Curs

Derivata şi diferenţiala:
a) definiţia derivatei:
Fie o funcţie:
y=f(x) (1),
definită într-un oarecare interval. Pentru fiecare valoare a argumentului x din acest interval funcţia
y=f(x) are o valoare definită. Presupunem că argumentul x a obţinut o creştere oarecare 𝛥𝑥. Atunci funcţia
y va obţine o oarecare creştere 𝛥𝑦. Aşadar:
pentru valoarea argumentului x avem y=f(x)
pentru valoarea argumentului x+𝛥𝑥 avem y+𝛥𝑦=f(x+𝛥𝑥).
Găsim creşterea funcţiei 𝛥𝑦:
𝛥𝑦 = 𝑓(𝑥 + 𝛥𝑥) − 𝑓(𝑥) (2).
Alcătuim raportul dintre creşterea funcţiei şi creşterea argumentului:
𝛥𝑦 𝑓(𝑥+𝛥𝑥)−𝑓(𝑥)
= (3).
𝛥𝑥 𝛥𝑥
Găsim limita acestui raport pentru 𝛥𝑥 → 0. În cazul când această limită există, ea este numită derivata
funcţiei f(x) şi se notează f’(x). deci, conform definiţiei,
𝛥𝑦
𝑓′(𝑥) = lim
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥
Sau
𝑓(𝑥+𝛥𝑥)−𝑓(𝑥)
𝑓′(𝑥) = lim (4).
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥
Definiţie: derivata funcţiei date y=f(x) în raport cu argumentul x se numeşte limita raportului dintre
creşterea funcţiei 𝛥𝑦 şi creşterea argumentului 𝛥𝑥, atunci când 𝛥𝑥 în mod arbitrar tinde către zero.
În caz general pentru fiecare valoare a lui x există o anumită valoare a derivatei f’(x), cu alte cuvinte,
derivata este de asemenea o funcţie de x.
Procesul determinării derivatei funcţiei f(x) se numeşte derivare sau diferenţiere a funcţiei.
Exemple:
1. Fie 𝑦 = 𝑥 2 , să se determine derivata ei:
Rezolvare:
Pentru valoarea argumentului egală cu x, avem 𝑦 = 𝑥 2 .
Pentru valoarea argumentului x+𝛥𝑥, avem 𝑦 + 𝛥𝑦 = (𝑥 + 𝛥𝑥)2
Calculăm creşterea funcţiei:
𝛥𝑦 = (𝑥 + 𝛥𝑥)2 − 𝑦 ⇒ 𝛥𝑦 = (𝑥 + 𝛥𝑥)2 − 𝑥 2 ⇒ 𝛥𝑦 = 𝑥 2 + 2𝑥𝛥𝑥 + (𝛥𝑥)2 − 𝑥 2 ⇒ 𝛥𝑦
= 2𝑥𝛥𝑥 + (𝛥𝑥)2
𝛥𝑦
Alcătuim raportul 𝛥𝑥 , obţinem:
𝛥𝑦 2𝑥𝛥𝑥 + (𝛥𝑥)2 𝛥𝑦 𝛥𝑥(2𝑥 + 𝛥𝑥) 𝛥𝑦
= ⇒ = ⇒ = 2𝑥 + 𝛥𝑥
𝛥𝑥 𝛥𝑥 𝛥𝑥 𝛥𝑥 𝛥𝑥
Trecând la limită, determinăm derivata acestei funcţii:
𝛥𝑦
𝑦′ = lim = lim (2𝑥 + 𝛥𝑥) = 2𝑥
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥 𝛥𝑥→0
2
Rezultă că derivata funcţiei 𝑦 = 𝑥 , într-un punct arbitrar este 𝑦′ = 2𝑥.
1
2. Fie 𝑦 = 𝑥, să se determine derivata acestei funcţii:
Rezolvare:
Acţionând în acelaşi mod, ca în exemplul precedent, obţinem:
1
𝑦 = 𝑥 – pentru valoarea argumentului egală cu x, avem.
1
𝑦 + 𝛥𝑦 = 𝑥+𝛥𝑥 – pentru valoarea argumentului x+𝛥𝑥.
