Sunteți pe pagina 1din 302

BIBLIOTECONOMIA ROMÂNEASCĂ

LA ÎNCEPUT DE SECOL XXI

OMAGIU PROFESORULUI MIRCEA REGNEALĂ LA 70 DE ANI


Coperta: Cristian Roșoi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


OMAGIU. REGNEALĂ, Mircea
Biblioteconomia românească la început de secol XXI :
omagiu profesorului Mircea Regneală la 70 de ani / vol. coord.
de dr. Robert Coravu, conf. univ. dr. Elena Tîrziman. - Constanţa :
Ex Ponto, 2013
ISBN 978-606-598-283-3
I. Coravu, Robert (coord.)
II. Tîrziman, Elena (coord.)

02(498) Regneală,M.
929 Regneală,M.
© Ex Ponto - 2013
BIBLIOTECONOMIA ROMÂNEASCĂ
LA ÎNCEPUT DE SECOL XXI

OMAGIU PROFESORULUI MIRCEA REGNEALĂ


LA 70 DE ANI

Constanța, 2013
Volum coordonat de:

Dr. Robert Coravu


Conf. univ. dr. Elena Tîrziman
CUPRINS

La o aniversare (Gabriel ȘTREMPEL) ............................................................. 7


Profesorul Mircea Regneală. Schiță biografică .................................................. 9
Opera biblioteconomică a profesorului Mircea Regneală. Bibliografie tematică
(Robert CORAVU) ....................................................................................... 11

BIBLIOTECA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE


Biblioteca, o componentă esențială a sistemului infodocumentar
(Vasile D. ȚÂRA) ........................................................................................ 33
Biblioteca universitară și rolul său în cercetare privind utilizarea avansată
a informației (Tiberius IGNAT) ..................................................................... 41
Educaţie interculturală prin bibliotecile şcolare şi CDI-uri (Maria MICLE)...... 45
Carte - școală - bibliotecă: modele de învăţătură și cultură pentru
secolele XIV-XVI (Gabriela BĂRAN) ........................................................... 51
Valoarea bibliotecarului în societatea cunoaşterii (Carmen-Leocadia
PESANTEZ POZO)...................................................................................... 63

COLECŢIILE BIBLIOTECILOR
Depozitul legal digital (Elena TÎRZIMAN) .................................................... 73
Colecţie, patrimoniu, bibliotecă: tripticul cunoaşterii (Nicoleta RAHME) ......... 81
Constituţiile României în documente (Mihaela ZECHERU) ............................ 87
Managementul resurselor informaţionale (Doru STAN) .................................. 95
Importanța prevenirii degradării documentelor în structurile infodocumentare
(Aurelian POPESCU) ................................................................................. 101

LECTURA ŞI BIBLIOTECILE
Biblioteca și „mirabila sămânță” a lecturii (Cristina POPESCU) .................... 107
Lectura publică românească. Gesturi şi ritualuri. Scurtă privire istorică
(Corina APOSTOLEANU).......................................................................... 115
Paradigma livrescului - nuanţe, completări, interpretări
(Teodora FÎNTÎNARU) .............................................................................. 123
MANAGEMENT DE BIBLIOTECĂ
Clasic şi modern în managementul de bibliotecă: modelul cibernetic
(Alexe RĂU) .............................................................................................. 131
Declinul planificării strategice (Ionel ENACHE) .......................................... 139
Model de evaluare a serviciilor bibliotecii universitare
(Angela REPANOVICI) ............................................................................. 147
Forţa entuziasmului în biblioteci (Simona Marilena BURSAŞIU) .................. 157

BIBLIOTECA ŞI MEDIUL DIGITAL


Tentația omniscienței (Raluca MAN) ........................................................... 167
Biblioteca digitală - abordare teoretică (Nicoleta-Roxana DINU) ................... 173
Revistele electronice la început de drum (Gabriela JURUBIŢĂ) .................... 181
Cercetarea academică şi mediul digital - noi paradigme de aprofundare şi
dezvoltare a cunoaşterii (Mihaela DRAGU) ................................................. 189
Bibliotecile școlare românești în era Internetului (Doina OSTAFE)................ 199
Motoare de căutare semantice (Mihai CONSTANTINESCU) ........................ 209
Modalităţi de accesibilizare a paginilor web (Adriana Elena BORUNĂ)......... 215

ISTORIA BIBLIOTECILOR
Note de istorie a bibliotecilor (Gheorghe BULUȚĂ) ..................................... 225
Biblioteca Văcăreştilor (Victor PETRESCU) ................................................ 233
Biblioteca Mavrocordaţilor sau recuperarea unei istorii (Agnes ERICH) ........ 243
Academicianul V.A. Urechia - un promotor al formării și afirmării
conceptului unității naționale a românilor (Ilie ZANFIR) .............................. 255

GÂNDURI
Dragă Mircea (Octavian Mihail SACHELARIE)... ........................................... 267
La mulţi şi frumoşi ani, cu prieteni adevăraţi, domnule profesor
Regneală! (Cristina POPESCU) .............................................................. 269
„Bibliotecarul anului” (Robert CORAVU) ............................................... 271
Scutier al cărţii şi bibliotecii (Claudia BALABAN)................................... 273
Reflecţii asupra personalităţii lui Mircea Regneală
(Silvia GHINCULOV, Natalia CHERADI) .............................................. 275
Domnule profesor (Valentina LUPU) ....................................................... 278
La ceas aniversar... gânduri din partea prietenilor din Biblioteca Naţională a
României ............................................................................................................ 280
LA O ANIVERSARE

Aşezându-mă la birou ca să însăilez câteva rânduri omagiale pentru Mircea


Regneală, care - nu ştiu cum - a ajuns la vârsta onorabilă de 70 de ani, mi-au venit în
minte idei de banală filosofie de atâtea generaţii trăite şi comentate, legate de
scurgerea timpului, de dimensiunea lui ce variază cu vremea şi de comprimarea lui,
dureroasă la bătrâneţe. Ştiu din puţinele lecturi - căci filosofia şi matematicile n-au
reprezentat decât o coajă subţire de tot în depozitul de acumulări din şcolile prin care
am trecut - că timpul rămâne neschimbat, e acelaşi la tinereţe ca şi la bătrâneţe, că o
oră de matematici din clasa a şasea de la liceul Brătianu din Piteşti, ce nu se mai
sfârşea, era la fel de lungă precum cea pe care o petreceam sub clar de lună, ţinând
de mână o fată gata la toate jurămintele.
Lumea este aşa cum mi-o reprezint eu, spunea un mare gânditor neamţ de
acum două sute şi ceva de ani... Şi totuşi după optzeci de ani (şi uneori mai repede,
dragă Mircea) avem senzaţia că timpul se comprimă, că zilele şi săptămânile se
înghesuie unele în altele, că nu ne dăm seama cum am încheiat un an şi am început
altul. Şi dintr-o dată ochii se întunecă şi picioarele refuză să ne slujească. Ne mai
ajutăm cu un baston, apoi îl părăsim şi pe acela. Amintirile se şterg şi ne întoarcem
de unde am plecat.
Nu-mi aduc aminte de când ne cunoaştem, dar eram bibliotecari în două
instituţii de mare prestigiu şi ne-am stimat de la început. Aveam amândoi spiritul
domol al oamenilor de dincolo de munţi, niciodată pripiţi, de unde ne-am tras seva şi
am răzbit.
Te văd muncind ca un rob, ca să salvezi ce se mai putea salva din focul ce a
pârjolit Biblioteca Fundaţiei Universitare.
Te văd director adjunct în clădirile din Calea Plevnei, ce au adăpostit
fondurile voastre de carte în aşteptarea restaurării lăcaşului superb dăruit de marele
rege Carol I.
În sfârşit, te văd director general, tot acolo, încununat de munca ta, de unde te-
ai retras la pensie cu fruntea sus, nepătată.
Ai fost la curent cu toată legislaţia bibliotecărească şi ai fost implicat în
conducerea mişcării biblioteconomice pe ţară. Ai pus umărul la dezvoltarea
învăţământului specific şi ai fost dascăl de prestigiu la catedra pregătirii cadrelor de
bibliotecari pe întreaga ţară. Ce ţi-ai mai fi putut dori?! Uită-te peste umăr la drumul
pe care l-ai parcurs şi bucură-te în pace de o lungă perioadă de odihnă, aşa cum
meriţi.
Aceasta este urarea pe care ţi-o face mai bătrânul tău coleg de breaslă, care te
îmbrăţişează cu toată inima.

Prof. dr. Gabriel Ştrempel


Membru de Onoare al Academiei Române
Director Onorific al Bibliotecii Academiei Române

7
PROFESORUL MIRCEA REGNEALĂ. SCHIȚĂ BIOGRAFICĂ

Născut la 30 noiembrie 1943 în localitatea Boholț, județul Brașov.


Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea
din Bucureşti (1967). Își obține doctoratul în Filologie (1977) cu teza
UNESCO şi bibliologia (1946-1970).
La începutul carierei, activează ca profesor în învăţământul de cultură
generală (1967-1978), după care, timp de trei decenii, lucrează la Biblioteca
Centrală Universitară din București (BCU) ca redactor și bibliotecar (1979-
1982), şef serviciu (1982-1990), director general adjunct (1990-2002),
director general (2003-2010).
În decembrie 1989, sub bătaia gloanțelor, este în prima linie a celor
care încearcă să limiteze proporțiile dezastrului cultural produs prin
incendierea sediului central al bibliotecii. Nu posedă certificat de
revoluționar.
În anii care urmează, are o contribuție esențială la finalizarea
proiectului de restaurare și extindere a corpului central al BCU. Sub mandatul
său, este finalizată restaurarea clădirii Fundației Universitare „Carol I”,
biblioteca primește denumirea celui care a ctitorit-o și sunt reluate
Conferințele Fundației, la care susțin prelegeri nume importante ale științei și
culturii românești. De asemenea, derulează un program susținut de
modernizare a bibliotecilor de facultate, în colaborare cu Universitatea din
București..
După căderea regimului comunist, își începe activitatea la nou înființata
secţie de Bibliologie şi Ştiinţa Informării a Facultăţii de Litere de la
Universitatea din Bucureşti, obținând gradele didactice de lector (1991),
conferenţiar (1997), profesor (2001) și titlul de profesor emerit (2011). Tot
aici, între 2004 și 2012, îndeplinește funcția de şef al catedrei de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării. Din 2005, este coordonator științific al
tezelor de doctorat din domeniu, în cadrul școlii doctorale a Facultății de
Litere.
Are o contribuție majoră la crearea și dezvoltarea Asociației
Bibliotecarilor din Învățământ - România (ABIR), înființată în 1990 și
transformată în 2007 în Asociația Bibliotecarilor din România (ABR). Este
secretar general al asociației (1990-1998) și președintele ei (din 1998 până
prezent). Coordonează programul editorial al ABIR/ABR, în cadrul căruia
sunt publicate numeroase lucrări de specialitate, precum și o revistă tematică,
de nivel academic, Buletin ABIR (din 2005, Revista Română de
9
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării). Militează susținut pentru reunirea
tuturor asociațiilor de bibliotecari din țară într-o singură structură
profesională și contribuie la înființarea Federației Asociațiilor de Bibliotecari
din România, fiind și președintele acesteia (1999-2007).
Membru al Consiliului Naţional al Bibliotecilor din Învăţământ (1998-
2006) și al Comisiei Naţionale a Bibliotecilor (2002-2009).
Pe plan internațional, reprezintă biblioteconomia românească în calitate
de membru al unor organisme profesionale precum Comitetul permanent
pentru educație al International Federation of Library Associations and
Institutions (IFLA) (1990-1998), European Association of Library and
Information Education and Research (EUCLID) (membru fondator),
European Bureau of Library Information and Documentation Associations
(EBLIDA) sau Ligue des Bibliotheques Europeennes de Recherche (LIBER).
Publică numeroase cărți și studii de specialitate, articole de opinie,
recenzii etc., fiind recunoscut drept unul dintre cercetătorii de vârf din
biblioteconomia românească a ultimelor trei decenii.
În anul 2007, Ministerul Educației îi acordă Diploma de merit pentru
promovarea culturii românești.
În anul 2010, Ministerul Educației îl anunță printr-un fax că este
eliberat din funcția de director general al BCU.

10
OPERA BIBLIOTECONOMICĂ A PROFESORULUI
MIRCEA REGNEALĂ. BIBLIOGRAFIE TEMATICĂ

Dr. Robert Coravu


Asociaţia Bibliotecarilor din România

Activitatea ştiinţifică a profesorului Mircea Regneală în domeniul


biblioteconomiei se întinde de-a lungul a peste patru decenii. De la primul
studiu de specialitate, publicat în 1971, până la proiectul ambiţios căruia i s-a
dedicat în ultima vreme - coordonarea elaborării unui Tratat de
biblioteconomie - opera sa este oglinda cu două feţe a schimbărilor majore
din teoria şi practica infodocumentară. Una dintre ele reflectă transformările
produse la nivel global ca urmare a dezvoltării şi proliferării tehnologiilor
informaţiei, care au generat o falie adâncă între evoluţia recentă a structurilor
infodocumentare şi tradiţia lor milenară. În acelaşi timp, preocupările
ştiinţifice ale lui Mircea Regneală pot fi analizate şi dintr-o perspectivă
circumscrisă, „locală”, dar organic asimilată, cea a evoluţiei bibliotecilor
româneşti în două perioade istorice cu care a fost contemporan - cele de
dinainte şi de după 1989 - şi în care s-a afirmat ca specialist al domeniului.
Începuturile preocupărilor de cercetător ale profesorului Regneală sunt
legate de problematica UNESCO, de rolul pe care acest organism l-a jucat în
dezvoltarea bibliotecilor şi a biblioteconomiei pe plan mondial. Articolul
Unele aspecte ale contribuţiei UNESCO la dezvoltarea bibliotecilor publice
şi şcolare (1971) marchează debutul unei serii de contribuţii teoretice care au
culminat cu teza de doctorat UNESCO şi bibliologia (1977), elaborată sub
coordonarea lui Dan Simonescu.
De asemenea, parcurgerea bibliografiei sale timpurii ne permite să
remarcăm atenţia deosebită pe care Mircea Regneală o acordă unei noi
tipologii documentare, cea a microformatelor. Această tematică, semn al
preocupării pentru tendinţele moderne în domeniu pe care a manifestat-o
neîncetat de-a lungul timpului, este abordată in extenso în două studii din
revista Biblioteca - Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică,
publicat în serial (1981-1985) şi Termeni de bază din domeniul micrografiei
(1987), precum şi în volumul Microformatele în informarea tehnico-
ştiinţifică (1988).

11
O a treia mare arie de interes observată în lucrările publicate de
profesorul Regneală înainte de 1990 este cea în care se încadrează
împrumutul şi schimbul de publicaţii, abordate în studiile Momente în istoria
schimburilor internaţionale de publicaţii (1975), Probleme privind
desfăşurarea împrumutului de publicaţii în mediul rural într-o mare
bibliotecă universitară (1982) şi Împrumutul interbibliotecar - formă de
cooperare bibliotecară insuficient exploatată (1984).
Alături de acestea, Mircea Regneală a publicat, în reviste sau în volume
de studii şi comunicări, articole pe diverse teme (corelaţia dintre
biblioteconomie şi documentare, contribuţia Casei Şcoalelor la dezvoltarea
bibliotecilor, terminologia de specialitate din domeniul micrografiei, lectura
studenţilor ş.a.), precum şi numeroase recenzii dedicate unor lucrări de
specialitate din ţară şi din străinătate.
După 1990, atât bibliotecile, cât şi cercetarea biblioteconomică
românească au beneficiat de o conjunctură evident mai favorabilă decât cea
din perioada comunistă. Accesul mai facil la informaţia de specialitate şi
cunoaşterea directă a experienţelor din ţări avansate în domeniu, contactul cu
specialiştii din străinătate, posibilitatea asocierii profesionale, precum şi
reînfiinţarea învăţământului biblioteconomic, care a condus la apariţia unei
noi generaţii de cercetători, au dat un nou avânt studiilor în domeniu.
În acest context, dar şi în directă legătură cu evoluţia carierei sale
profesionale, cu pozițiile ocupate în Biblioteca Centrală Universitară din
Bucureşti, în asociaţiile profesionale, în organismele naţionale dar şi în
învăţământul de specialitate, unde a început să activeze încă din 1990,
manifestările în calitate de cercetător în biblioteconomie şi de promotor al
modernizării bibliotecilor româneşti ale profesorului Mircea Regneală s-au
înmulţit şi diversificat, rezultând o bibliografie impresionantă, care nu va
putea fi ignorată în nicio abordare istorică a biblioteconomiei româneşti de la
sfârşit de secol XX şi început de secol XXI. Printre temele recurente în
scrierile sale din această perioadă se regăsesc istoria bibliotecilor şi
biblioteconomiei românești, modernizarea serviciilor de bibliotecă, evoluţia
profesiei de bibliotecar, legislaţia de bibliotecă, copyrightul, învăţământul
biblioteconomic, asociaţiile profesionale româneşti şi internaţionale sau
terminologia de specialitate.
În ceea ce priveşte terminologia, interesul manifestat încă dinainte de
1990 pentru acest subiect dificil de abordat, în condiţiile pătrunderii în
vocabularul biblioteconomic a din ce în ce mai mulţi termeni din alte
discipline, în special din zona tehnologiilor informaţiei şi comunicării, este
concretizat de profesorul Regneală în câteva instrumente de referinţe care,
12
prin amploare şi abordare, se constituie în lucrări unicat pentru
biblioteconomia românească contemporană. După ce publică un Vocabular
de bibliologie şi ştiinţa informării (2 vol., 1995-1996), la trei decenii de la
ultima lucrare similară, datorată lui Nicolae Georgescu-Tistu (Vocabular de
bibliologie, 1966), elaborează alte două instrumente lexicografice menite să
vină în sprijinul teoreticienilor şi practicienilor din biblioteci, stabilind
corespondenţe între termeni de specialitate din limba română şi limba engleză
- limba care predomină, pe plan mondial, (şi) în literatura biblioteconomică:
Dicţionar de biblioteconomie şi ştiinţa informării: englez-român şi Dicţionar
de biblioteconomie şi ştiinţa informării: român-englez (1999). Ultima lucrare
din această serie, Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării
(2 vol., 2002), reprezintă o actualizare şi îmbogăţire a materialului adunat în
Vocabularul de bibliologie şi ştiinţa informării.
În ultimele două decenii și jumătate, semnătura lui Mircea Regneală s-a
regăsit în periodice de specialitate, în special, dar și în publicaţii cu un profil
mai larg, unde a popularizat teme de actualitate ale biblioteconomiei
româneşti şi mondiale și a pus în evidență importanța bibliotecilor și a
profesiei de bibliotecar. Multe dintre revistele românești din domeniu au
beneficiat sau beneficiază şi de implicarea sa ca director, redactor sau
membru al colegiului de redacţie (Buletin ABIR, Revista Română de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, Informaţii ABIR, Studii de
biblioteconomie şi ştiinţa informării, Biblioteca ș.a.).
Cele mai importante studii și articole ale profesorului Regneală sunt
adunate în volumele Studii de biblioteconomie (2001) şi Noi studii de
biblioteconomie (2009).
Specifice scrierilor lui Mircea Regneală, fie că este vorba de studii
academice sau de articole de opinie, sunt claritatea ideilor şi conceptelor,
evitarea zonelor de ceaţă, a formulărilor gongorice, a tentației eseismului,
pasiunea pe care o pune în susținerea punctelor de vedere, ceea ce face ca
lectura să fie o experiență intelectuală plăcută și incitantă.
Pe marginea operei biblioteconomice a profesorului Regneală se poate
glosa mult; subiectul este vast şi ar putea constitui, cu siguranță, tema unei
teze de doctorat. Până când cineva se va încumeta la această întreprindere, îi
venim într-un fel în întâmpinare, propunând aici o bibliografie tematică a
lucrărilor pe care le-a publicat în domeniu, din 1971 până în prezent.
Bibliografia este organizată și ordonată în funcție de urmatoarele
criterii:
- tipul contribuției științifice: cărți, studii și articole, recenzii, portrete și
evocări, interviuri, editoriale și cuvinte introductive, standarde;
13
- tipul responsabilității intelectuale: autor sau coautor/coordonator/
redactor/traducător (pentru cărți);
- tema principală abordată (pentru studii și articole);
- data publicării (în ordine cronologică).

I. Cărţi

I.1. Autor

1. Microformatele în informarea tehnico-ştiinţifică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică, 1988. 151 p.
2. Vocabular de bibliologie şi ştiinţa informării. Bucureşti: ABIR, 1995-1996. Vol.
I: 252 p.; Vol. II: 272 p.
3. UNESCO şi accesul mondial la documente şi informaţii. Bucureşti: INID, 1996.
256 p.
4. Dicţionar de biblioteconomie şi ştiinţa informării: englez-român. Bucureşti:
ABIR; Constanţa: Ex Ponto, 1999. 333 p.
5. Dicţionar de biblioteconomie şi ştiinţa informării: român-englez. Bucureşti:
ABIR; Constanţa: Ex Ponto, 1999. 318 p.
6. Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001. 388 p.
7. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Bucureşti: FABR,
2002. Vol. I, 409 p.; Vol. II, 425 p.
8. Noi studii de biblioteconomie. București: ABR, 2009. 632 p.

I.2. Coautor, coordonator, redactor, traducător

9. CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY OF BUCHAREST.


METHODOLOGICAL DEPARTMENT. Books, libraries, information:
selected papers. Vol. 1. Bucharest: Central University Library of Bucharest,
1982. 196 p. [Coordonator şi coautor]
10. Anuarul ABIR: 1990. Bucureşti: ABIR, 1992. 98 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]
11. Anuarul ABIR: 1991. Bucureşti: ABIR, 1993. 95 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]
12. Anuarul ABIR: 1992. Bucureşti: 1994. 96 p. [Coordonator, redactor şi coautor]
13. Anuarul ABIR: 1993. Bucureşti: ABIR, 1995. 109 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]
14. Anuarul ABIR: 1994. Bucureşti: ABIR, 1995. 136 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]

14
15. Anuarul ABIR: 1995. Bucureşti: ABIR, 1995. 118 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]
16. Anuarul ABIR: 1996. Bucureşti: ABIR, 1997. 200 p. [Coordonator, redactor şi
coautor]
17. THORHAUGE, Jens; LARSEN, G.; THUN, H.P.; ALBRECHTSEN, H.
Bibliotecile publice şi societatea informaţiei. Bucureşti: Asociaţia
Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România, 1998. 219 p. [Traducere
în cooperare]
18. ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNT - ROMÂNIA.
Ghid de informatizare a bibliotecilor mici şi mijlocii. Constanţa: Ex Ponto,
2000. 174 p. [Coordonator; traducere şi adaptare, în cooperare]
19. Documente audiovizuale şi multimedia în biblioteci: ghid IFLA. Bucureşti:
ABR, 2008. 242 p. [Traducere şi adnotare, în cooperare].
20. FEDERAŢIA ASOCIAŢIILOR DE BIBLIOTECARI DIN ROMÂNIA.
Repertoriul lucrărilor elaborate de bibliotecile din România. Vol. 1: Lucrări
elaborate de biblioteci publice. Bucureşti: ABIR, 2006; Vol. 2: Lucrări
elaborate de biblioteci universitare. Bucureşti: ABR, 2010. [Coordonator]
21. Romanian Libraries. Bucharest: Romanian Library Association, 2011. 226 p.
[Coordonator]
22. ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA. Tratat de
biblioteconomie. Vol. I: Biblioteconomie generală. Bucureşti: Asociaţia
Bibliotecarilor din România, 2013. 473 p. [Coordonator şi coautor]

II. Studii și articole

II.1. Biblioteconomie generală

23. Probleme privind controlul comunicării grafice contemporane. În: Teoria şi


practica în informarea documentară şi biblioteconomie. Vol. I. Bucureşti:
Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Institutul Naţional de Informare
şi Documentare, 1975, p. 71-80.
24. Corelaţia biblioteconomie-documentare. În: Mapă documentară. Informarea
documentară în teorie şi practică. Vol. II. Fasc. 1. Bucureşti: INID, 1981, p. 97-
116.
25. Bibliotecile şi civilizaţia vizuală. În: Biblioteca şi cercetarea. Vol. VI. Cluj-
Napoca: Academia R.S. România, Filiala Cluj-Napoca. Biblioteca, 1982, p. 231-
237.
26. The Librarianship-Documentation Correlation. În: Probleme de informare şi
documentare, XVI, nr. 2, 1982, p. 75-84.
27. La bibliothéconomie et la documentation dans la contexte de la circulation
presénte des informations graphiques. În: CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY

15
OF BUCHAREST. METHODOLOGICAL DEPARTMENT. Books, libraries,
information: selected papers. Vol. 1. Bucharest: Central University Library of
Bucharest, 1982, p. 60-80.
28. Cooperarea bibliotecară - imperativ al epocii contemporane. În: Biblioteca, I, nr.
8-10, 1990, p. 72-73.
29. Bibliotecile şi civilizaţia umană. În: 100 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii
„V.A. Urechia” Galaţi. Galaţi: Biblioteca „V. A. Urechia”, 1991, p. 131-134.
30. Hârtia permanentă. În: Buletin ABIR, III, nr.1-3, 1992, p. 3.
31. Dinamica informaţiei în epoca contemporană. În: Probleme de informare şi
documentare, XXXII, nr. 1-2, 1998, p. 5-34.
32. Corelaţia producători - distribuitori - utilizatori ai informaţiei în climatul
tehnologic contemporan. În: Biblioteca, VIII, nr. 11-12, 1998, p. 360-362.
33. Politică şi cooperare bibliotecară. În: Biblioteca, X, nr. 2, 1999, p. 35-37.
34. Biblioteca şi accesul la informaţia electronică - preocupări internaţionale. În:
Probleme de informare şi documentare, nr. 1-2, 2000, p. 37-58.
35. Biblioteca şi informaţia în epoca contemporană. În: REGNEALĂ, Mircea. Studii
de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001, p. 213-244.
36. Contribuţia bibliotecilor şi a informaţiei la progresul economiei contemporane.
În: Studia bibliologica valahica: informare, documentare, comunicare, II-III,
2001-2002, p. 10-15.
37. Integrarea bibliotecilor în fluxul informaţiilor economice. În: Studii de
bibliologie şi ştiinţa informării, VII, 2003, p. 9-18.
38. Role of Commercial Vendors in Collection Development and Acquisitions. În:
Digital library, 2005, p. 34-43.
39. Curs de biblioteconomie (I). În: Biblioteca, XVI, nr. 2, 2005, p. 46-48.
40. Curs de biblioteconomie (II). În: Biblioteca, XVI, nr. 3, 2005, p. 77-78.
41. Curs elementar de biblioteconomie (IX). Biblioteconomia după cel de-al doilea
război mondial. În: Biblioteca, XVI, nr. 10, 2005, p. 301-302.
42. Curs de biblioteconomie (X). În: Biblioteca, XVI, nr. 11, 2005, p. 335-336.
43. Conceptul de bibliotecă în societatea cunoaşterii. În: Biblio-Braşov 2006:
Conferinţa internaţională de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Braşov:
Editura Universităţii „Transilvania”, 2006, p. 178-182.
44. Curs elementar de biblioteconomie (XIV). Cerinţe biblioteconomice
contemporane. În: Biblioteca, XVII, nr. 4, 2006, p. 108-109.
45. Curs elementar de biblioteconomie (XVI). În: Biblioteca, XVII, nr. 6, 2006, p.
174-175.
46. Curs de biblioteconomie (XVII). În: Biblioteca, XVII, nr. 7, 2006, p. 202-203.
47. Curs de biblioteconomie (XVIII). În: Biblioteca, XVII, nr. 10, 2006, p. 285-286.
48. Curs de biblioteconomie (XIX). În: Biblioteca, XVII, nr. 11-12, 2006, p. 319-
320, 322.
49. Curs de biblioteconomie (XX). În: Biblioteca, XVIII, nr. 1, 2007, p. 10-11.
50. Curs de biblioteconomie (XXI). În: Biblioteca, XVIII, nr. 2, 2007, p. 40-41, 43.

16
51. Curs de biblioteconomie (XXIII). În: Biblioteca, XVIII, nr. 3-4, 2007, p. 75-77.
52. Curs de biblioteconomie (XXIV). În: Biblioteca, XVIII, nr. 5, 2007, p. 122-123.
53. Curs de biblioteconomie (XXV). În: Biblioteca, XVIII, nr. 6, 2007, p. 155-156.
54. Curs de biblioteconomie (XXVI). În: Biblioteca, XVIII, nr. 7, 2007, p. 185-187.
55. Curs de biblioteconomie (XXVII). În: Biblioteca, XVIII, nr. 8, 2007, p. 218-
220.
56. Curs de biblioteconomie (XXVIII). În: Biblioteca, XVIII, nr. 9, 2007, p. 248-
249.
57. Curs de biblioteconomie (XXIX). În: Biblioteca, XVIII, nr. 10, 2007, p. 285-
287.
58. Curs de biblioteconomie (XXX). În: Biblioteca, XVIII, nr. 11-12, 2007, p. 322-
324.
59. Curs de biblioteconomie (XXXI). În: Biblioteca, XIX, nr. 1, 2008, p. 15-16.
60. Curs de biblioteconomie (XXXII). În: Biblioteca, XIX, nr. 2, 2008, p. 41-42.
61. Curs de biblioteconomie (XXXIII). În: Biblioteca, XIX, nr. 3, 2008, p. 80-82.
62. Curs de biblioteconomie (XXXIV). În: Biblioteca, XIX, nr. 4, 2008, p. 107-108.
63. Educaţia în informare - provocarea majoră a biblioteconomiei contemporane. În:
Studii de biblioteconomie şi ştiinţa informării, XI, 2007, p. 123-129.
64. Introducere în biblioteconomie. În: ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN
ROMÂNIA. Tratat de biblioteconomie. Vol. I: Biblioteconomie generală.
Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din România, 2013, p. 271-318.

II.2. Biblioteconomie românească

65. Casa Şcoalelor şi dezvoltarea bibliotecilor. În: Probleme de bibliologie. Fasc.


IV, 1974, p. 183-195.
66. Jubileul unei publicaţii de informare. În: Informarea documentară în teorie şi în
practică, XI, nr. 1, 1998, p. 36-38.
67. Bibliotecile româneşti şi programele Uniunii Europene. În:
Biblioteca, XIII, nr. 11, 2002, p. 349-350.
68. Revista profesiei noastre. În: Biblioteca, XIV, nr. 11-12, 2003, p. 325.
69. Colapsul bibliotecilor româneşti. Bibliotecile româneşti la începutul mileniului
trei. În: Revista 22, nr. 745, 2004, p. 8-10.
70. Un bilanţ. În: Revista Română de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, I, nr. 1,
2005, p. 7.
71. Curs de biblioteconomie (III). Biblioteconomie românească (1). În: Biblioteca,
XVI, nr. 4, 2005, p. 112-113.
72. Curs de biblioteconomie (IV). Biblioteconomie românească (2). În: Biblioteca,
XVI, nr. 5, 2005, p. 142-143.
73. Curs de biblioteconomie (V). Biblioteconomie românească (3). În: Biblioteca,
XVI, nr. 6, 2005, p. 173-174.

17
74. Curs de biblioteconomie (VII). Biblioteconomie românească (4). În: Biblioteca,
XVI, nr. 8, 2005, p. 233-234.
75. Curs elementar de biblioteconomie (XI). Biblioteconomie românească în
perioada 1990-2005 (I). În: Biblioteca, XVII, nr. 1, 2006, p. 9-10.
76. Curs elementar de biblioteconomie (XII). Biblioteconomie românească în
perioada 1990-2005 (II). În: Biblioteca, XVII, nr. 2, 2006, p. 43-44.
77. Aufbruch nach Zensur und Prestigeverlust: schwieriger Start rumänischer
Bibliotheken in die Europäische Union. În: BuB: Forum Bibliothek und
Information, nr. 2, 2007, p. 118-120.
78. Bibliotecarul şi ziua sa. În: Biblioteca, XXI, nr. 4, 2010, p. 97-98.
79. 23 aprilie: Ziua bibliotecarului. Spuneţi-vă părerea despre biblioteci şi
bibliotecari. În: Revista 22, ediţie online, 19.04.2010. Disponibil online la
adresa: http://www.revista22.ro/23-aprilie-ziua-bibliotecarului-spuneti-va-
pararea-despre-biblioteci-s-8020.html.
80. Bibliotecile şi politica. În: Revista 22, ediţie online, 19.04.2011. Disponibil
online la adresa: http://www.revista22.ro/bibliotecile-si-politica-10403.html.
81. Cuvânt de salut din partea Asociației Bibliotecarilor din România la deschiderea
pentru public a Bibliotecii Naționale a României. În: Biblioteca, XXIII, nr. 4,
2012, p. 102.
82. Epilog: Un regal biblioteconomic. În: Biblioteca, XXIII, nr. 4, 2012, p. 123.

