Fenomenele de „crimă organizată” şi „terorism”au îmbrăcat diferite forme de manifestare:

războaie, revoluții conflicte militare, bătălii, lupte. Toate acestea s-au datorat dorinţei de a acapara
puterea şi de a pune stăpânire pe un anumit teritoriu.
Astfel în primul capitol al lucrării am sintetizat consideraţiile introductive privind
criminalitatea organizată , am definit conceptul de crimă organizată precum şi un succint istoric al
fenomenului de criminalitate organizată. În acest sens amintim Legea celor XII Table 1, Legea
Talionului2,Codul lui Hammurabi: „În cazul în care conspiratorii se întâlnesc într-o tavernă, iar
proprietarul nu îi capturează şi nu îi predă justiţiei, acesta va fi pedepsit cu moartea”, „Dacă cineva
acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât”, Dacă cineva fură pe
fiul altcuiva, va fi omorât”, „ Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât” etc.
În perioada Imperiului Roman cu prilejul dezvoltării comerţului traficul de grâne şi sclavi
devine tot mai intens, iar grupurile infracţionale capătă un aspect comun al vieții specifice vremii.
Printre cele mai inumane acte săvârșite de-a lungul timpului de către omenire este sclavia.
Printre cei mai importanți factori care au dus la dezvoltarea unor noi forme de criminalitate
necunoscute anterior se numără evoluția rapidă a tehnologiilor, globalizarea, stilul de viață,
modelele oferite tinerilor, toate acestea au favorizat manifestările deviante sau criminale cuprinzând
domenii vaste de activitate care afectează variate categorii ale populației.
La nivel mondial membrii organizațiilor criminale sunt împărțiți în mai multe categorii:
 profesioniștii care sunt selecționați în funcție de specializarea pe care o au aceștia
ocupându-se, în general, cu infracțiuni specifice traficării, falsificării, ucigașii, hoții operelor de
artă;
 familiile de tip mafiot - au la bază un cod de conduită riguros ;se întâlnesc în
Peninsula Italică;
 grupările etnice bazate pe criterii de rasă,sex,religie, apartenență socială
 organizațiile teroriste internaționale

definitia crimei organizate

Noţiunea de „crimă organizată” poate fi definită ca fiind acel proces social şi politic prin
intermediul căruia orice grup format din cel puţin trei persoane între care există diferite raporturi
ierarhice sau personale având interese comune, desfăşoară activităţi ilicite precum şantajul,
coruperea, intimidarea, violenţa, înşelăciunea, urmărind săvârşirea unei infracţiuni în scopul de a

1Constituie un veritabil cod cuprinzând atât dispoziții de drept public cât și de drept privat şi a fost elaborată în
perioada Imperiului Roman. Necesitatea adoptării acesteia fiind determinată de conflictele dintre plebei și
patricieni(clasele sociale ).A fost considerată cea mai importantă lege romană. Astfel, Tabla VIII-„Cu privire la
pedepsele corporale pentru diferite delicte” este cea mai relvantă prevedere referitoare la sanc ționarea celor care nu
respectau legea.. Se utiliza pedeapsa cu moartea de aici putându-se observa o ușoară înclinare spre ceea ce azi numim
„crimă organizată”.
2Stabilește raportul dintre crimă-pedeapsă, astfel încât expresia „Ochi pentru ochi,dinte pentru dinte” își găsea aplicare.
deţine şi a controla puterea într-un anumit sector al vieţii economice şi sociale de ordin intern sau
extern sau de a obține profituri ilicite la cote ridicate.
 Din definiţie se desprind cu uşurinţă componentele criminalităţii organizate şi anume:
 a) existenţa activităţii ilegale reprezentată de un nivel sporit de periculozitate, afectând
anumite sectoare ale vieţii economice, politice şi sociale;
 b) subiecţii activi pot fi persoane care acţionează individual sau în cadrul unor asociaţii
criminale;
 c) caracterul continuu al activităţii infracţionale; aceasta este sistematizată, planificată de
aici rezultă denumirea de „organizare”;
 d) mijloacele și metodele de acționare ale subiecților activi ai infracțiunii sunt nelimitate;
e) mobilul și scopul urmărit poate avea caracter diversificat.
Se impune totuși o delimitare a criminalității organizate din numeroasele tipuri de grupări
„organizate” similare pentru a nu se confunda, deoarce prezintă dificultăți datorită abordării
distincte din unele state în funcție de particularitățile legislative, nivelul economic, varietățile
culturale, politice precum și componența socială, credința, tradițiile și obiceiurile locale.
Astfel, cele mai obișnuite infracțiuni din domeniul criminalității organizate sunt: traficul de
persoane, traficul și consumul ilicit de droguri, traficul de armament și materiale explozive,
falsificare de monede ori alte valori, spălare de bani, corupție, șantaj, trafic de țesuturi sau organe
umane, contrabanda.

In cel de-al doilea capitol am relatat definiţia şi noțiunile de bază privind traficul de
persoane, am relatat cele mai importante cauze ce determină traficul de persoane, modul în care
acționeaza, infractorii/ traficanții de persoane, etapele de recrutare sau racolare a victimelor, de
transportare, transferare , adăpostirea sau primirea unei persoane care a devenit victima lor, etapa de
exploatare.
Din definiție se desprind modalitățile prin care se realizează traficul de persoane astfel încât,
conform codului penal, traficul de persoane desemnează „recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită prin constrângere,
răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate, profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-
și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane, prin oferirea, darea,
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are
autoritate asupra acelei persoane.”3

3A se vedea art. 210 din C.pen.