1 1 1 𝑥 − 𝑥 − 𝛥𝑥 𝛥𝑥
𝛥𝑦 = − 𝑦 ⇒ 𝛥𝑦 = − = =−
𝑥 + 𝛥𝑥 𝑥 + 𝛥𝑥 𝑥 𝑥(𝑥 + 𝑥) 𝑥(𝑥 + 𝛥𝑥)
𝛥𝑦 1
=−
𝛥𝑥 𝑥(𝑥 + 𝛥𝑥)

1
 𝛥𝑦 1 1
𝑦′ = lim = lim [− ]=− 2
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥 𝛥𝑥→0 𝑥(𝑥 + 𝛥𝑥) 𝑥

b) derivata funcţiilor elementare:

Funcţiile elementare principale se numesc funcţiile, reprezentate prin următoarele expresii analitice:
I. Funcţia putere: 𝑦 = 𝑥 𝛼 , unde α este un număr real;
II. Funcţia exponenţială: 𝑦 = 𝑎 𝑥 , unde a este un număr pozitiv diferit de 1;
III. Funcţie logaritmică: 𝑦 = log𝑎 𝑥 , unde baza logaritmului este un număr pozitiv a, deferit de
unitatea.
IV. Funcţiile trigonometrice:
𝑦 = sin𝑥, 𝑦 = cos𝑥, 𝑦 = tgx, 𝑦 = ctgx
V. Funcţiile trigonometrice inverse:
𝑦 = arcsin𝑥, 𝑦 = arccos𝑥, 𝑦 = arctgx, 𝑦 = arcctgx
Derivatele funcţiilor elementare:
1. 𝑐′ = 0
2. 𝑥′ = 1
3. (𝑥 𝑛 )′ = 𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛−1
1
4. (√𝑥)′ = 2 𝑥
√
1 1
5. (𝑥)′ = − 𝑥 2
6. (𝑎 𝑥 )′ = 𝑎 𝑥 ⋅ ln𝑎
7. (𝑒 𝑥 )′ = 𝑒 𝑥
1
8. log 𝑎 𝑥 = 𝑥 ln 𝑎
1
9. (ln𝑥)′ = 𝑥
10. (sin𝑥)′ = cos𝑥
11. (cos𝑥)′ = −sin𝑥
1
12. (tgx)′ = cos2 𝑥
1
13. (ctgx)′ = − sin2 𝑥
1
14. (arcsin𝑥)′ = √1−𝑥2
1
15. (arccos𝑥)′ = − √1−𝑥2
1
16. (arctgx)′ = 1+𝑥 2
1
17. (arcctgx)′ = − 1+𝑥 2
c) derivata produsului unei funcţii cu o constantă:
[𝑐 ⋅ 𝑓(𝑥)]′ = 𝑐 ⋅ 𝑓 ′ (𝑥)
d) derivata sumei a două funcţii:
[𝑓(𝑥) + 𝑔(𝑥)]′ = 𝑓 ′ (𝑥) + 𝑔′ (𝑥)
e) derivata produsului a două funcţii:
[𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)]′ = 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) + 𝑔′ (𝑥) ⋅ 𝑓(𝑥)
f) derivata câtului a două funcţii:
𝑓(𝑥) ′ 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) − 𝑔′ (𝑥) ⋅ 𝑓(𝑥)
[ ] =
𝑔(𝑥) 𝑔2 (𝑥)
g) derivata funcţiei compuse:
Să introducem în continuare noţiunea funcţie de funcţie. Dacă y este o funcţie de u, iar u la rândul
său este o funcţie de variabilă x, atunci y depinde de x. Fie y=F(u) şi 𝑢 = 𝜙(𝑥). Obţinem funcţia y de x:
𝑦 = 𝐹[𝜙(𝑥)], această expresie se numeşte funcţie de funcţie sau funcţie compusă.
Exemple:
1. Fie 𝑦 = sin𝑢, iar 𝑢 = 𝑥 2 , funcţia 𝑦 = sin𝑥 2 este o funcţie compusă de x.
2. Fie 𝑦 = √𝑢, iar 𝑢 = 1 − 𝑥 2 , funcţia 𝑦 = √1 − 𝑥 2 este o funcţie compusă de x.
3. Fie 𝑦 = 𝑢2 , iar 𝑢 = sin𝑥, funcţia 𝑦 = sin2 𝑥 este o funcţie compusă de x.
2
 Fie y=f(x) o funcţie compusă, adică aşa o funcţie care poate fi reprezentată în modul următor:
𝑦 = 𝐹(𝑢), iar 𝑢 = 𝜙(𝑥).
