Analiza biomicanică a poziţiilor.

Analiza a activităţii musculare reprezintă ultima etapă de studiere a aparatului

locomotor. Acest studiu se face pe baza legilor mecanicii şi a particularităţilor
anatomo-funcţionale ale sistemului osteo-muscular şi are o mare importanţă
practică, constituind obiectul unei ştiinţe speciale – biomecanica. Informaţia
obţinută se foloseşte pentru elaborarea unor mişcări mai raţionale, de care se ţine
cont la educaţia fizică şi sport.
După caracterul regimului de contracţie activitatea muşchilor este statică sau
dinamică. Activitatea muşchilor în condiţii de imobilitate a corpului sau
segmentelor lui, precum şi menţinerea unei greutăţi, este cea statică (efortul static),
care se bazează pe un regim izometric de lucru muscular. Mişcările corpului sunt
asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvoltă un lucru mecanic. Efortul
static al muşchilor asigură menţinerea diferitelor poziţii ale corpului, iar cel
dinamic – executarea de mişcări.
Pentru muşchi este caracteristic regimul izotonic de lucru, în cadrul căruia se
îmbină încordarea şi relaxarea, se realizează lucrul dinamic, prin care se pun în
mişcare segmentele corpului. În efectuarea mişcărilor, pe lângă componentul
dinamic, izoton, contribuie si efortul muscular static, proporţia dintre acestea e în
funcţie de specificul mişcării.
Contracţia izotonă a muşchilor produce deplasarea segmentelor osoase, muşchiul
îşi micşorează lungimea, îşi schimbă forma, volumul lui rămânând stabil.
Segmentele oaselor de care sunt fixaţi muşchii se apropie, iar tensiunea contracţiei
rămâne neschimbată.
Fiecare mişcare se realizează într-o strictă corelaţie a organismului cu mediul
extern şi este determinată de forţele care acţionează asupra corpului. Acţiunilor
externe li se opune forţa de contracţie musculară. Analizându-le, putem caracteriza
activitatea întregului aparat locomotor la executarea mişcărilor sau menţinerea
unor poziţii ale corpului.
Analiza anatomică a poziţiilor şi a mişcărilor corpului uman trebuie efectuată
consecutiv: descrierea morfologică a poziţiei sau mişcării corpului; caracterizarea
lor pe bazele legilor biomecanice;
Analiza aparatului locomotor în acţiune; aprecierea mecanismului de respiraţie şi
funcţiei sistemelor de asigurare a mişcărilor; determinarea nivelului şi caracterului
de acţiune a exerciţiului asupra organismului. Această problemă ţine de morfologia
sportivă.
Morfologia poziţiilor şi mişcărilor corpului se studiază pe baza imaginaţiei vizuale,
în procesul de memorizare a exerciţiului, de asemenea utilizând materiale de film
sau foto. Se caracterizează simetria poziţiei, prezenţa şi forma de sprijin,
interlocalizarea segmentelor corpului. Descrierea anatomică a mişcărilor include
atât caracteristica generală, cât şi divizarea lor în faze separate.
Caracterizarea poziţiilor şi mişcărilor corpului necesită cunoaşterea activităţii
aparatului locomotor. În acest scop se examinează:
Forţele de acţiune;
locul centrului de greutate al corpului şi segmentelor lui;
localizarea centrului masei corpului; valoarea greutăţii specifice a corpului;
localizarea bazei (centrului) de susţinere; forma de echilibru şi gradul de stabilitate.
Forţele de acţiune se împart în externe şi interne. Forţele externe acţionează asupra
corpului din exterior, prin interacţiunea omului cu corpuri externe (adversarul,
edificiile sportive). Acestea sunt:
Forţa de greutate (de gravitaţie); forţa reacţiei de sprijin şi cea de rezistenţă a
mediului. Fiecare dintre ele are particularităţi de valoare, direcţie, loc şi efect.Forţa
de greutate a corpului este egală cu masa lui, pe care o suportă aparatul locomotor.
De regulă, forţa de greutate este strict perpendiculară (din centrul de greutate)
planului orizontal pe care se sprijină omul. La locul de contact al corpului cu
sprijinul asupra organismului acţionează o altă forţă opusă, care este egală cu forţa
de greutate – reacţia forţei de sprijin.
Reacţia forţei de sprijin se produce conform legii a treia a mecanicii: la
interacţiunea a două corpuri (corpul uman cu sprijinul) forţa de acţiune este egală
cu cea de contracţiune. Atâta timp cât ele sunt orientate pe o dreaptă corpul îşi
menţine starea de echilibru sau de imobilitate.
