Referat

Caracterizarea STATICII – componentă de bază a biomecanicii.

Analiza biomecanică a unei poziţii constă în: descrierea poziţiei, precizându-se

sprijinul; precizarea tipului de echilibru, a unghiurilor şi pârghiilor pe care le
formează trunchiul cu membrele; descrierea grupelor şi lanţurilor musculare care
asigură poziţia; descrierea ipului de activitate musculară statică la fiecare grupă sau
lanţ muscular, formelor de aplicaţie practică (educaţia fizică în şcoală,
antrenamentele sportive sau cultura fizică medicală).

Poziţiile corpului sunt asigurate de contracţia statică a muşchilorcare fixează

trunchiul şi segmentele, cu participarea ligamentelor,articulaţiilor, unor formaţii
fibroase şi, în general, a tuturor elementelor anatomice ale aparatului locomotor,
care conţin fibre colageneşi elastice. Ultimele formaţiuni dau economie efortului
musculaturii pentru asigurarea poziţiei.

Poziţia corpului în spaţiu reprezintă o fază temporară de stabilitate relativă, dar ea

nu exclude activitatea aparatului locomotor.

Menţinerea poziţiei unui ansamblu osos faţă de altul necesită efortul uneia sau
câtorva grupe de muşchi. Acest efort muscular permanent este determinat de faptul
că corpul omului se află sub acţiunea forţei de gravitaţie. Poziţia corpului este
determinată de echilibrul reciproc al forţelor de acţiune. Specificul ei constă în
aceea că, datorită forţelor musculare interne, omul poate mişca un segment
corporal, contraacţionând forţelor externe care menţin echilibrul. Poziţiile corpului
pot fi simetrice şi asimetrice.

Poziţia simetrică este asigurată de funcţia uniformă a aparatului locomotor la

ambele părţi ale corpului, iar cea asimetrică – de funcţia diferită. În afară de
acestea, deosebim poziţii în funcţie de suprafaţa de sprijin a corpului:

a) atârnări simple: atârnat, atârnat în echer, atârnat extins, atârnat îndoit etc.;

b) atârnări mixte: atârnat agăţat, atârnat agăţat de sub genunchi

etc.;

c) sprijin simplu: sprijin, sprijin pe mâini etc.;

d) sprijin mixt: sprijin pe piciorul drept, sprijin şezând cu picioarele depărtate etc.;

e) poziţii diverse: stând (pe picioare), şezând, sprijin pe sol.

Orice analiză biomecanica se va încheia cu concluziile de practicare a educaţiei
fizice şi redresare motrică, precizându-se poziţiile

corecte, greşelile posibile, cauzele lor, căile de lichidare a lor etc.

Poziţii statice cu sprijin inferior.

1. Poziţia stând este naturală şi obişnuită omului. Ea poate servi

drept poziţie de muncă, început de mişcare sau exerciţiu fizic, poziţie intermediară
sau finală la executarea diferitelor mişcări. Corpul e în poziţie verticală simetrică,
capul – drept, braţele atârnă liber în jos de-a lungul trunchiului, membrele
inferioare sunt redresate, tălpile se cuplează cu baza de sprijin. Deoarece partea
stângă şi dreaptă sunt simetrice, greutatea corpului se repartizează uniform pe
ambele membre inferioare, iar segmentele lor distale – pe picioare.

Punctele principale de sprijin sunt reprezentate prin tuberozităţile calcaneului şi

capetele oaselor metatarsiene. Cea mai mare parte din greutatea corpului o suportă
călcâiele. Pe măsura înclinării anterioare a trunchiului, presiunea pe partea
anterioară a piciorului creşte, iar pe cea posterioară se micşorează şi invers.

În poziţia verticală simetrică CGG se află mai sus de baza de sprijin şi corpul e în
echilibru instabil. Menţinerea echilibrului e posibilă când proiecţia CGG nu iese
din cadrul suprafeţei de sprijin, în caz contrar corpul cade. Echilibrul corpului în
poziţia verticală se menţine şi datorită contracţiei musculare, care fixează poziţiile
segmentelor corpului.