În expresia 𝑦 = 𝐹(𝑢), variabila u se numeşte argument intermediar. Să stabilim regula derivării unei
funcţii compuse:
Teoremă: dacă funcţia 𝑢 = 𝜙(𝑥) are într-un oarecare punct derivata 𝑢′ = 𝜙 ′ (𝑥), iar funcţia 𝑦 =
𝐹(𝑢) pentru valoarea respectivă u are derivata 𝑦 ′ = 𝐹 ′ (𝑢) , atunci funcţia compusă 𝑦 = 𝐹[𝜙(𝑥)] în
punctul dat x are de asemenea o derivată; ea este egală cu 𝑦𝑥′ = 𝐹𝑢′ (𝑢) ⋅ 𝜙𝑥′ (𝑥), unde u trebuie substituită
prin expresia 𝑢 = 𝜙(𝑥).
Cu alte cuvinte derivata funcţiei compuse este egală cu produsul derivatei funcţiei date în raport cu
argumentul intermediar u la derivata argumentului intermediar în raport cu x.

Exemple:
1. Fie funcţia 𝑦 = sin(𝑥 2 ), să calculăm 𝑦𝑥′ , reprezentăm această funcţie în modul următor:
𝑦 = sin(𝑢) , 𝑢 = 𝑥 2 . Aflăm 𝑦𝑢′ = (sin𝑢)′ = cos𝑢 , şi 𝑢𝑥′ = (𝑥 2 )′ = 2𝑥 , prin urmare conform teoremei
𝑦𝑥′ = 𝐹𝑢′ (𝑢) ⋅ 𝜙𝑥′ (𝑥) rezultă: 𝑦𝑥′ = (cos𝑥 2 ) ⋅ 2𝑥 = 2𝑥 ⋅ cos𝑥 2
2. Fie funcţia 𝑦 = (ln𝑥)3, să calculăm 𝑦𝑥′ , reprezentăm această funcţie în modul următor: 𝑦 = 𝑢3 ,
1
𝑢 = ln𝑥 . Aflăm 𝑦𝑢′ = (𝑢3 )′ = 3 ⋅ 𝑢2 , şi 𝑢𝑥′ = (ln𝑥)′ = 𝑥 , prin urmare conform teoremei 𝑦𝑥′ = 𝐹𝑢′ (𝑢) ⋅
1 3⋅ln2 𝑥
𝜙𝑥′ (𝑥) rezultă: 𝑦𝑥′ = 3 ⋅ (ln𝑥)2 ⋅ 𝑥 = 𝑥

Dacă funcţia 𝑦 = 𝑓(𝑥) poate fi reprezentată sub forma: 𝑦 = 𝐹(𝑢) , 𝑢 = 𝜙(𝑣) , 𝑣 = 𝜑(𝑥) , atunci
calcularea derivatei 𝑦𝑥′ poate fi efectuată prin aplicarea succesivă a teoremei precedente, rezultă:
𝑦𝑥′ = 𝐹𝑢′ (𝑢) ⋅ 𝜙𝑣′ (𝑣) ⋅ 𝜑𝑥′ (𝑥)
Exemplu:
Fie funcţia 𝑦 = sin(ln𝑥)3, să calculăm 𝑦𝑥′ , reprezentăm această funcţie în modul următor: 𝑦 = sin𝑢,
𝑢 = 𝑣 3 şi 𝑣 = ln𝑥.
1
Aflăm: 𝑦𝑢′ = (sin𝑢)′ = cos𝑢, 𝑢𝑣′ = (𝑣 3 )′ = 3 ⋅ 𝑣 2 , 𝑣𝑥′ = (ln𝑥)′ = 𝑥
1 3⋅(ln𝑥)2 ⋅cos(ln𝑥)3
Rezultă: 𝑦𝑥′ = cos((ln𝑥)3 ) ⋅ 3 ⋅ (ln𝑥)2 ⋅ 𝑥 = 𝑥
h) derivata funcţiilor implicite:
Fie două variabile x şi y, valorile cărora sunt legate printr-o dependenţă reciprocă, pe care o vom nota
prin:
F(x, y)=0 (5),
Dacă funcţia y=f(x), definită pe un oarecare interval (a, b), transformă ecuaţia (5) în identitate în
raport cu x, atunci când în ecuaţia (5) în loc de y se ia f(x), atunci funcţia y=f(x) se numeşte funcţie implicită,
definită prin ecuaţia (5).