În timp ce omul se află în mişcare, între forţa de greutate şi cea opusă ei apare o
corelaţie complicată. Pe de o parte aceasta se explică prin faptul că corpul lui nu
este rigid, ci prezintă un ansamblu de segmente mobile – trunchiul, capul şi
membrele, fiecare din ele având câteva sectoare mobile. Pe de altă parte, reacţia
sprijinului se transmite organismului de la un segment la altul prin intermediul
materiei dure – prin ţesutul osos, incapabil de a se deforma. Rezultă, deci, că
reacţia forţei de sprijin acţionează numai în direcţia oaselor scheletului.
La mişcare asupra corpului acţionează şi alte forţe externe, de exemplu, forţa de
frecare, care măreşte coeziunea membrului de sprijin cu acesta; forţa de rezistenţă
frontală, ce depinde de densitatea mediului şi de poziţia (forma) corpului, care, de
regulă, frânează mişcarea. La executarea exerciţiilor fizice forţa de rezistenţă
frontală se poate micşora prin luarea unei poze specifice aerodinamice mai
convenabile.
Forţele interne apar în interiorul corpului uman la interacţiunea diferitelor
segmente constitutive. Aceste forţe se împart în pasive şi active.
Forţele interne pasive sunt: forţele atracţiei elastice a ţesuturilor moi (ligamentele,
fasciile, muşchii etc.), forţa de rezistenţă a oaselor,cartilajelor, precum şi cea de
coeziune moleculară a lichidului sinovial din cavităţile articulare.
Dintre forţele interne active cea mai importantă este forţa contracţiei musculare.
Direcţia ei poate coincide cu direcţia reacţiei sprijinului, ambele acţionează contra
forţei de greutate. Dacă aceste forţe sunt echilibrate, corpul omului sau un segment
al lui se vor af la în stare de imobilitate relativă (poziţia stând în picioare, braţul au
piciorul în abducţie). Dacă direcţia forţei de contracţie musculară coincide cu
direcţia forţei de greutate, ele vor depăşi reacţia forţei de sprijin. în consecinţă
corpul e scos din echilibrul static şi începe să se mişte.
Forţa de inerţie se opune celor care accelerează sau frânează mişcarea. Ea joacă un
rol important în activitatea de locomoţie a omului. Manifestându-se între
intervalele de impulsiune, această forţă atenuează mişcările.
Centrul general de greutate al corpului este punctul de aplicare a rezultantei forţei
de greutate a tuturor segmentelor corpului.
Determinarea centrului general de greutate al corpului (CGG) este necesară la
soluţionarea diferitelor probleme legate de mecanismul locomoţiei. Echilibrul şi
stabilitatea corpului se apreciază determinând CGG în raport cu baza de sprijin.
CGG al corpului în poziţia verticală se află în plan medial la nivelul părţii
superioare a osului sacru,aproximativ la 7 cm anterior de el. Perpendiculara din
acest centru, aşa-numita verticală a greutăţii, se proiectează pe punctul de sprijin,
care este terenul plantar al ambelor picioare şi spaţiul dintre ele.Proiecţia CGG al
corpului nu reprezintă un punct stabil, depinde de poziţia corpului,tipul
constituţional, particularităţile de sex şi vârsta, gradul de dezvoltare a muşchilor,
masivitatea scheletului, cantitatea stratului de grăsime .
La femei CGG al corpului se află mai jos decât la bărbaţi;
la copii – mai sus decât la adulţi; la halterofili – mai jos decât la gimnaşti.
Determinarea proiecţiei CGG al corpului se face în trei direcţii reciproc
perpendiculare: frontală, orizontală şi sagitală. Nivelul CGG al corpului, de regulă,
se află mai sus de suprafaţa de sprijin.
Aceasta are loc datorită faptului că în poziţie simetrică CGG e în plan medial,
întrucât partea stângă şi cea dreaptă a corpului au aproximativ aceeaşi greutate.
Calcule precise au arătat, că poziţia asimetrică a organelor interne face partea
dreaptă mai grea decât cea stângă aproximativ cu 500 g (datorită ficatului), dar la
calcularea standardizată această diferenţă nu se ia în consideraţie.
În prezent, pentru determinarea CGG al corpului sunt propuse mai multe metode,
sunt elaborate şi aprobate câteva modele speciale. Metodele de determinare a
proiecţiei CGG al corpului se studiază detaliat la cursul de biomecanică.