 Așadar, pentru ca infracțiunea să fie completă se cere îndeplinirea mai multor etape:
Etapa de racolare care cuprinde:
• recrutarea persoanelor semnifică totalitatea acțiunilor prin care o persoană este ademenită
și încadrată în acest sistem infracțional, cu sau fară consimțământul acesteia, în vederea
exploatării fizice. Recrutorii pot fi persoane fizice, juridice, agentii de recrutare, etc.
Etapa de transportare:
• transportarea persoanelor recrutate se face pentru realizarea scopului urmărit, deoarece
exploatarea are loc în alte zone decât locul de unde au fost selecționate.
• transferarea se realizează pe secțiuni în funcție de domeniul pentru care au fost alese
victimele acestei infracțiuni;
• adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia este un element
specific modalității de săvârșire a acestei infracțiuni deoarece se consideră a fi necesară
parcurgerea acestei etape pentru finalizarea obiectivului pentru care au fost racolate
persoanele şi anume exploatarea acestora în diferite forme.
Etapa de vânzare a persoanelor racolate: la acest moment începe exploatarea propriu-zisă a
victimelor, ulterior acestei etape persoana astfel vândută, transformată în marfă.
De obieci, în această etapă, victima începe să conștientizeze pericolul la care poate fi supusă
datorită vânzării acesteia, apare sentimentul de dezintegrare socială şi izolare de mediul în care a
fost obiţşuită până la acest moment.
Etapa de exploatare - este acea etapă în care victimele sunt supuse unor tratamente
degradante, abuzurilor și amenințărilor luând forma sclaviei; obiectivul urmărit de traficanții
de acest gen este obținerea unor profituri fabuloase, din serviciile pe care le prestează
persoanele exploatate.
Traficantul deține controlul suprem asupra victimelor, astfel că, acesta ia toate măsurile necesare
pentru protejarea investiției sale și evitarea pierderii persoanei exploatate.
Odată cu înfăptuirea acestei etape, sunt îndeplinite toate elementele constitutive ale
infracțiunii de trafic de persoane.
Cauzele determinante ale traficului de persoane:
– schimbarea politică, culturală și socială
– tendința de industrializare, globalizare și internaționalizare determinate de schimbarea
economică rezultante ale comerțului internațioal.
– sărăcia, migrația pe piața muncii, în special în cazul femeilor cele mai mari profituri se obțin
în urma traficului de femei, ceea ce face ca această categorie să fie ținta principală a
traficanțiilor;
– corupția autorităților și traficul se completează reciproc;
 – factori psihologici, cum ar fi sentimentul de dezintegrare socială, carențele mediului
familial, violența domestică, abuzuri în cadrul familiei.
Există 3 nivele ale coexistenței traficării persoanelor și anume:
– traficarea în vederea exploatării sexuale;
– traficarea în vederea exploatării forței de muncă;
– traficarea în vederea donării de organe.
O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariţia şi proliferarea fenomenului traficului de
fiinţe umane, la nivelul ţării noastre, face posibilă gruparea acestora :
– Corupţia autorităţilor
– Controlul slab al graniţelor
– Restricţionarea oportunităţilor de migrare legală în ţările de destinaţie, precum şi
reglementările foarte restrictive cu privire la migraţia legală impuse de ţările cu o economie
mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului
Aceste cauze dintre care unele sunt de ordin personal şi contribuie la orientarea individului spre
activitatea de prostituţie sau proxenetism, iar altele ţin de contextele micro si macrosociale ce
favorizează şi menţin desfăşurarea unor astfel de ocupaţii, interacţionează în proporţii diferite de la
un caz la altul, iar cele mai relevante sunt următoarele:
CAUZE MACRO-SOCIALE
Factori socio-economici
• nivelul de trai
• şomajul
• Factori educaţionali

Factori socio-culturali
Dezvoltarea fenomenului traficului de persoane, reflectă un complex de mentalităţi ale
societăţii care conduc la devalorizarea fiinţei umane în favoarea cîştigului material. Totodată este
rezultatul confuziilor, frustrărilor, inhibiţiilor (transformate apoi în exhibiţii), reprimărilor
referitoare la sexualitate, pe plan national şi mondial, ceea ce constituie terenul excelent pentru
comercializarea relaţiei umane referitoare la sexualitate.
CAUZE MICRO-SOCIALE
a. Modelul familial
Climatul familial din care provin persoanele traficate sau implicate în trafic îşi pune
amprenta asupra comportamentului şi orientării ocupaţionale
b. Apartenenţa la diferite grupuri
 Nivelul scăzut de instruire, o anumită incapacitate de adaptare şi de relaţionare conferă
persoanelor traficate o viziune deformată referitoare la propria integrare în viaţa socială.
Factori endogeni, predispozanţi
a. Factori individuali
b. Lipsa generală de informare
Strategia de combatere a traficului de persoane in Romania 2006-2010
In strategia de Securitate sunt indetificate ca principale riscuri si amenintari care pot pune
in pericol Securitate nationala a romaniei, valorile si interesele sale ca stat membru al UE
‘’’Terorismul international structurat in retelele transfrontaliere ; conflictele regionale;
criminalitatea transfrontaliera organizata; guvernarea ineficienta4’’ . La realizarea Strategiei
nationala de combatere a traficului de persoane au luat parte institutii publice ce lupta impotriva
traficului de persaone, dar de asemenea si organizatii nonguvernamentale care se ocupa cu
activitati de prevenire si asistenta a victimelor acestui fenomen.Romania a adoptat alaturi de alte
state, in special state ale Uniunii Europene niste masuri legislative care stau la baza construirii si
consolidarii contiunue al dispozitivului national, in scopul prevenirii si combaterii traficului de
persoane. Tara noastra a inregistrat progrese inpotriva traficului de persoane avand reglementari
nationale in conformitate cu standardele europene si internationale.Principalele instrumente
juridice internationale referitoare la traficul de persoane, ratificate in Romania, ori care au
incidenta in traficul de persoane. Precum si documentele europene relevante sunt urmatoarele :
’’ 1. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată
la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată prin Legea nr. 565/2002. România a semnat la data de
14 decembrie 2000 la Palermo Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, precum şi cele două protocoale adiţionale, adoptate la New York la data de 15 noiembrie
2000: Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al
femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a
aerului şi pe mare;
2. Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane,
adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005,
ratificată prin Legea nr. 300/2006;
3. Planul Uniunii Europene privind cele mai bune practici, standarde şi proceduri pentru
combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe umane;
4. Programul Stockholm, adoptat la Bruxelles la 2 decembrie 2009;
Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia, precum şi de

4Presedintia romaniei: Strategia de Securitate nationala a Romania bucuresti 2007 pag 13

înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a consiliului
La nivel naţional este necesar a se adopta şi promova un şir de norme în scopul combaterii
traficului, precum şi implimentarea în practică a legislaţiei cu privire la trafic,de a acorda asistenţă
victimelor traficului de persoane,întreprinderea măsurilor de reintegrare în societate,reintegrarea
copiilor minori în familie,acordarea ajutorului material victimelor, precum şi încadrarea lor în
campul muncii,asigurarea securităţii victimelor traficului şi martorilor ce au dat depoziţii.

Pentru depăşirea neajunsurilor în organizarea asistenţei şi protecţiei victimelor traficului,

precum şi în alte domenii de contracarare a traficului de fiinţe umane din Romania,
este necesară o abordare ce ar consolida eforturile tuturor actorilor antrenaţi în combaterea
fenomenului. În acest scop, este necesar de urgentat aprobarea Strategiei Sistemului
Naţional de
Referire pentru victimele traficului de fiinţe umane pentru asistenţă şi protecţie – un sistem
special de colaborare între structurile de stat şi cele nestatale, participante la contracararea traficului
de fiinţe umane, bazat pe standardele comune de organizare a activităţii în domeniul dat, acceptate
la nivel internaţional.
Este necesară intensificarea cooperării internaţionale dintre organele de drept prin încheierea
unor acorduri şi memorandumuri de colaborare, precum şi sporirea eficienţei misiunilor diplomatice
şi consulare ale Romaniei.