Evidenţiem trei tipuri principale de poziţie stând în picioare: antropometrică

(normală), relaxată (comodă) şi încordată (forţată, militară). Poziţia antropometrică
permite de a efectua măsurarea staturii şi părţilor corpului: stând drept a se atinge
cu regiunile dorsale (omoplaţii, regiunea fesieră, călcâiele) de perete sau de o bară
verticală. Corpul e puţin înclinat în urmă, verticala din CGG se află în acelaşi plan
frontal cu centrul de greutate al capului şi trunchiului.

Unghiurile stabilităţii din stânga şi din dreapta sunt egale, cel anterior e mai mare
decât cel posterior. Prin urmare, stabilitatea corpului spre partea posterioară este
mai mică. În această poziţie sunt încadraţi în egală măsură muşchii situaţi anterior
şi posterior de axele frontale ale articulaţiilor capului, trunchiului şi membrelor
inferioare, în condiţii obişnuite şi în practica sportivă poziţia antropometrică este
întrebuinţată rar, fiind relativ obositoare şi incomodă.

Poziţia relaxată se caracterizează prin faptul că corpul se află în stare liberă, de

odihnă. Capul se menţine drept, porţiunea superioară a trunchiului este puţin
înclinată în urmă, iar regiunea bazinului –înainte; coloana vertebrală îşi păstrează
curburile sale fiziologice, cu toate că cifoza toracică creşte puţin, cutia toracică
devine mai plată, coastele sunt puţin rotite în jos. Verticala centrului de greutate al
corpului trece prin centrul bazei de sprijin. Gradul de stabilitate anterior şi
posterior al corpului este egal, iar unghiurile anterior şi posterior de stabilitate
constituie circa 10°. În poziţia comodă muşchii sunt contractaţi mai slab, deoarece
momentul forţelor de greutate ale diferitelor segmente ale corpului este mic.
Momentul forţei de greutate a capului contribuie la înclinarea lui anterioară,
acesteia i se opune contracţia musculară care produce înclinarea capului în urma şi
deflexionează gâtul. Forţei de greutate a trunchiului, ce tinde să flexioneze coloana
vertebrală, i se opun muşchii, care o deflexionează. înclinarea posterioară a
bazinului este frânată de ligamentele iliofemural şi pubiofemural.

Supraextensia articulaţiei genunchiului este prevenită de ligamentul încrucişat

posterior, precum şi de ligamentele colaterale – tibial şi fibular. La menţinerea
echilibrului participă şi muşchii membrului inferior: flexorii coapsei, extensorii
gambei şi flexorii piciorului. Poziţia încordată se caracterizează prin aceea că
corpul este extins considerabil anterior, capul se menţine drept, cifoza toracică se
micşorează, iar lordoza lombară se măreşte. Comparativ cu poziţia relaxată,
înclinarea bazinului este mai mare, abdomenul supt, picioarele îndreptate, cutia
toracică bombată, coastele puţin ridicate, centura scapulară trasă înapoi, braţele în
jos, uşor alipite de trunchi. Această poziţie se ocupă la executarea ordinului
„drepţi“.

Stabilitatea anterioară a echilibrului este minimă, unghiul anterior al ei atinge 6-8°,

iar cel posterior – până la 12-14°. Poziţia stând forţat indică pregătirea pentru
deplasarea înainte. Sunt încordaţi muşchii posteriori, prevenind căderea corpului.
Contracţia puternică a muşchilor provoacă oboseala, această poziţie nu poate fi
menţinută timp îndelungat. Muşchii trunchiului şi ai membrelor inferioare
funcţionează la sprijinul distal, fixând poziţia părţilor superioare ale corpului.
Membrele superioare în toate poziţiile se află în echilibru stabil.