II.3. Biblioteconomie internaţională

83. Prin bibliotecile din Olanda (I). În: Biblioteca, I, nr. 6-7, 1990, p. 55- 56.
84. Bibliotecile universitare franceze în contextul european. Pe marginea unui
incitant raport (I). În: Biblioteca, III, nr. 7, 1992, p. 28-29.
85. Bibliotecile universitare franceze în contextul european. Pe marginea unui
incitant raport (II). În: Biblioteca, III, nr. 8, 1992, p. 27-29.
86. Relaţia utilizator-informaţie în bibliotecile universitare franceze. În: Informarea
documentară în teorie şi practică: mapă documentară. Studii şi comunicări.
Ştiri din ţară, 1992, p. 139-148.
87. Bibliotecile franceze şi informatizarea. În: Buletin ABIR, VIII, nr. 4, 1997, p. 39-
44.
88. Sistemul de biblioteci din Suedia (I). În: Biblioteca, IX, nr. 5, 1998, p. 155-158.
89. Sistemul de biblioteci din Suedia (II). În: Biblioteca, IX, nr. 6, 1998, p. 215-218.
90. Educaţia pentru profesiunile informării în Marea Britanie. În: Buletin ABIR, XI,
nr. 3-4, 2000, p. 8-18.
91. Educaţia pentru profesiunile informării în Marea Britanie (I). În: Biblioteca, XI,
nr. 11-12, 2000, p. 377-379.
92. Educaţia pentru profesiunile informării în Marea Britanie (II). În: Biblioteca,
XII, 2001, nr. 1, p. 25-26.

18
93. Educaţia pentru profesiunile informării în Marea Britanie (III). În: Biblioteca,
XII, 2001, nr. 2, p. 61-63.
94. Biblioteca Naţională a Finlandei. Exemplu de cooperare naţională şi
internaţională (I). În: Biblioteca, XIII, nr. 3, 2002, p. 96.
95. Biblioteca Naţională a Finlandei. Exemplu de cooperare naţională şi
internaţională (II). În: Biblioteca, XIII, nr. 4-5, 2002, p. 154-155.
96. Bayerische Staatsbibliothek din München şi accesul la colecţii. În: Biblioteca,
XVIII, nr. 9, 2007, p. 270-272.
97. Revista unei profesii. În: Biblioteca, XIX, nr. 11-12, 2008, p. 307.
98. Bayerische Staatsbibliothek din München. În: Studii de biblioteconomie şi
ştiinţa informării, XIV, 2010, p. 87-93.

II.4. Terminologie biblioteconomică

99. Vocabular. Termeni de bază din domeniul micrografiei. În: Biblioteca, nr. 1,
1987, p. 26-28.
100. Instrumente. (Dicţionar de biblioteconomie: Litera A). În: Biblioteca, IV,
1993, nr. 7-8, p. 38-41.
101. Dicţionar de biblioteconomie (B). În: Biblioteca, V, nr. 2-3-4, 1994, p. 51-52.
102. Dicţionar de biblioteconomie (C1). În: Biblioteca, V, 5-6-7, 1994, p. 27-30.
103. Dicţionar de biblioteconomie (C2). În: Biblioteca, V, nr. 8-9-10, 1994, p. 42-
45.
104. Dicţionar de biblioteconomie (D1). În: Biblioteca, V, nr. 11, 1994, p. 26-27.
105. Dicţionar de biblioteconomie (D2). În: Biblioteca, V, nr. 12, 1994, p. 12-13.
106. Dicţionar de biblioteconomie (D3). În: Biblioteca, VI, nr. 1, 1995, p. 16-17.

II.5. Legislaţie de bibliotecă

107. Legislaţia românească de bibliotecă în perioada 1948-1989. În: Studii de


bibliologie şi ştiinţa informării, III, 1997, p. 116-123.
108. Legislaţie românească actuală de bibliotecă. În: Studii de bibliologie şi ştiinţa
informării, IV-V, 2000-2001, p. 56-83.
109. Legea bibliotecilor: proiect. În: Biblioteca, XI, 2000, nr. 11-12, p. 334-339.
110. Proiectul Legii bibliotecilor revine în atenţie. În: Biblioteca, XII, nr. 2, 2001,
p. 34.
111. Legislaţie românească de bibliotecă (I). În: Biblioteca, XII, nr. 3, 2001, p.86-
87.
112. Legislaţie românească de bibliotecă (II). În: Biblioteca, XII, nr. 4, 2001, p.
111-114.

19
113. Legislaţie românească de bibliotecă (III). În: Biblioteca, XII, nr. 5, 2001, p.
150-151.
114. Legislaţie românească de bibliotecă (IV). În: Biblioteca, XII, nr. 6, 2001, p.
181-182.
115. Legislaţie românească de bibliotecă (V). În: Biblioteca, XII, nr. 7, 2001, p.
213-214.
116. Legislaţie românească de bibliotecă (VI). În: Biblioteca, XII, nr. 8-9, 2001, p.
265-269.
117. Curs elementar de biblioteconomie (XIII). Biblioteconomie românească
(Legea bibliotecilor). În: Biblioteca, XVII, nr. 3, 2006, p. 77-78.

II.6. Copyright

118. Copyright-ul în preocupările IFLA. În: Studii de bibliologie şi ştiinţa


informării, II, 1996, p. 42-51.
119. Bibliotecile şi dreptul de autor în epoca contemporană. În: Biblioteca, IX, nr.
4-5, 1998, p. 138-141.
120. Copyright-ul în biblioteci. În: Biblioteca, X, nr. 3, 1999, p. 94-95.
121. Copyright-ul şi bibliotecile în context internaţional şi Legea românească a
dreptului de autor. În: INID 50. Bucureşti, 2000, p. 208-217.
122. Societatea contemporană şi dreptul de autor. În: Revista Română de
Biblioteconomie și Ştiința Informării, VII, nr. 1, 2011, p. 5.

II.7. Învăţământ biblioteconomic

123. Seminarul româno-britanic pe probleme de învăţământ biblioteconomic. În:


Buletin ABIR, VII, nr. 1, 1996, p. 4-5.
124. Libraries and library education in postcommunist Romania. În: Northern
Librarian, nr. 126, 2000, p. 4-5.
125. Curs de biblioteconomie (VI). Învăţământul bibliologic românesc. În:
Biblioteca, XVI, nr. 7, 2005, p. 203-204.
126. Învăţământul biblioteconomic românesc în perspectiva aplicării declaraţiilor
de la Bologna. În: Biblio-Braşov 2005: Conferinţa naţională de
biblioteconomie şi ştiinţa informării. Braşov: Editura Universităţii
„Transilvania”, 2005, p. 161-162.
127. Învăţământul biblioteconomic de ieri şi de astăzi. În: Studii de biblioteconomie
şi ştiinţa informării, IX-X, 2005-2006, p. 9-15.
128. Învăţământul biblioteconomic de ieri şi de astăzi. În: Revista Română de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, II, 2006, nr. 4, p. 16-23.

20
II.8. Asociaţii profesionale

129. Asociaţie sau Uniune…? În: Biblioteca, I, nr. 1, 1990, p. 6-7.


130. ABIR. Primele manifestări naţionale. În: Biblioteca, I, nr. 11-12, 1990, p. 31-
32.
131. A 57-a Conferinţă Generală a IFLA.Moscova, 18-24 august 1991. În: Buletin
ABIR, III, nr.1-3, 1992, p. 2-3.
132. Seminar IFLA privind managementul asociaţiilor de bibliotecari din Europa
Centrală şi de Est. În: Biblioteca, V, nr. 5-6-7, 1994, p. 59-60.
133. The Activity of the Association of the Librarians in Education-Romania
(ABIR). În: UNESCO. ASSOCIATION OF HUNGARIAN LIBRARIES.
Proceedings of the International Seminar „Development of the Activity of
Library Association” - Eastern Central Europe Seminar, 7-10 March, 1994,
Veszprem, Hungary. Budapest, 1995, p. 230-251.
134. A VII-a Conferinţă Naţională a ABIR. În: Buletin ABIR, VII, nr. 3-4, 1996, p.
2-5.
135. Asociaţia Europeană pentru Învăţământ şi Cercetare în Biblioteconomie şi
Ştiinţa Informării (EUCLID) - o organizaţie profesională a unei Europe
viitoare. În: Biblioteca, VI, nr. 4-5-6, 1996, p. 153-154.
136. Cea de-a 66-a Conferinţă IFLA. În: Informaţii ABIR, IV, nr. 4, 2000, p. 2-4.
137. Raportul la a XI-a Conferinţă ABIR. În: Biblioteca, XI, nr. 10, 2000, p. 293-
295.
138. IFLA - a 66-a Conferinţă Generală. În: Biblioteca, XI, nr. 10, 2000, p. 318-
319.
139. Raportul la a XII-a Conferinţă ABIR prezentat de dl. Mircea Regneală,
preşedinte ABIR. În: Biblioteca, XII, nr. 11, 2001, p. 321-325.
140. Raport asupra activităţii ABIR în perioada noiembrie 2001 - august 2002. În:
Biblioteca, XIII, nr. 9, 2002, p. 258-261.
141. Asociaţiile profesionale şi evoluţia bibliotecilor în România după căderea
regimului comunist. În: Magazin bibliologic, nr. 4, 2002, p. 53-58.
142. Raport privind activităţile Consiliului de Conducere al ABIR în perioada
decembrie 1990-august 2003. Analiză critică. În: Biblioteca, XIV, nr. 9, 2003,
p. 259-261.
143. Accesul Liber la Informaţii şi Libertatea de Exprimare / Free Access to
Information and Freedom of Expression (FAIFE). În: Buletin ABIR, XV, nr. 2,
2004, p. 25-26.
144. Controlul Bibliografic Universal şi MARC Internaţional (UBCIM). În: Buletin
ABIR, 15, nr. 2, 2004, p. 7-11.
145. Progresul biblioteconomiei / Advancement of Librarianship (ALP). În: Buletin
ABIR, XV, nr. 2, 2004, p. 27-28.

21
146. Primul Program fundament IFLA: Controlul Bibliografic Universal, după trei
decenii de funcţionare - Privire critică. În: Biblioteca, XV, nr. 5, 2004, p. 158-
160.
147. Raport privind activitatea Consiliului de conducere al ABIR - septembrie
2004/august 2005. În: Biblioteca, XVI, nr. 9, 2005, p. 259-260.
148. Curs de biblioteconomie (VIII). Asociaţii profesionale. În: Biblioteca, XVI,
nr. 9, 2005, p. 270-271.
149. Raport privind activitatea ABIR în perioada septembrie 2006-august 2007. În:
Biblioteca, XVIII, nr. 9, 2007, p. 245-247.
150. Liga Bibliotecilor Europene de Cercetare (LIBER) şi perspectivele evoluţiei
biblioteconomiei europene. În: Biblio-Brașov 2007: Conferinţa internaţională
de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Braşov: Editura Universităţii
„Transilvania”, 2007, p. 241-244.
151. IFLA la răscruce sau efectele crizei globale?! În: Revista Română de
Biblioteconomie şi Ştiinţa informării, VI, nr. 4, 2010, p. 64-65.
152. Asociaţii profesionale. În: ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN
ROMÂNIA. Tratat de biblioteconomie. Vol. I: Biblioteconomie generală.
Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din România, 2013, p. 319-332.

II.9. Profesia de bibliotecar

153. Rolul bibliotecarului în societatea contemporană. În: Studii de bibliologie şi


ştiinţa informării, VIII, 2004, p. 13-21.
154. Information analysis and the role of the information professional. În: Libraries
in the age of the Internet. Munchen, 2004, p. 87-99.
155. Profesia de bibliotecar. În: Biblioteca, XVI, 2005, nr. 3, p. 77-78.
156. Instituţionalizarea şi dezinstituţionalizarea profesiei de bibliotecar. În:
Biblioteca, XVI, nr. 12, 2005, p. 361-363.
157. Curs elementar de biblioteconomie (XV). Bibliotecarul contemporan. În:
Biblioteca, XVII, nr. 5, 2006, p. 143-144.
158. Care mai e rostul bibliotecarului? În: Revista 22, nr. 842, 2006, p. 18-19.
159. Bibliotecarul și ziua sa. În: Biblioteca, XXII, nr. 4, 2011, p. 97-98.

II.10. Biblioteci publice

160. Funcţiile bibliotecii publice în societatea contemporană. În: Studii de


bibliologie şi ştiinţa informării, VI, 2002, p. 15-26.
161. În viziunea noii Europe. Biblioteca publică şi rolul său în mileniul III (I-II).
În: Biblioteca, XIV, nr. 2, 2003, p. 63-64; Biblioteca, XIV, nr. 3, 2003, p. 93-
95.
22
162. În viziunea noii Europe. Biblioteca publică şi rolul său în mileniul III (I). În:
Biblioteca, XIV, nr. 2, 2003, p. 63-64.
163. În viziunea noii Europe. Biblioteca publică şi rolul său în mileniul III (II). În:
Biblioteca, XIV, nr. 3, 2003, p. 93-95.
164. Biblioteca publică şi integrarea în comunitate. În: Revista Română de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, VIII, nr. 4, 2012, p. 19-23.

II.11. Biblioteci şcolare

165. Rezoluţii ale Seminarului din presesiunea IFLA pe probleme de


biblioteconomie şcolară. În: Biblioteca, VI, nr. 2-4, 1994, p. 84-85.
166. School Libraries in Romania: past and present. În: IASL Newsletter, XXIII, nr.
2, 1994, p. 27-32.

II.12. Biblioteci universitare

167. Lectureships of Romanian Language, Literature, Culture and Civilization. În:


Journal of the National Commission of Romania for UNESCO, XXV, nr. 2,
1983, p. 283-287.
168. Frecvenţa şi lectura studenţilor din instituţiile de învăţământ superior din
Centrul Universitar Bucureşti la B.C.U. din Bucureşti. În: Tineretul şi
biblioteca. Vol. I. Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1986, p. 76-89.
169. Bibliotecile şi accesul studenţilor la lectură. În: Tineretul şi biblioteca. Vol.
III. Oradea: Biblioteca Judeţeană Bihor, 1988, p. 26-39.
170. New Strategies in University Libraries in Romania: ideas, objectives, limits.
În: BIBLIOTHEKARISCHE AUSTLANDSSTELLE. DEUTSCHES
BIBLIOTHEKINSTITUT. Proceedings des internationalen Seminars vom. 3
bis 9. September 1995 „Neue Bibliotheksstrategien”. Berlin: DBI, 1996, p.
115-123.
171. Fundaţia universitară ,,Carol I” (1891-1948) (I). În: Magazin istoric, nr. 39,
2005, p. 10.
172. Fundaţia universitară ,,Carol I” (1891-1948) (II). În: Magazin istoric, nr. 40,
2005, p. 54.
173. Fundaţia Universitară „Carol I” (1891-1948). În: Gabriel Ştrempel la 80 de
ani: o viaţă închinată cărţii. Satu-Mare: Editura Muzeului Sătmărean, 2006, p.
620-633.
174. Biblioteca universitară în era digitală. În: Biblio-Brasov 2009: Conferinţa
internaţională de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Braşov: Editura
Universităţii „Transilvania”, 2009, p. 3-8.

23
II.13. Împrumut de publicaţii. Schimb de publicaţii

175. Momente în istoria schimburilor internaţionale de publicaţii. În: Teoria şi


practica în informarea documentară şi biblioteconomie. Vol. IV. Institutul
Naţional de Informare şi Documentare, 1975, p. 75-83.
176. Probleme privind desfăşurarea împrumutului de publicaţii în mediul rural într-
o mare bibliotecă universitară. În: Biblioteca, nr. 3-4, 1982, p. 32-33.
177. Împrumutul interbibliotecar - formă de cooperare bibliotecară insuficient
exploatată. În: Biblioteca, nr. 4, 1984, p. 31-32.
178. Noutăţi privind împrumutul interbibliotecar internaţional. În: Buletin ABIR,
VII, nr. 1, 1996, p. 8.
179. Împrumutul de publicaţii şi interconectarea sistemelor deschise. În:
REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001,
p. 297-330.

II.14. Microformate

180. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică. În: Biblioteca şi


cercetarea. Vol. V. Zilele bibliotecii academice clujene. Sesiunea ştiinţifică
din 24-25 noiembrie 1981. Academia R.S. România - Filiala Cluj-Napoca.
Biblioteca, 1981, p. 374-386.
181. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (I). În: Biblioteca, nr.
2, 1981, p. 7-9.
182. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (II). Clasificarea
microformatelor. În: Biblioteca, nr. 3, 1981, p. 21-23.
183. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (III). Relaţia
microformate-calculator. În: Biblioteca, nr. 4, 1981, p. 17-18.
184. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (IV). Microreeditarea.
În: Biblioteca, nr. 1, 1982, p. 18-19.
185. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (V). Microformatul ca
purtător de informaţii secundare. În: Biblioteca, nr. 2, 1982, p. 20-27.
186. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (VI). Selecţia şi
achiziţia microformatelor. În: Biblioteca, nr. 3-4, 1982, p. 43-44.
187. Microforms - a new trend in library science. În: CENTRAL UNIVERSITY
LIBRARY OF BUCHAREST. METHODOLOGICAL DEPARTMENT.
Books, libraries, information: selected papers. Vol. 1. Bucharest: Central
University Library of Bucharest, 1982, p. 151-161.
188. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (VII). Cerinţe tehnice
şi bibliografice privind realizarea diferitelor categorii de microformate. În:
Biblioteca, nr. 1-2, 1983, p. 45-46.
189. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (VIII). Controlul
24
bibliografic al microformatelor. În: Biblioteca, nr. 3-4, 1983, p. 45-47.
190. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (IX). În: Biblioteca, nr.
1, 1984, p. 26-27.
191. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (X). În: Biblioteca, nr.
4, 1984, p. 18-20.
192. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (XI). Exploatarea
microformatelor. În: Biblioteca, nr. 1-2, 1985, p. 47-48.
193. Probleme privind controlul bibliografic al microformatelor. În: Mapă
documentară. Informare documentară în teorie şi practică. Vol. III. Fascicola
1. Studii şi comunicări, Contribuţii româneşti. Ştiri din ţară, Bucureşti,
I.N.I.D., 1985, p. 151-158.
194. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (XII). Asociaţii şi
organizaţii de micrografii. Publicaţii de profil. În: Biblioteca, nr. 3, 1985, p.
27-28.
195. Microformatele - o nouă dimensiune biblioteconomică (XIII). În: Biblioteca,
nr. 4, 1985, p. 28-29.

II.15. UNESCO şi accesul la documente şi informaţii

196. Unele aspecte ale contribuţiei UNESCO la dezvoltarea bibliotecilor publice şi


şcolare. În: VULCU, Maria (coord.) Biblioteca Centrală Universitară din
Bucureşti: 75 de ani de activitate: volum jubiliar. Bucureşti: Biblioteca
Centrală Universitară, 1971, p. 296-302.
197. UNESCO şi problema bibliotecilor şcolare. În: Studii şi cercetări de
bibliologie, XII, 1972, p. 217-238.
198. Bibliotecile universitare şi programele UNESCO. În: STOICA, Ion (coord.).
Biblioteca universitară - laborator de muncă intelectuală: lucrările
simpozionului din 23-25 noiembrie 1972. Bucureşti: Biblioteca Centrală
Universitară, 1973, p. 167-175.
199. La contribution de l’UNESCO au développement de la documentation et de
l’information scientifique au plan mondial. În: Bulletin de la Commission
nationale de la République Socialiste de Roumanie pour l’UNESCO, XVII, nr.
2, 1975, p. 35-45.
200. UNESCO şi cartea. În: Teoria şi practica în informarea documentară şi
biblioteconomie. V, 1976, p. 56-64.
201. Contribuţia UNESCO la realizarea unor centre naţionale şi regionale de
informare. În: Teoria şi practica în informarea documentară şi
biblioteconomie. III, 1978, p. 80-93.
202. UNESCO şi accesul mondial la documente şi informaţii (I). În: Informarea
documentară în teorie şi practică. Mapă documentară. Fasc. A. XIX, nr. 1,
1996, p.15-50.

25
203. UNESCO şi accesul mondial la documente şi informaţii (II). În: Informarea
documentară în teorie şi practică. Mapă documentară. Fasc. A. XIX, nr. 2,
1996, p. 63-100.
204. UNESCO şi accesul mondial la documente şi informaţii. În: ASOCIAŢIA
BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA. Tratat de biblioteconomie. Vol. I:
Biblioteconomie generală. Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din România,
2013, p. 349-368.

III. Recenzii

205. Evans, A.J., Rhodes, R.G. şi Keenan, S. Formation des utilisateurs de


l’information scientifique et technique. Guide de l’UNISIST pour les
enseignements. Paris, UNESCO, 1977, 201 p. În: Biblioteca, nr. 3-4, 1982, p.
16-17.
206. Le métier de bibliothecaire. Cours élementaire de formation professionelle,
Paris, Promodis, 1981, 280 p. În: Biblioteca, nr. 1-2, 1983, p. 49.
207. Evans, A. J. Rhodes, R.G. şi Keenan, S. Formation des utilisateurs de
l’information scientifique et technique. Paris, UNESCO, 1978. În: Biblioteca,
nr. 2, 1983, p. 27-28.
208. Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Revista de istorie şi teorie
literară: Index bibliografic adnotat (1952-1981). Elaborat de Tiberiu Mihail,
Bucureşti, B.C.U., 1983, XXVI + 338 p. În: Biblioteca, nr. 2, 1984, p. 29.
209. Thompson, James. The end of the libraries, London, Clive Bingley, 1981, 127
p. În: Biblioteca, nr. 3, 1989, p. 32-33.
210. Hickez, Doralyn J. Problems in Organizing Library Collections. Second
Edition. New York and London, RR Bowker Company, 1988, 273 p. În:
Biblioteca, I, nr. 2-3, 1990, p. 49-60.
211. Cowley, John. Personnel management in libraries. London, Clive Bingley,
1982, 109 p. (Outlines of modern librarianship). În: Biblioteca, I, nr. 12, 1990,
p. 50-51.
212. Estivals, Robert. La bibliologie. Paris, Press Universitaire de France, 1988,
128 p. (Que sais-je?). În: Biblioteca, I, nr. 1, 1990, p. 28.
213. International Federation of Library Associations and Institutions. IFLA
Annual 1990. Proceedings of the 58th General Conference, Stockholm, 1990,
Annual Report. München; New York; London; Paris, K.G. Saur Verlag GHbH
& Co., 1991, 249 p. În: Biblioteca, III, nr. 6, 1992, p. 27.
214. Horvart, Săluc. Comunicare prin intermediul corespondenţei: Introducere în
tehnica corespondenţei. Baia Mare, 1992. În: Biblioteca, IV, nr. 2-4, 1992, p.
73.

26
215. Suzanne Ward; John Sumsion; David Fuegi, et al. Indicatori de performanţă şi
instrumente manageriale pentru biblioteci. În: Buletin ABIR, X, nr. 1, 1999, p.
39-40.
216. IFLA Directory 1990 / 1991. Haga, Martinus Nijhoff Study Grant, 1991, 226
p. În: Biblioteca, IV, nr. 3-4, 1993, p. 59.
217. Criza în structurile infodocumentare: sensuri şi semnificaţii contemporane/Ion
Stoica. În: Buletin ABIR, XII, nr. 2-3, 2001, p. 66.
218. Antropologie dobrogeană. În: Biblioteca, XIV, nr. 10, 2003, p. 317-318.
219. Elena Maria Tîrziu. Revista pădurilor - indice bibliografic tematic (1886-
1946). În: Biblioteca, XIV, nr. 11-12, 2003, p. 377-378.
220. Dimitrie Poptămaş. Philobiblon mureşean: o viaţă printre oameni şi cărţi. În:
Buletin ABIR, XV, nr. 2, 2004, p. 31-32.
221. Elena Tîrziman. Tehnologia informaţiei: dicţionar terminologic în limbile
română, franceză, engleză. În: Buletin ABIR, XV, nr. 2, 2004, p. 30-31.
222. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre. Şcoli şi biserici româneşti din
Peninsula Balcanică: Documente (1864-1948). În: Buletin ABIR, XV, nr. 2,
2004, p. 35-36.
223. Zecheru, Mihaela. Biblioteca publică în sistemul cunoaşterii: percepţie şi
expectanţă. În: Biblioteca, XVI, nr. 11, 2005, p. 349-350.

IV. Portrete. Evocări

224. Liderul unei generaţii. În: Biblioteca, VII, nr. 1-2-3, 1996, p. 58-59. [Despre
Ion Stoica]
225. Profesorul Ion Stoica la 65 de ani. În: Biblioteca, XII, nr. 1, 2001, p. 11-13.
226. In memoriam: Traian Brad. Dincolo de Stix. În: Buletin ABIR, XIII, nr. 3,
2002, p. 7-8.
227. Profesorul Ion Stoica la 70 de ani - Schiţă de portret neconvenţional. În:
Biblioteca, XVII, nr. 1, 2006, p. 21-22.
228. Profesorul Vasile Ţâra, personalitate a bibliotecilor româneşti. În: Biblioteca,
XVII, 2006, nr. 10, p. 296-297.
229. Un bibliotecar de excepție: Claudia Balaban - 70 de ani de viață. În:
Biblioteca, XXII, nr. 1, 2011, p. 39-40.

V. Interviuri

230. VASILESCU, Emil. Despre a 12-a Conferinţă ABIR. În: Biblioteca, XII, nr.
11, 2001, p. 325.
231. VASILESCU, Emil. „A conduce o bibliotecă fără temeinice cunoştinţe de
specialitate este un mare risc”: Convorbire cu prof. univ. dr. Mircea Regneală,

27
directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti. În:
Biblioteca, XIV, nr. 11-12, 2003, p. 330-332.
232. CONSTANTINESCU, Vali; PERŞINARU, Aurelia. Portret de bibliotecar:
Mircea Regneală. În: Bibliopolis, II, 2004, nr. 1, p. 15-21.
233. Portret de bibliotecar: Teodora Fîntînaru: „Îmi place meseria de bibliotecar
pentru că lumea cărților îmi conferă siguranță”. În: Biblioteca: revistă de
bibliologie și știința informării, XXII, nr. 9, 2011, p. 283-284. [Intervievator]
234. De vorbă cu doamna Eleonore Ellwanger-Schulze, Directoarea Bibliotecii
Institutului Goethe din Bucureşti. În: Biblioteca, XXIV, nr. 2, 2013, p. 63-64.
[Intervievator]

VI. Editoriale. Cuvinte introductive

235. Argument. În: ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNT -


ROMÂNIA. Ghid de informatizare a bibliotecilor mici şi mijlocii. Constanţa:
Ex Ponto, 2000, p. 11-13.
236. Argument. În: Buletin ABIR, XI, nr. 3-4, 2000, p. 7.
237. Argument. În: Buletin ABIR, XV, nr. 2, 2004, p. 7.
238. Cuvânt înainte. În: WATSON, MALCOLM W. Managementul informaţiei şi
al bibliotecilor în mileniul III. Bucureşti: ABIR, 2004, p. 7-9.
239. Cuvânt înainte. În: MANDEAL, RODICA. Instrumente de lucru necesare
înmagazinarii şi regăsirii informaţiei specializate: tezaurul terminologic.
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 5-7.
240. Cuvânt înainte. În: MCILWAINE, I.C. Clasificarea Zecimală Universală:
ghid de utilizare. Bucureşti: ABIR, 2006, p. V.
241. Cuvânt înainte: O restituire necesară. În: FEDERAŢIA ASOCIAŢIILOR DE
BIBLIOTECARI DIN ROMÂNIA. Repertoriul lucrărilor elaborate de
bibliotecile din Romania. Vol. 1: Lucrări elaborate de biblioteci publice.
Bucureşti: ABIR, 2006, p. XI.
242. Argument. În: Studii de biblioteconomie şi ştiinţa informării, IX-X, 2005-
2006, p. 7.
243. Bibliotecile şi informaţia ştiinţifică. În: Revista Română de Biblioteconomie şi
Ştiinţa Informării, V, nr. 1-2, 2009, p. 5-6.
244. Prefaţă. În: REPANOVICI, ANGELA. Promovarea producţiei ştiinţifice prin
depozite digitale. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010, p. 7-8.
245. Cuvânt înainte. În: BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ "CAROL
I" DIN BUCUREŞTI. SERVICIUL CERCETARE, METODOLOGIE.
Nicolae Bănescu: 1878-1971: biobibliografie adnotată. Bucureşti: Biblioteca
Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, 2010, p. IX.
246. Argument. În: Romanian Libraries. Bucharest: Romanian Library
Association, 2011, p. 7-8.

28
247. Cuvânt de întâmpinare. În: REPANOVICI, ANGELA. Ghid de cultura
informaţiei. Bucureşti: Editura ABR, 2012, p. 5-6.
248. Cuvânt înainte. În: ASOCIAȚIA BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA.
Ghidul bibliotecilor școlare și al centrelor de informare și documentare din
învățământul preuniversitar românesc. București: ABR, 2012, p. 5.
249. De ce? În: Biblioteca, XXIV, nr. 4, 2013, p. 100-101.
250. Introducere. În: ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA. Tratat
de biblioteconomie. Vol. I: Biblioteconomie generală. Bucureşti: Asociaţia
Bibliotecarilor din România, 2013, p. 17-20.

V. Standarde

251. Micrografie: Terminologie (STAS 12531-87).


252. Antetul microformatelor de monografie şi publicaţii seriale (STAS 10484-87).
253. Referinţe bibliografice: conţinut, formă şi structură (SR ISO 690/1996).