În afară de aceasta se impune stabilirea regulilor de competenţă judiciară extrateritorială

pentru a permite şi a facilita urmărirea şi condamnarea autorilor infracţiunilor în materia traficului
de persoane, indiferent de ţara în care infracţiunile au fost comise, inclusiv a cazurilor în care
infracţiunile au fost comise în mai multe ţări;

Pentru evaluarea şi monitorizarea cazurilor de trafic cu persoane se impune urgentarea

creării a două baze de date. Prima bază de date se va referi la victimele traficului, avand utilitate în
contextul acţiunilor de prevenire şi protecţia şi asistenţa victimelor traficului.
Cea de-a doua bază de date – cu privire la traficanţi, va cuprinde informaţii privitoare la cei
care au comis infracţiunea de trafic de persoane şi va urmări aceste cauze pe tot parcursul urmăririi
penale şi examinării judiciare.
 Datorită faptului ca traficul de persoane este o infracțiune deosebit de gravă din punctul

meu de vedere, în cel de-al treilea capitol am continuat cu analiza acestei infracțiuni,
am realizat o caracterizare şi un conținut legal al acesteia, am evidențiat elementele preexistente,
conținutul constitutiv, formele infracțiunii dar nu în ultimul rând sancțiunile aplicate şi aplicabile
acestor fapte.

3.1. Conţinut legal şi caracterizare

Traficul de persoane este incriminat în art. 210 C. pen. într-o variantă tip și o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 210 alin. (1) C. pen.] constă în recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia săvârşită:
 prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
 profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de
vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
 prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.] constă în traficul de persoane săvârşit de un
funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Traficul de persoane a fost incriminat pentru prima dată în legislaţia noastră penală în art. 12
din Legea nr. 678/2001, text abrogat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului
Cod Penal, ca urmare a aducerii acestuia, într-o nouă formulare, în Codul penal.

3.2. Elementele preexistente

 Obiectul juridic special şi obiectul material
Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de persoane adulte este complex, fiind format
în principal din relaţiile sociale privitoare la dreptul la libertatea de voinţă şi de acţiune, iar în
secundar din relaţiile sociale referitoare la demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea
persoanei, mai ales când fapta este săvârşită prin constrângere sau răpire.
Obiectul material al traficului de persoane adulte poate fi corpul în viață al victimei, în
special când fapta este săvârşită prin constrângerea fizică a acesteia.
 Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale.
 Participația penală este posibilă în oricare dintre formele şi felurile acesteia (proprie,
improprie).
Subiectul pasiv este întotdeauna o persoană fizică adultă (are cel puţin vârstă de 18 ani).
Daca subiectul pasiv (persoana vătămată) este minor, fapta de trafic de persoane va fi sancţionată
potrivit art. 211 C. pen.
În practică şi în doctrină s-a ridicat problema încadrării juridice în situaţia în care printr-o
singură faptă au fost vătămate mai multe persoanei5.
Completul de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia nr.
32/2005 în sensul că recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea lor în străinătate în vederea
realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracţiune de trafic de persoane şi de
proxenetism, iar nu atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi au fost recrutaţi în acest scop.
Prin Decizia nr. 49/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
admiţând recursul în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că traficul de persoane incriminat
prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi în
aceleaşi condiţii de loc şi timp, constituie o infracţiune unică în formă continuată, iar nu mai multe
infracţiuni aflate în concurs.

3.3. Conţinutul constitutiv

Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de trafic de persoane adulte în varianta tip poate consta
în una dintre acţiunile prevăzute în textul de incriminare, respectiv recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane. Aceste acţiuni au înţelesul din vorbirea
curentă.
„Recrutarea” înseamnă identificarea, descoperirea unei persoane susceptibile de a deveni
victimă a traficului de persoane.
„Transportarea” constă în acţiunea unei persoane, numită transportator, de a deplasa dintr-
un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport, o persoană.
„Transferarea” presupune mutarea victimei de la un loc la altul, de la un traficant la altul,
în aceeaşi localitate sau în alte localităţi, ori în alt stat.
„Adăpostirea” are semnificaţia de a pune sau a ţine o persoană la adăpost, a o ascunde într-
un loc ferit, a o pripăşi.
„Primirea” este acţiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe seama sa o
persoană, în scopul exploatării acesteia.

