Grija

Ea dormea în pat, ca o cucoană,

Şi Bâţu îşi întindea minteanul pe jos, pe pământ,

La picioarele patului.

Femeia avea un ibovnic, pe Mitru lui Ciugulea

Şi noaptea se mai ducea pe la ăla.

Se scula binişor, se-mbrăca pe-ntuneric

– Se-mbrăca ea şi pe lumină –

Şi se ducea la cine-i era drag.

El de-aia-şi aşternea jos, ca să nu-i strice somnul.

– Mă, de ce te canoneşti tu pe pământ, ca nelumea?

Îl certa câte unul, nu te sui să dormi şi tu în pat

Lângă muierea ta, că de-aia ai luat-o.

– Nu, că ea doarme la Mitru lui Ciugulea,

Cum să m-ating eu de ea?

– Dar tu ştii când pleacă noaptea,

Simţi?

– Sigur că simt.

– Şi n-o-ncui pe dinafară, nu răzemi cârpătorul în uşă?

– Păi, ce-am eu cu ea?

 – Ptiu! bată-te să te bată, dar căciulă-n cap ai?

Până la urmă, nevasta stătea mai mult la celălalt,

Mai trecea doar din când în când pe-acasă, noaptea,

De formă, pe el îl găsea dormind tot pe jos, pe mintean,

Poate c-o aştepta.

Ori îi era frică să se suie şi-n patul gol?

Femeia îl învelea bine, să nu răcească,

Mai lua ceva şi pleca uşurel.

Când n-a mai venit deloc, lumea tot aducea vorba:

– Păi, nu te culcai şi dumneata lângă ea?

– Păi ce-aveam, să mă scoale? Că ea pleca.

Se ducea la al lui Ciugulea.

Şi de ce să mă deştepte?!

– Bă, nărodule, păi tu de ce n-o certai?

– Păi, ce-aveam cu ea?

A plecat, dar eu n-am gonit-o.