29
BIBLIOTECA
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE
BIBLIOTECA, O COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A SISTEMULUI
INFODOCUMENTAR

Prof. univ. dr. Vasile D. Țâra


Universitatea de Vest din Timișoara

Parafrazându-l pe André Malraux, putem spune că secolul XXI va fi


secolul informației sau nu va fi deloc!
Dezvoltarea, de neimaginat până în urmă cu câteva decenii, a
mijloacelor tehnice de vehiculare și de stocare a informației științifice și
culturale a determinat schimbarea spectaculoasă și globalizarea aproape
totală a sistemului și a surselor de informare și documentare. Prin Internet,
televiziune, radio și telefonia celulară, omul modern a plonjat într-un
halucinant univers informațional, imposibil de stăpânit și de ordonat într-un
viitor previzibil.
Odată cu apariția și creșterea exponențială a posibilităților de realizare
și a interesului pentru informația pe suport electronic (baze de date, cărți,
reviste și ziare online, CD-ROM-uri etc.), s-au conturat două atitudini
distincte față de modalitățile de accesare a informației științifice și culturale:
1. atitudinea conservatoare, a celor care nu-și pot închipui viața fără cartea pe
suport tradițional, adică tipărită pe hârtie și, implicit, fără biblioteca plină de
rafturi încărcate de cărți mai mult sau mai puțin atinse de „colbul” vremii; și
2. atitudinea, să-i zicem, de avangardă, a celor fascinați de computer și de
posibilitățile, în curând nelimitate, ale acestei excelente invenții tehnice, care
oferă variante din ce în ce mai sofisticate și mai performante de stocare și de
difuzare a informației.
Nostalgicii cărților, revistelor și ai celorlalte documente tradiționale
refuză, uneori cu obstinație, contactul cu calculatorul, pe care îl acuză de
„uciderea” bucuriei lecturii, în vreme ce împătimiții surselor electronice de
informare și documentare ajung să ignore, unii chiar să disprețuiască,
revistele sau cărțile editate pe suport de hârtie, pe care le consideră
instrumente inferioare, dacă nu chiar rudimentare, de înmagazinare și de
vehiculare a informației.
De aici s-au născut două atitudini, chiar mentalități diferite față de
rostul și structura bibliotecii: pentru unii, biblioteca trebuie să rămână ceea ce

33
a fost de-a lungul veacurilor, adică un templu al lecturii, în care cititorul are
acces la cultura scrisă și la înțelepciunea milenară a omenirii, în timp ce
pentru alții, viitorul aparține exclusiv bibliotecii virtuale, care nu mai are
cititori, ci utilizatori, cărora le oferă accesul rapid și aproape nelimitat la
informația științifică și culturală, cu deosebire la cea recentă, dar, odată cu
digitizarea documentelor tradiționale, și la creațiile intelectuale din deceniile,
secolele și chiar mileniile anterioare.
Susținătorii bibliotecii virtuale prevăd și clamează dispariția bibliotecii
tradiționale, pe care o consideră incapabilă să țină pasul cu evoluția
civilizației moderne atât în privința stocării, cât și a difuzării informației.
Atitudinea acestora este similară cu a cărturarilor europeni din secolul al XV-
lea, care, după inventarea tiparului cu litere mobile de către J. Gutenberg, au
prezis dispariția bibliotecilor, pentru că își imaginau că fiecare om ar putea
să-și procure cărțile pe care le dorește. Dar această previziune s-a dovedit a fi
cu totul falsă, pentru că numărul bibliotecilor a crescut exponențial față de
cele cunoscute în Antichitate și în Evul Mediu. Poate că într-o lume
hiperinformatizată nu va fi loc decât pentru o bibliotecă virtuală universală, la
care se gândesc deja, cu toată seriozitatea, managerii Bibliotecii Congresului
American, dar un asemenea proiect nu se poate realiza decât cu uriașe
investiții financiare și de inteligență tehnică, la care se mai adaugă și alte
bariere majore, precum sunt cele lingvistice, politice, psihologice etc.
Revenind la timpul nostru, credem că atitudinile extremiste nu pot avea
câștig de cauză. Fără îndoială, biblioteca de azi și cu atât mai mult cea de
mâine trebuie să se modernizeze radical din punct de vedere organizatoric,
funcțional, tehnic și patrimonial. Simbioza dintre biblioteca tradițională,
deținătoare a unui fond documentar consistent și de spații adecvate, cu
biblioteca virtuală, dotată cu echipamente performante, care să îngăduie
accesarea imenselor surse infodocumentare pe suport electronic create până
acum și în curs de expansiune la nivel planetar, vor schimba nu numai
structura și rosturile bibliotecii în anii care vor urma, ci și modul de a aprecia
și de a percepe această instituție. Biblioteca nu va mai fi asimilată cu un raft
sau cu un depozit de cărți, cu un sanctuar ori cu un templu al cărții, ci cu o
instituție capabilă să ofere acces rapid și, pe cât posibil, nelimitat la
informația științifică și culturală universală, unde utilizatorii găsesc, pe lângă
documentele necesare și o asistență profesională de specialitate,
indispensabilă pentru accesarea corectă și eficientă a surselor
infodocumentare.
Așadar, biblioteca actuală și bibliotecarul trebuie să iasă de sub semnul
amatorismului și să intre sub cel al profesionalismului autentic. Fără
34
profesioniști ai cărții, formați în instituții de învățământ biblioteconomic bine
întemeiate1 și pasionați de parcurgerea continuă a studiilor de specialitate,
biblioteca, oricât de bine ar fi dotată patrimonial și tehnic, nu poate fi decât
parțial utilă. Locul bibliotecarului-custode trebuie să-l ia bibliotecarul de
referință, specialist în accesarea informației pe orice tip de suport.
În consecință, bibliotecile actuale, cu deosebire cele școlare și cele
universitare, trebuie să fie instituții științifice și culturale nu numai prin
sursele infodocumentare pe care le dețin, ci și prin competența profesională a
specialiștilor în științele informării și documentării care le deservesc și care ar
trebui să fie parteneri esențiali ai celor implicați în procesul de învățământ și
de cercetare științifică. Atâta vreme cât la toate nivelurile de învățământ
pregătirea elevilor și a studenților începe în sala de curs și se continuă în
bibliotecă, iar calitatea și eficiența muncii științifice sunt condiționate de
sursele infodocumentare accesibile cercetătorului, biblioteca și bibliotecarul,
format și specializat ca atare, reprezintă o componentă fundamentală și
indispensabilă a sistemului de învățământ și de cercetare științifică.
De aceea, orice reformă a sistemului de învățământ ar trebui să implice
și o reformă consistentă, profesional orientată, a sistemului infodocumentar.
Din păcate, până acum, atât cei care decid la nivel instituțional, cât și cei care
promovează în mass-media înnoirea învățământului românesc au ignorat total
această condiție fundamentală pentru creșterea performanței în școlile
românești de toate gradele și în domeniul cercetării științifice. Singura
inițiativă convingătoare în această privință a venit dinspre domeniul
biblioteconomic. Două personalități binecunoscute ale bibliologiei și
biblioteconomiei românești, profesorii Ion Stoica și Mircea Regneală, au
merite excepționale în această privință. Specialiști de talie internațională nu
numai în domeniul științelor informării și documentării, ci și în organizarea și
conducerea instituțiilor infodocumentare, cei doi erudiți și devotați specialiști
ai cărții au inițiat, încă din 1990, împreună cu alți câțiva colaboratori
apropiați, un amplu și complex proces de înnoire și de modernizare a

11
Deși în instituțiile de învățământ superior biblioteconomic din România s-au format ori s-
au perfecționat în domeniu, prin cursuri postuniversitare sau postliceale, prin masterat sau
prin doctorat, mai multe mii de bibliotecari, prea puțini dintre aceștia au ajuns să lucreze în
biblioteci, pentru că posturile sunt ocupate și continuă să se ocupe cu suplinitori, care au
făcut cel mult un curs de inițiere în biblioteconomie, organizat și ținut, în cele mai dese
cazuri, de instituții și de persoane din afara sistemului de învățământ biblioteconomic. Pentru
îndreptarea acestei situații, Ministerul Educației ar trebui să organizeze anual, după modelul
și odată cu examenul de titularizare a profesorilor, un concurs de ocupare a posturilor
ocupate de bibliotecarii suplinitori în toate tipurile de biblioteci din țară.
35
sistemului biblioteconomic românesc. Prin strădania lor, s-a înființat prima
asociație profesională a bibliotecarilor din învățământ: ABIR, transformată
nu de mult în Asociația Bibliotecarilor din România, s-a reînființat
învățământul universitar biblioteconomic la Universitatea din București, care
a servit ca model pentru secțiile de profil de la universitățile din Cluj-Napoca,
Timișoara, Sibiu, Brașov, Oradea și Târgoviște, au sprijinit activitatea
Sectorului de biblioteci din cadrul Ministerului Educației și s-au implicat
consistent în activitatea Consiliului Național al Bibliotecilor din Învățământ
și în funcționarea Comisiei Naționale a Bibliotecilor din România, precum și
în afirmarea cercetării științifice românești din domeniul bibliologiei,
elaborând și publicând cărți de referință, participând la realizarea unor
granturi de interes național și susținând, în calitate coordonatori și de
colaboratori, publicațiile de biblioteconomie, iar prin conducerea unui mare
număr de doctoranzi, care și-au finalizat cu succes tezele, au contribuit la
creșterea calității și a prestigiului profesiei de bibliotecar.
Dacă până în anul 2006, Ministerul Educației a acordat un interes mai
mult sau mai puțin constant problemelor sistemului infodocumentar din
învățământul românesc, în ultimii șapte ani Sectorul biblioteci din acest
minister aproape că și-a încetat activitatea. E suficient să spunem că ultimul
document referitor la biblioteci postat pe site-ul MECTS datează de la
începutul anului 2007, iar 18 dintre cele 23 de documente elaborate în cadrul
CNBÎ în perioada 2002-2006, cu scopul de a înnoi și de a reforma sistemul de
biblioteci din învățământ, zac în cine știe ce sertar prăfuit. Între documentele
ignorate de cei abilitați să le valideze și să dispună aplicarea lor se numără2:
1. Strategia de dezvoltare a bibliotecilor universitare şi şcolare din
România în perioada 2003-2007. Acesta a fost cel mai important şi mai
necesar document elaborat de Consiliul Naţional al Bibliotecilor din
Învăţământ. Întocmită de specialişti în biblioteconomie, în cercetarea
ştiinţifică şi în organizarea învăţământului de toate gradele, Strategia avea
menirea de a contribui la corectarea unei erori grave, ce se manifestau și se
manifestă încă la nivelul întregului sistem de învăţământ românesc, în special
a celui universitar, şi anume neglijarea aproape completă a bibliotecilor.
Nevalidarea, până în prezent, a Strategiei respective de către MEC a întârziat
cu mai bine de zece ani procesul de înnoire şi de reformă reală a sistemului
infodocumentar românesc şi, implicit, a învăţământului universitar şi a

2
Documentele enumerate în continuare și unele comentarii sunt reproduse, parțial, după
Raportul privind activitatea Consiliului Național al Bibliotecilor din Învățământ în perioada
2002-2006, pe care l-am prezentat, în fața ministrului educației, în data de 29 martie 2006.
36
cercetării ştiinţifice din România.
2. Informatizarea, condiţie sine qua non a modernizării bibliotecilor
din învăţământ, document în care se stabileau criterii şi principii de
informatizare a acestor instituţii. Numai prin elaborarea şi realizarea concretă
a unor proiecte unitare de informatizare a bibliotecilor şcolare şi universitare
se va putea crea şi în România un sistem infodocumentar comparabil şi
compatibil cu cele existente în Uniunea Europeană şi în alte ţări avansate.
3. Achiziţia şi utilizarea publicaţiilor electronice online, document ce
putea fi un bun şi util îndreptar în activitatea de dotare cu surse de informare
şi documentare ştiinţifică moderne şi foarte recente a bibliotecilor școlare și
universitare, mai ales că informaţia pe suport electronic a crescut exponenţial
în ultimele două decenii, iar generaţiile tinere preferă aceste surse
infodocumentare.
4. Raportul privitor la Starea bibliotecilor universitare din România
reprezintă cea dintâi radiografie detaliată a sistemului infodocumentar din
universităţile româneşti de stat. În comparaţie cu cele şcolare, bibliotecile
universitare par a fi, iar în unele cazuri chiar sunt, într-o situaţie mai bună.
Dacă le comparăm însă cu bibliotecile similare din Europa, constatăm
existenţa unor decalaje alarmante, care afectează grav calitatea
învăţământului universitar şi a cercetării ştiinţifice româneşti. Astfel, din
punct de vedere organizatoric şi funcţional, dintre cele 56 de biblioteci
universitare din România (ne referim numai la cele de stat, acreditate în anul
2005), doar patru: B.C.U. „Carol I” din Bucureşti, B.C.U. „M. Eminescu” din
Iaşi, B.C.U. „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca şi B.C.U. „Eugen Todoran” din
Timişoara, instituţii cu personalitate juridică, subvenţionate integral de la
buget şi subordonate Ministerului Educaţiei, corespund, într-o măsură
acceptabilă, exigenţelor învăţământului universitar şi cercetării ştiinţifice
actuale. Aceste patru instituţii deţineau la data elaborării Raportului
aproximativ 40% din patrimoniul infodocumentar, din mijloacele de
prelucrare şi de comunicare a documentelor, precum și din numărul de
utilizatori din bibliotecile universitare. Situația nu s-a schimbat prea mult nici
în prezent.
CNBÎ a elaborat și 11 documente privitoare la organizarea şi
funcţionarea bibliotecilor din învăţământ. Deși au fost întocmite ținându-se
cont de actele normative în vigoare privitoare la biblioteci și aveau ca
principal scop atât evitarea erorilor de interpretare şi de aplicare a
prevederilor legislative de către forurile tutelare din sistemul infodocumentar,
cât şi eliminarea abuzurilor administrative în organizarea şi funcţionarea
bibliotecilor şcolare şi universitare, șase dintre aceste documente au rămas
37
nevalidate de Ministerul Educaţiei, și anume: Metodologia privind
încadrarea şi promovarea personalului în funcţii din bibliotecile
universitare; Metodologia privind încadrarea şi promovarea personalului în
funcţii din bibliotecile şcolare; Norme privind evidenţa documentelor de
bibliotecă; Norme de prezervare a documentelor care intră în colecţiile
bibliotecilor; Evaluarea, conservarea şi comunicarea bunurilor culturale de
patrimoniu din biblioteci; Metodologia de organizare a inspecţiei în
bibliotecile din învăţământ.
Toate aceste documente, ca și altele pe care nu le-am amintit mai sus,
ar fi putut sluji atât la restructurarea și modernizarea coerentă a sistemului de
biblioteci școlare și universitare, cât și la îmbunătățirea condiției socio-
profesionale a bibliotecarului. Probabil că noul Consiliu Național al
Bibliotecilor din Învățământ, care trebuia reînființat în 2006, la cel mult trei
luni după încetarea mandatului de opt ani al vechiului CNBÎ, ar fi putut
determina promovarea unora dintre aceste documente. Din motive pe care nu
le cunoaștem, acest organism consultativ al Ministerului Educației nu a mai
fost reînființat, iar după intrarea în vigoare a noii Legi a educației naționale,
deși este prevăzută existența unui Consiliu Național al Bibliotecilor
Universitare (vezi art. 217, alin. 1 și art. 219, alin. 4), inclus și în
Organigrama MECST, aprobată prin H.G. nr. 536/18.05.2011, acest consiliu
nu s-a înființat deocamdată. În respectiva organigramă, Sectorul de biblioteci,
care altădată era o Direcție de biblioteci în minister, nu mai apare deloc, iar în
Legea educației, despre biblioteci se vorbește, foarte succint, doar în
secțiunile dedicate învățământului preuniversitar (vezi art. 70, 250 și 331),
bibliotecile universitare fiind pomenite doar în denumirea CNBU.
Nu ne putem explica această atitudine deloc favorabilă față de
instituțiile infodocumentare din structura învățământului românesc, îndeosebi
față de cele universitare, decât prin lipsa de interes, poate chiar de
competență profesională a decidenților sau a celor care îi consiliază.
În aceste împrejurări, Asociația Bibliotecarilor din România, condusă,
cu devoțiune și impresionantă competență, de profesorul univ. dr. Mircea
Regneală încă din anul 1998, a redevenit unicul for profesional și științific al
bibliotecarilor, care este profund interesat de acest domeniu vital pentru
învățământul românesc și de situația deloc bună a celor care îl slujesc. Doar
Conferințele Naționale A.B.R., organizate anual, sunt singurele prilejuri de
abordare și dezbatere a problemelor care preocupă și îngrijorează lumea
specialiștilor cărții, oferind totodată șansa unor luări de poziție ferme, care,
însă, de cele mai multe ori rămân fără ecou în atitudinea celor care,
vremelnic, dețin funcții de decizie. Nici demersurile Consiliului de conducere
38
al A.B.R. pe lângă Ministerul Educației, nici semnalele pertinente, mai vechi
sau mai noi, transmise prin mass-media (vezi, de pildă, Mircea Regneală,
Colapsul bibliotecilor românești, în „Revista 22”, 17.06.2004, p. 1) nu au
mai mult succes.
Chiar dacă traversează o perioadă mai puțin fastă, din pricina
concurenței acerbe cu celelalte căi și instituții care domină sistemul
informațional globalizat, dar și din cauza unor mentalități învechite și
inexacte față de rostul și valoarea surselor infodocumentare specifice
sistemului de învățământ și cercetării științifice, care produc efecte
dezastruoase în privința susținerii materiale, tehnice și administrative,
biblioteca, mai ales cea dedicată învățământului și cercetării științifice, nu
numai că nu poate să dispară, ci reprezintă o condiție capitală a creșterii
eficienței actului didactic și a valorii cercetării științifice. Până când toate
instituțiile de învățământ și de cercetare nu vor beneficia de biblioteci
comparabile cu cele din țările avansate, iar principalul criteriu de evaluare a
universităților nu va fi valoarea științifică a bibliotecilor de care dispun și
gradul de utilizare a acestora de către studenți, profesori și cercetători, orice
progres în privința calității învățământului românesc va fi nesemnificativ.
Altfel spus, fără bibliotecă, modernizată și bine dotată sub aspect tehnic si
patrimonial, învățământul este o formă fără fond, iar cercetarea științifică, o
simplă iluzie!
În sistemul infodocumentar actual, biblioteca poate să ocupe o poziție
privilegiată dacă, printr-un management adecvat și prin investiții
semnificative, va dobândi calitatea de sursă profesionist structurată și
indispensabilă de informație culturală și științifică pentru toți cei preocupați
de evoluția lor intelectuală și spirituală. Prin rigurozitatea selecției și calitatea
informației pe care o deține și o poate oferi utilizatorilor, biblioteca ocupă sau
ar trebui să ocupe locul de onoare între toate sursele de informare actuale.

39
BIBLIOTECA UNIVERSITARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN CERCETARE
PRIVIND UTILIZAREA AVANSATĂ A INFORMAŢIEI

Dr. Tiberius Ignat


Scientific Knowledge Services

Despre subiectul pe care urmează să îl abordăm s-a scris mult în


literatura de specialitate atât la nivel internațional, cât și în România. Aducem
în discuţie, o dată în plus, această temă atât de populară deoarece rolul său
determinant în societatea actuală, accelerat parcă în ultimii zece ani de
progresele tehnologice dar și de cerințele crescute venite din partea mediului
universitar, ne obligă să îi cercetăm amănunțit toate faţetele.
Utilizarea avansată a informației sau cultura informației (în engleză,
Information Literacy - IL) este un set de abilităţi care dă posibilitatea unei
persoane să „recunoască când este nevoie de informaţie şi să dobândească
abilitatea de a localiza, evalua şi utiliza eficient informaţia necesară”
(definiție adoptată și consacrată de către Association of College and Research
Libraries în anul 20001). Ideea de instruire în utilizarea avansată a informației
se centrează în jurul informaţiei însăşi şi a abilităţii de a:
- determina măsura în care informaţia este necesară;
- accesa informaţia necesară în mod eficient şi eficace;
- evalua critic informaţia şi sursele sale;
- încorpora informaţia selectată într-o bază de cunoştinţe;
- utiliza informaţia eficient pentru îndeplinirea unui scop precis;
- înţelege aspectele economice, legale şi sociale legate de utilizarea
informaţiei.
În plus faţă de principiile care definesc instruirea informatică, există
aspecte unice legate de cercetarea IL (în engleză, Research in Information
Literacy - RIL) care se centrează în jurul nevoii de cercetare ştiinţifică.
Aceste aspecte includ:
- identificarea punctelor critice ale cercetării prin analizarea
informaţiilor existente şi găsirea golurilor din cercetarea ştiinţifică;
- selectarea unui subiect care încorporează baza de cunoştinţe, istoricul

1
American Library Association. Presidential Committee on Information Literacy. Final
Report. Chicago: American Library Association, 1989.
41
cercetătorului şi asigură originalitate; stabilirea direcţiei de cercetare a
inovaţiei ştiinţifice;
- selectarea direcţiei principale a proiectului în mod independent față de
alte proiecte de cercetare;
- propunerea unei ipoteze ştiinţifice care să aplice conceptul de
proprietate intelectuală şi care să se bazeze pe teorie şi tehnologie avansată.
Deși instruirea RIL şi instruirea IL sunt strâns legate şi încorporează
multe principii comune, instruirea RIL constă într-o activitate desfășurată mai
în profunzime. Tabelul 1 arată diferențele dintre instruirea IL şi instruirea
RIL.

Aspecte Instruirea IL Instruirea RIL


Obiectivul instruirii definit În jurul utilizării În jurul nevoii de cercetare
ca nucleu informaţiei ştiinţifică
Subiectele instruirii Teorii, standarde de Explicită, strâns legată de
utilizare cercetarea ştiinţifică
aplicată utilizării
informației
Adresabilitatea instruirii Adresare largă: elevi, Adresare specifică:
studenți, profesori, bibliotecari de specialitate,
publicul larg cercetători în tehnologia
informației si
comunicațiilor, doctoranzi
Punctul de plecare al Bazele utilizării Presupune deja o
instruirii informației cunoaștere superioară a
utilizării informației

Tabelul 1. Diferențe între instruirea IL şi instruirea RIL

Există ideea generalizată că biblioteca universitară este o bază


importantă pentru dobândirea cunoștințelor de utilizare, evaluare și utilizare a
informației. Unul dintre obiectivele IL este acela ca instruirea să dezvolte
gândirea inovatoare a studenţilor universităţii şi abilitatea acestora de a
evalua cercetarea. Se poate afirma că studenţii şi cercetătorii trebuie să
dezvolte abilităţi orientate către inovarea în cercetare, cum ar fi gândirea
creativă, identificarea, căutarea, evaluarea şi utilizarea informaţiilor pentru a
stabili obiectivul cercetării, selectarea sarcinilor proiectului de cercetare şi
aplicarea abilităţilor de rezolvare a problemelor etc.
RIL, un concept relativ nou care presupune un înalt nivel de cunoaştere
informatică, include următoarele abilităţi: selectarea şi ajustarea investigaţiei
42
informatice şi a sarcinilor proiectului de cercetare, identificarea cererii de
cercetare pentru domeniile de interes special, înţelegerea ritmului şi a
principalului punct de abordare din domeniul cercetării, identificarea
golurilor de cercetare şi a punctelor critice, precum şi aplicarea cercetării
ştiinţifice.
Biblioteca universitară posedă în general o listă vastă de resurse
informatice, are acces la tehnologia avansată de pe web, are experienţă în
actul de predare în domeniul IL şi, prin spațiile și personalul pe care le are,
poate dezvolta un mediu sănătos de învăţare şi de cercetare. Drept urmare,
teoria noastră este că biblioteca universitară ar trebui să devină un centru de
incubaţie pentru abilitatea cercetării în IL şi ar trebui să dezvolte instruirea
necesară pentru această abilitate. Biblioteca universitară ar trebui să preia
acest rol important, să meargă mai adânc în domeniul aspectelor cercetării şi
să combine eforturile familiarei instruiri IL cu cele legate de instruirea în
activitatea de cercetare. Se consideră că instruirea în cercetarea din domeniul
IL poate fi interpretată drept cel mai valoros serviciu al unei astfel de
instituții academice, iar prin transformarea ei în centru de incubaţie, rolul
important pe care îl are va fi şi mai bine pus în evidenţă.
Care sunt însă argumentele care vin în favoarea obținerii de către
biblioteci a acestui rol determinant în societatea informațională?
În primul rând, este vorba de proximitatea instituției față de informațiile
de interes major, fie că acestea se află în sfera academică ori în cea
profesională. Bibliotecile achiziționează periodic informații noi, aflate în
cărți, reviste, baze de date sau chiar produse în cadrul institițiilor de care
aparțin. Prin acest fapt, ele au asigurat fundamentul cercetării, atât materia
primă pe care se va desfășura acest proces științific, cât și cadrul larg de
ipoteze generatoare de subiecte noi de explorat. Este natural ca în cadrul
bibliotecilor să apară primele întrebări privind evoluția informației, cum ar fi
gestionarea, prezervarea, evaluarea, protecția și diseminarea acesteia. Iată
câteva teme care pot genera programe de cercetare IL, iar acestea, la rândul
lor, proiecte multi-anuale de cercetare cu un potențial înalt de interes pentru
societate. O societate care își exploatează inteligent resursele informaționale
de care dispune este o societate competitivă, capabilă să creeze valori. Iar
biblioteca universitară are mai mult ca oricare altă instituție materia primă să
desfășoare o cercetare riguroasă privind aceste teme.
În al doilea rând, putem vorbi de expunerea la noile tehnologii din
industria editorială pe care o are o bibliotecă universitară. Dacă în general
editurile si producătorii de materiale digitale (cum ar fi producătorii de
muzică, de programe software sau jocuri digitale) se află în prima linie a
43
descoperirilor tehnologice legate de conținutul digital, bibliotecile academice
sunt primele instituții de interes public care vin în contact cu aceste
tehnologii. Iar spre deosebire de o editură sau un producător software,
bibliotecile au două mari avantaje: accesul la resurse destinate cercetării
publice (resurse financiare, resurse materiale - laboratoare - și resurse umane
specializate) și apartenența la cadrul public și organizat al cercetării, altfel
spus rutina de a desfășura și evalua cercetare științifică.
Nu în ultimul rând, marele avantaj al bibliotecilor universitare de a
dezvolta cercetare în domeniul IL este acela de a pune în aplicare propriile
descoperiri, de a testa propriile ipoteze, de a colecta date preliminare și
intermediare atât de necesare activitații de cercetare IL. Bibliotecile
universitare dispun de un număr impresionat de utilizatori, iar acest lucru
poate deveni cel mai de preț avantaj pe care îl vor oferi bibliotecile ca titulari
sau parteneri ai unor astfel de proiecte de cercetare. Prin varietatea și modul
de utilizare ale informației, acești utilizatori oferă nu doar cantitatea, dar și
calitatea atât de necesare desfășurării unor studii specifice cercetării în
domeniul IL.
În concluzie, bibliotecile universitare dispun de bazele necesare
dezvoltării și mai ales inovării în cercetarea din domeniul informației. Este
pasul natural pe care aceste instituții trebuie să îl parcurgă de la utilizarea
informației la recuperarea investiției facută în aceasta. Este un rol pe care
aceste instituții publice au datoria să și-l asume și să îl onoreze!

44
EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ
PRIN BIBLIOTECILE ŞCOLARE ŞI CDI-URI

Lector dr. Maria Micle


Universitatea de Vest din Timişoara

I. Principii ale multi-, inter-culturalităţii şi ale educaţiei interculturale

De-a lungul timpului, intoleranţa de ordin religios, etnic, lingvistic etc.


a atins de multe ori cote dramatice. De aceea, Declaraţia Universală
UNESCO privind Diversitatea Culturală (Paris, 2001) a certificat la nivel
internaţional interesul pentru „protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor
culturale”, adică pentru multi- şi interculturalism.
Conceptul de multiculturalism s-a conturat în perioada anilor 1940-
1960, când s-a intensificat mişcarea pentru drepturi civile în Statele Unite ale
Americii. Experienţele anterioare au demonstrat că pentru a se obţine un
consens cultural al societăţii, unitate şi coeziune socială, este necesară
afirmarea şi acceptarea diversităţii culturii americane1. Europa este
caracterizată de coordonate istorice diferite. Cultura specifică a statelor
europene s-a format pe principiul naţionalităţii. De aceea, preluarea şi
aplicarea şablonardă a conceptului de multiculturalism şi a unei ideologii
nespecifice pentru statele naţionale poate induce segregarea şi încurajează
segmentarea unităţii naţionale în grupuri etnice şi lingvistice, având drept
consecinţă periclitarea armoniei sociale şi chiar sfărâmarea coeziunii statale.
Deoarece este evident că omogenitatea populaţiilor, în orice colţ al lumii, este
un „mit”2, interculturalismul aduce ca principii coeziunea culturilor,
interacţiunile pozitive între acestea, astfel încât nici un individ, purtător al
unei culturi, să nu fie perceput drept un „intrus cultural” în Europa3. Principii

1
Marieta Rubaneţ. Multiculturalitate şi interculturalitate, termeni de actualitate. În:
Biblioteca şcolară - spaţiu ideal de informare şi comunicare: conferinţă naţională de
informare şi documentare, ediţia a II, Buziaş, 18 noiembrie 2011. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest, 2012, p. 199-206.
2
Cătălin Rus, Oana Bota (coord.). Educaţie interculturală în comunictăţi multietnice.
Timişoara: Institutul Intercultural, 2000, p. 20.
3
Antonio Perotti. Pledoarie pentru intercultural. Timişoara: Institutul Intercultural, 1998, p.
11.
45
ca: toleranţă, dialog, respect reciproc faţă de valorile şi varietatea culturală,
lingvistică, religioasă, şi-au găsit aplicabilitate şi eficienţă într-o bogată
varietate de forme şi programe, la nivel de instituţii de învăţământ, cultură
etc.
Un factor actual important al promovării interferenţelor multiculturale
este educaţia interculturală4. Prin educarea copiilor, tinerilor în spiritul
toleranţei şi al acceptării diversităţii culturale, prin curricula educaţiei
interculturale în şcoli, universităţi, se mizează pe cunoaşterea aportului
tuturor civilizaţiilor la gândirea umană şi pe formarea morală, astfel ca
prejudecăţile rasiale, discriminatorii, generatoare de agresivitate să fie
contracarate.
Inteculturalitatea în educaţie vizează introducerea educaţiei
interculturale în curriculum-ul şcolar, nu neapărat ca o disciplină de sine
stătătoare, ci prin intermediul celorlalte discipline şi prin aspecte practice:
iniţiere de activităţi, proiecte, ateliere pe grupuri, organizarea democratică a
claselor, grupelor de elevi şi studenţi. În prezent, nu se mai pune problema
centrării proiectelor educative şi culturale exclusiv pe dimensiunea
lingvistică, ci se adoptă o abordare interdisciplinară, care să ducă la iniţierea
unor comportamente, nu doar la însuşire de cunoştinţe.
Folosirea metodelor interactive de lucru cu elevii, centrarea pe elev, ca
agent al învăţării şi participant activ în gestionarea regulilor, sunt în
conformitate cu cerinţele educaţiei interculturale, focalizându-se pe
implicarea acestora în procesul propriei formări. Formarea interactivă5 se
realizează prin activităţi de tutorat şi mentorat. Rolul educatorului depăşeşte
simpla funcţie de comunicare a modelelor şi a programelor, lăsând mai mult
loc spiritului de iniţiativă şi creativitate.

II. Metode interactive de instruire

Educaţia interculturală promovează metodele interactive de lucru cu


elevii şi activităţile de grup, care sunt aplicabile la toate vârstele, de la

4
Intercultural education - „structured process which aims at developing of understanding,
accepting and constructive relations between people from different cultures” (Valchev,
Interactive methods and group work..., p. 3).
5
„Reprezintă un tip superior de instruire, care se bazează pe asigurarea interactivităţii
subiecţilor instruirii, respectiv pe implicarea şi participarea lor (inter)activă şi deplină
(intelectuală/cognitivă, afectiv-motivaţională şi psihomotorie) în procesul propriei formări
[...]” (Bocoş, Instruirea interactivă: repere axiologice şi metodologice, p. 14).
46
preşcolari la adulţi, împărţite în câteva categorii: de cercetare, de consolidare-
evaluare, creative.
Cele mai populare dintre acestea sunt:
- metode de cercetare: proiectul6, reportajul7, investigaţia în grup,
experimentul, explorarea interdisciplinară, investigaţia comună;
- metode de fixare, consolidare şi evaluare: piramida şi diamantul,
ghicitorile, ciorchinele, tehnica fotolimbajului, benzi desenate, posterul,
treierea aserţiunilor, tehnica blazonului, sintetizarea, diagrama Venn, metoda
piramidei, examinarea povestirii, jurnalul grafic, turul galeriei, turnirul
întrebărilor, turnirul enunţurilor etc.;
- metode de creativitate: pălăriuţele gânditoare8, studiul de caz,
pătratele divizate, interviul9, explozia stelară, metoda Frisco etc.
Aceste metode sunt deja frecvent folosite în sistemul de învăţământ
românesc, la toate nivelele, datorită importanţei lor în ceea ce priveşte
stimularea cooperării, munca în echipă. Analizând conţinutul acestor metode
se relevă cu uşurinţă o caracteristică comună în aplicarea cu succes - aceea că
presupun o etapă prealabilă de informare, de documentare individuală sau de
grup, ceea ce permite bibliotecilor şi CDI-urilor implicarea şi prin punerea la
dispoziţie a diferitelor categorii de resurse informaţionale. De exemplu, când
elevii au ca sarcini să prezinte o poezie, un fragment dintr-o operă - un basm,
când îşi propun o călătorie reală sau imaginară, un tur al oraşului, vizitarea
unor locuri celebre, descrierea unor plante, animale. Cartea aleasă cu grijă în
procesul educaţional reprezintă un univers sigur, în care copiii, tinerii pot să
pătrundă, să exploreze, să încerce sentimente, atitudini. Siguranţa aceasta nu
este oferită întotdeauna şi de Internet, dacă nu sunt consiliaţi şi supravegheaţi.
6
„Strategie de învăţare care implică activ copiii într-o investigaţie bazată pe cooperare în
scopul exersării capacităţilor viitorului adult, într-o societate democratică” (Breban, Metode
interactive de grup, p. 370).
7
Strategie care utilizează informaţii despre un fapt, situaţii, evenimente specifice, are drept
scop să îi determine pe ascultători să înţeleagă cursul evenimentelor. Subiectul prezentat
trebuie să aibă „calităţi jurnalistice”: să fie de actualitate, să capteze interesul, să fie
neobişnuit, să aibă implicaţii emoţionale. Etape: culegerea şi selectarea informaţiilor,
elaborarea unui plan (Breban, op. cit., p. 388).
8
Roşie - exprimă ce simte: furioasă, supărată; neagră - identifică greşelile în alegerea
soluţiilor: tristă, întunecată, sumbră; galbenă - evidenţiază beneficiile (culoare solară); verde
- generează idei, posibile soluţii: vegetaţie, germinaţie; albastră - clasifică, alege soluţii
corecte, obiective (cerul rece deasupra tuturor); albă - informează (neutră) (Breban, op. cit.,
p. 310-313).
9
Metodă bazată pe dialogul între două persoane, cea care intervievează şi cea care răspunde
despre un subiect, temă. Ajută la formarea deprinderii de a dialoga, comunica, formula
întrebări şi răspunsuri, dezvoltă limbajul (Breban, op. cit., p. 339).
47
Într-un focus-grup recent pe care l-am realizat cu două grupuri de elevi
şi studenţi din Timişoara despre aşteptările lor legate vizavi de bibliotecă,
aceştia au remarcat o insuficienţă a spaţiilor speciale din bibliotecile pe care
le cunosc sau pe care le frecventează, respectiv cabinete de lucru, spaţii
separate suficiente pentru a lucra în grup, pentru a rezolva sarcinile date la
diverse discipline. Această observaţie este una pertinentă şi de luat în seamă.
Prin metodele interactive de grup se urmăreşte crearea unor obişnuinţe
de conduită socială democrată: să reuşească să-şi exprime propriile păreri, dar
să asculte şi părerea celorlalţi, să aleagă soluţii concrete reale la o problemă.
De asemenea, se încurajează elevii să folosească tipuri diferite de resurse
tipărite, în favoarea calităţii informaţiei, fără a descuraja apelul la Internet şi
noile tehnologii de comunicare.