5I. PAscu, P. Buneci, …

 Pentru ca acţiunile de mai sus prevăzute în norma de incriminare a variantei tip a infracţiunii
de trafic de persoane să constituie elementul material al acestei infracţiuni, trebuie întrunite două
cerinţe esenţiale. Prima cerinţă esenţială se referă la mijloacele sau modalităţile de realizare a
acţiunilor incriminate, astfel cum sunt prevăzute la lit. a)-c) de la alin. (1) al art. 210 C. pen.
Fapta se poate săvârşi prin „constrângere psihică”, ce poate îmbrăca orice formă, inclusiv
ameninţarea (art. 206 C. pen.), sau prin „constrângere fizică”, adică prin lovire sau alte violenţe
[art. 193 alin. (1) C. pen.].
„Răpirea” presupune luarea victimei, prin forţă, în stăpânire de către traficant, cu întrunirea
elementelor de structură ale infracţiunii de lipsire de libertate în varianta asimilată [art. 205 alin. (2)
C. pen.].
Faptele de ameninţare, lovire sau alte violenţe, ori lipsire de libertate în mod ilegal, săvârşite
în condiţiile de mai sus, sunt absorbite ca element constitutiv în conţinutul infracţiunii de trafic de
persoane în varianta tip. Dacă prin constrângerea exercitată „inducerea în eroare” a victimelor,
prin prezentarea unor informaţii false referitoare la tipurile de servicii pe care le-ar putea ocupa
acolo unde acestea doresc să îşi caute un loc de muncă. De asemenea, se recurge destul de des la
oferirea unor promisiuni false privitoare la avantajele de care persoana recrutată va beneficia.
Acţiunile incriminate în cazul traficului de persoane se pot realiza şi prin „abuz de
autoritate , care constă în exercitarea ilicită a influenţei sau a puterii pe care o persoană o are
asupra alteia; de exemplu, autoritatea părintească, a fratelui mai mare, a institutorului, a preotului, a
altor rude (mătuşi, unchi, veri). În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că inculpatul, profitând
de autoritatea pe care o avea asupra fiicei sale şi recurgând la agresivitate, a constrâns-o să se
prostitueze, obţinând venituri în acest fel, iar ulterior a vândut-o altui proxenet.
De asemenea, infracţiunea se poate săvârşi şi profitând de imposibilitatea de a se apăra sau
de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane. Prin „starea de
neputinţă a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa” se înţelege acea stare fizică sau
psihică (deficienţe fizice, tulburări sufleteşti, altă stare de neputinţă sau inconştienţă datorată vârstei
fragede a persoanei, bolilor mintale etc.) care nu îi permite să înţeleagă caracterul şi esenţa
acţiunilor incriminate săvârşite împotriva ei sau când victima nu a putut opune rezistenţă autorului
traficului de persoane, care înţelege că aceasta se află într-o astfel de stare. Starea victimei trebuie
să preexiste acţiunii incriminate a făptuitorului traficului de persoane şi să nu se datoreze acestuia,
ci el să profite de o asemenea stare, pe care o percepe. Dacă starea de neputinţă a victimei a fost
provocată de autorul traficului sau de o altă persoană care participă la comiterea faptei, vor fi
incidente dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. (acţiunea incriminată fiind săvârşită prin
constrângere).
Acţiunile incriminate pot fi realizate şi prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani
ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei
persoane. „Oferirea” înseamnă a propune bani sau alte foloase unei persoane care are autoritate
asupra victimei faptei de trafic de persoane, în schimbul consimţământului acesteia; „darea”
presupune remiterea banilor sau a altor foloase persoanei care are autoritate asupra victimei faptei
de trafic de persoane, în schimbul consimţământului; „acceptarea” semnifică acordul de a primi
bani sau alte foloase de către persoana care are autoritate asupra victimei faptei de trafic de
persoane, în schimbul consimţământului acesteia.
O a doua cerinţă esenţială a elementului material al faptei de trafic de persoane îl
constituie scopul săvârşirii acţiunilor incriminate care constă în exploatarea unei persoane adică a
victimei.
Prin „exploatarea unei persoane”, potrivit art. 182 C. pen., se înţelege;
 supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţa ,
 ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de
sserviro
 obliqarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice in vederea producerii
şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;
 obligarea la practicarea cerşetoriei;
 prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umana, in mod ilegal .
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea fizică şi psihică a
persoanei, pentru demnitatea acesteia. Traficul de persoane poa e qenera şi alte urmări, cum ar fi
vătămarea integrităţii corporale sau a sana , , contaminarea venerică, avortul etc., situaţii în care
aceasta fapta va intra in concurs cu alte infracţiuni care au ca obiect de ocrotire aceste valori şi
relaţii sociale.
Legătura de cauzalitate dintre acţiunile incriminate cu întrunirea cerinţelor normei
prevăzute în art. 210 C. pen. şi urmarea imediată rezultă din materialitatea faptelor, instanţa de
judecată poate stabili fără dificultate legătură de cauzalitate cazul infracţiunii de trafic de persoane
adulte.
Latura subiectivă, a) Forma de vinovăţie este intenţia directă.
Întrucât in norma de incriminare se prevede ca acţiunile care constituie elementul material a
faptei de trafic de persoane adulte să se efectueze în scopul exploatam subiectului pasiv Nu are
relevantă, pentru realizarea elementului subiectiv al infracţiunii dac^ scopul a fost ori nu realizat.
Din formularea textului art. 210 C. pen. rezulta^ca traficul de persoane adulte este o infracţiune-
mijloc pentru savarşirea altora. Ca s-a realizat scopul în care s-a săvârşit traficul de persoane, se va
reţine concurs de infracţiuni între această infracţiune şi infracţiunea care formeaza scopul
exploatam, cum ar fi proxenetismul (art. 213 C. pen.), sclavia (art. 209 C. pen^supunerea'a muncă
forţată sau obligatorie (art. 212 C. pen.), exploatarea cerşetoriei (art. 214 C. pen.)
Mobilul cu care a acţionat făptuitorul, dacă este cunoscut, are relevanţa la individualizarea
pedepsei.

Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.]

Potrivit art. 210 alin. (2) C. pen., când traficul de persoane descris la varianta tip este
săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, fapta va avea un caracter mai
grav
Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde faptul ca varianxa agravata a infracţiunii de
trafic de persoane are toate elementele comune cu ale variante, tip cu excepţia subiectului activ
nemijlocit, care, de aceasta data, este ca ificat, pută fi numai un funcţionar public care săvârşeşte
oricare dintre acţiunile incriminate în art. 210 alin. (1) C. pen. în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Prin urmare, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de persoane în varianta agravată, instanta
trebuie să constate că acţiunile prevăzute în norma de incriminare au fost săvârşite nemijlocit de un
funcţionar publicîn exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Noţiunea de funcţionar public trebuie înţeleasă
prin prisma dispoziţiilor art. 175 C. pen.[1], iar atributiile de serviciu se stabilesc potrivit fişei
postului funcţionarului pubNc.
Varianta agravată a infracţiunii de trafic de persoane a fost introdusă în Codul penal în
vigoare ca urmare a ratificării Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de
fiinţe umane.