De exemplu, ecuaţia:
𝑥 2 + 𝑦 2 − 𝑎2 = 0 (6)
determină implicit următoarele funcţii elementare:
𝑦 = √𝑎2 − 𝑥 2 (7)
𝑦 = −√𝑎2 − 𝑥 2 (8)
Într-adevăr, în urma substituirii lui y în ecuaţia (6) prin aceste valori, obţinem identitatea:
𝑥 2 + (𝑎2 − 𝑥 2 ) − 𝑎2 = 0
Expresiile (7) şi (8) au fost obţinute în urma rezolvării ecuaţiei (6) în raport cu y. Dar nu totdeauna
este posibil de a exprima o funcţie implicită în formă explicită, cu alte cuvinte nu totdeauna este posibil de
a exprima o funcţie sub forma y=f(x), unde f(x) este o funcţie elementară.
1
De exemplu, funcţiile definite de ecuaţia 𝑦 6 − 𝑦 − 𝑥 2 = 0 sau 𝑦 − 𝑥 + − 4 sin𝑦 = 0 , nu pot fi
exprimate prin intermediul funcţiilor elementare, adică aceste ecuaţii nu pot fi rezolvate în raport cu y.
Notă: Menţionăm că termenii funcţie explicită şi funcţie implicită caracterizează modul de expresie
al funcţiei date şi nu natura ei. Fiecare funcţie explicită y=f(x) poate fi exprimată şi sub formă implicită
𝑦 − 𝑓(𝑥) = 0
3
 Indicăm în continuare regula de derivare a derivatei unei funcţii implicite fără a o transforma într-o
funcţie explicită, adică fără a o exprima sub forma: y=f(x).
Fie o funcţie dată prin ecuaţia 𝑥 2 + 𝑦 2 − 𝑎2 = 0. Dacă y este o funcţie de x, determinată de această
egalitate, atunci ultima se transformă în identitate.
Derivând ambele părţi ale acestei identităţi în raport cu x şi, presupunând că y este o funcţie de x,
𝑥
obţinem (conform regulii derivării funcţiei compuse) 2𝑥 + 2yy′ = 0, de aici 𝑦 ′ = − 𝑦.
Remarcăm că dacă am fi derivat funcţia explicită respectivă 𝑦 = √𝑎2 − 𝑥 2 , atunci am fi obţinut
𝑥 𝑥
𝑦 ′ = − √𝑎2 2 = − 𝑦, adică acelaşi rezultat.
−𝑥
Să considerăm încă un exemplu de funcţie implicită y de x: 𝑦 6 − 𝑦 − 𝑥 2 = 0. Derivăm în raport cu
2𝑥
x: 6𝑦 5 𝑦 ′ − 𝑦 ′ − 2𝑥 = 0, de aici 𝑦 ′ = 6𝑦 5 −1.
Notă: din exemplele considerate rezultă că pentru calcularea valorii derivatei unei funcţii implicite
pentru o valoare dată a argumentului x trebuie să fie cunoscută şi valoarea funcţiei y pentru această valoare
a argumentului.
i) definiţia diferenţialei:
Fie o funcţie y=f(x) derivabilă. Derivata acestei funcţii într-un punct oarecare x este definită prin
formula:
𝛥𝑦
lim 𝛥𝑥 = 𝑓 ′ (𝑥).