III. Implicarea bibliotecii şcolare / CDI în educaţia interculturală

De regulă, în învăţământul preuniversitar românesc, procurarea


„materialului didactic” este apanajul direct al profesorului-învăţătorului-
educatorului, de cele mai multe ori prin eforturi financiare personale; prin
urmare, rămân şi sunt folosite exclusiv la orele acestuia, sau la o singură
clasă. Apelându-se la bibliotecă ca aceasta să le procure, organizeze,
gestioneze, s-ar economisi resurse şi ar fi posibilă achiziţionarea unei
varietăţi mai mari de documente.
Dezvoltarea unor colecţii interdisciplinare în bibliotecile şcolare
contribuie la aprecierea diversităţii şi cultivarea respectului faţă de tradiţiile şi
valorile fiecărei culturi10 şi are implicaţii în integrarea eficientă în societatea
românească şi europeană a viitorilor adulţi. Alocarea limitată de fonduri
pentru bibliotecile româneşti de toate tipurile rămâne o problemă serioasă în
modernizarea acestora şi, implicit, în dezvoltarea şi menţinerea unor colecţii
viabile, ca suport al educaţiei intreculturale. La aceasta se adaugă, după
părerea lui R. Coravu, o comunicare şi colaborare profesională defectuoase şi
o „inapetenţă” pentru proiecte comune interbibliotecare11. În creşterea
calităţii procesului educaţional, se consideră importantă dezvoltarea
resurselor informaţionale şi în special a celor electronice, dar pentru utilizarea
eficientă a acestora, în egală măsură este necesară existenţa personalului
10
Barbara Ripp Safford. Guide to reference materials for Scool Library Media Centers, 5th
edition. Englewood [Colorado]: Libraries Unlimited, 1998.
11
Robert Coravu. Intermediarul difuz: biblioteca universitară între cultura tiparului şi
cultura digitală. Constanţa: Ex Ponto, 2012, p. 138.
48
calificat în biblioteci şi atragerea în bibliotecă a celor mai buni absolvenţi. De
aceea, menţinerea şi dezvoltarea specializărilor universitare de ştiinţe ale
informării şi documentării garantează o profesionalizare a personalului de
specialitate, în ciuda principalului factor defavorizant din prezent, care a dus
la închiderea multor programe de studii de acest fel din ţară, anume numărul
mic de absolvenţi de liceu care optează pentru ele. Lipsa de interes a tinerilor
se datorează la noi unor stereotipuri legate de bibliotecile tradiţionale, ca
spaţii neprimitoare şi inadecvate noilor tehnologii, dar şi unei inconsecvenţe
în organizarea învăţământului de specialitate din perioada comunistă12.

IV. Concluzii

Prin educaţia interculturală este vizată liberalizarea grupurilor


educaţionale pentru dezvoltarea competenţelor de socializare, dezvoltarea de
resurse educative şi culturale, exprimarea culturală prin biblioteci, muzee,
radiouri locale etc. Bibliotecile şcolare şi centrele de documentare şi
informare se dovedesc locuri potrivite de întâlnire-socializare, aplicare a
practicilor participative pentru grupurile de lucru formate din elevi de vârste
şi apartenenţe culturale diferite, în care să studieze împreună şi să
interacţioneze. Repoziţionarea bibliotecii şi a lecturii în procesul de difuzare
a cunoaşterii şi educaţiei interculturale presupune diversificarea ofertei
informaţionale şi pe cea a serviciilor. Rolul fundamental al bibliotecii şcolare
şi CDI rămâne acela de partener al şcolii în procesul de educare şi formare a
viitorilor adulţi. Această structură infodocumentară preia şi continuă în mod
interactiv procesul de educaţie derulat la clasă şi susţine învăţarea centrată pe
activitatea individuală şi de grup a elevilor. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea
sistemului informaţional şi de comunicare a mediului infodocumentar
românesc se realizează prin colecţii şi spaţii adecvate, prin instrumente noi de
gestionare şi acces la documente, diversificarea serviciilor, promovarea
bibliotecii şi, nu în ultimul rând, prin personal de specialitate calificat.

12
Mircea Regneală realizează o introspecţie a istoriei invăţământului biblioteconomic
românesc în studiul Învăţământul biblioteconomic de ieri şi de astăzi. În: Mircea Regneală.
Noi studii de biblioteconomie. Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din România, 2009, p.
394-413.

49
Bibliografie

1. Biblioteca şcolară - spaţiu ideal de informare şi comunicare: conferinţă


naţională de informare şi documentare, ediţia a II-a, Buziaş, 18 noiembrie
2011. Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2012.
2. BREBAN, Silvia et al. Metode interactive de grup. Ghid metodic. Craiova:
Arves, [2006].
3. BOCOŞ, Muşata-Dacia. Instruirea interactivă: repere axiologice şi
metodologice. Iaşi: Polirom, 2013.
4. CORAVU, Robert. Intermediarul difuz: Biblioteca universitară între cultura
tiparului şi cultura digitală. Constanţa: Ex Ponto, 2012.
5. PEROTTI, Antonio. Pledoarie pentru intercultural. Timişoara: Institutul
Intercultural, 1998.
6. REGNEALĂ, Mircea. Noi studii de biblioteconomie. Bucureşti: Asociaţia
Bibliotecarilor din România, 2009.
7. RIPP SAFFORD, Barbara. Guide to reference materials for Scool Library
Media Centers, 5th edition. Englewood [Colorado]: Libraries Unlimited, 1998.
8. RUS, Cătălin; BOTA, Oana (coord.). Educaţie interculturală în comunictăţi
multietnice. Timişoara: Institutul Intercultural, 2000.
9. VALCHEV, Rumen. Interactive methods and group work as a part of
intercultural education. Sofia: Open Education Centre, 2005.

50
CARTE - ŞCOALĂ - BIBLIOTECĂ: MODELE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ŞI
CULTURĂ PENTRU SECOLELE XIV-XVI

Asist. dr. Gabriela Băran


Universitatea din București

Începuturile colecțiilor de bibliotecă în sprijinul învățământului


românesc, al instruirii și al învățării sunt strâns legate de istoria școlilor. Dacă
pentru secolele XI-XII izvoarele privind cartea de școală și biblioteca sunt
incerte, Școala de la Cenad reprezentând un exemplu grăitor în acest sens1,
pentru secolul al XIII-lea avem câteva atestări documentare: bibliotecile din
cadrul mănăstirilor Igriş (judeţul Timiş) şi Cîrţa (Făgăraş)2. Potrivit studiului
lui Ion Verdeş, Dezvoltarea instrucţiei şi educaţiei pe teritoriul României de
la încheierea procesului de formare a poporului român până la începuturile
învăţământului modern, aceste biblioteci, probabil primele de pe teritoriul
patriei noastre, „cuprindeau, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale
clasicilor latini: Cicero, Seneca, Suetoniu, Quintelian etc.”3. Pentru secolele
XIV-XVI cercetările, studiile și mărturiile oferă o perspectivă istorică la care
merită să ne raportăm și să reflectăm.
Istoria învăţământului din România consemnează existenţa în perioada
de consolidare a societăţii feudale (secolele XIV-XVI) a următoarelor tipuri
de şcoli în teritoriile locuite de români4: şcoli ,,de latinie”5; şcoli orăşeneşti şi

1
Situarea cu exactitate în timp a acestei şcoli, afirmă Gheorghe Buluţă în lucrarea Scurtă
istorie a bibliotecilor din România (2000), nu este posibilă din cauza lipsei surselor istorice.
De aceea, datarea acesteia în secolul al XI-lea este pusă sub semnul întrebării. În lucrarea
Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec. X-XVI) (1971), Ştefan Bârsănescu susține
existența Şcolii de la Cenad (Morissena) și afirmă că ,,reprezintă prima şcoală de pe
pământul patriei noastre”, bazându-se pe o sursă documentară cunoscută: scrierea
hagiografică Legenda sancti Gerhardi Episcopi. Aceeaşi informaţie este susţinută şi de Ion
Verdeş în studiul Cultura scrisă şi fenomenul instructiv-educativ, apărut în 1983 în Istoria
învăţământului din România.
2
Ion Verdeş. Dezvoltarea instrucţiei şi educaţiei pe teritoriul României de la încheierea
procesului de formare a poporului român până la începuturile învăţământului modern. În:
Istoria învăţământului din România: de la origini până la 1821. Vol. 1. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 71.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 75.
51
săteşti româneşti, cu predare în limba slavonă; şcoli orăşeneşti maghiare şi
germane; şcoli capitulare6; şcoli triviale şi cvadriviale7; şcoli pe lângă curtea
domnească8. Limba învăţământului oficial şi a culturii era slavona, dar
aceasta nu era accesibilă poporului. Astfel, circulaţia limbii slavone „se va
limita la cultura scrisă şi la nevoile oficialităţii”9, iar biserica va încerca să
medieze accesul poporului la cultura religioasă prin traducerea şi prelucrarea
predicilor10. Potrivit pedagogului Petru Pipoș, până în secolul al XV-lea, cea
mai mare parte a școlilor din ținuturile locuite de români erau bisericești, dar
e posibilă şi existența școlilor independente de biserică, ,,cu deosebire pe
acolo, pe unde se afla un dascăl știutor de carte”11. Instruirea în aceste școli
urmărea deprinderea scrisului, a cititului și a limbii slavone, limba
administrației. Educatorii acelui timp foloseau limba română, cea păstrată în
casele românilor, pentru a învăța limba slavonă, altfel, apreciază P. Pipoș, nu
ar fi fost înțeleși de copii12. De asemenea, formarea noilor dascăli, în lipsa
unor școli speciale de pregătire, revenea învățătorilor, care își alegeau și își

5
Existenţa acestora în Ţara Românească şi Moldova este încadrată în perioada cuprinsă între
secolul al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea. În Transilvania au existat şcoli în limba
latină şi pentru populaţiile conlocuitoare: maghiari, secui şi saşi. O şcoală latină era o şcoală
medie pentru învăţarea cu predilecţie a limbii latine, organizată în două cicluri: 1. şcoala de
gramatică, de trei ani, în care se studia gramatica inferior, media şi suprema; 2. ciclul al
doilea, cu o durată tot de trei ani, în care se studia retorica, poetica şi logica.
6
Potrivit dicţionarului Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din România: dicționar
cronologic (1978), şcolile capitulare aparţineau bisericilor catolice, fiind conduse de un
colegiu format din preoţi.
7
Şcolile orăşeneşti în secolele XIV-XVI erau organizate după modelul celor europene din
acea vreme, iar ştiinţele predate erau reprezentate de cele şapte ,,arte liberale” - gramatică,
retorică, dialectică, aritmetică, geometrie, astronomie, muzică. Predarea şi învăţarea se
desfăşurau după un program stabilit astfel: în cursul dimineţii erau predate cântările
religioase, exerciţiile gramaticale şi logica, iar seara se derula programul de recitări.
Disciplina era severă, folosindu-se ca metodă de educare bătaia. Şcolile orăşeneşti din
spaţiul românesc vor evolua sub forma unor şcoli triviale şi cvadriviale, cu aceeaşi structură
a învăţământului în două cicluri, la fel ca în ţările occidentale: ciclul I, trivium - gramatica,
retorica, dialectica; ciclul al II-lea, quadrivium - aritmetica, geometria, astronomia, muzica.
8
În studiul menţionat mai sus, Ion Verdeş precizează că un loc important de educaţie şi
instrucţie pentru secolele XIV-XVI l-a avut curtea domnească. Iniţial, pe lângă curtea
domnească se organiza educaţia fiilor de domni, apoi aceasta a devenit şi loc de pregătire a
viitorilor dregători şi slujbaşi ai statului, ai cancelariei domneşti.
9
Ion Verdeş. Op. cit., p. 75.
10
Ibidem.
11
Petru Pipoş. Adaos la Istoria pedagogiei (date din istoria școalelor române) pentru
preparandii (școale normale). Arad: Editura Autorului, 1903, p. 6.
12
Ibidem.
52
învățau succesorii13.
În perioada de care ne ocupăm accesul la educaţie era un dat și un dar
al celor cu stare materială foarte bună. De cele mai multe ori, tinerii nobili
sau viitori clerici studiau în mari centre culturale ale vremii, precum cele din
Germania, Polonia, Italia, Constantinopol14, acolo unde se înființaseră și
,,școli urbane” pentru a educa tinerii proveniți din noua clasă socială
constituită - burghezia - pentru viața comercială și industrială15.
Teritoriile locuite de români - Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania - aveau o dezvoltare economică şi socială inegală reflectată şi în
viaţa culturală și, implicit în procesul de educație și al producției cărții. Este
de evidenţiat că, datorită faptului că poporul român împărtăşea religia
ortodoxă, au fost înfiinţate mănăstiri și biserici de acest rit, în jurul cărora s-a
dezvoltat o bogată activitate culturală şi instructiv-educativă, biserica
reprezentând ,,le berceau des bibliothèques roumaines vers la fin du Moyen
Age”16. În cadrul mănăstirilor din Ţara Românească (Vodiţa, Tismana, Cozia,
Argeş, Dealu), din Moldova (Neamţ, Bistriţa) şi din Transilvania (Peri, Ieud,
Prislop) au fost înfiinţate şcoli, a căror activitate fundamentală era de a instrui
şi forma viitori clerici şi oameni de administraţie - copişti şi caligrafi17. Pe
lângă procesul instructiv-educativ, şcolile mănăstireşti au avut un rol
important în dezvoltarea producţiei de carte, multe dintre ele fiind şi centre de
copiere a manuscriselor. Activitatea didactică va fi susţinută de bibliotecile
mănăstireşti, în fondurile cărora vor intra atât scrieri necesare oficierii
cultului ortodox, cât şi cele cu un registru mai larg. Preţul foarte ridicat al
cărţilor - o carte putea valora cât o casă18 sau o moșie - a determinat o grijă
deosebită pentru păstrarea şi îngrijirea lor, biblioteca fiind considerată o
adevărată bogăţie a mănăstirii, alături de latifundii şi alte bunuri. Studiile
asupra învăţământului şi istoriei cărţii evidenţiază existenţa, încă de la
începutul secolului al XVI-lea, a mănăstirilor înzestrate cu şcoli şi biblioteci

13
Idem. Seminarele pedagogiei moderne. În: Istoria Pedagogiei. Arad: Tipografia
Diecesana, 1892, p. 417.
14
Gheorghe Buluţă. De la Evul Mediu la Renaştere. În: Scurtă istorie a bibliotecilor din
România. București: Editura Enciclopedică, 2000, p. 28.
15
Petru Pipoş. Burghezimea liberă și școalele ei. În: Istoria Pedagogiei. Loc. cit., p. 174.
16
„Leagănul bibliotecilor româneşti spre sfârşitul Evului Mediu” (trad. noastră) - I. Crăciun.
Les Bibliothèques roumains dans le passé et de nos temps: extrait de la Revue de
Transilvanie, tome 2, nr. 2. Bucarest: M.O., Imprimerie Nationale, 1940, p. 4.
17
Ion Verdeş. Op. cit., p. 77-78.
18
Magistratul brașovean Gernot Nussbächer precizează în lucrarea Johannes Honterus: viața
și opera sa în imagini, apărută la București, la editura Kriterion, în anul 1977, că suma
atribuită pentru cumpărarea cărților corespundea în acea vreme prețului unei case orășenești.
53
la Târgovişte, Câmpulung, Chilia etc.19. La Bacău şi la Baia sunt consemnate
însemnate biblioteci franciscane pe la mijlocul secolului al XV-lea20. În
secolele XIV-XVI, învăţământul din şcolile mănăstireşti era de nivel
elementar şi limba de predare era, în principal, limba slavonă. Există şi şcoli
în care se preda şi în limbile greacă şi română, aşa cum este cazul şcolilor de
la Mănăstirea Putna şi din cartierul Şcheii Braşovului.
Începând cu secolul al XVI-lea se produc importante mutaţii în viaţa
politică, culturală şi religioasă în ţările române sub influenţa curentelor din
Europa apuseană: Umanismul, Renaşterea, Reforma. În ceea ce priveşte
învăţământul, au fost preluate modelele apusene, Umanismul reformând în
primul rând şcoala. Este perioada în care se extinde sistemul de şcoli bazat pe
cele două trepte - trivium şi quadrivium -, se creează şcoli mai apropiate de
mediul academic, se introduc discipline specifice curentului umanist - limba
şi literatura greacă, limba şi literatura latină, istoria antichităţii greco-romane,
elemente de drept etc. - şi se desfăşoară o bogată activitate de traducere şi
tipografică21. Subliniem apariția tiparului atât în Transilvania, cu două dintre
cele mai cunoscute centre tipografice - cel al diaconului Coresi și cel al lui
Johannes Honterus -, cât și în Moldova și Muntenia, reprezentative fiind
centrul tipografic de pe lângă mănăstirea Putna și cel de la Târgoviște.
Din perspectiva istoriei cărţii, secolul al XVI-lea constituie începutul
tipăriturilor în limba română şi apariţia multor texte cu destinaţie didactică,
termenul de ,,învăţătură” reprezentând scopul principal al multor cărţi ca
Tetraevanghelul (1561), Tâlcul evangheliilor (1564), Evanghelia ca
învăţătură sau Cazania (1581). Diaconul Coresi precizează destinaţia de
instruire şi educare cu prilejul apariţiei a diferite scrieri: ,,Am scris aceste
sfinte cărţi să înveţe rumânii”22.
În secolul al XVI-lea s-au înfiinţat în Transilvania, la Braşov, Bistriţa şi
Cluj, gimnazii şi colegii profesionale. Muntenii şi moldovenii favorizaţi
social sau destinaţi carierei ecleziastice superioare studiau în mănăstiri,
colegii (precum cel de Hârlău) sau luau în continuare drumurile către
Constantinopol, Serbia sau Polonia23. În epoca medievală, în perioada de
cercetată în studiul nostru, a existat un important schimb în activitatea de

19
Gheorghe Pârnuţă; Ion Bota. Şcolile ortodoxe de limbă slavonă şi catolice de limbă latină
de pe lângă mănăstiri. În: Istoria învăţământului din România: de la origini până la 1821.
Vol. 1. Loc. cit., p. 80-81.
20
Ibidem, p. 81.
21
Ion Verdeş. Op. cit., p. 105-107.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
54
învățământ între țările române, realizat prin dieci sau dascăli. Circulația
acestora dintr-o țară în alta a avut consecințe în mai multe domenii:
pedogogie, istoria cărții și a tiparului, administrație ș.a. În afara predării
scrisului şi cititului, ei îndeplineau și alte ,,funcții cărturești”, după cum
evidențiază Octavian Șchiau: copierea și legarea cărților, predarea de știință
românească, pregătirea de cântăreți bisericești, înfrumusețarea cărților24.
Dintre școlile perioadei cuprinse între secolele XIV-XVI, reținem două
modele pentru învățământul românesc și istoria cărții: Școala din Șcheii
Brașovului (Transilvania), astăzi muzeu, și Școala de la Cotnari (Moldova) -
un model de școală înaltă, reconstituit prin prisma studiilor și cercetărilor
literare și istorice.

Şcoala din Şcheii Braşovului

Cea mai cunoscută școală cu predare în limba română25, Şcoala din


Şcheii Braşovului26, datează din secolul al XV-lea. Vasile Oltean precizează
că studiile asupra istoricului şcolii impun anul 1495 ca an al înfiinţării
acesteia27, iar dicţionarul cronologic Educaţia, învăţământul, gândirea
pedagogică din România consemnează introducerea învăţământului în limba
română în anul 155928.
V. Oltean afirmă că școala ,,a instituţionalizat didactic învăţătura oferită
până atunci exclusiv în mediul familial sau prin biserică”29 şi a funcţionat pe
lângă biserica voivodală Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Mărturii
despre viaţa şcolară şi conţinutul învăţământului sunt oferite de Octoihul

24
Octavian Șchiau. Activitatea cărturească interromânească. Schimbul de dascăli, copiști,
elevi, prelați, zugravi etc. în Țările Române în Epoca Medievală. În: Cărturari și cărți în
spațiul românesc medieval. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1978, p. 30-34.
25
Vasile Oltean evidenţiază în lucrarea Prima şcoală românească în Şcheii Braşovului
(2004) că predarea se realiza în limba română, deşi limba oficială era slavona. Ca limbi
,,moderne” erau întrebuinţate latina, greaca şi slava.
26
În studiul ,,Şcoalele Naţionale Centrale” şi Liceul ,,A. Şaguna” din Braşov, apărut în
revista Boabe de grâu, în 1933, Aurel Mureşianu oferă indicii despre originea denumirii
Şchei: ,,numiţi astfel după colonia venită aici din timpul imperiului ‹‹Şcheilor›› sau
Bulgarilor”.
27
Vasile Oltean. Prima şcoală românească în Şcheii Braşovului. Iaşi: Tipo Moldova, 2004,
p. 31.
28
Ştefan Bârsănescu, Florela Bârsănescu. Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din
România: dicţionar cronologic. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 19.
29
Vasile Oltean. Op. cit., p. 7-8.
55
Braşovean: „Epilogul” conţine date atât despre împrejurările traducerii
lucrării, cât şi despre ,,viaţa şcolară existentă la 1570 în Şcheii Braşovului, în
preajma Bisericii Sf. Nicolae”30. Referitor la structura învăţământului din
această şcoală, este identificată prezenţa următoarelor cursuri: unul primar, cu
termen redus, ,,în care erau predate într-o formă sumară doar cunoştinţe
elementare, fiind urmat mai ales de localnici din rândul cărora se recrutau
comercianţii”31 şi un curs superior pentru viitorii clerici sau dascăli, dar şi un
curs pedagogic.
În ceea ce priveşte conţinutul obiectelor de studiu, principala sursă
documentară o constituie ,,cărţile de şcoală”, reprezentate de cărțile
bisericești cu preponderență32. Acestea, în perioada de început a şcolii, erau
utilizate, în cea mai mare parte a lor, atât pentru învăţătură, cât şi pentru
învăţarea scrisului şi cititului33. Destinaţia lor era cu precădere didactică,
deoarece - după cum evidențiază în cercetările lor Alexandru Duțu34 și
Vasile Oltean35 - erau folosite pentru pregătirea viitorilor preoți, dascăli,
,,meșteri”, grămătici, dieci, copiști. Printre obiectele de studiu din acea
perioadă se disting: învăţarea - în limba slavonă, dar şi în limba română - a
scrierii, citirii, a cântărilor bisericeşti; iniţierea în cunoaşterea şi practicarea
ritualului religios; interpretarea textelor cu conţinut filosofic și a pravilelor
bisericeşti în cuvântări accesibile poporului și comunicate prin predici, etc.
Din perspectiva artei miniate, ,,manualele” reprezentau, de asemenea, modele
de ,,grafiere a inițialelor și monogramelor”, dar și modele de expunere (în
formă dialogată, de exemplu) a problemelor de credință. Alături de cărțile
destinate învățăturii existau și scrieri care slujeau educația din perspectivă
socială, ,,cărțile de comportare”36, de exemplu. De învățăcei se ocupau
,,educatorii” şcolii37: preoţi, grămătici38, dascăli. Aceştia din urmă
îndeplineau şi sarcini similare grămăticilor39.

30
Ibidem, p. 43.
31
Ibidem, p. 76.
32
Ibidem, p. 52.
33
P. Pipoş. Istoria pedagogiei. Loc. cit., p. 6.
34
Alexandru Duţu. Cărţile de înţelepciune în cultura română. București: Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1972. 168 p.
35
Vasile Oltean. Școala românescă din Șcheii Brașovului. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1989.
36
Alexandru Duțu se ocupă îndeaproape de acest subiect în studiul Cărțile de comportare,
cuprins în volumul Cărțile de înțelepciune în cultura română, p. 15-63.
37
Vasile Oltean. Începuturi. În: Prima şcoală românească în Şcheii Braşovului. Loc. cit., p.
31-52.
56
Fondul de carte al bibliotecii şcolii, din care s-a păstrat până astăzi o
însemnată colecție în cadrul muzeului din Şcheii Braşovului, oferă informaţii
despre conţinutul învăţământului. Însemnările marginale ale slujitorilor şcolii
au dus la identificarea cărţilor de folosinţă şcolară40. Preluăm din cercetarea
lui Vasile Oltean câteva exemple, pentru a crea un cadru al conţinutului
învățăturii: Omiliarul - carte de învăţătură, Molitfelnicul slav - carte de ritual,
Opera polemică împotriva dogmei mahomedanilor şi iudeilor a lui Ioan
Cantacuzino - carte istorică şi dogmatică, Octoihul - datând din secolul al
XV-lea, carte de cântări nelipsită în şcoala şi biserica medievală41.
Şcoala din Şcheii Braşovului a fost susţinută în demersul său didactic
de tipografia diaconului Coresi şi de biblioteca centrului tipografic. Dintre
cărţile cu întrebuinţare şcolară în perioada coresiană enumerăm: Octoihul
românesc - carte cu cântări pe opt glasuri, copiat în Şcheii Braşovului, de
diacul Oprea ,,pentru folosul ucenicilor în dăscălie… să înveţe mai vârtos
româneşte”42; Liturghierul - folosit pentru îndeplinirea cultului liturgic și
pentru învățarea viitorilor dascăli-cântăreți sau a preoților; Învăţături morale
ale vieţilor sfinţilor - manuscris slavon cu pilde ,,pentru învățătura fiecărui
om creștin”, Cazania a II-a (,,Evanghelia cu învățătură”), ,,cartea de
învățătură” pentru îndreptarea sufletului și a trupului poporului, pentru
îndreptarea în credință scrisă spre înțelegerea poporului43; Sbornicul coresian
(1580), Manualul de filozofie, Biblia44. Biblioteca centrului tipografic a avut
iniţial raţiuni didactice, tipăriturile lui Coresi având precizată clar destinaţia -
pentru folosul ,,ucenicilor în dăscălie”45; apoi, pe măsură ce activitatea
tipografică a diaconului Coresi a luat amploare la mijlocul secolului al XVI-
lea, ea a devenit foarte importantă şi în susţinerea producţiei de carte
manuscrisă şi imprimată46. Tipăriturile lui Coresi ,,marchează momentul
introducerii limbii române în literatura religioasă şi au servit ca manuale

38
Grămăticii, numiţi ,,gramatici” până în secolul al XVI-lea, îndeplineau, pe lângă activitatea
şcolară, şi munca de copişti în cancelarii sau însoţeau delegaţii oficiali, aflaţi în misiuni
diplomatice sau comerciale.
39
Ibidem, p. 48.
40
Ibidem, p. 52-53.
41
Diaconul Coresi foloseşte acest manuscris pentru editarea, între anii 1556-1557, a Micului
Octoih Braşovean.
42
Vasile Oltean. Școala românească din Șcheii Brașovului. Loc. cit., p. 40.
43
Ibidem, p. 41.
44
Idem. Şcoala din Şchei în epoca tiparului coresian. În: Prima şcoală românească în Şcheii
Braşovului. Loc. cit., p. 89-94.
45
Ion Verdeş. Op. cit., p. 109.
46
Gheorghe Buluţă. Op. cit., p. 29.
57
didactice până la apariţia abecedarului”47, în 1699. Gheorghe Buluţă afirmă
că documentele de epocă atestă existenţa acestui centru cultural în
Transilvania și a unui număr de cărturari români cu legături în ţările române
învecinate (Moldova şi Ţara Românească), care procurau manuscrise, le
citeau, apoi le copiau şi le transmiteau astfel succesorilor lor, acestea
devenind adevărate ,,manuale”48. Putem vorbi, aşadar, de o orientare a
colecţiilor către disciplina didacticii.

Şcoala de la Cotnari

În Moldova, Despot Vodă (Iacob Eraclid Despotul, 1561-1563) a


fondat în 156249, la Cotnari, o Schola latina - un ,,collegium”50, ,,o şcoală de
învăţământ elementar şi mediu”51. Conform studiului profesorului Ştefan
Bârsănescu52, Şcoala latină de la Cotnari face parte dintr-un amplu proiect
cultural al domnitorului Despot Vodă alături de bibliotecă şi academie -
reuniune de învăţaţi (savanţi)53. Traian Diaconescu precizează în studiul
introductiv ,,Ipostaze ale literaturii umaniste din România” la antologia
Poezia latină din epoca Renaşterii pe teritoriul României: scrieri alese că
,,Despot ajunge domn şi inaugurează un moment renascentist în istoria
Moldovei, dinamic pe plan intern şi extern”54.
Iniţiatorul Școlii latine de la Cotnari, om de cultură al timpului său,
venit dintr-un centru academic luteran de la Wittenberg, şi-a propus instruirea
copiilor ,,de pretutindeni din ţară” (colectis passim ex provincia pueris)55
într-un spirit umanist, în vederea formării lor ca viitori slujbaşi în funcţiile
statului din Moldova56. Şcoala era destinată studiului limbii latine57,

47
Ştefan Bârsănescu, Florela Bârsănescu. Op. cit., p. 19.
48
Gheorghe Buluţă. Op. cit., p. 30.
49
Ştefan Bârsănescu. ,,Schola Latina” de la Cotnari. Biblioteca de curte şi proiectul de
Academie al lui Despot Vodă: zori de cultură umanistă în Moldova. Bucureşti: Litografia şi
Tipografia Învăţământului, 1957, p. 69.
50
Termenul de ,,collegium”, menţionează Şt. Bârsănescu, desemna o şcoală latină sau un
gimnaziu (n.a. liceu teoretic) cu internat.
51
Ştefan Bârsănescu. Op. cit., p. 134.
52
Ibidem, p. 208.
53
Ibidem, p. 164.
54
Johannes Sommer, Christianus Schesaeus. Poezia latină din epoca Renaşterii pe teritoriul
României: scrieri alese. Iaşi: Editura Junimea, 1988, p. 6.
55
Ştefan Bârsănescu. Op. cit., p. 69.
56
Ion Verdeş. Op. cit., p. 121.
58
cuprinzând un ciclu elementar şi mediu, constituită după modelul colegiilor
apusene - cu internat, unde elevii aveau parte gratuit de instrucţie, hrană,
îmbrăcăminte. A funcţionat timp de un an, iar dezvoltarea ei a fost curmată
odată cu moartea lui Despot Vodă. La această şcoală a predat şi Johannes
Sommer (Ioan Sommer sau Johannes Sommerus) (1542-1574), unul dintre
profesori renumiţi ai vremii. Umanistul J. Sommer, profesor în 1563 la
Schola latina de la Cotnari, a predat limba latină, iar scopul său principal a
fost de a instrui şi educa elevii moldoveni în spirit renascentist58, de a forma
,,oameni culţi care să vorbească şi să scrie în limba latină - limba oamenilor
învăţaţi din Apus - capabili să urce, prin instrucţie şi voinţă, treptele virtuţii şi
ale gloriei”59. O sursă importantă pentru viaţa Moldovei din secolul al XVI-
lea o constituie elegiile sale - texte latine referitoare la domnia lui Despot
Vodă şi Alexandru Lăpuşneanu - reunite în ciclul De clade Moldavica (1562-
1567).
Cele 15 elegii ale lui J. Sommer reprezintă o sursă istorică şi culturală
valoroasă pentru învăţământul şi biblioteconomia românească. În Elegia X.
Ad principem Despotam de biblioteca et schola instituta [Despre bibliotecă şi
despre şcoala instituită]60, găsim informaţii care atestă dorinţa lui Despot
Vodă de a înzestra şcoala cu o bibliotecă şi îndemnul pe care i-l adresează
umanistul Sommer de a finaliza ,,biblioteca cea nouă, adăpostind felurite
cărţi”61: ,,Tu acum zoreşte temerar lucrarea care este rămasă, / Să nu se
năruie zadarnic, prin cheltuială, cele începute. / Partea cea mai mare a muncii
lăudate a fost învinsă / Şi Apollo îţi veghează acum feluritele cărţi”. Imnul lui
Sommer încuraja ideea de dezvoltare a bibliotecii în spiritul epocii,
preaslăvind gloria de peste veacuri a lui Despot: ,,Eternă va rămâne între
comorile Pergamului / Arătându-şi titlurile sale, biblioteca”.
În studiul Biblioteca de curte întemeiată de Iacob Eraclide Despotul,
Ştefan Bârsănescu arată că aceasta era ,,un început de bibliotecă de curte,
după moda epocii” şi nu una şcolară, ,,ca o anexă a şcolii latine de la

57
După cum reiese din Elegia decima. Ad principem Despotam de biblioteca et schola
instituta = Elegia X. Despre bibliotecă şi şcoala instituită, J. Sommer, profesorul Şcolii de la
Cotnari, oferă date concludente despre datoria sa didactică: ,,În acest timp se cade ca eu să
ostenesc cu credinţă / Pentru copii şi, totodată, să merg pe căi umile, / Până ce îşi vor aşeza
temeiurile limbii latine / Şi vor şti, cât mai sigur să vorbească în graiul ausonic”.
58
Johannes Sommer, Christianus Schesaeus. Op. cit., p. 17.
59
Ibidem, p. 20.
60
Ibidem, p. 90-95. Disponibil şi pe Internet la adresa: http://biblior.net/poezia-romaneasca-
de-la-origini-la-1830/elegia-x-despre-biblioteca-si-despre-scoala-instituita.html.
61
Ibidem, p. 91.
59
Cotnari”62. Cercetătorul afirmă că nu se cunosc date despre cărţile din
biblioteca de curte a lui Despot-Vodă63, dar încearcă o reconstituire a acesteia
bazându-se pe anumite surse documentare ale epocii, precizând că rezultatele
sale privind componenţa bibliotecii sunt doar „ipoteze”64.
Date despre biblioteca înfiinţată de Despot-Vodă furnizează şi
bibliologul Ioachim Crăciun în studiul Les Bibliothèques roumains dans le
passé et de nos temps. Considerată a fi a doua bibliotecă princiară din trecutul
nostru, biblioteca dorită de domnul român pentru a-i susţine preocupările
culturale ar fi existat ,,la Suceava, capitală în timpul lui Despot Iacov Vasilie
sau Vasilid (…) cunoscut, de asemenea, sub numele de Ioan Heraclid”65.
Potrivit informaţiilor lui I. Crăciun, Ioan Heraclid Despotul însuşi ar fi copiat
manuscrise mai mulţi ani la rând în timpul şederii sale la Vatican66. Aşadar,
vorbim de un domn învăţat, cunoscător al culturii vremii sale şi al cărţilor, un
conducător de ţară care ,,se delecta foarte mult cu (…) studii şi strângea
obiecte de artă, cu mare preţ, de pretutindeni”67.
Organizarea bibliotecii după modelul celor mai cunoscute din epocă,
precum cea din Buda a lui Matei Corvin - Biblioteca Corvină, una dintre cele
mai renumite biblioteci princiare68 - ar presupune şi un conţinut enciclopedic
al colecţiilor. Date directe şi precise despre structura şi fondul documentar al
bibliotecii sunt foarte puţine, mai bogate fiind cele indirecte. În cea de-a X-a
elegie, Ad principem Despotam de bibliotheca et schola instituta, J. Sommer
clasifică cărţile în manuscrise (chartae)69 şi tipărite (libris)70. Informaţia
folosirii de cărţi tipărite şi de manuscrise în procesul educaţional al şcolii de
la Cotnari este preţioasă pentru o perioadă în care costul cărţilor era foarte
mare.
Proiectul lui Despot Vodă de a crea o ,,academie”, probabil la Suceava,

62
Ştefan Bârsănescu. Biblioteca de curte întemeiată de Iacob Eraclide Despotul. În: ,,Schola
Latina” de la Cotnari. Biblioteca de curte şi proiectul de Academie al lui Despot Vodă: zori
de cultură umanistă în Moldova. Loc. cit., p. 122.
63
Ibidem, p. 128.
64
Ibidem, p. 130.
65
I. Crăciun. Les Bibliothèques roumains dans le passé et de nos temps: extrait de la Revue
de Transylvanie, tome 2, nr. 2. Bucarest: M.O., Imprimerie Nationale, 1940, p. 11.
66
Ibidem, p. 11-12.
67
Johannes Sommer Pirnensis, Antonius Maria Gratianus. Vita Jacobi despotae:
Moldavorum Reguli = Viaţa lui Iacob Despot, principele moldovenilor. În: Viaţa lui Despot
Vodă: [istoriografia Renaşterii despre români]. Iaşi: Institutul European, 1998, p. 51.
68
I. Crăciun. Op. cit., p. 8.
69
Johannes Sommer, Christianus Schesaeus. Op. cit., p. 92.
70
Ibidem.
60
în accepţia de ,,grupări libere de învăţaţi, cercuri de savanţi care să se
îndeletnicească cu cultivarea ştiinţelor şi literelor, reuniuni de oameni de
ştiinţă, litere şi filozofie”71 şi o bibliotecă după modelul apusean al acelei
perioade, nu s-a concretizat şi nici nu a fost singular în epocă.
Studiul nostru s-a oprit asupra a două școli cu o însemnătate deosebită
în cultura română din mai multe perspective istorice: a istoriei cărții, a
învățământului, a biblioteconomiei. Considerăm că, mai ales în perioada de
început a constituirii procesului de predare-instruire (secolele XIV-XVI),
cartea, școala și biblioteca constituiau un corpus menit să sprijine demersul
didactic și pedagogic.