3.4. Formele infracţiunii

Actele pregătitoare, desi posibile, nu sunt incriminate. Prin Legea nr. 187/2012 a fost
abrogat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 care incrimina „organizarea săvârşirii infracţiunilor
privind traficul de persoane prevăzute în această lege
Tentativa ia infracţiunea de trafic de persoane adulte se pedepseşte, potrivit art. 217 C. pen
Este posibilă numai tentativa întreruptă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a fost săvârşită vreuna dintre acţiunile
incriminate, prin mijloacele sau modalităţile prevăzute în norma de incriminare şi în scopul
exploatării persoanei subiect pasiv al infracţiunii de traffic de persoane.
Când aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni dintre cele incriminate în art. 210 alin.
(1) C. pen., neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, va realiza conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ca unitate
simplă de infracţiune.
Întrucât unele dintre acţiunile incriminate în art. 210 alin. (1) C. pen., cum ar fi
transportarea, transferarea, adăpostirea, presupun o durată în timp, se înţelege că traficul de
persoane comis în aceste modalităţi normative poate avea caracterul unei infracţiuni continue, la
care distingem şi un moment al epuizam, care are loc odată cu încetarea definitivă a acţiunii
incriminate.
De asemenea, traficul de persoane poate fi săvârşit şi în forma continuată, daca sunt întrunite
condiţiile art. 35 C. pen., caz în care distingem un moment al epuizam, care coincide cu încetarea
ultimului act din componenţa activitaţu infracţionale.
3.5. Sancţiuni
Varianta tip a infracţiunii de trafic de persoane adulte [art. 210 alin. (1) C. pen.] se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercităm unor drepturi.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Legiuitorul, dintr-o gravă eroare, nu a prevăzut şi pedeapsa complementara a interzicerii exercitării
unor drepturi, urmând ca aceasta să fie aplicată de instanţa de judecată dacă o apreciază că fiind
necesară.
Se va lua măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscam extinse, dacă sunt
îndeplinite condiţiile art. 112 sau art. 1121 C. pen.
În practica judiciară s-a decis că sunt considerate bunuri care au servit la savarşirea
infracţiunii şi, ca atare, supuse confiscării speciale mijloacele de transport ce au fost folosite la
realizarea transportului persoanelor traficate. Potrivit dispoziţiilor referitoare la confiscarea
specială, bunurile dobândite în urmă săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane ori cele care au
servit la săvârşirea acestor infracţiuni sunt supuse confiscării speciale.
Poate fi supus confiscării speciale apartamentul proprietate personală al inculpatului, ce a
servit cazării şi exploatării persoanelor vătămate, victime ale traficului de persoane. De asemenea,
poate fi dispusă măsura de siguranţă a confiscării speciale privind sumele obtinute de inculpaţi din
traficarea victimelor.
Se poate dispune confiscarea autoturismului proprietate personală a inculpatului şi în ipoteza
în care acesta a fost folosit la transportul victimelor doar parţial, restul distanţei fiind parcursă cu
autocarul, întrucât a servit la comiterea faptei, chiar daca nu a fost singurul mijloc utilizat pentru
transportul victimelor6
Potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. (3) C. pen., consimţământul persoanei victima a traficului
nu constituie cauză justificativă

6 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1828 din 18 mai 2009, în A. TRANCĂ, op. cit., p. 116.
 3.6. INSTRUMENTAREA CAZURILOR DE TRAFIC
Cele două faze ale procedurii judiciare de instrumentare a cazurilor de trafic sunt
urmărirea penală şi judecata. Fiecare fază implică participanţi cu diverse atribuţii, drepturi şi
obligaţii, prevăzute de legislaţia naţională procesuală a fiecărui stat.

Organul de urmărire penală va incepe urmărirea penală, dacă sesizarea oferă

informaţii sigure cu privire la comiterea infracţiunii sau pregătirea comiterii infracţiunii. Scopul
urmăririi penale este de a colecta probele necesare pentru a dovedi existenţa infracţiunii, a
descoperirii făptuitorilor şi, in final, de a trimite dosarul in instanţa de judecată, dacă este cazul.
Probele colectate ar trebui să reflecte componentul geografic, structural şi comercial al infracţiunii
de trafic.
Investigaţia poate fi de doua feluri:
1. Investigarea proactivă
2. Investigarea reactivă
De asemenea, există o serie de tehnici care, utilizate in cadrul procedurii de urmărire
penală, pot contribui la rezultate pozitive. Este vorba despre investigările financiare şi cele realizate
de echipe formate din reprezentanţi ai organelor de drept din statul de origine şi de destinaţie.
In cadrul procesului de urmărire penală de o importanţă crucială sunt informaţiile
operative, mărturiile martorilor, dar şi convingerea făptuitorilor de a colabora cu organele de drept.
Toate acestea, insă, trebuie să se realizaze cu stricta respectare a drepturilor victimei traficate.
Investigarea reactivă incepe de la plingerea/ interpelarea făcută de victimă. In cazul
acestuitip de investigare, acţiunile organului de urmărire penală sunt direcţionate spre salvarea şi
protecţia persoanei. Dacă riscurile pentru viaţa şi integritatea victimei persistă sau există pericolul
ca probele să fie distruse, atunci se impune măsura arestului.
In cazul arestării făptuitorului se aplică următoarele principii:
1. Dacă există probe sufi ciente impotriva unui suspect, indiferent de măsura
implicării acestuia in săvirşirea infracţiunii, el va trebui arestat.
2. Arestul suspectului va trebui pus in aplicare rapid, ca să nu pună in pericol viaţa
victimei sau a investigatorilor sub acoperire. De aceea este foarte important ca, inainte de arest, să
se elaboreze un plan de acţiuni care să prevadă toate detaliile operative şi riscurile pe care le implică
această procedură.
3. Procedura arestului trebuie bine pregătită şi coordonată, astfel ca prin
intermediul unei singure măsuri operative să fi e arestaţi cit mai mulţi suspecţi şi să fi e eliberate cit
mai multe victime.
Investigarea proactivă
 In cazul investigării proactive sesizarea are loc din oficiu. In acest caz organul de
urmărire penală desfăşoară operaţiunile, fără participarea victimei. Adesea, investigarea proactivă a
fost declarată ca fiind cea mai eficientă opţiune de a investiga nu numai traficul de persoane in
scopul exploatării sexuale, dar şi in alte scopuri. Acest tip de investigare nu subminează importanţa
mărturiei victimei, insă adesea un caz construit doar pe declaraţiile victimei are şanse mai mari să
eşueze.
Din păcate, acest tip de investigare nu poate fi utilizat de toate statele pentru că in
unele cazuri procedura de urmărire penală se poate declanşa doar la plangerea victimei. Această
formă de investigare poate fi scumpă şi solicita atat resurse financiare, cat şi umane bine pregătite.
Ţinand cont de dimensiunea traficului, de efectele negative asupra individului, cat şi a societăţii, in
general, toate aceste eforturi sunt justificate.
Judecata
Examinarea cauzei de trafic in instanţa de judecată reprezintă a doua fază a
procesului penal situat intre urmărirea penală şi punerea in executare a hotăririi penale.
In cadrul judecăţii se vor administra probele şi se vor desfăşura dezbaterile judiciare
pentru a stabili adevărul cu privire la infracţiunea săvirşită şi pedepsirea inculpatului, prin aplicarea
pedepsei prevăzute de legea penală sau achitarea acestuia in condiţiile prevăzute de lege.

Instanţa de judecată are obligaţia de a crea părţii acuzării şi părţii apărării condiţii necesare
pentru cercetarea deplină a circumstanţelor cauzei. Sentinţa dată de instanţă poate fi atacată pe căile
ordinare (apel, recurs) sau pe căile extraordinare. In cazul şedinţelor, in cadrul cărora se judecă
cazurile de trafic de minori, acestea sunt mereu inchise.

