Plumb de George Bacovia

Plumb este o poezie scrisă de George Bacovia în 1900, finisată în 1902 și publicată în 1916
în revista „Versuri”,sub pseudonimul George Andoni. Discursul poetic este conceput sub
forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare, și lipsă a
oricărei speranțe. Poezia produce o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la
salonul literar al lui Alexandru Macedonski.

Poezia a fost scrisă pentru prima dată în 1900. La vremea aceea, poetul, în vârstă de 19-20
de ani, era în cursul de a aplica la Școala Militară din Iași, de unde se retrase după un
trimestru. Un an mai târziu se înscrise la gimnaziul din Bacău. Acesta luă cunoștința cu
Alexandru Macedonski în 1902 și se formă artistic între anii 1903–1904 în mediul simbolist,
frecventând cenaclul poetului. Rezultatul, volumul de poezii Plumb (1916), reprezintă rodul
selecții dintre 50 de poeme, selecție determinată de o anumită fizionomie poetică care
coincidea, în mare măsură, cu norma estetică dominantă la începutul secolului XX. George
Bacovia dorise să devină un simbolist, un urmaș al lui Macedonski și al lui Tradem
(pseudonimul lui Traian Demetrescu) și un emul al lui Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire,
Paul Verlaine și Maurice Rollinat. Poezia Plumb a fost primită călduros în cadrul cenaclului și
dădu ulterior titlul volumului de versuri publicat de Bacovia, trimis la tipar în 1914 și apărut în
luna iulie 1916. Pentru acest volum Bacovia a fost premiat de Ministerul Artelor în 1923.

Teme și motive literare

În poezie tema principală este condiția individului într-o societate care limitează. O temă
secundară este moartea , redată prin „sicriu”, „mort”, „somn”, „dormeau adânc”, „cavou”,
„coroane”, „era frig”, „era vânt” și tema singurătății. Celelalte motive – „amorul”, „tristețea”,
„singurătatea” - sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă
spre moarte și neant.

Cuvântul-cheie al poeziei este „plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. În
exprimare, sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează
o senzație de rece, de insensibil; „și-i atârnau aripele de plumb” sugerează căderea,
imposibilitatea zborului și a salvării.

Analiza compoziției și a limbajului

Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrățișată și măsura de 10 silabe. La nivelul
prozodic se constată folosirea iambului, alternând cu peonul și amfibrahul. Cele două
catrene sunt mărginite de versuri care se află în paralelism sintactic și morfologic pe perechi,
așa cum apare în tabelul de mai jos, cu analiză sintactică și morfologică.

Această structură creează o simetrie între cele două strofe, realizând artistic două planuri
distincte. În această poezie, primul catren reflectă realitatea exterioară, marcată de uzul
termenilor „cimitir”, „cavoul”. La nivelul limbajului poetic, aceste simboluri introduc ununivers
extern rece, ostil, care îl izolează pe eul liric. Al doilea catren reprezintă planul realității
interioare, sufletești, deprimante pentru care nici iubirea invocată cu disperare nu este o
șansă de salvare.

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare

spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugerează persistența atmosferei
deprimante. Repetiția conjuncției „și” amplifică atmosfera macabră: „Și flori de plumb și
funerar vestmânt - / …si era vânt… / Și scârțâiau coroanele… și-am început să-l strig… și
era frig… și-i atârnau aripile de plumb….”. Epitetele „adânc”, „întors”, „funerar”, „singur”
contribuie la realizarea unei neliniști metafizice. Frecvența consoanelor „m, b, v, l” , a
diftongului „au” și a triftongului „eau” sugerează foarte bine plânsetul, ca ecou al atmosferei
insuportabile, realizând o muzicalitate interioară a versului.

Poezia „Plumb” este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondente din lumea minerală ci
și prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei. Versul este iambic în
exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetiția obsedantă a cuvântului cheie, poezia
devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare. Structura poeziei este armonioasă,
prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât versul 1 este în relație cu
versul 5, 3 cu 7 și 4 cu 8.

Ca mijloace artistice întâlnim, pe lângă simbol, metafore și personificări „Dormeau adânc

sicriile de plumb”. Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: „dormeau”, „stau” care
sugerează acea atmosferă de dezolare, o acțiune trecută, dar neterminată, aflată încă în
continuă desfășurare.