Centrul masei corpului se determină analizând mişcările înotătorilor şi reprezintă
locul unde se concentrează toate forţele de comprimare a apei. El este situat ceva
mai sus decât CGG al corpului. Pentru determinarea proiecţiei centrului masei
corpului în plan orizontal se practică metoda de înlocuire a apei cu corpul, aflat
întrun bazin cu pereţii gradaţi.
Greutatea specifică a corpului. Masa segmentelor corpului variază în funcţie de
numeroşi factori: dezvoltarea musculaturii la sportivi, dezvoltarea ţesutului adipos
subcutanat la sedentari, consumul de mari cantităţi de lichid etc. Greutatea
specifică a corpuluicaracterizează densitatea corpului, reprezentată prin masa lui la
unităţi de volum (cm3).
La bărbaţii maturi cu statura de 165 cm şi masa corpului de 64 kg greutatea
specifică constituie 1,044. Bărbaţii cu statura mai mare au o greutate specifică mai
mică. La persoanele cu musculatura bine dezvoltată greutatea specifică a corpului
este mai mare decât la cele cu o musculatură slab dezvoltată. Greutatea specifică a
corpului feminin este mai mică decât la bărbat datorită stratului de grăsime bine
dezvoltat.
Dinamica greutăţii specifice permite aprecierea modificărilor componentelor masei
corporale. Creşterea greutăţii specifice indică mărirea masei musculare, iar
scăderea ei – creşterea componentului de grăsime.
Locul de sprijin. Acesta este terenul dintre punctele extreme ale suprafeţelor de
sprijin. Dar nu toată suprafaţa de sprijin poate fi în acţiune, deoarece ţesuturile moi
nu participă la transmiterea reacţiei forţei de sprijin. Dimensiunea locului de sprijin
la diferite poziţii ale corpului variază considerabil: în poziţia pe cal cu mânere baza
de susţinere (de sprijin) este minimală, în poziţia stând ea se măreşte, iar la punerea
piciorului înainte sau într-o parte această suprafaţă creşte şi mai mult. Odată cu
mărirea suprafeţei de sprijin creşte şi stabilitatea corpului.
Echilibrul. Deosebim două forme de echilibru: stabil şi instabil.
Echilibrul neutru se înregistrează extrem de rar. Echilibrul stabil al corpului este
starea în care CGG se află mai jos de locul de sprijin, dar pe aceeaşi verticală. în
astfel de cazuri
corpul dezechilibrat, lăsat în posibilităţile proprii interne şi fără acţiune externă, se
reîntoarce în poziţia iniţială sub acţiunea forţei de greutate a lui. Un exemplu de
echilibru stabil este poziţia atârnată cu braţele întinse, atârnat în echer.
Echilibrul instabil al corpului este starea când CGG se află mai sus de locul de
sprijin. Dacă corpul este dezechilibrat din această poziţie şi lăsat cu posibilităţile
proprii interne, el nu revine în poziţia iniţială, ci cade sub influenţa forţei de
greutate. E vorba de poziţiile stând şi cu sprijin pe picioare, pe mâini, pe cap şi pe
mâini, pe genunchi, pe omoplaţi.
Stabilitatea. Corpul omului se menţine în poziţie stabilă dacă verticala din CGG nu
depăşeşte limita suprafeţei de sprijin, în caz contrar el se dezechilibrează.
Stabilitatea corpului e determinată de dimensiunile suprafeţei de sprijin, locul
CGG şi de proiecţie al verticalei din CGG, în cadrul intern al bazei de sprijin.
Corpul este mai stabil dacă centrul de greutate se află mai jos. Cu cât statura este
mai mare, cu atât acesta este mai înalt şi corpul este mai instabil.
Raportul dintre lungimea picioarelor şi cea a trunchiului va fi luat în consideraţie la
operaţiile de muncă şi la executarea exerciţiilor fizice.
Gradul de stabilitate a corpului într-o anumită direcţie se exprimă prin unghiul de
stabilitate, unghi dintre verticala centrului de greutate şi linia din acelaşi punct
până la marginea bazei de sprijin.
Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât mai mult creşte gradul de stabilitate a
corpului.Fiecare poziţie sau mişcare are o structură concretă în funcţie de
participarea diferitelor segmente ale aparatului locomotor. Aprecierea forţelor care
acţionează asupra organismului permite determinarea condiţiilor şi
particularităţilor de activitate musculară, gradului de utilizare a forţei de greutate,
inerţie.