În poziţia verticală forţată se creează condiţii ce nu favorizează procesul de

respiraţie, din cauza blocării cutiei toracice şi a contracţiei muşchilor abdominali,
care face dificilă funcţia diafragmei.

Poziţia stând pe vârfuri. Toată greutatea corpului se sprijină pe capetele

metatarsienilor şi pe degete, iar verticala centrului de greutate cade anterior bazei
de sprijin. Echilibrul corpului este greu de menţinut. Cea mai intensă activitate
statică de menţinere o realizează muşchii flexori plantari, precum şi grupele
musculare de pronaţie şi supinaţie ale piciorului, care asigură echilibrul. Poziţia
stând pe vârfuri este foarte obositoare şi nu poate fi menţinută mult timp, chiar de
persoanele bine antrenate (în balet).

Poziţiile stând asimetric. Greutatea corpului nu se repartizează egal pe ambele

membre inferioare. Piciorul de sprijin excesiv suportă greutatea corporală, iar
celălalt – participă infim. Bazinuleste înclinat în partea piciorului de sprijin,
coloana vertebrală capătă curburi compensatorii în plan frontal. Poziţia corpului
variază în funcţie de modul susţinerii lui. De exemplu, când se ţine o greutate în
braţe, pentru a nu cădea înainte, corpul se apleacă înapoi, iar când greutatea e la
spate, el se apleacă înainte.

Poziţia stând cu piciorul ridicat înainte. Un membru inferior suportă greutatea

corpului, iar celălalt formează un unghi drept cu trunchiul, fiind flexat în articulaţia
şoldului şi extins în genunchi. în articulaţia talocrurală are loc o flexiune plantară.
Condiţiile de echilibru sunt diminuate, întrucât baza de sprijin este redusă la
conturul plantei piciorului de sprijin, iar unghiul de stabilitate este micşorat prin
ridicarea concomitentă a CGG al corpului.

Poziţia stând cu piciorul ridicat înapoi. Este asigurată de extensorii coapsei, care
dispun de o activitate de menţinere, în timp ce muşchii abdomenului şi flexorii
coapsei sunt extinşi. Amplitudinea acestei mişcări în articulaţia şoldului este mică
(10-15°).

Poziţia cumpănă cu braţele înainte. Corpul se sprijină pe unul din membrele

inferioare, blocat în extensie la nivelul articulaţiei genunchiului. Corpul şi
membrul inferior liber sunt orizontale, iar membrele superioare – extinse înainte.
Pentru menţinerea echilibrului se execută mişcări compensatorii. CGG al corpului
este deplasat anterior.

Poziţia de flexiune a trunchiului se ia din poziţia stând. CGG este deplasat

anterior, corpul tinde să cadă înainte. Această poziţie este creată prin îmbinarea
încordării de rezistenţă a muşchilor abdominali şi cea de cedare a muşchilor
profunzi ai spatelui.

Poziţia stând pe genunchi. Stabilitatea este mai mare decât stând în picioare,
întrucât baza de sprijin se măreşte. CGG al corpului este coborât, bazinul mai
înclinat decât în poziţia stând (pe picioare).

Poziţia şezând. Corpul se sprijină cu regiunea fesieră pe un suport (bancă, scaun),

iar picioarele – pe sol. Baza de sprijin estemare. Consumul de forţă musculară se
reduce la asigurarea poziţiei trunchiului şi capului.
Poziţia stând cu genunchii îndoiţi poate fi menţinută în sprijin pe toată talpa sau
numai pe vârfuri. Deşi CGG al corpului este coborât, echilibrul este dificil din
cauza sprijinului mic. Această poziţie este asigurată de efortul de menţinere,
exercitat de muşchii profunzi ai spatelui şi ai extensorilor membrelor inferioare.
Poziţia nu poate fi menţinută îndelungat din cauza sarcinii sporite asupra
muşchilor.