În capitolul al patrulea şi cel mai important al lucrării am realizat un studiu de caz

bazat pe un caz real şi am analizat din punct de vedere penal instrumentarea acestui caz.
Deşi traficul de persoane ia o amploare din ce în ce mai mare şi este vizibilă, cel puţin la
nivelul autorităţilor abilitate să gestioneze situaţia, există în continuare o lipsă de informare frapantă
la nivelul întregii societăţi, referitoare la riscurile şi situaţiile traumatizante la care sunt supuse
victimele.
Cristina este o adolescentă în vârstă de 21 de ani, victima a traficului de persoane. Cazul
expus mai jos şi marturia au fost scrise cu acordul acesteia , iar acest studiu de caz i-a fost
prezentat.
 Faptele descrise mai jos reprezintă un caz real, întamplat unei tinere care nu doreşte să i se
dezvăluie întreaga identitate. Ea a fost de acord să povestească prin ce a trecut cu condiţia de a nu
i se folosi numele şi a nu i se face public incidentul.

Istoricul cazului:
Cristina, a cunoscut un tânăr roman stabilit în Germania , prin intermediul unei reţele de
socializare. În luna august 2015 tânărul a venit în România sub pretextul că are ceva de rezolvat în
ţară, timp în care s-ar putea întalni cu aceasta. Cei doi s-au întâlnit, s-au placut şi au început o
relaţie. După o perioadă de 7 luni, tânărul i-a sugerat fetei să se mute cu el în Germania, deoarece
acesta nu mai putea rămâne. În ciuda insistenţelor părinţilor fetei de a nu pleca , aceasta a decis
să plece cu prietenul său. Cei doi au mers cu automobilul unui prieten şi încă un cuplu până în
Munchen. La graniţa cu Ungaria iubitul Cristinei a strâns paşapoartele pentru a le arăta
autorităţilor vamale şi le-a păstrat, pe motiv că trebuie să le arate şi la graniţa cu Italia. Cristinei
nu i s-a parut nimic suspect.
Ajunşi la destinaţie dupa 2 zile pe care le-au facut pe drum, fata a fost cazată într-un
apartament aproape gol şi lăsată singură mai multe ore, prietenul ei invocând faptul că trebuie să
se duca sa vorbeasca cu vechiul sau patron sa se reintoarca la serviciul sau initial si eventual sa
vada daca ii poate gasi si Cristinei un post. După mai multe ore de aşteptare, el s-a întors însoţit de
Antonio, un bărbat de aproximativ 40 de ani, care a obligat-o să se dezbrace pentru a o inspecta,
iar apoi a fost violată şi agresată fizic de cei doi. Sub ameninţarea că aceste lucruri se vor repeta,
Cristina a fost obligată să se prostitueze.
În fiecare seară tânărul o lua din apartament şi o ducea în zone mărginaşe sau
zonele intens circulate, parcari, benzinarii, etc, unde fata era obligată să acosteze clienţi şi să
întreţină relaţii sexuale cu aceştia pentru anumite sume de bani. Băiatul stătea mereu în zonă,
pentru a se asigura că fata nu fuge sau păstrează banii. Timp de 4 luni a fost obligată să întreţină
relaţii sexuale.
Tânăra spune că i-au fost confiscate telefonul mobil si actele de identitate. Pentru a
nu ridica suspiciuni asupra fetei, tânărul le trimitea părinţilor un sms din partea fetei zilnic şi sub
stricta supraveghere a lui Antonio îi suna odată pe spătămână ca să nu creeze nelinişte în familie.
Din banii obţinuţi în urma prostituţiei Cristina primea exact cît să îsi procure
mâncare pentru ziua respectivă; hainele şi produsele de cosmetice îi erau aduse de Antonio
(proxenetul fetei).
La 4 luni dupa ce Cristina a ajuns in Germania a avut loc o razie şi toate persoanele au
fost ridicate de politie şi duse la secţie. Cei care au interogat-o nu vorbeau română, dar au adus o
persoana care vorbea limba romana. Cristina a povestit cum a ajus în acea situaţie şi acesta a fost
cel care a ajuta-o să se întoarcă în ţară, dupa ce a luat legătura cu părinţii fetei. După procedurile
legale ce au durat mai bine de 2 saptamani, Cristina a fost repatriată. Tânărul pe care îl cunoscuse
pe internet a fost găsit mai tarziu, la fel ca şi Antonio si pusi sub acuzare.
Legislatia aplicata
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul
Teritorial a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților respectiv iubitul
Cristinei și Antonio, pentru săvârșirea infracțiunilor de: constituire sub orice formă a unui grup, în
vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este un grup infracțional organizat potrivit legii, prevăzută
și pedepsită de art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate raportat la art. 323 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1968; prostituție, prevăzută și
pedepsită de art. 328 din Codul penal din 1968, și proxenetism, prevăzută și pedepsită de art. 329
alin.1 și 2 din Codul penal din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1968.
Opinie juridică cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă în cazul infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal – în
modalitatea înlesnirii practicării prostituției, lipsește tipicitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii,
în cazul în care faptele sunt săvârșite față de o persoană majoră care are calitatea de concubină/soție
a inculpatului.
Dacă în cazul infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal – în
modalitatea „obținerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției”, lipsește tipicitatea
ca trăsătură esențială a infracțiunii, în cazul în care faptele sunt săvârșite față de o persoană majoră
care are calitatea de concubină/soție a inculpatului.

