Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat

de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului

era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând,
printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit
de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele
două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002,
au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele
într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.
Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene,
luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a
legislației comunitare.
Tratatul a fost semnat de către următorii:

 Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.

 Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.
 Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.
 Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.
 Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.
 Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.
La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre integrarea economică și
conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relațiile comerciale și dezvoltarea economică.
Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor "4 libertăți",
excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare
armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arăta extrem de important.
Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul
suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi
eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai larg
decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp, Marea Britanie refuza intrarea în
CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor comunitare. A
vrut să-și creeze propria piață comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie
1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la
înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. Uniunea monetară și economică
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică
europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să
participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care
trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor,
al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare
< 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de
convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie
și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.
Politica externă și de securitate comună
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă și de Securitate
Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele
mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.
Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care are cetățenia unuia din
statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la
alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul
UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite
domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu
rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a
colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.

Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire
a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.
A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului
European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.
Cele mai importante modificări:

 Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate)

 Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor
membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1
ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003pentru 1 noiembrie 2004.
Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de
state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții
decât la începuturile integrării europene.
O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea
în colaps.
Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul
membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel
puternic încetinit.
După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui
Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale
referendumurilor din Franța și Olanda.

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat

internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii
Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de
asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost
redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai
multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe
puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui
președinte permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene