Utilizarea în practică aderivatelor şi diferenţialelor

a) Ecuaţia tangentei şi normalei

Să considerăm curba ecuaţia căreia este:
y=f(x).
Luăm pe această curbă un punct M(x1, y1) şi scriem ecuaţia tangentei la curba dată în punctul M,
presupunând că această tangentă nu este paralelă la axa ordonatelor.
Ecuaţia dreptei care trece prin punctul M şi are coeficientul unghiular k, are forma: y-y1=k(x-x1), unde
k=f’(x1), de aici ecuaţia tangentei obţine forma:
y-y1=f’(x1)(x-x1).
Definiţie: se numeşte normală la o curbă într-un punct dat dreapta care trece prin acest punct şi este
perpendiculară la tangentă în acest punct.
Prin urmare ecuaţia normalei la curbă y=f(x) în punctul M(x1, y1) are forma:
1
𝑦 − 𝑦1 = − (𝑥 − 𝑥1 )
𝑓′(𝑥)
Exemplu: să se scrie ecuaţia tangentei şi a normalei la curba y=x3 în punctul M(1,1).
Rezolvare:
y’=f’(x)=3x2, f’(1)=3·12=3
Ecuaţia tangentei va fi: 𝑦 − 1 = 3(𝑥 − 1) ⇒ 𝑦 − 1 = 3𝑥 − 3 ⇒ 𝑦 = 3𝑥 − 2
1 1 1 1 1 1 4
Ecuaţia normalei va fi: 𝑦 − 1 = − 3 (𝑥 − 1) ⇒ 𝑦 − 1 = − 3 𝑥 + 3 ⇒ 𝑦 = − 3 𝑥 + 3 + 1 = − 3 𝑥 + 3
b) Minimul şi maximul funcţiilor
Definiţie: Fie funcţia y=f(x) o funcţie astfel încât valorii mai mari a argumentului îi corespunde o
valoare mai mare a funcţiei; atunci funcţia y=f(x) se numeşte crescătoare. În acelaşi mod poate fi definită
funcţia descrescătoare.
Teorema I:
1) Dacă funcţia f(x), derivabilă pe segmentul [a, b], creşte pe acest segment, atunci derivata ei pe
segmentul [a, b] este nenegativă, adică f’(x)≥0.
2) Dacă funcţia f(x) este continuă pe segmentul [a, b], derivabilă în intervalul (a, b) şi f’(x)>0, pentru
a<x<b, atunci această funcţie este crescătoare pe segmentul [a, b].
Teorema II:
1) Dacă funcţia f(x), derivabilă pe segmentul [a, b], descreşte pe acest segment, atunci derivata ei pe
segmentul [a, b] este negativă, adică f’(x)≤ 0.
2) Dacă funcţia f(x) este continuă pe segmentul [a, b], derivabilă în intervalul (a, b) şi f’(x)<0, pentru
a<x<b, atunci această funcţie este descrescătoare pe segmentul [a, b].
Definiţia maximului: Funcţia f(x) are maxim în punctul x1, dacă valoarea funcţiei în punctul x1 este
mai mare decât valorile ei în toate punctele unui interval oarecare ce conţine punctul x1. Cu alte cuvinte
funcţia f(x) are maxim când x=x1, dacă f(x1+Δx)< f(x1) pentru orice Δx (pozitiv sau negativ), suficient de
mic ca modul.
Definiţia minimului: Funcţia f(x) are minim în punctul x1, dacă valoarea funcţiei în punctul x1 este
mai mică decât valorile ei în toate punctele unui interval oarecare ce conţine punctul x2. Cu alte cuvinte
funcţia f(x) are minim când x=x2, dacă f(x2+Δx)> f(x2) pentru orice Δx (pozitiv sau negativ), suficient de
mic ca modul.
Definiție: Maximele şi minimele funcţiei se numesc extreme sau valori extreme ale funcţiei.
Teorema I (condiţia necesară de existenţă a extremului): dacă funcţia derivabilă y=f(x) are în punctul
x=x1 maxim sau minim, atunci derivata ei se anulează în acest punct, adică f’(x)=0.
Consecinţă: dacă pentru toate valorile considerate ale argumentului x derivata funcţiei f(x) există,
atunci ea poate avea un extrem (maxim sau minim) numai pentru acele valori ale lui x, pentru care derivata
ei se anulează.
Notă: Nu pentru fiecare valoare a argumentului în care derivata funcţiei se anulează, neapărat există
maxim sau minim.
Notă: funcţia poate avea un extrem doar în două cazuri: sau în punctele unde derivata există şi este
egală cu zero, sau în punctele unde derivata nu există.
1
 Notă: valorile argumentului pentru care derivata funcţiei se anulează sau unde derivata nu există (dar
există în toate punctele din vecinătatea lui) se numesc puncte critice sau valori critice.
Notă: Nu pentru orice valoare funcţia are maxim sau minim, însă, dacă într-un punct oarecare funcţia
are maxim sau minim, atunci acest punct neapărat este punct critic.
Teorema II (condiţiile suficiente de existenţă a extremului). Fie o funcţie f(x) continuă într-un interval
oarecare, ce conţine punctul critic x1, şi derivabilă în toate punctele acestui interval (afară, poate, de însuşi
punctul x1). Dacă la trecerea de la stânga la dreapta prin acest punct derivata îşi schimbă semnul plus în
minus, atunci pentru x=x1 funcţia are maxim. Dacă însă la trecerea de la stânga la dreapta prin acest punct
derivata îşi schimbă semnul minus în plus, atunci în acest punct funcţia are minim.
Exemplul 1: Să se afle dacă funcţia y=f(x) are maxim şi minim:
1 3 2
𝑦 = 𝑥 3 + 𝑥 2 − 4𝑥 +
3 2 6
Rezolvare:
1 3
𝑦′ = ⋅ 3𝑥 2 + ⋅ 2𝑥 − 4 = 𝑥 2 + 3𝑥 − 4
3 2
Egalăm y’=0:
𝑥 2 + 3𝑥 − 4 = 0
Rezolvăm ecuaţia de gradul II:
𝛥 = 9 + 16 = 25
−3 − 5
𝑥1 = = −4
2
−3 + 5
𝑥2 = =1
2
1 3 2 64 48 2 −128 + 144 + 96 + 2 114
𝑓(−4) = (−4)3 + (−4)2 − 4(−4) + = − + + 16 + = = = 19
3 2 6 3 2 6 6 6
1 3 2 1 3 2 2 + 9 − 24 + 2 11
𝑓(1) = (1)3 + (1)2 − 4(1) + = + − 4 + = =−
3 2 6 3 2 6 6 6
Rezultă că pentru x=-4, funcţia f(x) are maxim şi punctul M(-4, 19) este punct de maxim, iar pentru
11
x=1, funcţia f(x) are minim şi punctul N(1,− 6 ) este punct de minim.
Exemplul 2: Să se afle dacă funcţia y=f(x) are maxim şi minim:
1 3
𝑦 = 𝑥 + 𝑥2 + 𝑥 + 6
3
Rezolvare:
1
𝑦′ = ⋅ 3𝑥 2 + 2𝑥 + 1 = 𝑥 2 + 2𝑥 + 1
3
Egalăm y’=0:
𝑥 2 + 2𝑥 + 1 = 0
Rezolvăm ecuaţia de gradul II:
𝛥 = 4−4= 0
−2
𝑥1 = = −1
2