Bibliografie

1. BÂRSĂNESCU, Ştefan. ,,Schola Latina” de la Cotnari. Biblioteca de curte şi


proiectul de Academie al lui Despot Vodă: zori de cultură umanistă în Moldova.
Bucureşti: Litografia şi Tipografia Învăţământului, 1957.
2. BÂRSĂNESCU, Ştefan; BÂRSĂNESCU, Florela. Educaţia, învăţământul,
gândirea pedagogică din România: dicţionar cronologic. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
3. BULUŢĂ, Gheorghe. Scurtă istorie a bibliotecilor din România. București:
Editura Enciclopedică, 2000.
4. CRĂCIUN, Ioachim. Les Bibliothèques roumains dans le passé et de nos
temps: extrait de la Revue de Transilvanie, tome 2, nr. 2. Bucarest: M.O.,
Imprimerie Nationale, 1940.
5. DUŢU, Alexandru. Cărţile de înţelepciune în cultura română. București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972.
6. OLTEAN, Vasile. Școala românescă din Șcheii Brașovului. București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1989.
7. OLTEAN, Vasile. Prima şcoală românească în Şcheii Braşovului. Iaşi: Tipo
Moldova, 2004.
8. PÂRNUŢĂ, Gheorghe; BOTA, Ion. Şcolile ortodoxe de limbă slavonă şi
catolice de limbă latină de pe lângă mănăstiri. În: Istoria învăţământului din
România: de la origini până la 1821. Vol. 1. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1983.
9. PIPOȘ, Petru. Adaos la Istoria pedagogiei (date din istoria școalelor române)
pentru preparandii (școale normale). Arad: Editura Autorului, 1903, p. 6.
10. PIPOȘ, Petru. Istoria Pedagogiei. Arad: Tipografia Diecesana, 1892.

71
Ştefan Bârsănescu. Op. cit., p. 135.

61
11. SOMMER PIRNENSIS, Johannes; GRATIANUS, Antonius Maria. Viaţa
lui Despot Vodă: [istoriografia Renaşterii despre români]. Iaşi: Institutul
European, 1998.
12. SOMMER, Johannes; SCHESAEUS, Christianus. Poezia latină din epoca
Renaşterii pe teritoriul României: scrieri alese. Iaşi: Editura Junimea, 1988.
13. ȘCHIAU, Octavian. Activitatea cărturească interromânească. Schimbul de
dascăli, copiști, elevi, prelați, zugravi etc. în Țările Române în Epoca Medievală.
În: Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval. Cluj-Napoca: Editura Dacia,
1978.
14. VERDEŞ, Ion. Dezvoltarea instrucţiei şi educaţiei pe teritoriul României de la
încheierea procesului de formare a poporului român până la începuturile
învăţământului modern. În: Istoria învăţământului din România: de la origini
până la 1821. Vol. 1. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

62
VALOAREA BIBLIOTECARULUI ÎN SOCIETATEA CUNOAŞTERII

Drd. Carmen-Leocadia Pesantez Pozo


Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu”

Preambul

Secole la rând, bibliotecarul a fost perceput ca „paznic al cărţilor”.


Dacă, din Antichitate până la începutul epocii moderne, bibliotecar însemna
„savant”, secolul al XX-lea a introdus un concept, nou impus de explozia
informaţională şi de noile tehnologii - acela al bibliotecarului ca furnizor de
informaţie şi de servicii profesionale.
O problemă pe care o conştientizează bibliotecarii din întrega lume este
„imaginea în comunitate”1. Prof. Mircea Regneală arăta într-un studiu că, de
multe ori, lumea din afara bibliotecilor nu înţelege rolul bibliotecarului şi nici
importanţa biblioteconomiei ca ştiinţă. S-a creat o imagine stereotip a
bibliotecarului - înrădăcinată în conştiinţa publică - care reflectă doar
activitatea „de la suprafaţă”2. Bibliotecarul continuă să fie văzut ca un
„şoarece de bibliotecă”, ca un simplu funcţionar care „dă cartea, ia cartea”.
Este cunoscut faptul că există chiar utilizatori pe care nu-i interesează ce se
ascunde în spatele acestei activităţi. Din păcate, sunt încă mulţi care percep
bibliotecarul ca pe o relicvă, iar din acest motiv statutul bibliotecarului
continuă să sufere. Această percepţie este adesea efectul atitudinii negative a
unor bibliotecari care înţeleg biblioteca doar ca pe un loc de refugiu, o
activitate de tranziţie rezultată din neîmplinirile dintr-o altă profesie,
preferând să se închidă în lumea cărţilor decât să intre în contact cu
utilizatorii. John Foskett vorbeşte chiar de un proces de alienare3 pe care îl
trăieşte bibliotecarul contemporan, în condiţiile exploziei editoriale. Este
importantă autopercepţia pentru crearea unei imagini pozitive a profesiei şi,
implicit, a instituţiei în societate.

1
Imaginea bibliotecarului în societate: [Citat 22.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://clubbib.wordpress.com/2010/07/27/imaginea-bibliotecarului-in-societate/.
2
Lilia Tcaci. Orientări spre o imagine atractivă a bibliotecilor pentru copii. În: Biblioteca, nr.
4, 2010, p. 107.
3
Mircea Regneală. Bibliotecarul şi ziua sa. În: Biblioteca, nr. 4, 2010, p. 97.
63
Este timpul schimbării, timpul modernizării profesiei, iar bibliotecarul
trebuie să fie pregătit pentru a face faţă provocărilor, să se integreze rapid ca
element indispensabil în societatea informaţiei. Care este direcţia de
dezvoltare a profesiei de bibliotecar la începutul mileniului trei, încotro se
îndreaptă, poate ea să se adapteze rapid şi să răspundă provocărilor
prezentului?

Competenţele bibliotecarului viitorului

Profesorul Dan Simonescu vorbea adesea de „biblioteca viitorului”.


Esenţa acestui viitor constă în modernizarea bibliotecilor şi, mai ales, în
modernizarea gândirii slujitorilor acestora. Este vorba de o nouă abordare
care presupune: metode noi de difuzare a resurselor informaţionale; mijloace
moderne de informare a utilizatorilor; informatizarea şi automatizarea
diferitelor servicii de bibliotecă; selectarea, valorificarea şi adaptarea ofertei
documentare la cerinţele de lectură, informare şi documentare ale
utilizatorilor de diferite vârste şi profesii; realizarea unei comunicări eficiente
între bibliotecar şi utilizator.
Imaginea bibliotecii este influenţată în mare măsură de competenţele
bibliotecarului şi de serviciile pe care acesta le poate oferi utilizatorilor. Pe
lângă dezvoltarea şi extinderea competenţelor vechi, se impune dobândirea
de competenţe noi. Bibliotecarul trebuie să aibă o cultură generală solidă, să
fie la zi cu evoluţiile din domeniul profesiei, dar să acorde şi atenţie
detaliilor. O competenţă a bibliotecarului o reprezintă cunoaşterea surselor de
informare pe care le posedă biblioteca. Furnizarea unor servicii de calitate se
impune tot mai mult în condiţiile în care cererea de ofertă a utilizatorilor este
tot mai diversificată. Bibliotecarul trebuie să fie, pe de o parte, un cunoscător
al tehnologiilor de informare şi comunicare, iar, pe de altă parte, un
cunoscător al utilizatorului. El trebuie să posede competenţe în comunicare
care asigură eficienţa transmiterii şi receptării informaţiei.
Munca de bibliotecar presupune activităţi complexe de natură
intelectuală şi abilităţi manageriale privind organizarea muncii precum:
selecţia, achiziţia şi organizarea colecţiilor; regăsirea, evaluarea, indexarea,
stocarea şi diseminarea informaţiilor; digitizarea colecţiilor valoroase în
vederea prezervării şi conservării; elaborarea bazelor de date; consultanţă
bibliografică; editarea de publicaţii referenţiale; planificarea, coordonarea şi
monitorizarea activităţilor; gestionarea situaţiilor de criză şi leadership;
promovarea lecturii; dezvoltarea şi promovarea serviciilor bibliotecii;
64
organizarea de întâlniri profesionale şi evenimente cultural-educative;
valorificarea oportunităţilor şi a strategiilor de perspectivă; conştientizarea
avantajelor rezultate din parteneriate; cunoaşterea legislaţiei de bibliotecă;
respectarea deontologiei profesionale; cercetarea ştiinţifică şi formarea
profesională continuă; cultura informaţiei; marketing şi PR. Toate aceste
activităţi constituie competenţe de bază în biblioteconomie. Nu oricine poate
deveni bibliotecar, în adevăratul sens al cuvântului. Este o artă să ştii cum să
lucrezi cu cartea, cu informaţia şi cu utilizatorul. Este nevoie de vocaţie,
cunoştinţe, abilităţi de comunicare şi pregătire continuă pentru a ţine pasul cu
noile schimbări.

Bibliotecarul, mediator de informaţie şi animator cultural

Explozia informaţională, generată de înmulţirea fără precedent a


numărului de publicaţii este un fenomen care a căpătat amploare spre
mijlocul secolului al XX-lea. Bibliotecarul s-a transformat din filolog, în
specialist în stocarea, regăsirea şi diseminarea informaţiilor; din mânuitor de
cărţi, în mânuitor de informaţii. Asistăm, în ultima vreme, la naşterea unor
noi concepte - de mediator de informaţie şi de animator cultural.
Biblioteca de astăzi nu mai reprezintă un depozit de carte, ci o forţă
activă în procesele de educaţie, cultură şi informaţie, care răspunde exigenţei
drepturilor fundamentale ale omului, militând în spiritul cetăţeniei
democratice.
În condiţiile masificării lecturii, bibliotecii îi revine funcţia de agent al
învăţării şi socializării, iar bibliotecarul se află în poziţia de agent de schimb
şi lider în gestionarea informaţiei. Bibliotecarul văzut ca organizator al cărţii
devine, pe zi ce trece, un educator al utilizatorului, învăţându-l cum să
folosească în mod eficient resursele informaţionale ale bibliotecii, iniţiindu-l
în tehnicile de regăsire a informaţiei şi documentelor aflate pe suporturi din
ce în ce mai diverse şi mai sofisticate. Menirea bibliotecii este aceea de
socializare a membrilor comunităţii, de mediator al învăţării pe tot parcursul
vieţii, de păstrător al memoriei locale şi colective, iar bibliotecarul, în mod
implicit, capătă rol de animator cultural.
În epoca în care trăim, bibliotecarul este cel care economiseşte timpul
utilizatorului, dând dovadă de răbdare şi pricepere în căutarea şi regăsirea
informaţiilor din multitudinea surselor documentare existente în biblioteci şi
nu numai. Utilizarea eficientă a resurselor informaţionale constituie un
element al progresului. Vechea expresie „timpul înseamnă bani” este
65
înlocuită astăzi cu „informaţia înseamnă bani” întrucât un om informat este
un om puternic.
Într-o societate democratică, bibliotecarul devine un „broker cultural”4
capabil să valorizeze culturi diferite, să le interpreteze şi să le transmită mai
departe, contribuind la promovarea diversităţii culturale şi încurajarea
dialogului intercultural, la familiarizarea cu patrimoniul cultural şi
valorificarea memoriei culturale naţionale şi universale. În calitatea sa de
facilitator al accesului la informaţie, bibliotecarul contemporan devine
apărător al unuia dintre drepturile fundamentale ale omului într-o societate
bazată pe cunoştinţe.

Noi perspective ale profesiei de bibliotecar

Ce va deveni bibliotecarul contemporan şi cum va fi numit bibliotecarul


viitorului? „Consilier de informare”, „analist al informaţiei”, „bibliotecar
electronic” sau „bibliotecar virtual”5, agent de schimb, lider sau manager în
gestionarea informaţiei?
Dezvoltarea tehnologiei în epoca electronică face ca furnizorul de
servicii de bibliotecă să fie specialistul în informare. Pentru a răspunde
eficient solicitărilor tot mai diversificate ale utilizatorilor, specialiştii în
informare trebuie să fie calificaţi, atât din punct de vedere informatic, cât şi
ştiinţific, având în vedere faptul că ştiinţa informării este o ramură care
implică interdisciplinaritatea ce traversează domenii precum biblioteconomia,
muzeologia, documentarea, jurnalismul, psihologia, informatica, cibernetica,
sociologia, ştiinţele comunicării. Tehnologia informaţiei şi a comunicării
oferă numeroase posibilităţi de dezvoltare şi promovare a serviciilor de
bibliotecă, prin îmbunătăţirea accesului la informaţie, cunoştinţe şi cultură.
Specialiştii în informare ai viitorului trebuie să aibă un rol mai activ în
educaţie şi învăţământ, fiind calificaţi să instruiască utilizatorii în selectarea
şi accesarea surselor, în exploatarea eficientă şi valorificarea lor; în
extinderea şi utilizarea publicaţiilor electronice, a reţelelor de informare şi a
bazelor de date locale; în crearea unor fişiere proprii pentru utilizatori; în
implementarea unor noi tipuri de servicii de informare. Ei vor servi ca
4
J.F. Rejntjes. Instant Librarians. În: Christian Science Monitor, 3 August 2002, p. 9. Apud:
Regneală, Mircea. Rolul bibliotecarului în societatea contemporană. [Citat 30.01.2013]
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/8-regneala.pdf.
5
Mihaela Voinicu. Structurile info-documentare: Evoluţie şi perspective. [Citat 30.01.2013]
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.noema.crifst.ro/doc/2010_b_08.pdf.
66
educatori şi ghizi pentru depistarea resurselor, pe de o parte, şi ca interpreţi
ale acestora, pe de altă parte.
Se pune întrebarea dacă bibliotecarul şi, odată cu el, bibliotecile ca
entităţi fizice vor dispărea? Specialiştii sunt de părere că nu. Unele biblioteci
se vor apropia mai mult ca structură de arhive şi muzee, fiind frecventate
pentru cercetări retrospective, dar structura infodocumentară ca parte
integrantă a sistemului informaţional naţional va supravieţui. În condiţiile
exploziei editoriale nu va putea fi digitizată niciodată întreaga informaţie
aflată în documentele de tip tradiţional. Se pare că tendinţa viitoare este aceea
a bibliotecii „hibride”, în care se regăsesc atât colecţii pe hârtie cât şi pe
suporturi electronice. Aşa cum biblioteca tradiţională permite accesul la
documente pe hârtie, biblioteca modernă va permite accesul la baze de date
documentare.
Accesul la bazele de date, al căror număr este astăzi de ordinul
milioanelor, reprezintă unul din aspectele „revoluţionare” ale
biblioteconomiei contemporane. Ca urmare a efortului bibliotecarului, în
viitor, tot mai mulţi utilizatori vor accesa online informaţiile care îi
interesează, nemaifiind nevoie să frecventeze personal biblioteca. Conceptul
de „bibliotecă deschisă”6, fără ziduri, devine o realitate. Pentru multe
biblioteci, sursele de informare accesate prin Internet vor fi mult mai
importante decât cele stocate pe rafturile proprii. Multe din publicaţiile
tradiţionale vor fi înlocuite cu cele electronice. Accesul la aceste noi resurse
va imprima o nouă dimensiune informaţională bibliotecilor prin creşterea
calităţii serviciilor de informare pe care bibliotecile le pot oferi.
În viitorul apropiat se preconizează o nouă ierarhie a structurilor
infodocumentare, impunându-se bibliotecile care vor oferi cel mai facil acces
la informaţie faţă de acelea cu cele mai complete fonduri. În acest context,
bibliotecarul se va concentra pe aflarea şi partajarea de cunoştinţe. Accentul
se va muta pe utilizator, diseminarea informaţiilor realizându-se în baza
profilului acestuia, biblioteca devenind o comunitate virtuală bazată pe o
„arhitectură a participării”7.

6
Codul deontologic al bibliotecarului din România. Art.11 [Citat 30.01.2013] Disponibil pe
Internet la adresa: http://proiectabr.wordpress.com/2008/01/07/codul-deontologic-al-
bibliotecarului-din-romania.
7
Constantin Cucoş. Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale. Iaşi: Editura Polirom,
2000, p. 212.
67
Educaţia pentru profesie - educaţie pe tot parcursul vieţii

Integrarea europeană, standardizarea activităţilor în vederea depăşirii


barierelor culturale, nevoia de învăţare de-a lungul întregii vieţi, dezvoltarea
şi evaluarea competenţelor specifice domeniului infodocumentar au
determinat crearea cadrului legislativ pentru formarea profesională a
bibliotecarilor. Bibliotecarul este un intermediar activ între utilizatori şi
resurse8. Educaţia profesională şi continuă a bibliotecarului este
indispensabilă pentru a putea asigura servicii adaptate nevoilor diverse ale
comunității.
Introducerea informatizării în biblioteci, invazia bazelor de date
documentare sunt doar două exemple în sprijinul ideii că e nevoie de
bibliotecari bine pregătiţi profesional. Educaţia pentru informare -
„information literacy”, parte componentă a educaţiei universitare în toate
ţările dezvoltate o face bibliotecarul, cunoscător al tehnologiilor de
exploatare a surselor informaţionale. Centrul atenţiei în formarea profesională
viitoare va fi specialistul în informare şi modul în care el poate sprijini
procesul de comunicare.
Pentru bibliotecari, conceptul de „lifelong learning” constituie
deopotrivă cheia succesului profesional şi individual şi temelia dezvoltării
carierei lor profesionale. Educaţia continuă este asigurată nu doar în sistem
formal, ci şi non-formal şi informal. Pe de altă parte, bibliotecile însele vor
deveni centre de învăţare, asumându-şi, pe lângă rolul educaţional, acela de
susţinere a studiului şi a proceselor de învăţare, devenind creatoare de medii
şi nevoi de învăţare, participând totodată la elaborarea de programe de
promovare a învăţării pe tot parcursul vieţii.
În era digitală, bibliotecarii trebuie să fie pregătiţi să devină avocaţii
propriei profesii, pentru a face lobby în favoarea instituţiei pe care o slujesc,
să facă faţă transformărilor generate de noile descoperiri, de aşteptările
utilizatorilor şi, nu în ultimul rând, de presiunea exercitată de concurenţă. Ei
trebuie să militeze pentru menţinerea statutului lor de oameni de ştiinţă,
slujitori ai cărţii şi ai informaţiei, profesionişti ai informării şi de mediatori ai
informaţiei utile şi de valoare. Numai în acest fel îşi vor găsi locul cuvenit în
societate, iar profesia de bibliotecar va deveni una respectată.
Cu mai bine de un secol în urmă, Nicolae Iorga spunea că „O bibliotecă
fără bibliotecari este ca o casă nelocuită”. Cu atât mai mult, în mileniul în
care trăim, societatea nu poate exista în afara cunoaşterii care se află, în cea

8
Manifestul IFLA/UNESCO pentru bibliotecile publice.
68
mai mare parte, depozitată în biblioteci şi nici fără specialişti în informare şi
documentare. Bibliotecarii trebuie să reprezinte resursele umane cele mai
preţioase, iar bibliotecile să se transforme din biblioteci tradiţionale, pasive,
în biblioteci ale societăţii cunoaşterii, dinamice, capabile să ţină pasul cu
prezentul, deschise către prefacerile pe care le aduce viitorul.

Bibliografie

1. ARGATU, Daniela; LUPU, Valentina. Dezvoltarea competenţei de


comunicare la bibliotecarii şcolari. În: Biblioteca, Nr. 9, 2012, p. 264-265
2. BROWN, A. The Age of Osiris: Tumult and Transformation. In: The Futurist,
14, nr. 2, 1990, p. 20
3. BULUŢĂ, Gheorghe. Biblioteca şi educaţia în societatea contemporană. În:
Studii de biblioteconomie şi ştiinţa informării, nr. 15, 2011, p. 13-19. [Citat
27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.lisr.ro/curent.html
4. BULUŢĂ, Gheorghe; CRAIA, Sultana; PETRESCU, Victor. Biblioteca azi.
Informare şi comunicare. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2004.
5. BULUŢĂ, Gheorghe; CRAIA, Sultana; PETRESCU, Victor. Biblioteca în
societatea informaţiei. Bucureşti: Editura Do-MinoR, 2007.
6. KULIKOVSKI, Lidia. Educaţia pe tot parcursul vieţii: bibliotecarii şi
utilizatorii în aceeaşi abordare. În: Biblioteca, Nr. 1, 2010, p. 14-15.
7. NAZARE, Daniel. Biblioteci în schimbare şi schimbarea bibliotecilor. În:
Biblioteca, Nr. 11, 2012, p. 324-325.
8. OSOIANU, Vera. Biblioteca prin imaginea ei: sub semnul unui concurs. În:
Biblioteca, Nr. 5, 2010, p. 142-146.
9. OSOIANU, Vera. Structura şi conţinuturile competenţelor în câmpul
biblioteconomiei sub impactul provocărilor Societăţii Cunoaşterii. [Citat
27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.slideshare.net/cdbclub/competente.
10. POPESCU, Cristina. Cititor-bibliotecar-bibliotecă. În: Biblioteca, nr. 8, 2003,
p. 238.
11. REGNEALĂ, Mircea. Bibliotecarul de ieri şi de astăzi. [Citat 27.01.2013].
Disponibil pe Internet la adresa:
http://mfm.unitbv.ro/site_OLD/pagini/proiecte_ro/ID_21AR/prezentari%20pdf/
REGNEALA%20Mircea.pdf.
12. REGNEALĂ, Mircea. 23 aprilie. Ziua bibliotecarului. Spuneţi-vă părerea
despre biblioteci şi bibliotecari. [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.revista22.ro/23-aprilie-ziua-bibliotecarului-spuneti-va-
pararea-despre-biblioteci-s-8020.html.
13. REGNEALĂ, Mircea. Funcţiile bibliotecii publice în societatea
contemporană. [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
69
http://www.lisr.ro/6-regneala.pdf.
14. REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001.
15. Definiţia unui bibliotecar. [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://prolibro.wordpress.com/2008/01/22/definitia-unui-bibliotecar.
16. Departamentul Biblioteci. Programele de formare profesională. [Citat
27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.cppc.ro/files/formare/biblioteci/biblioteci.html.
17. Jobul săptămânii: Bibliotecar. [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://metropotam.ro/La-zi/Jobul-saptamanii-Bibliotecar-art9932428845.
18. Care mai e rostul bibliotecarului? [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.revista22.ro/care-mai-e-rostul-bibliotecarului-2671.html.
19. Munca de bibliotecar. [Citat 27.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.descopera.org/munca-de-bibliotecar/.

70
COLECŢIILE BIBLIOTECILOR
DEPOZITUL LEGAL DIGITAL

Conf. univ. dr. Elena Tîrziman


Biblioteca Naţională a României

Depozitul Legal reprezintă prevederea legală prin care toate categoriile


de editori au obligaţia de a depune un număr de copii ale publicaţiilor editate
la biblioteca naţională şi, eventual, la alte biblioteci din ţara respectivă.
Principiul Depozitului Legal este stabilit printr-o convenţie internaţională şi
transpus în legislaţia naţională a fiecărui stat cu scopul de a se asigura
prezervarea, conservarea şi accesul la patrimoniul documentar prin biblioteci.
Bibliotecile naţionale au funcţie patrimonială şi îndeplinesc rolul de agenţie
naţională pentru Depozitul Legal de publicaţii.
Apariţia documentelor electronice şi publicarea acestora pe Internet
determină extensia Depozitului Legal spre mediul digital. Dacă principiul
Depozitului Legal este de a prezerva, conserva şi oferi acces la patrimoniul
documentar, cultural şi ştiinţific al unei naţiuni, indiferent de suportul
publicării, înseamnă că el trebuie să aibă în vedere să fie aplicat şi pentru
suportul digital, fie că acesta este accesibil offline sau online. Caracteristicile
specifice ale mediului digital şi ale documentelor digitale generează o serie
de probleme majore pentru aplicarea Depozitului Legal digital: probleme
tehnice legate de controlul editării şi colectării, prelucrării, conservării,
accesării documentelor digitale; protejarea drepturilor de autor şi a drepturilor
conexe; arhivarea pe termen lung a conţinutului digital; cadrul legal naţional
care să asigure realizarea Depozitului Legal digital (inclusiv penalităţile).

Legislaţia specifică

În foarte multe ţări, cadrul legal pentru realizarea Depozitului Legal digital
s-a realizat prin extensia legislaţiei Depozitului Legal pentru publicaţii tradiţionale,
astfel încât să fie incluse prevederile pentru mediul digital şi pentru documentele
digitale şi patrimoniul documentar naţional să poată fi reprezentat unitar, indiferent
de suportul de publicare. În unele ţări, precum Olanda sau Elveţia, cutumele şi
bunele practici fac posibilă funcţionarea Depozitului Legal fără un cadru legal

73
precis, doar pe baza acordurilor dintre editori şi bibliotecile naţionale; aceste
practici se extind şi spre depozitul legal digital. În majoritatea ţărilor însă, eficienţa
depozitului legal este dată de cadrul legal bine definit care reglementează relaţia
dintre editori şi biblioteci şi susţine prezervarea şi conservarea patrimoniului
documentar. Depăşind nivelul naţional, regăsim reglementări internaţionale menite
să susţină depozitul legal digital, precum rezoluţia şi rapoartele UNESCO1. De
asemenea, CENL (The Conference of European National Libraries) şi CDNL
(The Conference of Directors of National Libraries), prin grupurile de lucru
specializate, susţin elaborarea de ghiduri, metodologii, reglementări pentru
realizarea activităţilor de depozit legal digital.

Ce şi cum se depozitează?

Documentele care fac obiectul Depozitului Legal digital reprezintă o


categorie mult mai largă şi mai diversificată decât cea a documentelor din
Depozitul Legal pe suport tradiţional. Sunt considerate documente digitale
sau electronice documentele care, pentru realizarea lor, pentru publicare şi
pentru acces, necesită utilizarea unei infrastructuri informatice adecvate.
Asemenea documente pot să conţină text, sunete, imagini, aplicaţii
informatice. Fac obiectul Depozitului Legal digital2:
- publicaţiile digitale echivalente publicaţiilor pe suport tipărit (cărţi,
ziare şi reviste, broşuri, postere etc.);
- bazele de date bibliografice, statistice, de imagini, cu date spaţiale
etc.;
- media, documentele multimedia, aplicaţiile multimedia interactive (de
ex. jocurile electronice);
- programele informatice şi sistemele expert.
În cazul publicaţiilor similare celor pe suport tipărit pot să apară situaţii
specifice, precum existenţa şi difuzarea atât a variantei tipărite, cât şi a celei

1
UNESCO resolution on the preservation of the digital heritage. În: General Conference.
Draft resolution. 31st session. [online]. 18 oct. 2001. p. 1. [Citat 21.12.2012]. Disponibil pe
Internet la adresa: http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001239/123975e.pdf; Report by the
director-general on a draft charter on the preservation of the digital heritage. În: EX. Executive Board.
Sesiunea 164. [online]. Paris. 9 aprilie 2002. [Citat 21.12.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001255/125523e.pdf.
2
The Legal Deposit of Electronic Publications. [Material realizat de] Working Group of the
Conference of Directors of National Librairies (CDNL).[online]. [Citat 21.12.2012]. Disponibil pe
Internet la adresa: http://www.unesco.org/webworld/memory/legaldep.htm.
74
digitale. Aceste variante pot fi identice sau nu, iar varianta digitală se poate
difuza offline pe suport CD, CD-ROM sau DVD sau în reţele (pot fi
publicate individual pe site-uri, se pot regăsi în colecţii sau baze de date). Pot
apărea variante digitale ale documentelor şi publicaţiilor publicate cu ceva
timp înainte, dar convertite, prin scanare şi prelucrare digitală, în documente
digitale.
În cazul bazelor de date, problema specifică este dinamica acestora, adică
modificarea, eliminarea sau adăugarea de conţinut digital.
Includerea categoriei media în Depozitul Legal digital pune cele mai
dificile probleme. Sunt multe opinii, în grupurile de lucru ale bibliotecilor
naţionale şi ale experţilor UNESCO şi europeni, dacă producţiile radio-TV să
facă obiectul Depozitului Legal digital sau nu. Tendinţa este ca aceste resurse
informaţionale să fie incluse în Depozitul Legal digital, iar problematica lor
să fie abordată în acelaşi cadru legislativ cu restul documentelor digitale, însă
arhivarea efectivă, prezervarea şi întreg fluxul documentar să se facă separat
pentru resursele audio-video.

Strategii de colectare a conţinutului digital

Având în vedere cantitatea imensă de resurse informaţionale şi digitale


existente în reţele şi eterogenitatea normelor de prelucrare şi a formelor de
publicare, s-au dezvoltat mai multe strategii de colectare a acestora pentru
realizarea Depozitului Legal digital.
Abordarea exhaustivă presupune colectarea tuturor site-urilor web şi a
resurselor online corespunzătoare unui spaţiu naţional identificat prin numele
de domeniu. Această selecţie se face fără orice formă sau criteriu de selecţie
privind valoarea lor patrimonială. Abordarea exhaustivă este mai curând o
abordare teoretică, întrucât este imposibil de colectat şi arhivat tot ce se
publică pe web. În plus, chiar în cazul teoretic în care ar fi posibilă a abordare
exhaustivă, din cauza dinamicii conţinutului digital, tot nu ar putea fi
colectate toate resursele sau variantele acestora.
Abordarea selectivă presupune colectarea şi arhivarea de porţiuni bine
definite din spaţiul web şi resurse online subordonate unor criterii specifice
clar precizate. Asemenea criterii pot avea în vedere o tipologie a resurselor
colectate (de ex. mass-media), un tip particular de site web (de ex. site-uri
universitare şi de cercetare) sau un anumit interval de timp (de ex. se
colectează site-urile naţionale, după numele de domeniu, dar la anumite
intervale de timp clar precizate, de obicei anual sau bianual; sunt astfel
75
colectate instantanee ale mediului web, la intervale de timp).
Abordarea tematică presupune selectarea şi colectarea doar a site-urilor web
şi a resurselor online subordonate unui domeniu al cunoaşterii umane sau unei teme
precise (de ex. colectarea conţinutului digital web legat de un eveniment anume,
cum ar fi un eveniment sportiv major, alegeri legislative etc.); mai există şi
posibilitatea ca arhivarea şi colectarea să fie rezultatul unui proiect cu aceste
obiective pe o temă anume.
Abordarea combinată este cea mai pragmatică, întrucât încearcă să
reunească avantajele celorlalte abordări şi să elimine dezavantajele.

