosebirile şi inegalităţile dintre sexe sunt arbitrare. Bărbatul fiind mai
puternic fizic, în mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilinţa inegalităţii şi a
subordonării;
c)      deosebirea constă şi în misiunea distinctă a celor două sexe. Deosebirile
sunt esenţiale şi necesare pentru armonia societăţii. Caracterele, însuşirile
distincte ale bărbatului şi ale femeii se completează şi armonizează pentru a
colabora în unire.
Totuşi, după T. Pop, nu există o deosebire clară între caractere, însuşiri etc.
Unele caractere şi însuşiri sunt superioare la bărbaţi, iar altele la femei. Nu se
poate vorbi deci, de superioritatea unui sex asupra celuilalt.
Problema sexului, diferenţierilor anatomice, fiziologice, intelectuale, etc., a fost
abordată şi de către francezul H. Marion,[11] care considera la acel moment că
deosebirile anatomice şi fiziologice dintre bărbat şi femeie ar fi: constituţia
anatomică, fizică mai puternică a bărbatului, decît a femeii; scheletul şi
constituţia femeii mai mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura şi greutatea
corpului femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab dezvoltată decît cea
a bărbatului, de unde urmează că bărbatul este mai puternic, viguros din punct
de vedere fizic; inima femeii în general este mai mică şi mai uşoară decît a
bărbatului etc.
Diferenţele ce predomină la partea feminină sunt legate de funcţia maternală a
femeii, care este esenţa sa, de unde şi decurg toate inferiorităţile, dar şi
superiorităţile femeii.
Deosebirile psihice între bărbat şi femeie ar fi mai esenţiale, decît cele fizice. La
femeie prevalează capacităţile, însuşirile, calităţile sufleteşti, iar la bărbat
capacităţile, facultăţile intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la
bărbat raţiunea. Femeia este mai sensibilă, mai impresionabilă, mai
sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul. Bărbatul
este volitiv, femeia este afectivă.
Bărbatul are o capacitatea mai mare de reflecţie, de logică, de creaţie, de
abstracţie, de aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o capacitate mai mare
de intuiţie, de observaţie, de recepţie etc.
Deşi pe baza celor expuse mai sus, vedem clar diferenţa dintre bărbat şi femeie,
o astfel de deosebire dintre genul masculin şi cel feminin nu o putem numi
„bătută în cuie”, întrucît există şi cazuri cînd femeii îi sînt caracteristice şi
anumite calităţi pe care le putem întîlni numai la bărbaţi, cum ar fi: raţiunea,
capacitatea de a gîndi la „sînge rece”, capacitatea de a dirija în situaţiile de forţă
majoră, etc.
Printre cele mai ample studii în această problemă se numără şi opera lui J.
Finot[12], „Prejudecata şi problemele sexuale” care menţionează că cu cît ne
întoarcem mai înapoi în timp, cu atît găsim mai rea, mai inferioară situaţia
femeii.
Aşadar, trăsăturile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sîngele
„rece”, ambiţia, orgoliul, toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc.
Virtuţiile şi viciile femeii sunt: sentimentalismul, compătimirea, spiritul de
sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul de intrigă, tendinţa de stăpînire,
pasiunea, intuiţia, parţialitatea etc.[13], cu toate că nu excludem că aceste
calităţi să se regăsească şi la bărbat.
Datorită celor expuse mai sus, delincvenţa feminină prezintă ponderea cea mai
redusă, dacă este să o raportăm la cea masculină. Printre cauzele inferiorităţii
criminalităţii feminine sunt: constituţia fizică mai slabă, firea timidă şi
impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frîu împotriva criminalităţii; gestaţia şi
maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea infracţiunilor etc.
BIBLIOGRAFIE
Cărţi, literatura de specialitate
•Eusenk H.J., Crime and personality, London, Routledge and Kegan Paul,
1964, p. 2.
•Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976,
p.134.
•Stănoiu R.M., op. cit., p.119; Gheorghiu-Brădet I., op. cit., p.121.
•Mateuţ Gh., op. cit., p.131.
•Rădulescu S., Banciu D., op. cit., p.69.
•Oancea I., op. cit., p.76.
•Ungureanu A., op. cit., p.166.
•Giurgiu N., op. cit., p.180.
•Popescu- Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978, p. 735-736.
•Giurgiu N., op. cit., p.185.
•Pop T., op. cit., p.561-562.
•Marion Henri, Psyhologie de la femme, VIII-me Ed., Paris, 1921, p.49-57.
•Finot Jean, Prejuge et problems des sexes, Paris, 1913, p.105-132.

[1] Eusenk H.J., Crime and personality, London, Routledge and Kegan Paul,
1964, p. 2.
[2] Dicţionar juridic penal, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.134.
[3] Popescu- Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978,
p. 735-736.
[4] Oancea I., op. cit., p. 98-99
[5] http://www.referatele.com/referate/psihologie/online1/CLASIFICAREA-
TEMPERAMENTELOR-SI-TIPOLOGII-referatele-com.php
[6] Giurgiu N., op. cit., p.185.
[7] Ungureanu A., op. cit., p.195-196.
[8] Ungureanu A., op. cit., p.196.
[9] Mateuţ Gh., op. cit., p.132.
[10] Pop T., op. cit., p.561-562.
[11] Marion Henri, Psyhologie de la femme, VIII-me ed., Paris, 1921, p.49-57.
[12] Finot Jean, Prejuge et problems des sexes, Paris, 1913, p.105-132.
[13] Pop T., op. cit. p.567-570.