Rezultă că pentru x=-1, funcţia f(x)nu are maxim nu are minim.

c) Cercetarea funcţiei la maxim şi minim cu ajutorul derivatei a doua.
Fie pentru x=x1 derivata funcţiei y=f(x) se anulează, adică f’(x1)=0. Să admitem că derivata a doua
există şi este continuă într-o vecinătate oarecare a punctului x1. Atunci are loc următoarea teoremă:
Teoremă: Fie f’(x1)=0; atunci pentru x=x1 funcţia are maxim dacă f’’(x1)<0, şi minim dacă f’’(x1)>0.
Notă: dacă în punctul critic f’’(x1)=0, atunci acest punct poate fi sau maxim sau minim, sau nu poate
fi nici maxim nici minim.
Exemplul 1: Să se afle dacă funcţia y=f(x) are maxim şi minim:
1 3 3 2 2
𝑦 = 𝑥 + 𝑥 − 4𝑥 +
3 2 6

2
 Rezolvare:
1 3
𝑦′ = ⋅ 3𝑥 2 + ⋅ 2𝑥 − 4 = 𝑥 2 + 3𝑥 − 4
3 2
Egalăm y’=0:
𝑥 2 + 3𝑥 − 4 = 0
Rezolvăm ecuaţia de gradul II:
𝛥 = 9 + 16 = 25
−3 − 5
𝑥1 = = −4
2
−3 + 5
𝑥2 = =1
2
𝑦'' = 2𝑥 + 3
𝑓''(−4) = 2(−4) + 3 = −8 + 3 = −5, rezultă pentru x1=-4, funcţia are maxim.
𝑓''(1) = 2 ⋅ 1 + 3 = 5, rezultă pentru x1=-4, funcţia are minim.
Exemplul 2: Să se afle dacă funcţia y=f(x) are maxim şi minim:
1 3
𝑦 = 𝑥 + 𝑥2 + 𝑥 + 6
3
Rezolvare:
1
𝑦′ = ⋅ 3𝑥 2 + 2𝑥 + 1 = 𝑥 2 + 2𝑥 + 1
3
Egalăm y’=0:
2
𝑥 + 2𝑥 + 1 = 0
Rezolvăm ecuaţia de gradul II:
𝛥 = 4−4= 0
−2
𝑥1 = = −1
2
𝑦'' = 2𝑥 + 2
𝑓''(−1) = 2(−1) + 2 = 0, nu se cunoaşte dacă funcţia are maxim sau minim sau nu are nici maxim
nici minim.
d) Puncte de inflexiune
Considerăm în plan curba y=f(x), care este graficul funcţiei uniforme şi derivabile.
Definiţia 1: Vom spune că curba este orientată cu convexitatea în sus în intervalul (a,b), dacă toate
punctele curbei sunt situate mai jos de tangenta dusă în orice punct al acestui interval.
Vom spune că curba este orientată cu convexitatea în jos în intervalul (b,c), dacă toate punctele curbei
sunt situate mai sus de tangenta dusă în orice punct al acestui interval.
Curba orientată cu convexitatea în sus se numeşte convexă, iar cea orientată cu convexitatea în jos se
numeşte concavă.
Teorema I: dacă în toate punctele intervalului (a,b) derivata a doua a funcţiei f(x) este negativă, adică
f’’(x)<0, atunci curba y=f(x) în acest interval este orientată cu convexitatea în sus (curba este convexă).
Teorema II: dacă în toate punctele intervalului (b,c) derivata a doua a funcţiei f(x) este pozitivă, adică
f’’(x)>0, atunci curba y=f(x) în acest interval este orientată cu convexitatea în jos (curba este concavă).
Exemplul 1: să se determine intervalul de convexitate şi concavitate al curbei, date prin ecuaţia
y=2-x2
Rezolvare: Prima derivată este egală: y’=-2x, a doua derivată este egală cu y’’=-2. Derivata a doua
pentru toate valorile lui x este mai mică ca zero. Deci curba pretutindeni este orientată cu convexitatea în
sus, deci este convexă.
Exemplul 2: să se determine intervalul de convexitate şi concavitate al curbei, date prin ecuaţia
y=ex.
Rezolvare: Prima derivată este egală: y’=ex, a doua derivată este egală cu y’’=ex. Derivata a doua
pentru toate valorile lui x este mai mare ca zero. Deci curba pretutindeni este orientată cu convexitatea în
jos, deci este concavă.
Exemplul 3: să se determine intervalul de convexitate şi concavitate al curbei, date prin ecuaţia
y=x3.

3
 Rezolvare: Prima derivată este egală: y’=3x2,, a doua derivată este egală cu y’’=6x. Pentru x<0, y’’<0,
funcţia este convexă, iar pentru x>0, y’’>0, funcţia este concavă.
Definiţie: Punctul, care desparte partea convexă a curbei continue de cea concavă, se numeşte punct
de inflexiune al curbei.
Teorema 2: Fie o curbă definită prin ecuaţia y=f(x). Dacă f’’(a)=0 sau f’’(a) nu există şi la trecerea
prin punctul x=a derivata f’’(x) îşi schimbă semnul, atunci punctul curbei cu abscisa x=a este punct de
inflexiune.
Exemplu: să se afle punctele de inflexiune şi să se determine intervalele de convexitate şi concavitate
2
ale curbei 𝑦 = 𝑒 −𝑥 .
Rezolvare:
1) aflăm prima şi a doua derivată:
2
𝑦′ = −2xe−𝑥
2 2 2
𝑦'' = −2(𝑒 −𝑥 − 2𝑥 2 𝑒 −𝑥 ) = 2𝑒 −𝑥 (2𝑥 2 − 1)
2
2) prima şi a doua derivată există pretutindeni. Aflăm valorile lui x, pentru care y’’=0: 2𝑒 −𝑥 (2𝑥 2 −
1 1
1) = 0, 2𝑥 2 − 1 = 0, 𝑥1 = − şi 𝑥2 =
√2 √2
3) cercetăm valorile obţinute:
1
Pentru 𝑥 < − avem y’’>0
√2
1
Pentru 𝑥 > − avem y’’<0
√2
1
Derivata a doua îşi schimbă semnul la trecerea prin punctul x1, deci, pentru 𝑥1 = − curba admite
√2
1
1 −
un punct de inflexiune: coordonatele lui sunt: (− ; 𝑒 ).2
√2
1
Pentru 𝑥 < avem y’’<0
√2
1
Pentru 𝑥 > avem y’’>0
√2
1
Prin urmare pentru punctul 𝑥2 = curba de asemenea admite un punct de inflexiune: coordonatele
√2
1
1 −
lui sunt: ( ; 𝑒 ). De altfel, existenţa punctului al doilea de inflexiune rezultă nemijlocit din simetria
2
√2
curbei în raport cu axa Oy.
4) din cele de mai sus rezult:
1
Pentru −∞ < 𝑥 < − curba este concavă
√2
1 1
Pentru − <𝑥< curba este convexă
√2 √2
1
Pentru < 𝑥<+∞ curba este concavă
√2

2
5) din expresia primei derivate 𝑦′ = −2xe−𝑥 rezultă că:
y’>0 pentru x<0, adică funcţia creşte
y’<0 pentru x>0, adică funcţia descreşte
y’=0 pentru x=0, în acest punct funcţia are maxim