𝑥→0
𝛥𝑦
Raportul 𝛥𝑥 , când 𝛥𝑥 → 0 tinde către un număr anumit 𝑓 ′ (𝑥) şi, prin urmare, diferă de derivata 𝑓 ′ (𝑥)
cu o mărime infinit mică:
𝛥𝑦
= 𝑓 ′ (𝑥) + 𝛼
𝛥𝑥
Unde 𝛼 → 0 când 𝛥𝑥 → 0. Înmulţind toţi parametrii acestei egalităţi 𝛥𝑥, avem:
𝛥𝑦 = 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 + 𝛼𝛥𝑥 (9)
Deoarece în caz general 𝑓 (𝑥) ≠ 0, produsul 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 este pentru x constant şi 𝛥𝑥 o variabilă infinit
′

mică de acelaşi ordin ca şi 𝛥𝑥 când 𝛥𝑥 → 0. Din contra, produsul 𝛼𝛥𝑥 este întotdeauna o mărime infinit
mică de ordin superior în raport cu 𝛥𝑥, fiindcă:
𝛼𝛥𝑥
lim 𝛥𝑥 = lim 𝛼 = 0.
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥→0
Aşadar, creşterea 𝛥𝑦 a funcţiei e compusă din doi termeni: primul [pentru 𝑓 ′ (𝑥) ≠ 0] se numeşte
partea principală a creşterii şi este o funcţie liniară de 𝛥𝑥. Produsul 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 se numeşte diferenţială şi se
notează prin dy sau df(x).
Aşadar dacă funcţia y=f(x) admite o derivată 𝑓 ′ (𝑥) în punctul x, atunci produsul derivatei 𝑓 ′ (𝑥) la
creşterea 𝛥𝑥 se numeşte diferenţiala acestei funcţii şi se notează prin simbolul dy:
dy = 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 (10)
Să determinăm diferenţiala funcţiei y=x. în acest caz 𝑦 ′ = (𝑥)′ = 1, deci, prin urmare, dy=dx=𝛥𝑥
sau dx=𝛥𝑥.
Diferenţiala dx a variabilei independente x coincide cu creşterea ei 𝛥𝑥. Egalitatea dx=𝛥𝑥 poate fi
interpretată ca definiţia diferenţialei variabilei independente; atunci exemplul considerat demonstrează că
această definiţie nu contrazice definiţia diferenţialei funcţiei.
Formula (2) poate fi transcrisă în modul următor:
dy = 𝑓 ′ (𝑥)dx
dy
De aici rezultă că: dx = 𝑓 ′ (𝑥).
Prin urmare derivata 𝑓 ′ (𝑥) poate fi considerată ca raportul diferenţialei funcţiei la diferenţiala
variabilei independente.
Să revenim la expresia (9), care conform relaţiei (10) poate fi transcrisă în felul următor:
𝛥𝑦 = dy + 𝛼𝛥𝑥 (11)
Aşadar, creşterea funcţiei diferă de diferenţiala funcţiei cu o mărime infinit mică de ordin superior în
raport cu 𝛥𝑥. Dacă 𝑓 ′ (𝑥) ≠ 0 atunci 𝛼𝛥𝑥 este un infinit mic de ordin superior şi în raport cu dy, deci:
𝛥𝑦 𝛼𝛥𝑥 𝛼
lim dy = 1 + lim 𝑓′ (𝑥)𝛥𝑥 = 1 + lim 𝑓′(𝑥) = 1.
𝛥𝑥→0 𝛥𝑥→0 𝛥𝑥→0
4
 De aceea, în calculele aproximative este aplicată uneori egalitatea aproximativă
𝛥𝑦 ≈ dy (12)
Sau sub formă desfăşurată:
𝑓(𝑥 + 𝛥𝑥) − 𝑓(𝑥) ≈ 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 (13)
Ceea ce simplifică calculele.
În unele calcule aproximative este utilizată încă o formulă care poate fi obţinută din (13),
𝑓(𝑥 + 𝛥𝑥) ≈ 𝑓(𝑥) + 𝑓 ′ (𝑥)𝛥𝑥 (14)

Exemplul 1: să se afle diferenţiala dy şi creşterea 𝛥𝑦 a funcţiei 𝑦 = 𝑥 2

1) pentru valorile arbitrare x şi 𝛥𝑥
2) pentru valorile x=20, 𝛥𝑥 = 0,1
Rezolvare:
1) 𝛥𝑦 = (𝑥 + 𝛥𝑥)2 − 𝑥 2 = 2𝑥𝛥𝑥 + 𝛥𝑥 2
dy = (𝑥 2 )′ 𝛥𝑥
2) dacă x=20, iar 𝛥𝑥 = 0,1, atunci:
𝛥𝑦 = (𝑥 + 𝛥𝑥)2 − 𝑥 2 = 2𝑥𝛥𝑥 + 𝛥𝑥 2 = 2 ⋅ 20 ⋅ 0,1 + 0, 12 = 4,01
dy = (𝑥 2 )′ 𝛥𝑥 = 2 ⋅ 20 ⋅ 0,1 = 4,0
Exemplul 2: fie funcţia 𝑓(𝑥) = sin𝑥, să se calculeze 𝑓(𝑥 + 𝛥𝑥), pentru x=450 şi 𝛥𝑥=10.