Fluxul patrimonial de constituire a Depozitului Legal digital

Aşa cum am menţionat, instituţiile care au responsabilităţi în ceea ce priveşte


colectarea, prelucrarea, valorificarea, conservarea şi arhivarea patrimoniului
documentar cultural şi ştiinţific al unei ţări sunt bibliotecile naţionale. Bibliotecile
naţionale administrează patrimoniul documentar tradiţional şi tot lor le revine
sarcina de a administra patrimoniul digital al unei naţiuni, întrucât sunt respectate
principiile Depozitului Legal, chiar dacă este vorba de suport digital.
Fluxul patrimonial începe cu identificarea producătorilor de conţinut digital
pretabil a fi inclus în depozitul legal digital. Face obiectul depozitului legal digital
conţinutul digital cultural şi ştiinţific publicat într-o ţară sau în străinătate, dar care se
referă la acea naţiune. Site-urile web şi resursele culturale şi ştiinţifice publicate într-
un spaţiu naţional se pot identifica după numele de domeniu. Colectarea se poate
realiza în baza unei reglementari legale (care poate fi o completare a legii
Depozitului Legal sau o reglementare specifică doar Depozitului Legal digital) sau
prin acordul producătorilor de conţinut digital. Problematică este colectarea
conţinutului digital care este referitor la o naţiune, dar care este publicat în afara
graniţelor, unde reglementările juridice nu au efect. În acest caz, prin Depozit Legal
se poate doar semnala conţinutul digital de interes şi se poate colecta şi arhiva
conţinutul digital din domeniul public şi în acces liber.
Cei mai cunoscuţi producători şi furnizori de conţinut digital cultural şi
ştiinţific sunt aceiaşi ca în mediul tradiţional (editorii, mass-media, mediul
universitar şi de cercetare, persoane fizice), la care se adaugă proprietarii şi
administratorii de arhive digitale, agenţiile guvernamentale şi instituţiile
publice de profil, precum şi o categorie mult mai largă de utilizatori -
persoane juridice şi fizice. Pentru ca Depozitul Legal digital să poată
funcţiona este necesar să fie identificaţi clar toţi aceşti producători şi furnizori
de conţinut digital, să fie cunoscute tipurile de resurse care pot fi furnizate
76
pentru depozit, să fie cunoscute şi asumate obligaţiile în prezervarea şi
arhivarea patrimoniului documentar.
Colectarea şi arhivarea conţinutului digital este o problemă
preponderent tehnică şi se realizează pe baza principiilor motoarelor de
căutare. Site-urile avute în vedere se parcurg la anumite intervale de timp. Se
colectează conţinutul digital (respectându-se princiipiile arhivării digitale) şi
se realizează depozite digitale patrimoniale. Documentele digitale pe suport
CD, CD-ROM, DVD sunt depuse la bibliotecile naţionale în mod similar
publicaţiilor tradiţionale şi sunt arhivate separat, dar sunt semnalate în
aceleaşi baze de date. Principala problemă o constituie costurile foarte mari
generate de constituirea şi administrarea depozitelor digitale.
Deosebit de important în fluxul patrimonial este ca resursele digitale care
constituie Depozitul Legal digital să se regăsească în instrumente de informare şi
documentare precum cataloagele şi bibliografiile, astfel încât, chiar dacă nu se
accesează resursa propriu-zisă, să existe şi să poată fi consultat referenţialul ştiinţific
şi cultural naţional. Prelucrarea, prin catalogarea, indexarea şi crearea punctelor
de acces, reprezintă activitatea prin care conţinutului digital este exprimat în
înregistrări bibliografice şi este inclus în instrumentele de referinţă specifice.
Prelucrarea se poate realiza automatizat, concomitent cu adunarea resurselor de către
motorul de căutare (sunt asimilate metadatele iniţiale ale resursei arhivate) sau
semiautomatizat, când intervine şi factorul uman în rafinarea prelucrării, astfel încât
să exprime cât mai precis cerinţele catalogului sau bibliografiei - webgrafiei.
Bibliografia naţională web sau a webgrafia naţională este produsul informaţional
final al fluxului patrimonial, alături de depozitul digital propriu-zis. Bibliografia
naţională web este o serie a bibliografiei naţionale şi contribuie la realizarea
Controlului Bibliografic Naţional, componentă a Controlului Bibliografic Universal
sau, altfel spus, contribuie, alături de celelalte serii bibliografice3, la înregistrarea şi
evidenţa patrimoniului documentar naţional şi universal.

3
Documentele editate într-o ţară şi care fac obiectul Depozitului Legal se regăsesc în
colecţiile bibliotecilor naţionale şi sunt prelucrate şi publicate sub forma bibliografiei
naţionale. În România, publicaţiile sunt împărţite pe categorii, în funcţie de tipul de
publicaţie şi fiecare categorie face obiectul unei serii a bibliografiei naţionale române. Aceste
serii sunt urmatoarele:
- Cărţi, albume, hărţi (apare din anul 1952, cu periodicitete bilunară);
- Publicaţii seriale (apare din anul 1992, cu periodicitate anuală);
- Note muzicale. Discuri. Casete (apare din anul 1968, cu periodicitate trimestrială);
- Teze de doctorat (apare din anul 1995, cu periodicitate anuală);
- Românica (apare din anul 1990, cu periodicitate anuală);
- Articole din publicaţii periodice. Cultură (apare din anul 2000, cu periodicitate lunară).
77
Arhivarea pe termen lung este ultima etapă a fluxului patrimonial
pentru resursele digitale şi trebuie să se realizeze în acord cu toate normele de
prezervare, conservare şi arhivare a conţinutului digital. Trebuie avute în
vedere prezervarea contextului tehnologic, asigurarea accesului tehnic şi din
perspectiva drepturilor de autor, asigurarea backup-ului, gestionarea riscurilor
specifice.
Activitatea de realizare a Depozitului Legal digital şi a arhivelor web
este destul de nouă şi nu se poate vorbi de norme şi standarde universal
acceptate şi utilizate. Mai curând, se poate vorbi de iniţiative şi bune practici
ale bibliotecilor naţionale4. La nivel general, ca principii, atribuţii, activităţi,
proceduri, depozitul legal digital este oarecum similar şi se diferenţiază ca
modalitate de organizare la nivel naţional din punctul de vedere al
implementării legislaţiei specifice şi al soluţiilor tehnice. Cele mai
reprezentative iniţiative şi bune practici sunt întâlnite în Austria, Japonia,
Singapore, Danemarca, Finlanda, Australia, Marea Britanie, Franţa,
Norvegia. Sunt ţări care şi-au permis investiţiile IT necesare pentru susţinerea
unui asemenea demers, dar care au stabilit şi cadrul legislativ clar pentru
realizarea Depozitului Legal digital.
Arhivarea web şi Depozitul Legal digital, chiar dacă au ca obiectiv
prezervarea şi conservarea conţinutului digital, nu sunt totuşi activităţi identice. Se
diferenţiează prin obiectivele lor, prin soluţiile tehnice adoptate, prin modalitatea şi
nivelul de profunzime în semnalarea conţinutului, prin responsabilităţile
instituţionale implicate şi prin cadrul legal necesar. Arhivarea web are ca obiectiv
arhivarea conţinutului digital al unui site pe termen mediu şi lung, indiferent de
tipul de site şi de domeniul tematic. Depozitul Legal digital are ca obiectiv
arhivarea site-urilor web şi a resurselor digitale care reprezintă patrimoniul cultural
şi ştiinţific naţional, pe termen lung şi chiar, pentru unele resurse, în conservare
perenă. Arhivarea web poate fi o responsabilitate a structurii instituţionale care
administrează site-ul sau se poate realiza cu firme specializate şi implică soluţii
tehnice adecvate soluţiilor de arhivare adoptate. Depozitul Legal digital exprimă o
funcţie patrimonială naţională şi se realizează de către bibliotecile naţionale sau în
coordonarea acestora, conform unui cadru legal adecvat. Alături de soluţia tehnică

4
UNESCO. Information Society Division. Guidelines for the Preservation of Digital
Heritage. [material realizat de] National Library of Australia. [online] martie 2003. [Citat
27.08.2011]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ifap.ru/ofdocs/unesco/gpdh.pdf;
Preserving Access to Digital Information (PADI). [Citat 21.12.2012]. Disponibil pe Internet
la adresa: http://www.nla.gov.au/padi/; Web archiving-Australia. [Citat 21.12.2012].
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.nla.gov.au/padi/topics/92.html.
78
de arhivare, mai necesită şi operaţii specifice de catalogare, indexare şi elaborare a
instrumentelor de referinţă (bibliografii web sau webgrafii).
Exhaustivitatea în arhivarea resurselor web este un obiectiv utopic.
Există o serie de bariere pentru arhivarea întregului conţinut digital publicat
pe web. Dacă pe termen scurt şi mediu se poate vorbi de o cantitate de
resurse digitale arhivate, apropiată de ceea ce se publică efectiv, pe termen
lung, şi cu atât mai mult în cazul arhivării perene, cantitatea de resurse
digitale arhivate este din ce în ce mai mică, bazată pe selectarea resurselor în
funcţie de criterii ştiinţifice sau patrimoniale. Limitele arhivării pot fi limitele
tehnice, care ţin de nivelul investiţiei pentru asemenea activităţi, de
prezervarea contextului tehnologic, de web-ul profund care face imposibilă
culegerea tuturor datelor, de complexitatea site-urilor, de dificultăţile în
prelucrarea ulterioară a conţinutului digital arhivat, de prezervarea-
conservarea propriu-zise, de riscurile şi gestiunea riscurilor în prezervarea pe
termen lung, de accesul şi drepturile de autor, de resursele umane implicate.
Complexitatea arhivării, resursele implicate, limitele obiective existente fac
ca arhivarea web şi Depozitul Legal digital să fie privite ca activităţi necesare dar
care implică/presupun o strictă specializare, norme şi proceduri specifice, un cadru
legal adecvat, precum şi o asumare instituţională şi naţională a unor asemenea
funcţii şi atribuţii.

Bibliografie

1. The Legal Deposit of Electronic Publications. [Material realizat de] Working Group of
the Conference of Directors of National Librairies (CDNL).[online]. [Citat
21.12.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.unesco.org/webworld/memory/legaldep.htm.
2. Preserving Access to Digital Information (PADI). [Citat 21.12.2012]. Disponibil
pe Internet la adresa: http://www.nla.gov.au/padi/.
3. Report by the director-general on a draft charter on the preservation of the digital
heritage. În: EX. Executive Board. Sesiunea 164. [online]. Paris. 9 aprilie 2002. [Citat
21.12.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001255/125523e.pdf.
4. UNESCO. Information Society Division. Guidelines for the Preservation of
Digital Heritage. [material realizat de] National Library of Australia. [online]
martie 2003. [Citat 27.08.2011]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.ifap.ru/ofdocs/unesco/gpdh.pdf
5. UNESCO resolution on the preservation of the digital heritage. În: General
Conference. Draft resolution. 31st session. [online]. 18 oct. 2001. p. 1. [Citat

79
21.12.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001239/123975e.pdf.
6. Web archiving-Australia. [Citat 21.12.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.nla.gov.au/padi/topics/92.html.

80
COLECŢIE, PATRIMONIU, BIBLIOTECĂ:
TRIPTICUL CUNOAŞTERII

Drd. Nicoleta Rahme


Biblioteca Naţională a României

„Trebuie să ne reamintim mereu că biblioteca nu reprezintă un scop în


sine […]. Pentru a avea o bibliotecă, aceasta trebuie creată prin acumularea
de publicaţii care treptat se constituie într-o colecţie”1, afirmă profesorul
universitar Mircea Regneală, mentorul şi dascălul multora dintre noi.
În mod cert, o bibliotecă de orice tip şi de oriunde nu poate exista fără o
colecţie care să o reprezinte, să îi ridice prestigiul şi importanţa în spaţiul
cultural-educativ, să îi consolideze misiunea. Constituirea unui ansamblu
documentar de colecţii fizice sau digitale, organizat periodic, reprezintă în
fapt un demers de creare şi valorificare a cunoaşterii umane. Dincolo de
problemele de stocare şi conservare, selectarea unui modus operandi aplicat
sistematic la constituirea, organizarea şi distribuirea fiecărui document în
parte se realizează prin conexiuni concentrate pe interdisciplinaritate. Într-o
colecţie, suma părţilor componente depăşeşte simpla acumulare, iar valoarea
adăugată depinde strict de spiritul şi semnificaţia întregului, care sunt la
rândul lor strâns legate de organizarea materială. Colecţiile sunt caracterizate
de coerenţă, echilibru, originalitate, mituri care nu s-au justificat întotdeauna,
mai ales dacă privim modul istoric în care s-au constituit, complexul de
factori care le-au afectat în plus sau în minus, mediul în care entitatea care le
deţinea a evoluat.
Termenul de colecţie ţine cont de un proces complex de constituire, de
istorie, de tipuri de biblioteci, de documente diferite adăugate. Departe de a fi
o acumulare hazardată, colecţia reprezintă reuniunea de elemente a căror
conexiune va produce în final cunoaştere. Aceeaşi colecţie poate angrena
utilizări şi cunoaşteri diferite. Acelaşi document în biblioteci diferite, de
cercetare sau publice, are parte de evoluţii diferite, în funcţie de
subiectivismul bibliotecarului şi de cerinţa şi curiozitatea celui interesat de
valoarea lui.

1
Mircea Regneală. Noi studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2010, p. 135.
81
De la statutul pasiv la noţiunea de patrimoniu

De la crearea Bibliotecii din Alexandria în secolul al III-lea înaintea


erei noastre şi până la apariţia bibliotecilor populare din secolul al XIX-lea,
bibliotecile au avut permanent ca obiectiv primordial strângerea de
documente de valoare care să reflecte cunoaşterea umană. Valorile culturale
pe care le posedăm astăzi sunt întemeiate pe munca generaţiilor din trecut.
Dar se naşte o întrebare legitimă: care este mecanismul intern de constituire a
unei colecţii? În trecut, fondurile vechi, rare sau cele preţioase s-au constituit
independent de alegerea bibliotecarilor sau de cea a publicului, aşa cum se
întâmplă în zilele noastre: colecţiile bibliotecilor regale2, biblioteci princiare,
colecţii private, confiscări din perioadele revoluţionare3, bibliotecile boiereşti
şi mănăstireşti de la noi. Supuse uneori vandalismului, neglijenţelor sau
intemperiilor naturii, aceste colecţii reflectau iniţial imaginea unor grupuri
sociale privilegiate sau aflate în minoritate, iar publicul nu le-a recunoscut în
mod spontan drept un bun comun care le aparţinea. Treptat, s-au constituit
dintr-o perspectivă patrimonială, în sensul etimologic de bunuri transmise din
generaţie în generaţie şi de identitate comună.
Reprezentarea intelectuală a unei lucrări care în final va face parte
dintr-o colecţie a fost marcată de imaginea unei colecţii ideale încă de la
apariţia bibliotecilor. Perioada clasică a secolul al XVII-lea şi modernitatea
biblioteconomică de la sfârşitul secolului al XIX-lea4 au marcat deopotrivă
noţiunea de colecţie ideală prin existenţa unei singure surse de informare şi a
unui sistem unic de organizare, conservare şi de valorificare. Pentru Gabriel
Naudé5 colecţiile trebuiau constituite din cărţi alese cu ştiinţă şi stăruinţă
pentru interesul faţă de conţinutul lor, inventariate şi clasate după ordinea
universală a gândirii. Biblioteca devenea astfel idealul enciclopedismului,
reprezentarea întregii cunoaşteri, dar şi a tuturor formelor de curiozitate
intelectuală a omului.
Sedimentarea progresivă a donaţiilor şi legatelor testamentare din

2
Biblioteca Naţională a Franţei îşi are originea în biblioteca regală care a început să se
constituie sub Charles V, în secolul al XIV-lea.
3
Vezi Henri Comte. Les bibliothèques publiques en France. Lyon: Presses de l’Ecole
Nationale Supérieure des Bibliothèques, 1977.
4
Perioada de apariţie a sistemelor noi de clasificare Dewey, a cataloagelor alfabetice şi pe
subiecte, a standardelor bibliografice.
5
Gabriel Naudé. Advis pour dresser une bibliothèque. Leipzig: VEB Edition, 1963.
82
secolele XIX şi XX6 a contribuit la îmbogăţirea bibliotecilor cu documente
adunate prin alegerile personale ale colecţionarilor, savanţilor sau erudiţilor
acelor vremuri.
Apariţia bibliotecilor destinate lecturii publice a produs o desacralizare
a cărţii şi o reconfigurare a ierarhiei colecţiilor datorită unui public din ce în
ce mai eterogen ce a impus enciclopedismul. În plus, explozia producţiei
editoriale a produs o primă consolidare a bibliotecilor drept „citadele ale
cunoaşterii”7, unde documentele sunt clasate în categorii standard uşor
regăsibile, dar în acelaşi timp a creat premizele simplelor acumulări şi
dependenţa de alegerea editorului. Depozitele bibliotecilor au fost completate
cu documente obţinute prin colectarea diacronică a producţiilor locale şi
achiziţionarea de documente contemporane cu caracter bibliofil (cărţi cu
ilustraţii, cărţi de artist sau manuscrise ale scriitorilor). Perioada este benefică
pentru istoria bibliotecilor, întrucât începe construcţia patrimonială, unde
fiecare piesă începe să îşi definească rolul, să posede informaţie într-un tot
unitar. Percepţia contemporană a acestor fonduri destinate conservării este
marcată de o anumită controversă obligatorie în teoriile contemporane:
producţia scrisă din zilele noastre poate limita bibliotecile la o perspectivă
regionalistă şi bibliofilă? În fapt, suntem pe cale de a reproduce defectele
reproşate adesea fondurilor vechi care sunt nucleul bibliotecilor de astăzi:
elitism, sacralizare, decalaj faţă de aşteptările publicului, riscând astfel
limitarea cercetărilor şi istoricilor din viitor la colecţii documentare artificiale
şi lacunare, bazate doar pe principii de preţiozitate şi limitare geografică.
Consolidarea bibliotecilor naţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea
corespunde ideii de memorie şi identitate culturală a unei naţiuni, de colecţie
patrimonială, a cărui intensă valorificare va produce cunoaştere. În prezent,
biblioteca naţională rămâne cea mai complexă structură organizaţională şi
instituţională care poate oferi un peisaj documentar divers, valabil pentru
multiple utilizări.

Colecţie şi colecţii

Colecţiile au fost şi continuă să fie alcătuite după ce rolul a căpătat


consistenţă, iar funcţiile primordiale care le-au fost atribuite (de conservare,

6
Manuel du patrimoine en bibliothèque. Paris: Éditions du Cercle de la Librairie, 2007, p.
14-29.
7
Robert Darnton. Apologie du livre: demain, aujord’hui, hier. Gallimard, 2010, p. 99.
83
de cercetare, mai târziu de comunicare) nu au fost întotdeauna pe deplin
asimilate. Astăzi, noţiunea de colecţie de bibliotecă este alimentată de
idealuri explicite şi implicite care condiţionează modalităţile de dezvoltare,
modul de clasificare şi de evidenţiere a fiecărui document ce se va integra
ulterior în întregul ansamblu documentar.
Colecţiile curente sunt o materie vie care se amestecă şi constituie
patrimoniul bibliotecii, iar spre deosebire de fondurile vechi, acest patrimoniu
este construit după alte principii şi criterii, din perspectiva concentrării pe
misiuni şi obiective, în egală măsură pe o circulaţie mai fluidă a
documentelor. Există două faţete caracteristice colecţiilor: pe de o parte,
strângerea unui ansamblu documentar care, pentru a fi înţeles a posteriori, nu
se poate elibera de momentul în care s-a constituit şi este subordonată
schemei intelectuale a epocii, iar pe de altă parte, colecţia capătă sens şi este
potenţial generatoare de cunoaştere atunci când documentele adunate sunt
diverse şi, într-o anume măsură, eterogene. Anumite colecţii au valoare
cultural-istorică, sunt mărturia unor practici curente, norme culturale,
ilustrează dezvoltarea tehnologică şi estetică a unei epoci. Liberul acces la
colecţie va produce sau nu noi posibilităţi de cunoaştere.
Distingem două modele de a asigura o colecţie proteiformă,
interrelaţionată: modelul umanist care corespunde considerentelor de
reconstituire a universului antic de mărturii, urme şi care se extinde către
orice obiect purtător de semnificaţie şi modelul englez, inspirat din noua
filozofie şi din gândirea lui Francis Bacon8, în care o colecţie serveşte în
acelaşi timp ca suport de învăţare şi cercetare, iar fiecare document fizic
obiectul unei noi exploatări.
Conceptul de colecţie se modifică acum în contextul realităţii digitale.
Biblioteca digitală reprezintă şansa de a reuni cel mai mare evantai de
documente, toate tipurile de suporturi şi limbi, tot ceea este permis prin acces
liber şi utilizări diferite (text plan, imagine, 3D, audio-video). Biblioteca
digitală concretizează ambiţia celei fizice, prin multiplicarea numărului de
legături ce leagă documentele între ele, prin posibilitatea unui acces complex
nu doar la titlu şi autor, ci şi la alte categorii de informaţii.
În cadrul unei colecţii, documentul electronic sau digital este
caracterizat de singularitate în raport cu cel publicat pe hârtie. Astăzi,
expresia de document digital trimite mai puţin la producţia originală de
informaţie într-un mediu informatic în reţea, ci mai degrabă la ideea de

8
Roland Schaer. La bibliothèque, lieu d’exposition. În: Cabannes, Viviane; Poulain, Martine.
L’action culturelle en bibliothèque. Paris: Editions du Cercle de la librairie, 1998, p. 23-28.
84
dematerializare a suportului fizic. Cartea electronică şi iniţiativele de
digitizare ale editorilor, instituţiilor culturale şi ale societăţilor private sporesc
conţinutul Internetului, care este perceput drept suport pentru constituirea de
colecţii digitale şi platformă generatoare de cunoaştere.
Din punct de vedere teoretic, colecţia digitală nu se îndepărtează de
definiţia canonică în sens biblioteconomic, adică un ansamblu coerent de
documente, cu utilizare precisă şi care face obiectul unei administrări. Aceste
colecţii sunt caracterizate de pluralitate, provin prin modalităţi de constituire
diferite care au generat deja trei subansambluri documentare: periodicele
electronice de nivel academic, oferta culturală digitală de ebook şi materiale
audio-video şi, în fine, colecţiile de documente digitizate de către bibliotecile
care dispun de fonduri patrimoniale. Toate aceste categorii răspund unor
cerinţe documentare multiple care nu se exclud una pe cealaltă: cercetare,
lectură publică, valorificare patrimonială.
Politicile de dezvoltare a colecţiilor din secolul XXI au în plus, faţă de
cele vechi, alegerile motivate, pluralitatea colecţiilor, echilibrul între cerere şi
ofertă, dezerbajul periodic, evoluţia tehnologică, restricţiile bugetare, oferta
exponenţială, bulversarea modelelor economice. Astfel, noţiunea de achiziţie
se îndreptă mai degrabă către cea de acces, utilizarea înlocuieşte colecţia,
efemerul se substituie perenului, iar termenul de legătură hipertext asociat
periodicelor electronice susţine uniformizarea fondurilor. Construcţia
patrimonială este determinată de o serie de factori de natură endogenă
(pasivul documentar: absenţa criteriilor de selecţie şi deselecţie, efectul de
înmagazinare documentară, caracterul eterogen al colecţiilor, empirismul
practicilor de achiziţie) şi de natură exogenă (pluralitatea colecţiilor:
diversificarea suporturilor şi modului de acces, mişcările cunoaşterii).
Mecanismul intern de constituire a unei colecţii contemporane aduce în
prim plan, în egală măsură, politici documentare legate de conţinut, forme,
modalităţi de utilizare, propune itinerarii publicului, din perspectiva
politicilor publice adresate societăţii ca întreg, cu obiective clare, pe mai
multe direcţii. În evoluţia cunoaşterii, biblioteca aduce o dimensiune critică,
depăşeşte paradigma de rezervor de cunoştinţe convenite sau nu, care sunt
aranjate, valorificate, diseminate, mediate de către profesionişti care participă
la o aventură obligatoriu colectivă.

85
Bibliografie

1. CALENGE, Bertrand. Conduire une politique documentaire. Paris: Éditions


du Cercle de la librairie, 1999. (Collections bibliothèques), 389 p.
2. CALENGE, Bertrand. Le nouveau visage des collections. În: Bulletin des
Bibliothèques de France, 2010, nr. 3, p. 6-12.
3. CARBONE, Bruno. De l’ esprit des collections. În: Bulletin des Bibliothèques
de France, 1995, nr. 3, p. 27-33.
4. CAZENOBE, Adrienne. Défense et illustration des collections. În: Bulletin des
Bibliothèques de France, 2012, nr. 3, p. 36-42.
5. DARNTON, Robert. Apologie du livre: demain, aujourd’hui, hier. Paris:
Gallimard, 2010. 212 p.
6. MANUEL du patrimoine en bibliothèque. Sous la direction de Raphaële
Mouren. Paris: Éditions du Cercle de la librairie, 2007. 416 p.
7. REGNEALĂ, Mircea. Noi studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto,
2010. 633 p.
8. TESNIERE, Valerie. La collection dans tous ses états. În: Bulletin des
Bibliothèques de France, 1995, nr. 3, p. 16-20.

86
CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI ÎN DOCUMENTE

Dr. Mihaela Zecheru


Biblioteca Camerei Deputaţilor

Biblioteca din cadrul Camerei Deputaţilor deţine, pe lângă importante


colecţii de legi („Codicele române”) apărute între anii 1856-1942, sub
îngrijirea reputaţilor jurişti Constantin Hamangiu şi Constantin Boerescu,
multe alte documente valoroase care au marcat începuturile şi progresul vieţii
politice româneşti.
Evoluţia vieţii constituţionale româneşti, care era strâns legată de
puterea politică, a cunoscut mai multe încercari şi etape importante, înscrise
pe parcursul a două secole. Documentele la care vom face referire în lucrarea
de faţă se regăsesc în colecţiile Bibliotecii Camerei Deputaţilor şi pot fi
consultate la cerere.
Ideile şi principiile constituţionale încep să se contureze mai pregnant
după anii 1800, fiind menţionate într-un proiect de constituţie elaborat de
boierimea mică şi mijlocie din Moldova, cunoscut sub numele de
„Constituţia Cărvunarilor din 1822”. Acest document are o certă valoare
documentară şi istorică, încercând introducerea unui sistem modern de
guvernare în Principatele Române, prin formularea unor concepte noi,
precum principiul constituţional al domniei legilor şi al separării puterilor în
stat. Constituţia Cărvunarilor era profund influenţată de spiritul revoluţiei
franceze şi, aşa cum remarca A.D. Xenopol, cel care a descoperit actul
original, „este cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în ţările
române”1. Textul integral al acestui Proiect de constituţie a fost publicat şi
comentat de D.V. Barnoschi în „Originile democraţiei române: Cărvunarii:
Constituţia Moldovei de la 1822”, apărută la Iaşi, Editura Viaţa Românească
în 1922.
O nouă încercare constituţională a avut mai mult succes. Regulamentele
Organice adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a
prevederilor Tratatului de la Adrianopol, deşi consfinţeau o puternică
influenţă a Rusiei în Principatele Române, au trasat coordonatele majore ale

1
A.D. Xenopol. Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822. Originile partidului
conservator şi a celui liberal. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1898, p. 45.
87
unei vieţi politice organizate.
În Bucureşti, la Biserica Mavrogheni, domnitorul fanariot Nicolae Petre
Mavrogheni (1786-1790) a înfiinţat o tipografie unde, mai târziu, s-au tipărit
lucrări emblematice, precum „Curierul românesc” - prima gazetă în limba
română, cu caractere chirilice. Tot aici a văzut lumina tiparului şi
„Regulamentul Organic din Ţara Românească” - considerat a fi prima
constituţie a României moderne. În Moldova, un rol important în adoptarea
„Regulamentului Organic” l-a avut Gh. Asachi, în calitatea sa de secretar al
comisiei de revizie, el fiind şi director al primului ziar de la Iaşi, „Albina
românească”.
Cu toate criticile care s-au adus acestor documente, nu a putut fi ignorat
faptul că ele au contribuit la dezvoltarea instituţională şi culturală a
Principatelor şi, totodată, au pus bazele parlamentarismului în Principatele
Române, reprezentând, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Regulamentul organic Regulamentul organic


- Ţara Românească - - Moldova -

Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările


Române. Ideea de progres şi unitate naţională, împreună cu alte mari idei ale
Revoluţiei franceze s-au regăsit în documentele Revoluţiei de la 1848 din
Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Împrejurările interne şi externe
88
nefavorabile au împiedicat, însă, punerea lor în practica politică, astfel că,
mai târziu, vor fi însușite ideile Convenţiei de la Paris, prin „Statutul
Desvoltător al Convenţiunii din 7/19 august 1858”2, adoptat din iniţiativa
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin plebiscit, în 1864. Acest statut,
considerat de cei mai mulţi istorici ca fiind prima Constituţie a României, era
publicat împreună cu Legea electorală şi consfinţea ideea de bicameralism
prin crearea Corpului ponderator (art. 1), care, alături de Adunarea electivă,
constituiau puterea legiuitoare (art. 2). A fost în vigoare până la adoptarea
Constituției din 1866.

Constituţia - 1866

Sub influenţa politică a Convenţiei de la Paris, puterea legislativă a


cunoscut un proces accentuat de modernizare, iar prin Constituţia din 1866 s-
au pus bazele forului legislativ ca Reprezentanţă Naţională, a cărui activitate
era similară cu aceea a parlamentelor Europei Occidentale de atunci.
Constituţia a fost promulgată de Regele Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul Oficial3. Acest document
reprezenta prima constituție propriu-zisă a României şi a consacrat, pentru

2
Monitorul - jurnal oficial al P.U.R., nr. 146, 3/15 iulie 1864.
3
Monitorul Oficial, nr. 142, 1/13 iulie 1866.
89
prima dată în istoria vieţii noastre statale, caracterul indivizibil al statului
român, care de la acea dată va purta numele oficial de România (art. 1),
aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub control otoman.
Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind
primul stat constituţional al Europei de sud-est. Deşi a fost adoptată după
modelul Constituției Belgiei din 1831, Constituţia din 1866 a fost primul act
elaborat fără concurs străin, devenind o mărturie a manifestării independenței
politice, destul de timidă pentru contextul istoric respectiv. Chiar dacă a fost
revizuită de mai multe ori, legea fundamentală, elaborată în 1866, se menţine
până în 1923, data intrării în vigoare a noii constituţii.