Problemele de drept avute în vedere

Chestiunea de drept cu care instanța supremă a fost sesizată cuprinde trei întrebări, dar, în
realitate, acestea se rezumă la două probleme de drept legate de existența sau inexistența
(tipicitatea) infracțiunii de proxenetism.
O primă problemă se referă la influența relației de căsătorie sau concubinaj între
autorul faptei și persoana care se prostituează, asupra existenței infracțiunii de proxenetism.
A doua problemă se referă la influența derulării actelor de prostituție într-un stat în
care aceasta este autorizată, asupra existenței infracțiunii de proxenetism.
Influența relației de căsătorie sau concubinaj între autorul faptei și persoana
care se prostituează, asupra existenței infracțiunii de proxenetism
Ca o chestiune prealabilă, in continuare voi face referire la varianta tip a infracțiunii
de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen. Fac această precizare deoarece redactarea
chestiunii de drept se referă la art. 213 C.pen., în general. Este adevărat că prin referirea la faptele
comise față de o persoană majoră este exclusă varianta agravată de la alin. (3) al art. 213, dar nu
este exclusă, în mod clar, varianta agravată a constrângerii, prevăzută la alin. (2) al art. 213. Nu mă
refer la aceasta, deoarece este evident că în varianta constrângerii infracțiunea subzistă indiferent de
relația între proxenet și victima care se prostituează.
Având în vedere că în încheierea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală se fac referiri la art. 4 Cod penal și la art. 3 din Legea nr.
187/2013, trebuie precizat de la început că modificările intervenite prin noul Cod penal în
incriminarea proxenetismului nu reprezintă, sub nicio formă, o dezincriminare față de Codul penal
anterior, prin raportare la situația de fapt descrisă în cauză.
Problema dezincriminării și prin urmare a tipicității ca trăsătură esențială a
infracțiunii este însă pusă în discuție și de o manieră indirectă, în punctul de vedere motivat al
completului de judecată, prin raportare la unele dispoziții ale Codului civil și ale Codului de
procedură penală, acestea din urmă cu referire la noțiunea de membru de familie definită de art. 177
C.pen. redau în continuare, integral, argumentația instanței de sesizare: «Problema de drept invocată
privind interpretarea art. 213 alin. 1 Cod penal, prin raportare la primele două probleme indicate,
gravitează în jurul noțiunii de familie. Bunăoară, potrivit art. 308 din Codul civil: „Soții hotărăsc de
comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”. Mai mult, potrivit art. 325 Cod civil:
1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.
2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți
este considerată nescrisă”.
Totodată, art. 177 Cod penal consacră noțiunea de membru de familie incluzând în
această categorie soțul, precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare celora dintre soți.
Mai mult, în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituțională constată că soluția
legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude
de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații
asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională, prin prisma discriminării ce se creează între
soț și o persoană ce nu are calitatea de soț dar cu care inculpatul a stabilit relații asemănătoare
celora dintre soți.
În aceste condiții se impune a se interpreta dacă cu privire la primele două puncte din
cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție mai subzistă tipicitatea ca trăsătură esențială
a infracțiunii.
Cred că aducerea în discuție a dispozițiilor privind căsătoria este greșită, după cum
greșită mi se pare și soluția jurisprudențială invocată.
 În primul rând, dispozițiile art. 308 din Codul civil sunt neavenite în discuție,
deoarece activitatea de prostituție realizată de unul dintre soți nu este, evident, o „hotărâre” care
„privește căsătoria”. Mai mult, a sugera că în baza art. 308 Cod civil, soții pot decide ca unul dintre
ei să se prostitueze, intră în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 309 alin. (1) din același Cod,
care prevăd că: „ Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral”.
În al doilea rând, dispozițiile art. 323 Cod civil, privind „sprijinul material” și
„cheltuielile căsătoriei” sunt irelevante, deoarece acestea nu se referă, și nici nu s-ar putea referi, la
sume de bani sau foloase patrimoniale obținute ilegal.
A sugera că în baza convenției matrimoniale, soții sunt îndreptățiți (dacă nu chiar
obligați) să împartă veniturile obținute de unul dintre ei din prostituție, intră în contradicție flagrantă
cu dispozițiile art. 11 din același Cod civil care prevăd că: „Nu se poate deroga prin convenție sau
acte juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Or
câtă vreme, în sistemul nostru de drept, prostituția este considerată, în anumite condiții, contravenție
(art. 2 pct. 6 din Legea nr. 61/1991), iar sumele de bani obținute din această activitate sunt
nefiscalizate (ca atare ilicite), nu putem vorbi despre venituri obținute în mod legal.
În al treilea rând, noțiunea de membru de familie la care se referă art. 177 C. pen.
are, în esență, vocația de a oferi o protecție suplimentară victimelor unor infracțiuni (a se vedea art.
199 C.pen.).
În mod excepțional, calitatea de membru de familie poate reprezenta o cauză de
nepedepsire, dar aceste situații sunt prevăzute expres de legiuitor (conform art. 269 și 270 C.pen.,
favorizarea infractorului, respectiv tăinuirea), ceea ce nu este cazul în privința infracțiunii de
proxenetism. În acest context, invocarea deciziei C.C.R. susmenționată, decizie aplicabilă unui text
din Codul de procedură penală, nu are nici ea relevanță.
Dincolo de această discuție, colaterală după părerea mea, dacă ne raportăm la textul
incriminator, vom observa, fără cel mai mic dubiu, că infracțiunea de proxenetism nu are un subiect
activ circumstanțiat. Oricine poate fi autor al infracțiunii, inclusiv un membru de familie, respectiv
soțul sau concubinul. Dacă ar fi avut o altă intenție, legiuitorul ar fi exclus aceste persoane din sfera
autorului infracțiunii, stabilind o cauză de nepedepsire, așa cum a făcut-o în cazul altor infracțiuni,
pe care le-am indicat anterior. În cazul proxenetismului, deoarece legiuitorul nu a făcut vreo
distincție.
Este adevărat că, în contextul dezincriminării prostituției și al aducerii infracțiunii de
proxenetism în sfera infracțiunilor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, s-ar impune o
reevaluare a laturii obiective a infracțiunii. Unele problemele ivite în practică, după intrarea în
vigoare a Codului penal actual, converg și ele spre o astfel de reevaluare. Este nevoie însă de voința
legiuitorului în acest sens și de o modificare legislativă care să exprime această voință. Până
atunci, textul incriminării trebuie interpretat în litera și spiritul său; ori, nici litera și nici spiritul
legii nu exclud, în acest moment, soțul și concubinul din sfera subiectului activ al infracțiunii de
proxenetism.
Și dacă litera legii este clară, așa cum am explicat mai sus, poate că nu este lipsit de
relevanță să adaug câteva cuvinte despre rațiunea incriminării (spiritul legii).
Lucrurile sunt clare în privința variantei agravate unde se exercită constrângere.
Fapta prevăzută în varianta tip poate ridica însă unele semne de întrebare, având în vedere că
persoana care se prostituează o face din proprie voință.
Mai exact se poate naște întrebarea: este justificată și în acest caz protecția? Cred că
răspunsul poate fi da, la modul general, pentru că, în principiu, persoanele care recurg la prostituție
sunt vulnerabile (social, economic, familial etc.).
Se justifică o astfel de protecție și în cazul particular al existenței unor relații de
căsătorie sau concubinaj? Cred că răspunsul este tot da.
Într-o lume imaginară ne-am putea gândi că există cupluri în care, în bună armonie și
înțelegere, unul dintre parteneri se prostituează în beneficiul reciproc. În lumea reală, lucrurile se
petrec altfel.
De regulă, concubinajul ori căsătoria nu reprezintă decât o garanție a proxenetului că
are controlul total asupra partenerului care se prostituează. Este de notorietate faptul că racolarea
pentru prostituție atât în cazul traficului de persoane cât și în cazul proxenetismului se face, de cele
mai multe ori, prin „împrietenirea” cu victima, după care urmează relații de concubinaj sau o
căsătorie, ambele formale.
În cele mai multe cazuri o astfel de relație implică dacă nu violență, o dependență
totală față de partenerul proxenet, o capcană din care victimele nu mai pot ieși.
Protecția se justifică deci, și într-o astfel de situație. A consfinți că soțul sau
concubinul nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de proxenetism ar echivala, practic, cu o
„legalizare” indirectă a unor fapte de proxenetism. Ori, cu siguranță nu aceasta a fost voința
legiuitorului, altfel spus nu acesta este spiritul legii.
Prin urmare, relațiile de căsătorie sau concubinaj nu au relevanță cu privire la
existența infracțiunii de proxenetism. Cu alte cuvinte, condiția de tipicitate a infracțiunii de
proxenetism este îndeplinită în cazul în care persoana care se prostituează este majoră și are
calitatea de soție sau concubină a inculpatului, indiferent de modalitatea de realizare a elementului
material, respectiv, înlesnirea practicării prostituției sau obținerea de foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituției.
Influența derulării actelor de prostituție într-un stat în care aceasta este
autorizată, asupra existenței infracțiunii de proxenetism
 Cu privire la această problemă instanța de sesizare a făcut următoarele constatări: „În
ceea ce privește a treia problemă de drept invocată, este de notorietate că există state în Uniunea
Europeană, cum este și cazul Germaniei, în care prostituția este legalizată, și unde persoanele
practică, în baza unei autorizații prostituția.
Tot de notorietate este și faptul că în acele state sunt angajate și persoane cetățeni
români care câștigă în urma practicării prostituției. În această situație se impune a se stabili dacă
este tipică fapta de proxenetism săvârșită de soțul persoanei care practică legal prostituția, prin
aceea că beneficiază de sumele de bani, respectiv o ajută la momentul în care o angajează la un club
unde se practică legal prostituția. Pe cale de consecință se impune stabilirea unei interpretări unitare
a dispozițiilor art. 213 alin. 1) Cod penal.”
Mai înainte de toate, este de observat că între constatarea și dilema instanței de
sesizare, astfel cum au fost prezentate mai sus, și formularea celei de a treia întrebări, ce intră în
chestiunea de drept enunțată, există unele discrepanțe. Mai exact, situația de fapt prezentată în
citatul de mai sus pare că se referă la ipoteza în care și activitatea de proxenetism (înlesnire,
obținere de foloase), nu numai activitatea de prostituție, se derulează în statul terț, în timp ce
întrebarea formulată se referă la ipoteza în care activitatea de prostituție se derulează pe teritoriul
altui stat, fără referiri la activitatea de proxenetism, mai precis la elementul material al infracțiunii.
În plus, deși în cele de mai sus instanța de sesizare se referă expres la art. 213 alin.
(1) Cod penal, întrebarea formulată către instanța supremă nu exclude varianta agravată realizată
prin constrângere, prevăzută la art. 213 alin. (2).
Din această perspectivă voi face, doar, următoarele precizări.
Dacă activitatea infracțională se desfășoară în întregime pe teritoriul altui stat trebuie
verificate, în același timp, dispozițiile legale din statul respectiv, atât în ceea ce privește prostituția
cât și, în primul rând, în ceea ce privește infracțiunea de proxenetism. Tolerarea sau chiar
reglementarea activității de prostituție nu exclude incriminarea proxenetismului. Aceste aspecte vor
fi avute în vedere în contextul principiului personalității legii penale, reglementat prin art. 9 din
Codul penal.
Dacă elementul material al infracțiunii de proxenetism se derulează pe teritoriul țării,
fapta poate să reprezinte infracțiune, indiferent unde se derulează activitatea de prostituție și ce
regim are aceasta în statul terț.
Spre exemplu, subzistă infracțiunea de proxenetism, în ipoteza în care pe teritoriul
țării are loc acțiunea de constrângere (să spunem psihică), iar victima este trimisă să practice
prostituția într-o altă țară. Reamintesc aici că întrebarea nu exclude varianta agravată de la art. 213
alin. (2) C.pen. și nici nu se poate prezuma această excludere, ca în cazul primelor două întrebări.
 concluzii