Rezolvare:
Conform formulei (6) obţinem: sin(𝑥 + 𝛥𝑥) ≈ sin𝑥 + cos𝑥𝛥𝑥.
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
𝑥 = 4 , iar 𝛥𝑥 = 180 , rezultă 𝑥 + 𝛥𝑥 = 4 + 180 , substituim aceste valori în formula de mai sus şi
obţinem:
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
sin(460 ) = sin( + ) ≈ sin + cos
4 180 4 180 4
√2 √2 𝜋
sin(460 ) = + ⋅ ≈ 0,7191
2 2 180
j) Derivate şi diferenţiale de diferite ordine
- Derivata de diferite ordine. Fie funcţia y=f(x) o funcţie derivabilă pe segmentul [a,b]. Valorile
derivatei f’(x) depind, în general de x, adică derivata f’(x) este la rândul său o funcţie de x. Derivând această
funcţie noi obţinem derivata a doua a funcţiei f(x).
Derivata primei derivate se numeşte derivata de ordinul doi (derivata a doua) sau a doua derivată a
funcţiei iniţiale şi se notează prin simbolul y’’ sau f’’(x): y’=(y’)’=f’’(x). De exemplu, dacă y=x5, atunci
y’=5x4, y’’=(5x4)’=20x3.
Derivata derivatei a doua se numeşte derivată de ordinul trei sau derivata a treia şi se notează prin
y’’’ sau f’’’(x).
În general derivata de ordinul n al funcţiei f(x) se numeşte derivata derivatei de ordinul(n-1) şi se
notează prin simbolul y(n) sau f(n)(x):
y(n)=(y(n-1))’=f(n)(x). (17)
(ordinul derivatei se ia în paranteză pentru a nu fi confundat cu exponentul puterii).
Derivata de ordinul patru, cinci, etc. se notează de asemenea şi cu ajutorul cifrelor latine: yIV, yV, yVI
etc. În acest caz ordinul derivatei poate fi scris fără paranteze. De exemplu, dacă y=x5, y’=5x4, y’’=20x3,
y’’’=60x2, yIV=y(4)=120x, yV=y(5)=120, yVI=y(6)=0.
Exemplul 1: Fie dată funcţia y=ekx (k-constantă). Să se afle expresia generală a derivatei de ordinul
arbitrar n.
Rezolvare:
y=ekx este o funcţie compusă, unde F(u)=uk, şi u=ex. Derivata funcţiei
y’=F’(u)·u’=ke(k-1)xex=ke(k-1)x+x=kekx-x+x=kekx.
y’’=F’’(u)·u’’=k·ke(k-1)xex=k2·ekx.
y’’’=k2·ke(k-1)xex=k3·ekx.
…
y(n)=kn·ekx

5
 Exemplul 2: y=sinx. Să se afle y(n).
Rezolvare:
𝜋 𝜋 𝜋
𝑦′ = cos𝑥 = sin(𝑥 + 2 ) (aplicarea formulelor: sin(a+b)=sinacosb+cosasinb, sin 2 = 1 , cos 2 = 0 ,
𝜋 𝜋 𝜋
rezultă sin(𝑥 + 2 ) = sin𝑥cos 2 + sin 2 cos𝑥 = cos𝑥);
𝜋
𝑦'' = −sin𝑥 = sin(𝑥 + 2 ⋅ 2 ) (aplicarea formulelor: sin(a+b)=sinacosb+cosasinb,
𝜋 𝜋 𝜋
sin2 ⋅ 2 = sin𝜋 = 0, cos2 ⋅ 2 = cos𝜋 = −1, rezultă sin(𝑥 + 2 ⋅ 2 ) = sin𝑥cos𝜋 + sin𝜋cos𝑥 = cos𝑥);
𝜋 𝜋
𝑦''' = −cos𝑥 = sin(𝑥 + 3 ⋅ 2 ) (aplicarea formulelor: sin(a+b)=sinacosb+cosasinb, sin3 ⋅ 2 = −1 ,
𝜋 𝜋 3𝜋 3𝜋
cos3 ⋅ 2 = 0, rezultă sin(𝑥 + 3 ⋅ 2 ) = sin𝑥cos 2 + sin 2 cos𝑥 = −cos𝑥);
…
𝜋
𝑦 (𝑛) = sin(𝑥 + 𝑛 ⋅ 2 )
În mod analog se obţin formulele derivatelor de orice ordin şi a altor funcţii elementare.