Constituţia - 1923

După Marea Unire din 1918, ca expresie a noilor realităţi, a fost


adoptată o nouă Constituţie, la 29 martie 19234, orientată nemijlocit spre
necesitatea evoluţiei societăţii într-un stat de drept. Deşi s-a constituit într-un
instrument juridic mult mai elaborat decât cel anterior, era evident că avea ca
punct de plecare Constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de
articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Modificări esenţiale s-au adus în
titlul Despre teritoriul României: „Regatul României este un Stat naţional
unitar si indivizibil (...) este nealienabil (...)”. Regele Ferdinand I (1914-
1927) reprezenta elementul cheie al vieţii politice. El exercita puterea
4
Monitorul Oficial, nr. 282, 29 martie 1923.
90
executivă, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, era şeful
Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decoraţii, avea
drept de amnistie şi graţiere. Parlamentul era bicameral şi constituia puterea
legislativă cu rol de a vota şi abroga legile, precum şi cu drept de control
asupra activităţii guvernului.
Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, cu o nouă
constituţie, de tip corporatist, elaborată la iniţiativa regelui Carol al II-lea. A
fost repusă în vigoare în 1944, până la 30 decembrie 1947, când a fost
proclamată republica.
Constituţia din 1938, promulgată de Carol al II-lea prin Decretul regal
nr. 1045 din 27 februarie 19385, încerca să limiteze individualismul şi să dea
întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar
corporatist. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi
inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care
recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile
Constituţiei din 1866. Constituţia de la 1938 concentrează puterile politice în
mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Principiul
separării puterilor în stat se menţinea doar formal, deoarece prerogativele
executive ale regelui erau extinse în dauna celor legislative, Parlamentul
având mai mult un rol decorativ. Se renunţă la ideea de pluralism politic6,
existând doar un singur partid, Frontul Renașterii Naţionale, care îl avea drept
conducător pe Carol al II-lea. Această Constituţie a fost suspendată în vara
anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol
al II-lea.
Constituţia din 13 aprilie 1948 reprezintă rezultatul propriu al aplicării
în viaţa politică românească a ideologiei comuniste, după modelul sovietic.
Pentru prima dată în istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin
documentul constituţional de la 1948 este înlăturat principiul separaţiei
puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare
Naţională, care impunea o dependenţă politică autoritară tuturor celorlalte
organe ale statului. Constituţia din 1948 a marcat trecerea spre un regim
guvernamental întemeiat pe monopolul politic al unei unice formaţiuni
politice, precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.
Constituţiile care au urmat, cea din 1952 şi cea din 1965, au definit şi mai
pregnant monopolul ideologiei comuniste: unica formaţiune politică era
partidul comunist, care îşi exercita puterea prin instituţiile statului, alcătuind

5
Monitorul Oficial, nr. 48, 27 februarie 1938.
6
Decretul regal nr. 1422/30 martie 1938. În: Monitorul Oficial, nr. 75, 31 martie 1938.
91
o formaţiune piramidală şi puternic centralizată. Marea Adunare Naţională
reprezenta organul suprem al puterii de stat (art. 42)7. Nu era recunoscut
principiul separaţiei puterilor în stat, iar actul din 1965 atribuie activitatea de
elaborare a legilor Consiliului de Stat, considerat „organ suprem al puterii de
stat, cu activitate permanentă” (art. 62)8. Elementele de noutate aduse de
Constituţia din 1965 aveau în vedere introducerea funcţiei de preşedinte al
republicii9, care cumula o multitudine de atribuţii legislative şi
administrative, precum şi schimbarea denumirii ţării în Republica Socialistă
România.
Evenimentele din decembrie 1989 au creat premisele revenirii
României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere şi pluralism
politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separaţia puterilor şi
răspunderea guvernanţilor în faţa organelor reprezentative. Prin actele emise
de puterea revoluţionară provizorie, România a revenit la sistemul
parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituţie a
ţării, adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi care
a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8
decembrie 199110. Importanţa deosebită a acestui document, cu luminile şi
umbrele sale, constă în faptul că a consacrat reinstaurarea democraţiei
constituţionale în România, după o întrerupere de aproape 50 de ani, între
anii 1947-1989, cât timp a dominat regimul comunist. Această Constituţie a
fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/200311, fiind în vigoare de la data de 29 octombrie 2003,
data publicării în Monitorul Oficial al României. O mare parte dintre articole
au suferit modificări, mai mult sau mai puţin importante. Vom menţiona doar
câteva: minorităţile naţionale au dreptul de a folosi limba maternă în
administraţie şi justiţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită de lege,
mandatul preşedintelui este de 5 ani, obligativitatea stagiului militar se
stabileşte prin lege organică, intrarea în Uniunea Europeană şi NATO nu va fi
votată prin referendum, ci de către Parlament.
Două decenii de aplicare modernă a constituţionalităţii în România,
necesitatea progresului constituţional prin racordarea la valorile şi principiile
europene vor determina în viitor o nouă revizuire a constituţiei actuale,

7
Constituţia Republicii Socialiste România. Bucureşti: Editura Politică, 1966, p. 12.
8
Ibidem, p. 18.
9
Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituţiei RSR. În: Buletinul oficial,
nr. 45, 28 martie 1974.
10
Monitorul Oficial, nr. 250, 14 decembrie 1991.
11
Monitorul Oficial, nr. 669, 22 septembrie 2003.
92
asigurând, astfel, un instrument juridic adecvat dezvoltării democratice a
societăţii româneşti.

Bibliografie selectivă

1. BANCIU, Angela. Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991).


Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001.
2. BARNOVSCHI, D.V. Originile democraţiei române. „Cărvunarii”.
Constituţia Moldovei de la 1822. Iaşi: Editura Viaţa Românească, 1922.
3. Constituţia [1866] şi Legea electorală. Bucureşti: Imprimeria Statului, 1866.
4. Constituţia marilor drepturi şi libertăţi: despre proiectul noii Constituţii a
Republicii Populare Române: [1952].
5. Constituţia Regele Carol II: 1938: publicată în Monitorul Oficial, nr. 48 din 27
februarie 1938. Bucureşti: Monitorul Oficial, 1938.
6. Constituţia Republicii Populare Române: 13 aprilie 1948. Bucureşti:
Imprimeria Centrală, 1948.
7. Constituţia României 1991. Bucureşti: Monitorul Oficial, 1991.
8. Constituţia României 2003. Bucureşti: Monitorul Oficial, 2003.
9. Constituţiunea [1938]; Legea electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat
[1938]. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria
Centrală, 1939.
10. Constituţiunea. Promulgată cu decretul Regal no. 1360 din 28 martie 1923.
Bucureşti: Imprimeria Statului, 1926.
11. FILITTI, Ioan C. Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei
române). Bucureşti: Tipografia ziarului „Universul”, 1934.
12. FILITTI, Ioan C. Domniile române sub Regulamentul Organic: 1834-1848.
Bucureşti: Socec, 1915.
13. MURARU, Ioan; IANCU, Gheorghe. Constituţiile române. Ed. a III-a.
Bucureşti: Regia autonomă Monitorul Oficial, 1995.
14. Regulamentul Organic al Principatului Moldovei: organizaţia şi însuşirile
Obişnuitei Obşteşti Adunări. Iaşi: Tipografia Albina, 1837.
15. Regulamentul Organic: întrupat cu legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1833 şi
adnotat la sfârşit cu legiuirile de la anul 1834 până acum [anul 1847].
Bucureşti: Tipografia Curţii, Pitarul Z. Carcalechi, 1847.

93
MANAGEMENTUL RESURSELOR INFORMAŢIONALE

Dr. Doru Stan


Universitatea din Piteşti

Pentru organizaţii - în cazul nostru, bibliotecile - managementul


resurselor informaţionale este considerat o problemă de actualitate şi, din
această cauză, informaţia, asemenea altor resurse, ar trebui să beneficieze de
o atenţie serioasă din punct de vedere managerial1. Un motiv plauzibil pentru
a trata acest concept de management al resurselor informaţionale ca pe o
resursă valoroasă îl constituie tocmai acest aspect informaţional, care este
separat de cel tehnologic.
În analiza managementului resurselor informaţionale, se ridică două
întrebări fundamentale2:
1. Ce înseamnă a „administra” informaţia?
2. Cum se va schimba acest concept în faţa dezvoltărilor tehnologice
viitoare?
Întrebările se referă, cu precădere, la evoluţia conceptului de
management al resurselor informaţionale, dar şi la necesitatea de examinare a
încercărilor de implementare a acestuia, precum şi la provocările cu care
managerii se vor confrunta în zona prelucrării informaţiei.
Conceptul de management al resurselor informaţionale a fost utilizat în
zona ştiinţei bibliotecilor pentru a descrie o abordare coerentă şi globală,
preocuparea de bază fiind stocarea, regăsirea şi utilizarea eficientă a
documentelor în organizaţii. În acest sens, pentru a reflecta o preocupare mai
largă şi pentru a lua cunoştinţă de prezenţa crescândă nu numai a
documentelor având ca suport hârtia, dar şi a celor electronice, câteva şcoli
de biblioteconomie au adoptat denumirea de „studii ale informaţiei” sau
„managementul informaţiei”3.
Managementul resurselor informaţionale este definit drept o sinteză a
mai multor abordări, drept o combinaţie între mai multe tipuri de

1
Eileen M. Trauth. Information Resource Management. În:. Encyclopedia of Library and
Information Science. New York, Basel: Marcel Dekker, 2003, p. 1325.
2
Idem.
3
Ibidem, p. 1328.
95
management, ştiinţa bibliotecilor, abordările necesare în crearea de politici şi
planificarea4. O definiţie mai cuprinzătoare este dată de Malcolm W. Watson:
„aplicarea principiilor managementului la achiziţia, organizarea, controlul,
diseminarea şi utilizarea informaţiilor relevante pentru funcţionarea
eficientă a organizaţiilor de toate felurile”5.
Scopul managementului informaţiei se axează, în general, pe activităţile
de prelucrare a documentelor şi pe facilitarea accesului utilizatorului la
informaţie. Un rol principal şi definitoriu în succesul acestui tip de
management îl are utilizatorul, element esenţial în atingerea obiectivelor
propuse.
Managementul resurselor informaționale are în vedere menţinerea
calităţii, integrităţii şi accesibilităţii informaţiilor dintr-o organizaţie, accentul
fiind pus, de regulă, pe control.
Managementul resurselor informaţionale operează cu date (materie
primă), prelucrate cu scopul de a deveni informaţii utile pe care se pot baza
deciziile şi acţiunile de ordin managerial. De altfel, informaţiile nu sunt decât
„rezultatul unor procese aplicate unei colecţii de date”6.
Referitor la managementul informaţiei, Marchand a descris paşii
premergători, pornind de la controlul fizic al informaţiei, prin dezvoltarea
prelucrării datelor, telecomunicaţii şi sisteme de automatizare şi integrarea
finală a acestora, la întregirea managementului tehnic cu sistemele de luare
de decizii, planificare şi cele bazate pe cunoştinţe7. De asemenea, el a afirmat
că „evoluţia efectivă a funcţiilor managementului cere întregirea planificării
managementului informării cu planificarea afacerii strategice”8.
Un fenomen complex, care a luat amploare în societatea românească, a
fost dezvoltarea tehnologică, gestionarea informaţiei devenind un aspect
important în profesia de bibliotecar şi specialist în ştiinţele informării.
Recentele evoluții tehnologice au scos în evidență distincţia dintre tehnologia
prelucrării informaţiei şi informaţia însăşi. Astfel, informaţia a devenit, în
mediul bibliotecar, unul dintre elementele cele mai importante şi valoroase,
bibliotecile dobândind, la ora actuală, noi atribuţii şi noi dimensiuni, fiind

4
Ibidem, p. 1333.
5
Malcolm W. Watson (ed.). Managementul informaţiei şi al bibliotecilor în Mileniul III.
Bucureşti: A.B.I.R., 2004, p. 171.
6
Ibidem, p. 107.
7
Eileen M. Trauth. Op. cit., p. 1330.
8
Idem.
96
„implicate din ce în ce mai mult în procesele creatoare ale cunoaşterii”9.
Acest lucru constituie un puternic argument, care întăreşte şi mai mult
convingerea că utilizatorii nu mai sunt interesaţi, în momentul de faţă, de
tipuri de documente, ci de tipurile de informaţii deţinute de acestea.
Noile tendinţele tehnologice stimulează modernizarea instituţiei
bibliotecare prin îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi produselor. În acest
context, tendinţele contradictorii manifestate în activităţile biblioteconomice
curente au impus necesitatea adoptării unor practici manageriale adecvate
fiecărei structuri în parte, pornind de la aspecte generale, dar insistând mai
mult asupra specificităţii acestora. Astfel, s-a încercat o configurare a
serviciilor în raport cu cerinţele actuale, dar şi părăsirea stilului tradiţional,
prin extinderea şi diversificarea instrumentelor de informare cu adresabilitate
precisă. Relevantă în acest sens este viziunea potrivit căreia managerul
resurselor informaţionale trebuie să conducă şi să controleze toate aspectele
gestionării informaţiei (prelucrarea, stocarea şi controlul asupra activităţilor
de colectare a datelor, managementul înregistrărilor şi arhivarea materialelor
stocate).
Managementul informaţiei s-a referit, la început, la managementul
documentelor. Spre sfârşitul anilor ’70, a apărut o altă interpretare, funcţia lui
de bază evoluând de la una tehnocratică, preocupată doar cu conţinutul şi
calitatea produselor informaţionale, la o funcție care se centrează pe contextul
organizaţional în care informaţia urmează să fie folosită10.
Apariţia unor denumiri alternative pentru conceptul de management al
resurselor informaţionale, precum „administrarea informaţiei”, „planul
sistemelor de informaţii organizaţionale”, „planificare strategică a
prelucrării informaţiei”11, a dus la extinderea, în literatura de specialitate, a
terminologiei curente. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi datorită diversificării
rapide a tipologiei documentare. Apariția versiunilor electronice a
documentelor tipărite a determinat naşterea unui alt tip de management al
informației: managementul resurselor electronice.
Implementarea şi asigurarea eficienţei managementului resurselor
informaţionale reprezintă reale provocări pentru ştiinţă în general, pentru
educaţie şi anumite zone ale informaţiei. De aceea, organizaţiile urmăresc să
atingă sau să obţină, prin management, scopuri transformate în obiective şi

9
Sanda Bercovici. Biblioteca universitară între tradiţie şi mondializare uniformizantă.
Constanţa: Ex Ponto, 2007, p. 109.
10
Eileen M. Trauth. Op. cit.
11
Ibidem, p. 1331.
97
realizări concrete.
Când vorbim despre managementul resurselor informaţionale, avem în
vedere resursele manageriale, grupate pe categorii12:
- resurse financiare;
- resurse fizice;
- resurse umane;
- resurse informaţionale.
Cu scopul de a-şi extinde oferta de servicii şi, de asemenea, resursele
informaţionale de care dispun, bibliotecile încheie parteneriate cu alte
instituţii. Prin aceste parteneriate, bibliotecile oferă utilizatorilor „acces la un
număr mai mare de resurse de informare, îşi pot extinde resursele de
personal şi chiar spaţiile fizice, pot atinge un volum mai mare de resurse
financiare”13.
Revenind la managementul resurselor electronice, una dintre
numeroasele sale definiţii îl prezintă ca un set de responsabilităţi ce includ, pe
lângă produsele de informare electronice, diversificarea serviciilor
electronice (de la referinţe prin chat la site-uri Web dinamice) şi a
infrastructurii tehnologice care stă la baza utilizării şi, respectiv, furnizării de
produse informaţionale14. Prin resurse electronice se înţelege un set de
produse electronice („pachete de conţinuturi electronice pe care bibliotecile
le achiziţionează de la vendori”: reviste electronice, colecţii de baze de date
multimedia etc.), instrumente tehnologice adecvate, resurse online
disponibile gratuit15.
O clasificare detaliată a resurselor electronice pe care bibliotecile
moderne trebuie să le gestioneze (cataloage electronice ale bibliotecilor -
OPAC, portaluri, depozite digitale, cărţi electronice, reviste electronice,
fondul electronic de referinţă în procesul de învăţământ) este realizată de
Doina Ostafe16, care subliniază, totodată, şi importanţa conţinutului electronic
în contextul actual al ştiinţei.

12
A.B.I.R. Direcţii şi strategii de dezvoltare a colecţiilor în bibliotecile universitare.
Constanţa: Ex Ponto, 2001, p. 142.
13
Octavia-Luciana Porumbeanu. O opţiune actuală pentru bibliotecile universitare:
parteneriatele. În: Studii de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, nr. 6, 2002, p. 132-133.
14
Joan E. Conger. Collaborative Electronic Resource Management: from Acquisitions to
Assessment. Westport, London: Libraries Unlimited, 2004, p. 5.
15
Idem.
16
Doina Ostafe. Managementul resurselor electronice. În: Biblio-Braşov 2007: Conferinţa
Internaţională de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării. Braşov: Editura Universităţii
Transilvania din Braşov, 2007, p. 208.
98
Managementul resurselor electronice a adus, în bibliotecile universitare
româneşti, elemente de noutate, necesitatea îmbunătăţirii continue a calităţii
produselor şi serviciilor, noi utilizatori, ideea de schimbare, care a devenit o
lege a naturii. El necesită din partea managerilor o vastă experienţă, abilităţi
de comunicare, precum şi o viziune largă asupra demersurilor organizaţiei, în
vederea atingerii obiectivelor stabilite.

Bibliografie

1. A.B.I.R. Direcţii şi strategii de dezvoltare a colecţiilor în bibliotecile


universitare. Constanţa: Ex Ponto, 2001.
2. BERCOVICI, Sanda. Biblioteca universitară între tradiţie şi mondializare
uniformizantă. Constanţa: Ex Ponto, 2007.
3. CONGER, Joan E. Collaborative Electronic Resource Management: from
Acquisitions to Assessment. Westport, London: Libraries Unlimited, 2004.
4. OSTAFE, Doina. Managementul resurselor electronice. În: Biblio-Braşov
2007: Conferinţa internaţională de biblioteconomie şi ştiinţa informării.
Braşov: Editura Universităţii „Transilvania”, 2007.
5. PORUMBEANU, Octavia-Luciana. O opţiune actuală pentru bibliotecile
universitare: parteneriatele. În: Studii de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, nr. 6,
2002.
6. REGNEALĂ, Mircea. Biblioteca şi informaţia în epoca contemporană. În:
TÎRZIMAN, Elena (coord). De la biblioteconomie la știinţa informării:
învăţământ biblioteconomic românesc: tradiţie şi modernitate. Bucureşti: Ager,
2005.
7. SINGH, S.P. Collection Management in the electronic environment. În: The
Bottom Line: Managing Library Finances [online], vol. 17, iss. 2, 2004,
Disponibil la adresa: http://www.emeraldinsight.com/Insight/viewPDF.jsp?
Filename=html/Output/Published/EmeraldFull TextArticle/Pdf/1700170202.pdf.
Accesat: 7 iulie 2012.
8. TRAUTH, Eileen M. Information Resource Management. În:. Encyclopedia of
Library and Information Science. New York, Basel: Marcel Dekker, 2003.
9. WATSON, Malcolm W. (ed.). Managementul informaţiei şi al bibliotecilor în
Mileniul III. Bucureşti: A.B.I.R., 2004.

99
IMPORTANȚA PREVENIRII DEGRADĂRII DOCUMENTELOR
ÎN STRUCTURILE INFODOCUMENTARE

Dr. Aurelian Popescu


Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti

Conceptul de patrimoniu documentar este relativ recent, patrimoniul


cultural făcând timp îndelungat referire doar la domeniului arhitectural şi la
colecţiile din muzee.
Începând cu anii ’90, specialiştii din biblioteci şi arhive şi-au
manifestat dorinţa de a insera documentele scrise în politicile patrimoniale
naţionale, regionale şi locale. De altfel, acest demers a fost întâmpinat cu
interes şi a făcut posibilă afirmarea necesităţii măsurilor de prezervare, de
restaurare şi de punere în valoare a documentelor în acelaşi mod ca tot ceea
ce reprezintă patrimoniul fix.
Patrimoniul scris este multiform, fiind constituit din manuscrise, cărţi,
corespondenţă, periodice şi este martor permanent al problemelor existenţiale
umane, transmiţând memoria vie a secolelor trecute şi permiţând regăsirea
începuturilor evoluţiei politice, economice, sociale şi culturale definitorii
pentru spaţiul românesc.
Patrimoniul scris este un patrimoniu în permanentă constituire,
scrierile prezentului vor îmbogăţi memoria viitorului aşa încât ansamblul
acestui patrimoniu necesită elaborarea unor planuri de conservare integrate şi
riguroase.
Esenţială este şi, foarte probabil, va rămâne depăşirea problemei
fragilităţii fondurilor bibliotecilor, arhivelor şi muzeelor, ce reprezintă o parte
importantă a memoriei umanităţii timpurilor noastre, concretizată, în mare
parte, în texte şi în imagini. Aşadar, se pune în mod acut problema valorizării
lor prin expuneri şi publicări în vederea prelungirii existenţei fizice a acestora
ca şi a prezenţei lor în conştiinţa şi reprezentările colective. Depăşind cercul
relativ restrâns al utilizatorilor direcţi ai acestor colecţii, rămâne grija de a
păstra patrimoniul scris care iese din anonimat în mod fericit după mai multe
decenii.
Atitudinea cu privire la anumite metode curative s-a schimbat.
Cercetările promovează şi produse alternative, cum ar fi uleiurile esenţiale,
ieşind, astfel, uneori, din logica amăgitoare a dezinfectării prin tehnici de

101
masă cu ajutorul unor produse cărora le este cunoscut gradul mare de
toxicitate. Se speră, de asemenea, să fie puse în practică metode simple, care
nu impun recurgerea la instalaţii şi personal specific. Nimic nu ne împiedică,
deci, să visăm sau să continuăm să avem opinii critice, întrucât cercetarea
generează uneori idei bune, dar imposibil de aplicat.
Fără a cădea într-un optimism naiv este totuşi bine să constatăm că
hârtia obişnuită, cea de calitate medie, folosită de edituri şi-a îmbunătăţit
calitatea din anii ’50-’60 şi că acest fapt contribuie la imaginea producătorilor
de hârtie şi a editorilor. Nefiind hârtie permanentă ea prezintă, totuşi
caracteristici care încetinesc procesul de degradare.
În toate ţările europene, persoanele şi instituţiile care sunt implicate în
probleme de conservare a patrimoniului scris şi de fabricare a hârtiei dispun
în prezent de o normă comună ce permite coordonarea eforturilor şi măsurilor
ce trebuie luate pentru promovarea hârtiei „permanente”.
Speranţele puse în conservarea în masă - pentru tratarea în mod
economic a unui număr important de volume - se dovedesc nefondate şi
rămân, încă, în stadiul de cercetări pilot. Conservarea preventivă este,
deocamdată, singura modalitate de conservare în masă.
Tratamentul unic a fost abandonat în favoarea unei mari varietăţi de
tratamente complementare. S-au dezvoltat tratamente mecanizate ce au
abordat soluţii novatoare la care tratamentele de masă nu au putut să
răspundă.
Cele anterior menţionate schiţează principalele orientări ale conservării
pentru începutul celui de-al treilea mileniu, având în vedere aspiraţiile
informale dar şi nevoile pragmatice.
Realităţile şi perspectivele în privinţa conservării documentelor din
biblioteci se impun a fi coroborate - în vederea integrării - cu percepţia
actuală a acestor probleme în Uniunea Europeană.
Accentul este pus pe justeţea echilibrului între tratamentul preventiv şi
tratamentul curativ. Măsurile preventive de control al mediului, întreţinerea
curăţeniei (desprăfuire, mici reparaţii) şi punerea la punct a unui program de
reproducere pentru documentele cele mai consultate, aceasta este cheia de
boltă a unei politici de conservare într-o bibliotecă.
Prezervarea şi conservarea nu se mai reduc la aplicarea de tehnici
curative, care nu sunt deschise alternativelor.
După cum se ştie, misiunea principală a conservării documentelor dintr-
o bibliotecă este aceea de a face disponibile informaţiile, solicitând cât mai
puţin posibil originalele.
Digitizarea documentelor de patrimoniu şi nu numai nu poate fi
considerată în prezent ca o unică soluţie la problemele de conservare puse de
102
documentele vechi, rare şi preţioase. Cu toate acestea, ea permite
îmbunătăţirea în mod indirect a conservării acestor documente, limitând
comunicarea suporturilor originale către cititori. De asemenea, ea face
posibilă o mai bună difuzare a documentelor către utilizatori.
Dezacidificarea nu face ca hârtia mecanică să-şi recapete calităţile
pierdute în timpul îmbătrânirii, de aceea au fost puse la punct mai multe
procedee de consolidare în masă şi tehnici de restaurare mecanizată.
Obiectivul acestor procedee este acela de a consolida documentul şi a permite
manevrarea lui.
Nu este recomandabilă elaborarea izolată a unor politici de conservare
într-o realitate aflată într-o continuă mişcare. Mai mult ca niciodată, scopul ce
trebuie atins este comunicarea informaţiilor către utilizatori, chiar disociate
de suportul lor original, într-un efort de gestionare globală a colecţiilor. Este
vorba de îmbunătăţirea condiţiilor de comunicare a informaţiilor şi de
încercarea de a proteja documentele originale.
A alege, a prevedea şi a aplica ar putea fi cuvintele de ordine ale unei
politici de conservare eficiente. Toate aceste metode şi tehnici au, până la
urmă, unul şi acelaşi scop, acela de a aduna într-o masă compactă, omogenă,
nişte ansambluri şi subansambluri şi de a le aplica soluţii adaptate.
Pentru lucrări de mare amploare cu privire la digitizarea colecţiilor sunt
necesare eforturi cumulate financiar şi organizatoric ale mai multor biblioteci
în vederea achiziţionării unui sistem informatic profesional precum şi
gestionarea documentelor electronice obţinute. În ţara noastră există
iniţiative, încă izolate, din păcate, cu privire la transferul unor colecţii de
periodice sau documente vechi.
Analizând eforturile de realizare a unor condiţii optime de conservare
în unele biblioteci româneşti, se pot constata următoarele aspecte:
- bibliotecile au început să conştientizeze amploarea degradărilor care
pot surveni în cadrul colecţiilor lor dacă acestea sunt neglijate, din indolenţă
sau din ignoranţă, dând dovadă de o mai mare atenţie în ceea ce priveşte
păstrarea documentelor şi accesul la ele;
- aspectele conservării colecţiilor (manevrarea, depozitarea,
microclimatul, consultarea, expunerea, transferul pe alte suporturi prin
fotocopiere sau digitizare) au trecut din planul secund al preocupării
bibliotecarilor într-o preocupare cotidiană;
- au fost depăşite blocajele anilor ’90 în ceea ce priveşte proiectarea şi
construcţia de biblioteci, bibliotecile nou construite ţinând cont de
standardele internaţionale cu privire la conservarea documentelor prin
folosirea unor materiale şi instalaţii special concepute;
- se manifestă, încă, o încetinire în adoptarea unor măsuri cu privire la
103
limitarea accesului documentelor la fotocopiere, fapt motivat prin cererea
mare de informaţii;
- se simte nevoia de încadrare în biblioteci a conservatorilor
specializaţi, care ar fi capabili să monitorizeze microclimatul, să semnaleze
factorii potenţiali de risc şi să ia măsurile în consecinţă. Conservatorii ar
contribui şi la creşterea gradului de pregătire profesională a bibliotecarilor
care vin în contact direct cu documentul;
- ţinând cont de amploarea degradărilor existente la documentele cu
valoare patrimonială sau bibliofilă aflate în bibliotecile din toate reţelele se
impune realizarea unui efort conjugat de înfiinţare a unor laboratoare de
restaurare pentru remedierea acestor degradări sau pentru punerea în valoare
a documentelor.
Trebuie subliniat faptul că proiectele de digitizare nu pot rezolva
problemele de conservare a originalelor, ci doar facilitează o valorificare a
acestora.
Atât bibliotecile universitare cât şi cele publice ar trebui să realizeze
parteneriate cu privire la transferul în format electronic al documentelor pe
care le deţin şi care definesc cultura română.
Exigenţele conservării şi necesităţile politicilor coerente aplicate în
acest domeniu rămân, mai mult ca niciodată, la ordinea zilei la nivelul
Bibliotecii Naţionale, dar nu în ultimul rând şi în bibliotecile centrale
universitare şi specializate, adesea trecute sub tăcere.
Soluţiile de succes şi utilizarea în mod curent a metodelor de prezervare
bine stabilite fac apanajul statelor dezvoltate. Este necesară, însă, folosirea
unor norme generale, ridicate la rangul de standarde internaţionale, cu privire
la metodele de prezervare, impunând aplicarea imediată a unui minim absolut
necesar în statele cu mijloace modeste. Asociaţiile, federaţiile internaţionale
ce-şi desfăşoară activitatea în vederea conservării şi proliferării informaţiei,
indiferent de suport, peste timp, trebuie să aibă această obligaţie morală.
Pentru a măsura utilitatea şi limitele, este necesar, însă, să situăm în
prealabil conservarea în contextul funcţionării unei instituţii precum o
bibliotecă deţinătoare de colecţii de patrimoniu semnificative, fiind bine
înţeles că fondurile curente nu trebuie să se găsească a priori excluse dintr-o
politică de conservare globală.
Problema, de acum înainte, nu mai este doar aceea de a conserva
documentele potenţiale de patrimoniu, acele documente susceptibile de a
intra într-o zi sau alta în sfera „conservabilului”, ci şi de a constitui
patrimoniul de mâine.

104
LECTURA ŞI BIBLIOTECILE
BIBLIOTECA ȘI „MIRABILA SĂMÂNȚĂ” A LECTURII

Conf. univ. dr. Cristina Popescu


Universitatea din Bucureşti

Introducere

În prezent, cel mai important factor al societăţii umane, instrumentul


universal, omniprezent, este informaţia. Acest lucru este evident. Civilizaţia
secolului nostru se bazează mai mult decât oricare alta dinaintea ei pe
informaţie, învăţământ, cultură, ştiinţă, într-un cuvânt: pe cunoaştere. Rolul
informaţiei este, fără îndoială, mai important decât în epocile anterioare, deşi
aceasta este inegal răspândită în lume şi liberul acces la ea nu s-a bucurat de o
evoluţie fără dificultăţi, presiuni şi probleme. În ultimul secol, cunoaşterea a
progresat foarte mult iar informaţia a urmat, pe cât se pare, aceeaşi
dezvoltare, aceeaşi arie de răspândire în public.
Informaţia există din abundenţă, în special în ţările avansate, definite
drept societăţi informaţionale. „Ea este tiranul şi slujitorul epocii moderne, o
marfă dotată cu propria ei piaţă de desfacere”1.

Lectura şi biblioteca in societatea romanească

Mircea Eliade afirma: „Dacă în filozofie se poate crea prin simpla


putere a gândului, în cultură e nevoie de materiale. Lipsa acestor materiale - a
bibliotecilor bogate - ne-ar putea fi fatală. Ar putea să ne conducă la o ţară
semidoctă”2.
Uneori timid, alteori cu îngrijorare sau cu sabia lui Damocles
suspendată deasupra reflecţiilor noastre academice ne punem o întrebare cu
posibilităţi limitate de răspuns: „Există o nevoie implicită de informare?”
Categoric da, indiferent de forma de comunicare a acesteia.
Dar, care ar fi tipurile de informaţii solicitate, la ce surse de informare

1
Aluna Bejan. O problemă a bibliografiei: modernizarea. În: Biblioteca, 6, 1995, nr. 9, p.
273.
2
Apud: Ioana Tăutu. Carte-lectură-bibliotecă în concepţia lui Mircea Eliade (I). În:
Biblioteca: revistă de bibliologie, 3, 1992, nr. 3-4, p. 43.
107
se apelează în mod uzual, care este feed-back-ul generat de tipurile de
informare...? Neîndoielnic, nivelul de pregătire presupune anumite cerinţe de
informare, hobby-urile pot ocupa şi ele un rol esenţial în privinţa solicitărilor
de informaţii, dar situaţia reală imediată ne sugerează că, în mod evident, cele
mai frecvent accesate surse de informare sunt cele puse la dispoziţie pe
Internet sau, şi mai simplu, prin mijloacele de comunicare în masă.
Trebuie să nu pierdem, însă, din vedere că atât Internetul cât şi
televiziunea sau presa scrisă nu pot suplini necesarul de informaţie, dacă unii
dintre cetăţeni au dorinţa unei formări reale în mod continuu, cel puţin din
punct de vedere cultural şi spiritual, dacă nu şi din punct de vedere
profesional. În mod evident, putem urma modelul deseori propagat, chiar şi
involuntar, „al cetăţeanului american”, care, cu o găletuşă de îngheţată sau un
castron de floricele înaintea sa priveşte la televizor, ca o modalitate constantă
de petrecere a timpului liber, având drept alternativă câte un picnic, şi
apelând doar accidental la serviciile oferite de biblioteci, deschise, de altfel,
şi pe timpul nopţii, într-o societate democratică precum cea nord-americană.
După cum carismatic povestea, la un moment dat, domnul Neagu Djuvara,
sunt unele filme americane ce promovează imaginea unor „afacerişti de
succes” fără a ilustra câtuşi de puţin ideea că aceştia ar fi deschis vreodată o
carte, sau a face măcar o aluzie discretă că ar exista şi o bibliotecă în spaţiul
ultramodern amenajat al locuinţelor lor. Privind aceleaşi filme, putem
constata, însă, nu numai că sunt oameni cu vicii, cu pasiuni, cu trăiri
interioare sau manifestări care emoţionează ci, chiar mai mult, oameni care
„au reuşit” în viaţă.
În societatea românească se vorbeşte frecvent de «milionarii de carton».
Indubitabil există afacerişti ce beneficiază de câştiguri fabuloase obţinute pe
diverse căi, unele nu prea ortodoxe sau drept urmare a norocului ce-i
însoţeşte până la un anumit moment. Dar, fără fundamentul unor studii de
piaţă, fără ancorarea firească în realităţile vieţii printr-o experienţă practică ce
este coroborată cu idei teoretice însuşite şi adaptate fiecărei situaţii în parte,
nu există sorţi de izbândă pe termen lung, sau, în mod optimist, şansele sunt
îndoielnice. Evident, nu putem contesta faptul că, indiferent de domeniul de
activitate, atunci când luăm o iniţiativă sau mai multe... există o anumită doză
de risc. Acţiunea noastră se poate solda cu un eşec, pe care îl putem însă para
sau căruia putem să-i atenuăm efectele dezastruoase dacă suntem în mod
permanent şi corect „informaţi”.