Analizând profilul mai multor persoane traficate supuse diferitelor condiţii de muncă forţate,
observăm că acesta este diferit de profilul general al victimelor: multe persoane sunt traficate în
scopul exploatării sexuale (43 %), dar un număr impunător de persoane sunt traficate şi pentru
exploatare economică (32 %). Cota rămasă (25 %) se referă la alte scopuri sau la scopuri mixte. În
acest sens, de asemenea, se înregistrează distincţii geografice – traficul în scopul exploatării
economice variază la circa un sfert din totalul cazurilor de trafic.

Plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune, multora dintre ei li s-au “vândut” promisiuni şi
speranţe false. Mulţi au fost recrutaţi de către bărbaţi şi femei care promiteau “locuri bune de
muncă” în Europa, care constau în: a lucra în costrucții, a îngriji un vârstnic, a lucra în agricultură,
într-un restaurant, bar sau hotel. Altora, care aveau probleme medicale, li s-a promis urmarea unui
tratament sau a unor investigații medicale speciale. In alte situații, tinere femei au acceptat să plece
în vacanță în străinătate, împreună cu prietenii lor sau au plecat cu partenerii în “afară” pentru a-și
construi un trai mai bun.
În foarte multe dintre cazuri, persoanele care fac astfel de promisiuni, oferindu-se să “ajute”
sunt oameni în care viitoarea victimă are încredere, sunt oameni respectabili sau de succes în
comunitatea respectivă. Ei pot fi prieteni, vecini, cunoștințe, (foști) colegi de serviciu sau de școală,
parteneri de cuplu, membri ai familiei acesteia. Ei vor prezenta o poveste frumoasă, credibilă și
convingătoare, manipulând nu doar victima ci și familia acesteia să aibă încredere. După ce ajung la
destinaţie, speranţele acestor oameni urmează să se transforme într-o realitate întunecată, ei vor
trebui să realizeze diferite activități împotriva voinței lor și în folosul exclusiv al acelora care i-au
“ajutat” – plătindu-le călătoria sau găsind acel loc de muncă. Ajutorul se transformă în datorie către
recrutori, pe care victimele trebuie să o plătească muncind pentru cei care le exploatează. Datoria
este fictivă și nu poate fi plătită niciodată.
Traficul de persoane este un fenomen aproape imposibil de stopat, ca de altfel cam toate
infracţiunile din domeniul crimei organizate. La fel ca şi traficul de droguri, de arme, etc., traficul
de fiinţe umane prezintă două părţi: cerere, dar şi oferta.
Realizându-se la nivel internaţional, bucurându-se de o atât de bună organizare, existând
interese la niveluri foarte înalte, fiind într-o relaţie de perfectă independenţă cu celelalte activităţi
criminale şi neuitând că această ocupaţie este chiar mai veche decât omul, ar însemna să fim
exagerat de naivi ca să putem crede că traficul de persoane ar putea fi vreodată eradicat.