Formula lui Leibniz: determinarea derivatei de ordinul n a produsului a două funcţii u(x)v(x):
y=u·v;
y’=u’·v+ u·v’;
y’’=u’’·v+u’·v’+u’·v’+ u·v’’= u’’·v+2u’·v’+ u·v’’
y’’’=u’’’·v+ u’’·v’ +2u’’·v’+2u’·v’’+ u’·v’’+ u·v’’’= u’’’·v+ 3u’’·v’+3u’·v’’ + u·v’’’
yIV= uIV·v+ 4u’’’·v’+6u’’·v’’+4u’·v’’’ + u·vIV
Observăm analogia cu dezvoltarea (a+b)n cu ajutorul formulei lui Newton.
Rezultă:
𝑛(𝑛−1)
𝑦 (𝑛) = 𝑢(𝑛) 𝑣 + nu(𝑛−1) 𝑣′ + 1⋅2 𝑢(𝑛−2) 𝑣'' + ... + uv(𝑛) = ∑𝑛𝑘=0 𝐶𝑛𝑘 𝑢(𝑛−𝑘) 𝑣 (𝑘) .

- Diferenţiala de diferite ordine. Fie o funcţie y=f(x), unde x este o variabilă independentă.
Diferenţiala acestei funcţii dy=f’(x)dx este o nouă funcţie de x, dar de x depinde doar primul factor f’(x),
deoarece al doilea factor (dx) reprezintă creşterea variabilei independente x şi nu depinde de valoarea
acestei variabile. Dar dacă dy este o funcţie de x, atunci are sens şi diferenţiala acestei funcţii.
Diferenţiala diferenţialei funcţiei se numeşte diferenţiala de ordinul doi sau a doua diferenţială a
funcţiei şi se notează prin d2y: d(dy)=d2y. Să determinăm expresia diferenţialei de ordinul doi. Conform
definiţiei generale a diferenţialei avem d2y=[f’(x)dx]’dx. Dat fiind că dx nu depinde de x, el poate fi scos
de sub semnul derivatei şi în acest caz obţinem: d2y=f’’(x)(dx)2. de obicei, la scrierea ordinului diferenţialei
parantezele nu se utilizează; de exemplu, în loc de (dx)2 se scrie dx2, având în vedere pătratul expresiei dx;
în loc de (dx)3 se scrie dx3, etc.
Diferenţiala a treia sau diferenţiala de ordinul trei se numeşte diferenţiala diferenţialei de ordinul doi
a funcţiei:
d3y=d(d2y)=[f’’(x)dx2]’dx=f’’’(x)dx3.
Utilizând diferenţiala de diferite ordine, derivata de orice ordin poate fi exprimată ca raportul
diferenţialelor de ordinul respectiv:
dx 𝑑2 𝑥 𝑑3 𝑥 𝑑(𝑛) 𝑥
𝑓′(𝑥) = dy, 𝑓''(𝑥) = 𝑑2 𝑦, 𝑓'''(𝑥) = 𝑑3 𝑦, …, 𝑓 (𝑛) (𝑥) = 𝑑(𝑛) 𝑦 (18)
Notă: Formula (18) este valabilă atât timp cât x este o variabilă independentă (adică y nu este o funcţie
compusă).
Fie funcţia y=F(u), u=φ(x), rezultă dy=F’(u)du.