Poziţia stând pe mâini. Corpul stă vertical cu capul în jos, membrele superioare
au sprijin inferior. Cu cât alte egmente se află mai jos, cu atât muşchii lor se
contractă mai puternic şi invers, în poziţia stând pe picioare se încordează mai mult
muşchii ce acţionează asupra articulaţiei talocrurale, întrucât ei echilibrează corpul
în raport cu piciorul, iar în poziţia stând pe mâini ei se contractă mult mai puţin.

Baza de susţinere în poziţia stând pe mâini este mai mică şi este alcătuită din
terenul de sprijin al mâinilor şi sectorul dintre ele. După aportul dintre CGG al
corpului şi baza de sprijin acesta e un echilibru parţial stabil: CGG al corpului este
înalt, unghiurile stabilităţii – mici, iar gradul de stabilitate – de asemenea mic. În
poziţia stând pe mâini forţa de greutate a piciorului flexat cu vârful întins este
echilibrată de muşchii plantari şi cei posteriori ai gambei, cu excepţia celui
gastrocnemian, care poate comite mişcări improprii (flexiunea în genunchi). CGG
al sistemului picior-gambă-coapsă este aproximativ în regiunea distală a coapsei.

În poziția stând pe mâini forța de greutate a piciorului flexat cu vârful întins este
echilibrată de mușchii plantari și cei posteriori ai gambei, cu excepția celui
gastrocnemian, care poate comite mișcări nedorite (flexiune în genunchi). CGG al
sistemului picior-gambăcoapsă este aproximativ în regiunea distală a coapsei.

În regiunea lombară a coloanei vertebrale momentul forţei de greutate provoacă

extensie, iar muşchii abdominali echilibrează masa tuturor segmentelor superioare
ale corpului. În regiunea toracică procesul e invers, momentul forţei de greutate
contribuie la flexiunea coloanei vertebrale, care este frânată de muşchii extensori ai
trunchiului.

Întrucât centura scapulară din ambele părţi nu este unită, trunchiul cu segmentele
superioare are tendinţa să treacă printre omoplaţi, dar este reţinut de muşchii care
(în poziţia stând pe picioare) ridică centura scapulară, acţionând asupra sprijinului
inferior.

Respiraţia în poziţia stând pe mâini este dificilă. Cutia toracică în sectorul superior
şi cel mijlociu este fixată de muşchii centurii scapulare, ai umărului şi de cei
abdominali. Mişcările respiratorii ale porţiunii superioare a cutiei toracice sunt
excluse. Respiraţia abdominală de asemenea este dificilă. În poziţia stând pe mâini
circulaţia sangvină devine dificilă. Refluxul sângelui de la cap are loc mai încet.

Poziţia pod. Corpul reprezintă o figură arcuită, cu raza de mărime liberă. Dintre
forţele externe importă nu numai cea de greutate, dar şi ceade frecare, de mărimea
căreia depinde contracţia musculară şi posibilitatea de executare a exerciţiului. În
calitatea bazei de sprijin serveşte suprafaţa de contact a palmelor şi a tălpilor cu
solul, precum şi sectorul dintre ele. CGG al corpului este situat mai sus de
suprafaţa de sprijin, în afara capului, parţial mai jos de coloana vertebrală.
Echilibrul este limitat stabil. Unghiul de stabilitate anterior, posterior şi lateral este
mare,iar gradul stabilităţii – considerabil.

În articulaţiile talocrurale şi a genunchiului are loc flexiunea, iar în cele

coxofemurale şi ale coloanei vertebrale – extensia. Cifoza toracică se micşorează,
iar lordoza cervicală şi lombară creşte. Discurile intervertebrale ale porţiunii
lombare se extind în partea anterioară şi se comprimă în partea posterioară.