Pentru diferenţiala de ordinul doi obţinem: d2y=d(Fu’(u))du. Dar în acest caz du= φ’(x)dx depinde de
x, de aceea
d2y=d(Fu’(u))du+Fu’(u)d(du) sau
d2y=Fuu’’(u)(du)2+Fu’(u)d2(u), unde d2u=φ’’(x)(dx)2 (19)
2
Exemplul 1: Să se afle dy şi d y pentru funcţia compusă: y=sinu, 𝑢 = √𝑥
Rezolvare:
Aplicăm formula (2): d2y=Fuu’’(u)(du)2+Fu’(u)d2(u):
𝐹′(𝑢) = cos𝑢
𝐹''(𝑢) = −sin𝑢

6
 1
du = 𝑓′(𝑥)dx = (√𝑥)′ dx = dx
2 √𝑥
1 1 1
𝑑2 𝑢 = 𝑓''(𝑥)dx = (√𝑥)'' dx = ( )′ dx2 = − dx2 = − dx2
2√𝑥 4√𝑥 2
4𝑥√𝑥
1 1
(du)2 = (𝑓′(𝑥)dx)2 = ((√𝑥)′ dx)2 = ( dx)2 = dx2
2√𝑥 4𝑥
1 1 1 2 √𝑥
𝑑2 𝑦 = −sin√𝑥 ⋅ dx2 − cos√𝑥 ⋅ dx2 = −sin√𝑥 ⋅ dx − cos√𝑥 ⋅ 2 dx2 =
4𝑥 4𝑥√𝑥 4𝑥 4𝑥
1
− 2 (𝑥sin√𝑥 + √𝑥cos√𝑥)dx2
4𝑥
k) funcţia de două variabile.
Definiţia 1. Funcţie de două variabile z=f(x,y) se numeşte legea, care pune în corespondenţă fiecărui
cuplu de numere (a,b) din mulţimea D un număr z din mulţimea V. Aici mulţimea D se numeşte domeniul
de definiţie, iar mulţimea V – domeniul de valori a funcţiei z = z (x,y).
𝑥
Exemple: De aflat domeniul de definiţie a funcţiilor : z =√1 − 𝑥 2 − 𝑦 2 , z = ln(xy), z = 𝑦.
E evident, că domeniul de definiţie D reprezintă o mulţime în planul XOY, iar domeniul de valori
reprezintă o suprafaţă.
Definiţia 2. Linia, care uneşte punctele, în care z ia o valoare constantă , se numeşte linie de nivel.
Exemplu: z = √𝑥 2 + 𝑦 2 , Vom afla linia de nivel. √𝑥 2 + 𝑦 2 = R, x2 + y2 = R2 − cerc de raza R, cu
centrul în originea coordonatelor.
l) derivate şi diferenţiale parţiale.
Conform definiţiilor, pentru funcţia z =z (x,y) sunt numite:
1. 𝛥𝑥 𝑧 = 𝑧(𝑥 + 𝛥𝑥, 𝑦) − 𝑧(𝑥, 𝑦) - creştere parţială în raport cu x ,
2. 𝛥𝑦 𝑧 = 𝑧(𝑥, 𝑦 + 𝛥𝑦) − 𝑧(𝑥, 𝑦) −creştere parţială în raport cu y ,
3. 𝛥𝑧=z(x+ x,y+ y) –z(x,y) - creştere totală ,
𝛥𝑥 𝑧
4. z/x = lim 𝛥𝑥 - derivată parţială în raport cu x ,
𝛥𝑥→0
/ 𝛥𝑦 𝑧
5. z y = lim - derivată parţială în raport cu y ,
𝛥𝑦→0 𝛥𝑦
6. dxz = z/xdx - diferenţiala parţială în raport cu x,
7. dyz = z/ydy - diferenţiala parţială în raport cu y ,
8. dz = dxz +dyz - diferenţiala totală .
Derivatele parţiale şi diferenţialele de ordin superior sunt definite în aşa mod:
z//xx = ( z/x)/x , z//xy = (z/y)/x , z//yy = (z/y)/y , z///xxy = (z//xy)/x , etc. d2z = d (dz) , d3z = d(d2z), etc.
Remarcă. E demonstrată teorema, care confirmă egalitatea z//xy= z//yx pentru cazul, cînd în punctul
M(x,y) şi în careva vecinătate a lui este continuă funcţia z(x,y) şi derivatele z/x ,z/y ,z//xy şi z//yx.