Executarea acestui exerciţiu pe o suprafaţă netedă (lunecoasă) determină curbura

mai mică a coloanei vertebrale, înălţimea podului descreşte mai mult decât în cazul
unei suprafeţe mai puţin lunecoase. Pe un teren foarte lunecos menţinerea corpului
în poziţia pod este posibilă numai dacă mâinile şi picioarele se află alături sau
picioarele sunt ţinute cu mâinile. Aceasta devine posibil dacă elasticitatea coloanei
vertebrale şi mobilitatea articulaţiilor coxofemurale este mare.

În poziţia pod centura scapulară se deplasează spre cap, unghiul inferior al scapulei
este orientat lateral, capul humerusului se sprijină în acromion. În articulaţiile
umărului, cotului şi radiocarpiană apare o supraextensie. În supraextensie sunt
muşchii abdominali, pectoralul mare şi mic, bicepsul brahial, coracobrahialul,
flexorii mâinii şi ai degetelor. Ceva mai puţin se extind muşchii extensori ai

piciorului şi cvadricepsul femural. Sarcina asupra lor creşte de la vârful bolţii spre
periferie. În regiunea membrelor inferioare efortul principal al exerciţiului este
realizat de muşchii plantari ai piciorului, grupele musculare posterioară şi laterală
ale gambei, grupa anterioară a muşchilor coapsei şi de muşchii feţei posterioare a
articulaţiei coxofemurale.

Muşchii fesieri mari, împreună cu extensorii coloanei vertebrale,susţin trunchiul.

Întrucât centura scapulară este fixată de membrele superioare, capul şi trunchiul

este menţinut de muşchii care încep de pe oasele craniului şi vertebrele cervicale şi
trec spre oasele centurii scapulare. Muşchiul pectoral mare şi muşchiul dorsal mare
fixează humerusul de centura scapulară. Capul humerusului este alipit strâns pe
suprafaţa articulară de muşchii care înconjoară umărul. Efortul principal îl execută
muşchiul triceps brahial, care previne flexiunea în articulaţia cotului. La fixarea
oaselor în articulaţia cotului, în afară de muşchi şi ligamente, contribuie şi
particularităţile structurale ale feţelor articulare.

Poziţia în sprijin culcat anterior (sprijinul mixt). Corpul este întins, înclinat,
capul fiind ţinut drept, gâtul maximal dezdoit, braţele întinse, sub un unghi aproape
drept în raport cu trunchiul,alipite pe suprafaţa de sprijin.

Ca puncte de contact servesc suprafeţele de sprijin ale mâinilor, vârfurile

picioarelor şi sectorul dintre ele. Întrucât CGG se află mai sus de suprafaţa de
sprijin, corpul are echilibrul instabil. Dar gradul de stabilitate este relativ mare,
deoarece locul CGG al corpului este relativ jos – la 30-35 cm, iar suprafaţa de
sprijin este mare – până la 4000 cm2, verticala coborâtă din CGG trece prin
suprafaţa de sprijin, departe de limitele anterioare şi posterioare. Unghiurile
stabilităţii de asemenea sunt mari: cel anterior – 70°, iar cel posterior –50°. De
aceea, în poziţia de sprijin culcat anterior se pot efectua diferite mişcări de mutare
a părţilor corpului fără a deregla echilibrul. Reacţia forţei de sprijin revine
membrelor superioare şi celorinferioare.

Analiza activităţii musculare indică: capul este susţinut prin contracţia de tip static
a muşchilor, care pun în extensie gâtul şi capul,în regiunea trunchiului se contractă
mai puternic muşchii abdominali şi cei care redresează trunchiul.

Poziţia în sprijin culcat anterior modifică respiraţii externă. Contracţia muşchilor

pectorali şi a celui dinţat anterior ridică coastele mărind totodată spaţiile
intercostale. Porţiunea superioară şi cea medie a cutiei toracice e în stare de
inspiraţie continuă, fapt care împiedică mişcarea coastelor. Devin limitate şi
mişcările diafragmei. Această poziţie contribuie la dezvoltarea muşchilor
abdominali şi de ţinută.