108
Implicarea bibliotecii şi a bibliotecarului in formarea personalităţii

Conştienţi fiind de faptul că etapa definirii personalităţii fiecăruia, a


gustului de frumos, util şi, nu în ultimul rând, de cultură şi comunicare
interumană este perioada de copilărie, cea care marchează dezvoltarea
tuturor, ne putem pune în mod firesc întrebări cu privire la viitorul bibliotecii
pentru copii.
Va putea fi ea oare o bibliotecă fără cărţi, aflată sub dominaţia, aparent
de netăgăduit, a noilor tehnologii? Viitorul o va decide!
Prezentul ne dovedeşte, însă, că biblioteca trebuie să fie un loc în care
copiii vin nu numai pentru lectură, dar şi pentru a se juca sau pentru alte
diverse activităţi. Aceasta trebuie, deci, să ofere utilizatorilor săi posibilitatea
de a-şi petrece timpul în mod plăcut şi util. Primul contact cu o bibliotecă are
o importanţă deosebită, întrucât contribuie la fixarea unei anumite imagini în
spiritul tânărului beneficiar. În primul rând, o primire proastă are efecte
dezastruoase şi de lungă durată. Pentru o bună primire a cititorului, în
general, şi a copilului, viitor cititor, în special, nu există reguli, ci exigenţe
umane.
Bibliotecarul trebuie să dovedească tact, să cunoască psihologia
acestuia, să fie discret, să aibă disponibilitatea şi calmul de a-l asculta. Ideal
ar fi chiar să existe un spaţiu dedicat primirii şi orientării cititorilor, unde să
se afle în permanenţă un bibliotecar. Serviciile culturale în general, serviciile
de informare şi lectură, mai ales, prin finalităţile lor educative, satisfac nevoi
şi aspiraţii ale indivizilor şi grupurilor sociale în perspectiva devenirii umane.
Se spune că „a citi” este o artă. Această artă, însă, se poate dobândi şi
perfecţiona. Copiii „citesc” chiar inainte de a cunoaşte literele. Ei răsfoiesc
cartea de la 1-2 ani, mimează cititul atunci când de fapt imită activitatea
adulţilor, interpretează imaginile după bunul lor plac, dând frâu liber propriei
fantezii. La această vârstă cartea este doar o jucărie, iar cititul este un joc.
Legătura dintre joc şi învăţare este de mult recunoscută, subliniată de
psihologi şi pedagogi, motivată teoretic, valorificată practic. A învăţa
jucându-te, deci fără efort aparent, dar cu atât mai temeinic, acesta a fost şi a
rămas un adevărat ideal al copiilor şi educatorilor deopotrivă.
Între timp, a apărut şi s-a răspîndit calculatorul, ce are numeroase
disponibilităţi, depinzând decunoştinţele utilizatorului, ingeniozitatea şi
dorinţele acestuia, sprijin pentru învăţare şi suport pentru jocuri, în ambele
direcţii aducând elemente de profundă noutate.
Formarea deprinderii de lectură este motivată de rolul pe care aceasta îl
are în formarea personalităţii copilului şi adolescentului, în principal, şi al
spiritului uman de-a lungul întregii vieţi.
109
Biblioteca publică

Bibliotecarul care se ocupă de îndrumarea lecturii copiilor trebuie să fie


preocupat de insuşirea corectă a stereotipului dinamic al procesului lecturii.
El trebuie să ştie, de exemplu, că nicio activitate, deci nici cea de lectură, nu
se poate desfăşura cu randament optim dacă nu se apelează la funcţiile
gândirii şi ale imaginaţiei, la procesele afective, motivaţionale şi volitive.
Una din dificultăţile întâmpinate de micii cititori este înţelegerea
conţinutului lecturii, a ideilor şi valorilor pe care autorii le exprimă prin
personajele şi simbolurile create. Majoritatea bibliotecarilor de la secţiile
pentru copii ale bibliotecilor publice - uneori mai mult decât bibliotecarii
şcolari - organizează cercuri de lectură şi diverse alte tipuri de activităţi în
care pot valorifica acele cunoştinţe de psihologie pe care le posedă şi pot
individualiza procesul formativ. Din acest punct de vedere, activitatea
bibliotecarului şi cea a educatorului sunt complementare. Bibliotecile pentru
copii sunt o a doua şcoală în formarea personalităţii predispuse să-şi
însuşească valorile literaturii, artei, ştiinţei.
Este cunoscut faptul că cititorii, cei mici mai ales, au tendinţa de a se
proiecta în lumea simbolică a cărţilor şi de a se identifica cu personajele
compatibile cu aspiraţiile şi înclinaţiile lor. Este o certitudine ştiintifică pusă
în valoare de numeroase studii psiho-sociale, pe care un îndrumător exigent
al lecturii nu o poate ignora.
Cartea electronică, ce reprezintă, uneori, doar textul unei cărţi tipărite,
transpus şi distribuit în format electronic, poate fi alteori îmbogăţită,
conţinutul ei capătând noi valenţe şi funcţii, datorită avantajelor pe care le
conferă tehnologia. O carte electronică poate conţine filme, animaţie, sunet.
Ea ne poate conecta la o multitudine de alte surse de informaţie, făcând din
actul lecturii o explorare, un experiment (atât de tentant în asemănarea sa cu
mirajul de netăgăduit al televiziunii), nu numai în ce priveşte forma ei ci şi în
privinţa funcţiilor pe care le poate avea în stimularea imaginaţiei neobosite a
copiilor.

Biblioteca şcolară

Spre deosebire de biblioteca publică pentru copii, biblioteca şcolară


constituie un spaţiu de informare-documentare şi învăţare aparte în cadrul
instituţiei şcolii, răspunzând trebuinţelor intelectual-spirituale ale elevilor și
cadrelor didactice.
Şcoala, atunci când îşi îndrumă elevii spre bibliotecă, cu bibliografii
110
mai mult sau mai puţin consistente, rămâne totuşi, inconştient, acaparatoare.
Căci deseori este vorba de trimiteri la un anumit domeniu, care îngustează
involuntar individualitatea celor care, lăsându-se purtaţi de vârtejul
obligativităţii, tind spre o plafonare spirituală.
Însă ultimele noutăţi ale literaturii pentru copii, literaturii universale şi
psihopedagogice ajung la sufletul celor doritori prin solicitudinea cu care
bibliotecarul achiziţionează în şcoală aceste noutăţi, făcându-le atractive spre
a stimula receptivitatea, prin expoziţii de carte, prezentări de carte, întâlniri
cu scriitori. Drumul câştigării elevilor este greu, pentru că, adeseori, cartea
vine în concurenţă cu influenţa puternică a tehnicilor moderne audio-video
din familie.

Recomandarea lecturilor şi organizarea spaţiului destinat bibliotecii

„Este semnul slăbiciunii noastre de a nu şti să ne alegem lecturile,


precum de a nu şti să ne alegem prietenii”3, spunea Louis Lavelle (1822-
1892) iar Johann Gottfried Herder (1744-1803) sublinia, dintr-o perspectivă
pedagogică, faptul că: „Nimic nu poate educa sau strica atât de mult ca o
lectură greşit aleasă. O carte a educat sau a stricat adesea pe câte un om
pentru o epocă întreagă a vieţii sale”4.
Pregătirea psihologică şi pedagogică a bibliotecarului, pe lângă cea
strict profesională, poate înlesni celor care frecventează bibliotecile, mai ales
celor pe care-i numim „în formare”, o lectură ordonată.
Mulţi tineri susţin că au avut o lectură dezordonată, nu numai din cauza
nestatomiciei în tendinţe, specifică pentru o anumită vârstă, ci şi din pricina
lipsei de orientare. O lectură haotică este evitată şi de autodidacţi, dar
maturitatea, în mod deosebit cea a gândirii, te poate orienta spre
sistematizare. Ar fi bine să existe bibliotecari, fini psihologi, care, lucrând în
relaţie cu publicul, să poată sugera cititorilor cărţi potrivite pentru aceştia.
Biblioteca trebuie să satisfacă cerinţele de consum cultural - general
pentru cele mai diverse domenii ale cunoaşterii şi culturii, dar să răspundă şi
necesităţilor de specializare şi, de aceea, se profilează spaţii particularizate în
cadrul bibliotecii cum ar fi:
- colţul informaticianului - cuprinde publicaţii despre informatică;
- colţul economistului şi juristului - cu acele colecţii normative şi acte

3
Apud: Nicolae Georgescu-Tistu. Gânduri despre carte. În: Cartea şi bibliotecile: studii de
bibliologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p. 62.
4
Ibidem, p. 53.
111
legislative.
Biblioteca pentru copii nu înseamnă numai un fond de carte. Ea ar
rămâne neînsufleţită şi rece dacă acest fond nu ar fi pus în circulaţie de către
bibliotecar, ce nu este un simplu administrator al colecţiei, ci este şi un
promotor al valorilor spirituale, un iniţiator de relaţii culturale.
Lista dificultăţilor cu care se confruntă biblioteca şcolară este amplă.
Ajutoarele sociale şi culturale sunt firave, dar instituţia bibliotecii şcolare
trebuie să-şi regăsească adevăratul statut social - cultural - profesional, în
primul rând prin calitatea serviciilor pe care le oferă cititorilor săi.
Şansa reformei spirituale a românilor o va constitui atât procesul de
învăţământ cât şi fondul de cultură materializat în cartea pusă la dispoziţia
celor care se formează, preferabil în şi cu respect pentru adevăratele valori.
Biblioteca şcolară ca şi cea publică pentru copii trebuie să transforme cultura
în acte de civilizaţie prin formarea de personalităţi. Odată deprinderea de
lectură dobândită, cititorii cei mai tineri vor căuta acele cărţi şi acei autori
care le satisfac trebuinţa de a şti, de a învăţa, de a iubi frumosul, de a se
raporta la cei din jur conform normelor morale socialmente dezirabile.
Aşadar, după cum spunea Emanoil Bucuţa (1887-1946): „Rolul
bibliotecii este socotit de unii atât de hotărâtor, încât nu se sfiesc să spună că
şcoala ar face destul şi ar putea să-şi privească împlinită menirea, dacă ar
pune în fiecare din şcolarii ei numai dragostea de carte, adică dacă ar crea
încă un cititor pentru bibliotecă. Aceasta ar însemna aproape o înălţare a
bibliotecii pentru şcoală. Lucrul se înţelege dacă ne gândim la vorba veche şi
înţeleaptă, că nu învăţăm pentru şcoală ci pentru viaţă, iar când intrăm în
viaţă, în anii bărbăţiei, şcoala a rămas cu mult îndărăt, în faţa noastră se
găseşte, ca să-i ţie locul şi să ne dea o îndrumare biblioteca”5.
În privinţa bibliotecarului, acestuia i s-a prezis, în diverse rânduri, o
soartă tristă, spunându-se că, în viitorul digitizat al omenirii, programele de
computer îi vor lua locul.

Concluzii

Realitatea pe care trebuie să o admitem este că un bibliotecar din


secolul XIX, transportat cu o maşină a timpului într-o bibliotecă modernă, cu
arhivare digitală şi site web, ar crede, probabil, că totul este rodul unei
ficţiuni.
Bibliotecarul de azi trebuie să lucreze într-o junglă informaţională, în

5
Ibidem, p. 63.
112
care, pentru a nu se pierde, are nevoie de alte calităţi decât cele ale
bibliotecarului de odinioară. Astfel, el trebuie să fie, în primul rând, un bun
manager, capabil să gestioneze şi să proceseze şi material tipărit şi material
digital şi să poată găsi echilibrul între suporturile tradiţionale şi cele moderne
ale informaţiei. El trebuie să cunoască programele achiziţionate de bibliotecă
şi să înveţe permanent, ţinând pasul cu descoperirile ce se succed într-un ritm
halucinant. Bibliotecarul va trebui să opereze cu maşini şi programe, nu doar
să mânuiască documentele tradiţionale.
Dar el nu va putea fi înlocuit de o maşină pentru simplul motiv că omul
nu a reuşit, încă, să construiască o maşină capabilă să filtreze şi să analizeze
informaţia precum el însuşi, sau capabilă să gestioneze toate programele de
calculator necesare unui bibliotecar, iar încercările în acest sens au eşuat
lamentabil.
În ceea ce priveşte biblioteca virtuală, ea va înlocui oare biblioteca
tradiţională?
Deşi părerile sunt împărţite, nimeni nu contestă importanţa pe care
biblioteca tradiţională va continua să o aibă. Bibliotecile virtuale au de partea
lor avantajul accesului nelimitat la informaţie, anulând dependenţa de stocuri,
spaţii şi formulare. Mai mult, biblioteca virtuală oferă posibilitatea autorilor
care nu şi-au publicat cărţile să şi le distribuie, în aşa fel încât practic oricine
îşi poate vedea lucrările „publicate”. Pe de altă parte, se reproşează
bibliotecilor virtuale că nu posedă încă acele cunoştinţe reale despre
gestionarea unei biblioteci, examen pe care sistemul tradiţional l-a trecut cu
sute de ani în urmă. I se obiectează şi faptul că ecranul computerului nu va
putea înlocui sentimentul plăcut de a ţine o carte în mână, de a-i admira
coperta şi de a o răsfoi şi nu în ultimul rând influenţa negativă pe care o
exercită şederea îndelungată în faţa calculatorului în special asupra ochilor şi
a sistemului nervos, mai ales în cazul succedării rapide a imaginilor.
Ceea ce însă se schimbă şi se va schimba în continuare este imaginea
bibliotecii tradiţionale, care se adaptează la noile aşteptări ale cititorilor,
punându-le la dispoziţie acestora mereu servicii noi. De altfel, este singurul
mod prin care biblioteca tradiţională poate face faţă concurenţei Internetului
şi bibliotecilor virtuale.
Concurenţă sau complementaritate?
Timpul o va hotărî.

113
Bibliografie

1. BEJAN, Aluna. O problemă a bibliografiei: modernizarea. În: Biblioteca, 6,


1995, nr. 9, p. 273.
2. GEORGESCU-TISTU, Nicolae. Gânduri despre carte. În: Cartea şi
bibliotecile: studii de bibliologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p. 62.
3. TĂUTU, Ioana. Carte-lectură-bibliotecă în concepţia lui Mircea Eliade (I). În:
Biblioteca: revistă de bibliologie, 3, 1992, nr. 3-4, p. 43.

114
LECTURA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ. GESTURI ŞI RITUALURI.
SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

Dr. Corina Apostoleanu


Biblioteca Judeţeană „I.N. Roman”, Constanţa

Istoria bibliotecilor începe odată cu preocupările anticilor de a colecta


manuscrisele rare şi frumos ornamentate, alături de scrierile originale ale
autorilor, şi îşi continuă evoluţia cu o etapă în care reprezentanţii clerului sunt
cei care scriu şi copiază texte în mânăstiri.
În antichitate şi Evul Mediu, accesul la documente era restrictiv din
motive de protejare a colecţiilor de manuscrise unicat sau cu circulaţie foarte
restrânsă. Apariţia tiparului şi utilizarea lui pe scară largă aduce istoriei cărţii
şi implicit a bibliotecilor schimbări de esenţă: invenţia aurarului Gutenberg
permite multiplicarea textelor mult mai rapid şi, odată cu aceasta, înlesneşte
circulaţia volumelor şi aduce cartea la un cost mult mai scăzut decât cel al
manuscriselor. În timp, tipărirea şi răspândirea cărţilor a permis şi formarea
unui public de bibliotecă.
Acest moment poate fi apreciat ca trecerea de la bibliofilie la producţia
de carte şi apropierea de următoarea etapă: extinderea accesului la lectură.
În Franţa, deschiderea bibliotecilor spre un public mai larg este asociată
cu momentul Revoluţiei din 1789, când au fost naţionalizate bunurile
mănăstirilor, a fost înfiinţată Biblioteca Naţională şi bibliotecile municipale
din provincie. Tot în acea perioadă se impune termenul de „serviciu public”
deşi, încă pe la 1627, un bibliotecar francez, Gabriel Naude arăta că:
„niciodată să nu se refuze vreunui om consultarea unei cărţi de care ar putea
avea nevoie”1.
Şi în Ţările Române, asemenea celorlalte state europene, cele mai vechi
biblioteci atestate sunt cele din mânăstiri, care deţineau cu precădere cărţi de
cult sau cu tematică religioasă.
Bibliotecile personale aparţinând marilor personalităţi culturale sau
domnitorilor din secolele XVI-XVIII erau faimoase mai cu seamă prin
raritatea, calitatea şi preţiozitatea volumelor pe care le adăposteau. Între
numele adesea citate în acest context se numără: cronicarii Grigore Ureche şi

1
Andre Masson. Noţiunea de „serviciu public” în biblioteci. Originile şi dezvoltarea actuală
în Franţa. În : Studii şi cercetări de bibliologie, nr. 11, 1969, p. 101.
115
Miron Costin, cărturarul şi traducătorul Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin
Cantacuzino, domnitorii Constantin Mavrocordat, Despot Vodă, Petru Cercel
sau Constantin Brâncoveanu.
Bibliotecile private boiereşti din Ţara Românească şi Moldova
adăposteau cărţi ce proveneau din centrele tipografice europene cu faimă,
opere importante pentru ilustrarea ideilor umaniste şi iluministe2.
Este cunoscut, de asemenea, faptul că în Transilvania aceleiaşi perioade
existau biblioteci ale nobililor unguri şi saşi în care se puteau găsi fonduri
bibliofile, cărţi rare, incunabule. Un astfel de exemplu este biblioteca privată
a contelui Teleki, care se deschide pentru „public” în 18023. Cititorii sunt
locuitori ai oraşului Târgu Mureş, între care numeroşi intelectuali români care
studiau lucrări cu caracter istoric.
Pe de altă parte, istoria lecturii şi a bibliotecilor nu poate fi separată de
un istoric al gesturilor care însoţesc cititul. George Călinescu, oferea, de
exemplu, sfaturi de cum trebuie citită poezia, proza, literatura de analiză, într-
un savuros text publicat în anul 1929, în revista „Viaţa literară”, intitulat
„Cum se citeşte o carte”. Analizându-l, Alexandru Călinescu concluzionează:
„Lectura, aşa cum o vedea Călinescu, era lectura practicată de un
profesionist, o lectură orientată, dirijată către un anume scop, câtuşi de puţin
inocentă sau dezinteresată”4.
La rândul său, Valeriu Gherghel aduce numeroase completări despre
gesturile ce însoţesc lectura, într-un volum dedicat filozofiei lecturii, în
devenirea sa istorică5. Modul în care se citeşte în fiecare epocă a fost şi este
influenţat de suportul material pe care se află textul, dar şi de ansamblul mai
larg al cutumelor privitoare la contactul cu cartea. Interesant devine, în acest
context, şi „ceremonialul” lecturii într-o bibliotecă publică, apărut odată cu
instituţiile de acest tip, desfăşurat în paralel cu gestica personală mai veche a
constiturii bibliotecii personale şi, respectiv, lectura în mediul privat.
Cumpărând cărţile pentru propria bibliotecă, individul nu se gândeşte numai
la plăcerea estetică ulterioară, ci apreciază şi etapele premergătoare: alegerea
cărţilor din raft, răsfoirea pe loc şi lectura unor fragmente, la librărie sau
anticariat etc., de unde le procură.

2
Gheorghe Buluţă. Scurtă istorie a bibliotecilor din România. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2000, p. 55.
3
Ibidem, p. 62.
4
Alexandru Călinescu. Interstiţii. Iaşi: Polirom 1998, p. 52.
5
Valeriu Gherghel. Porunca lui rabbi Akkiba. Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la
Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice. Iaşi, Polirom, 2005.

116
În Europa, cea mai veche iniţiativă legislativă cu privire la bibliotecile
publice aparţine britanicilor: la 14 august 1850, regina Victoria semna primul
act oficial referitor la bibliotecile publice6. Practic, apariţia legislaţiei indică
atât necesitatea reglementării unui domeniu, dar şi recunoaşterea importanţei
sociale a acestui tip de instituţie.
Dezvoltarea economică a Principatelor Române în decursului secolului
al XVIII-lea a atras după sine şi o dezvoltare culturală, în congruenţă cu
influenţa iluministă manifestată prin intermediul absolvenţilor de studii în
ţările occidentale, creând condiţiile apariţiei de societăţi culturale, muzee,
teatre, cărora li se vor adăuga în scurt timp şi bibliotecile.
„Instrucţia publică”, în cadrul căreia un rol important îl are
învăţământul în limba naţională promovat de Gheorghe Asachi la Iaşi şi
Gheorghe Lazăr la Bucureşti, favorizează lectura şi dezvoltarea cunoaşterii în
toate straturile sociale.
În Ţara Românească apare în 1818 cea dintâi tipografie particulară,
care aparţinea doctorului Constantin Caracaş, stolnicului Răducanu
Clinceanu şi lui Dumitrache Topliceanu. În Moldova, Gheorghe Asachi are o
tipografie pe la 1830, urmat de Mihail Kogălniceanu, la 1840.
Librăriile şi tipografiile încep să editeze cataloage ce dovedesc o
sporire fără precedent a circulaţiei cărţilor şi indică posibilitatea ca acestea să
fie consultate pe loc sau împrumutate la domiciliu, în vederea unor comenzi
ulterioare.
Pentru a avea o imagine asupra evoluţiei termenului de bibliotecă
publică, aşa cum a fost utilizat în spaţiul românesc, de-a lungul timpului,
vom menţiona câteva momente importante din evoluţia legislaţiei specifice.
În Codul Calimah de la 1 iulie 1817, se vorbeşte despre darea în
stăpânire a bibliotecilor, alături de alte instituţii: „şcoli, spitale, orfanotrofiile
(case pentru creşterea sărimanilor) şi celelalte; moşteniri fideicomisarie;
întrebuinţarea unei biblioteci”7.
Regulamentul Organic al Valahiei din 1 iulie 1831 menţionează în
articolul 65, la pagina 13, în capitolul dedicat Cheltuielilor Statului: „Ţinerea
Şcoalelor publice în capitală şi în celelelalte oraşe ale Principatului, a

6
Cf. revistei Christian Monitor, 18 mai 1850, disponibilă pe Internet la adresa:
www.csmonitor.com.
7
Codul Calimah, 1 iulie 1817. Ediţie critică. Bucureşti: Editura Academiei Republicii
Populare Române, 1958, p. 255, 425. Codul fusese promulgat la această dată, dar tipărirea lui
în limba română a avut loc abia în 1833 (n.n.).
117
Tipografii, a Bibliotecii”8.
În anul 1831, generalul Kiseleff solicită Eforiei Şcoalelor să alcătuiască
un regulament destinat învăţământului de toate gradele, care a fost aplicat
începând cu 1833. Regulamentul cuprindea patru capitole referitoare la
biblioteci.
Biblioteca Colegiului „Sf. Sava”, în acord cu aceste dispoziţii legale,
devine bibliotecă de rang naţional, în baza căreia se înfiinţează Biblioteca
Centrală a Statului în 1864.
Un moment important al dezvoltării acestei biblioteci, strâns legat de
cel al evoluţiei bibliotecii publice din România, îl constituie deschiderea sălii
de lectură pentru public, în 1838. Regulamentul era strict. Niciun document
de bibliotecă nu putea fi împrumutat; în sală, puteau fi citite: cărţi, periodice
şi lucrări de referinţă. Limbajul arhaic, extrem de pitoresc, privit dinspre
începutul de secol XXI în care ne aflăm, prezintă, în fapt, elementele clare ale
unui ritual al sălii de lectură, valabil, într-o oarecare măsură, şi în prezent.
Familiarizarea publicului cu rigorile lecturii publice constituie punctul cel
mai important al vechii legislaţii de bibliotecă.
Motivele interdicţiei de comunicare a documentelor la domiciliu erau
exprimate cât se poate de clar de Eforia Şcoalelor, care administra biblioteca:
„Eforia luând în băgare de seamă că biblioteca numai atunci se va putea
păstra, când nu se vor da nimănui afară din bibliotecă, pentru că de se vor da
cărţi şi pă afară nu numai că persoanele care vor veni să citească aceste cărţi
în bibliotecă vor fi lipsiţi multă vreme de citirea lor, ci încă acele cărţi
aruncate pe fie unde, se vor dărăpăna mai mult şi poate se vor pierde de tot,
rămânând a intra bibliotecarii în judecată cu persoanele însemnate pentru
plata cărţilor răpuse”9.
Regulamentul Organic al Moldovei de la 1 ianuarie 1832 menţionează
termenul exact de bibliotecă publică, în articolul 74, pct. 12:
„Cheltuielile de piste an a Statului s-au aşezat precum urmează:
„Ţinerea şcoalelor publice în capitalie şi în celelalte oraşe de căpetenie,
precum şi pentru o tipografie şi o bibliotecă publică”10.
Biblioteca trebuia să se înfiinţeze pe lângă Academia Mihăileană,
iniţiată de domnitorul Mihail Sturza şi inaugurată în 1835.

8
Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei. Bucureşti: Întreprinderile Eminescu,
1944, p. 16-17, apud Constantin Mătuşoiu, Mihaela-Helene Dinu. Istoria bibliotecilor din
România în legi şi documente. Vol. 1 (1817-1944). Constanţa: Ex Ponto, p. 22.
9
Paul Oprescu. Înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecilor publice româneşti în epoca
Regulamentului Organic. În: Studii şi cercetări de bibliologie, I, 1955, p. 43-65.
10
Constantin Mătuşoiu, Mihaela-Helene Dinu. Op. cit., Vol I, p. 23.
118
Articolul 225 al aceleiaşi legi aduce precizări referitoare la dreptul de
depozit legal al bibliotecii: „se va face orânduială ca autorul sau editorul ce
va publica vreo carte în prinţipat să fie dator a da cinci exemplare pentru
biblioteca publică”11. Acelaşi regim îl avea şi presa, astfel că: „redactorii
gazetelor şi altor lucrări periodice vor da numai câte un exemplar”12.
Inaugurarea sălii de lectură a avut loc la 23 noiembrie 1841.
Regulamentul de funcţionare cuprindea aceleaşi reguli stricte de
utilizare a sălii de lectură, subliniind grija pentru carte pe care trebuie să o
aibă atât cititorii, cât şi personalul bibliotecii.
Sunt instituite, aşadar, două tipuri de rânduieli: pentru public, dar şi
pentru relaţia dintre biblioteca publică şi editori, aspect menţionat pentru
prima dată.
În anii 1850, aşezământul traversează perioade mai mult sau mai puţin
faste. În 1860, Academia Mihăileană devine Universitatea din Iaşi, iar
bibliotecii i se adaugă numele „Ulpia”.
Lectura publică era acoperită în epocă şi de cabinetele de lectură
organizate pe lângă librării. Cărţile se împrumutau contra unei taxe lunare sau
anuale13. Librăriile au tipărit cataloage, în limba franceză la început, pentru a
informa şi atrage la lectură cititorii. Astăzi, aceste cataloage organizate
alfabetic constituie documente care atestă circulaţia cărţii într-o anumită
perioadă în Muntenia sau Moldova. Ele includeau autorul, titlul, locul de
tipărire şi anul, date bibliografice absolut necesare recunoaşterii unei lucrări.
Cabinete de lectură cu renume în epocă sunt cele deschise de Walbaum şi
Weisse, librari ai Curţii, care înfiinţaseră prima librărie din Ţara Românească
în 1826 şi de la care s-a păstrat primul catalog (1838), în care se regăsesc
peste 1028 de titluri; de C.A. Rosetti şi Winterhalder în Bucureşti, în 1846 şi,
respectiv, la Iaşi, primul cabinet de la 1830, la librăria lui Ioan Bogusz, urmat
de cabinetul lui Adolphe Hening, în 184014.
Apariţia şi dezvoltarea bibliotecilor publice au dus la încetarea
publicării de cataloage după 1858. Barbu Theodorescu consideră că există şi
alte motive: „Tinerii cărturari se duceau tot mai des la Paris, de unde îşi
aduceau singuri cărţile de care aveau nevoie. În aceeaşi perioadă iau fiinţă
societăţi academice, precum: Ateneul Român, Academia Română, „Junimea

11
Paul Oprescu. Op. cit., p. 55.
12
Ibidem.
13
B. Theodorescu. Istoria bibliografiei române. Bucureşti: Fundaţia Regele Mihai I, 1945, p.
27.
14
Ibidem, p. 28.
119
literară”, care îşi aveau bibliotecile lor. Publicul citea tot mai mult cărţile şi
revistele româneşti”15.
Cabinetele de lectură şi activitatea lor de tipărire de cataloage au
acoperit pe o perioadă de treizeci de ani activităţi specifice unei biblioteci
publice.
Eugen Lovinescu, luând în discuţie problema împrumuturilor româneşti
din civilizaţia apuseană, sublinia: „Afirmarea valorii instituţiilor ca principiu
al progresului social este formula însăşi a raţionalismului şi, în genere, a
cugetării sociologice a veacului al XVIII-lea cu adânci repercusiuni şi asupra
veacului al XIX-lea”16. Marii negustori şi burghezii sfârşitului de secol al
XVIII-lea încep, la rândul lor, să fie preocupaţi de achiziţionarea unor cărţi
de valoare. La început, modul în care îşi alcătuiesc bibliotecile este mai
degrabă întâmplător, astfel că se găsesc laolaltă lucrări de valoare şi manuale
de popularizare.
Gheorghe Buluţă arată că orizontul de lectură al ţăranilor luminaţi, al
orăşenilor cu ceva ştiinţă de carte, al preoţilor de ţară era total diferit de cel al
categoriilor mai sus enunţate, în sensul în care ei constituiau publicul cărţilor
populare, a căror circulaţie era intensă17. Acelaşi autor menţionează studiile
realizate în acest sens de Dan Simonescu şi, respectiv, listele alcătuite de N.
Georgescu-Tistu, în care un loc important îl ocupă: „literatura sapienţială,
povestirea fabuloasă, eroică şi erotică, naraţiunea uimitoare, cu învăţăminte
morale, cu accente comice ori dramatice, dar cu final fericit”18. În secolul al
XIX-lea, acestora li se adaugă almanahurile, calendarele, cărţile cu caracter
utilitar, „cărţi de vise”, romane populare, cărţi de rugăciuni.
G. Buluţă creionează profilul „cititorului mediu, format în pensioane,
şcoli private sau publice”19. Astfel, „doamnele şi domnii între 1900 şi 1938
nu citeau aceleaşi lucruri. Între 1900 şi 1918 se delectau cu poezie simbolistă
şi romane, mai ales străine, căci literatura naţională era încă săracă din
punctul de vedere al prozei. După război, citeau proza şi poezia modernă, dar,
sentimentali, gustau literatura străină, în mare vogă. Mai puţin apreciau noile
creaţii ale Avangardei, tipărite în tiraje confidenţiale. Literatura română
interbelică depune mărturie pentru gusturile cititorilor, aproape în aceeaşi
măsură ca şi cataloagele bibliotecilor şi librăriilor”20.

15
Ibidem, p. 31.
16
Eugen Lovinescu. Istoria civilizaţiei române moderne. Bucureşti: Minerva, 1997, p. 314.
17
Gheorghe Buluţă. Scurtă istorie a bibliotecilor din România. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2000, p. 71.
18
Ibidem, p. 72.
19
Ibidem, p. 73.
20
Ibidem, p. 74.
120
În general, toate societăţile şi asociaţiile culturale înfiinţate la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aveau între scopurile lor
şi înfiinţarea de biblioteci publice, respectiv promovarea cititului.
Dintre aceste societăţi culturale, menţionăm „Asociaţiunea pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, fondată în anul 1899, al
cărei regulament se referă atât la biblioteci stabile, cât şi la biblioteci
ambulante21. Ideea de crea un itinerariu al serviciilor este foarte modernă şi
presupune o utilizare eficientă a resurselor financiare, în folosul cât mai
multor utilizatori.
Sociologul Dimitrie Gusti considera necesară crearea de instituţii
specializate care să conducă şi să îndrume cultura, după Marea Unire din
1918, în cadrul preocupărilor sale atât pentru „cultura superioară”, cât şi
pentru „cultura poporului”. Cercetările de teren îi confirmaseră absenţa unei
culturi unitare şi existenţa unor influenţe specifice fiecărei provincii: germană
în Transilvania, franceză în Ţara Românească şi rusă în Basarabia22. După
cum arată Mircea Vulcănescu, încă din 1912, sociologul formulase un
memoriu în care argumenta necesitatea reorganizării Bibliotecii Facultăţii de
Litere din universitatea ieşeană, conform unui plan pe care îl însoţise cu
numeroase anexe23.
În acelaşi context, D. Gusti arăta: „Răspândirea culturii în popor se face
prin societăţile culturale cu ajutorul formelor de activitate create de ele sau
puse la îndemână de Stat, de comune sau de alte colectivităţi, ca bibliotecile,
muzeele, teatrele, câmpurile de sport. În fiecare comună lucrează o societate
culturală, care de cele mai multe ori va fi filiala unei societăţi mari
regionale”24.
Proiectul din 1920 al Casei Culturii Poporului nu s-a materializat. Cu
toate acestea, Dimitrie Gusti a continuat să susţină înfiinţarea de instituţii
menite să participe la „unificarea sufletească a naţiunii româneşti robită de
culturi divergente, până la Unire”25.
Legislaţia dedicată bibliotecilor a încurajat, în perioada interbelică,
formarea unui public stabil al lecturii în mediu instituţionalizat.
Diversificarea mediilor sociale în care pătrunde cartea aduce şi structurilor
infodocumentare din reţelele publice un plus de importanţă în comunităţile

21
Ibidem.
22
Mircea Vulcănescu. Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Bucureşti: Eminescu, 1998, p.
104.
23
Ibidem.
24
Dimitrie Gusti. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii. Bucureşti : Fundaţia Regele
Mihai I, 1945, p. 190.
25
Mircea Vulcănescu. Op. cit., p. 105.
121
locale, fie ele urbane sau rurale. Căminele culturale, asociaţiile culturale,
casele de citire încep să aibă cititori stabili, ale căror preocupări sunt dintre
cele mai diferite.

Bibliografie selectivă

1. BULUȚĂ, Gheorghe. Scurtă istorie a bibliotecilor din România. Bucureşti:


Editura Enciclopedică, 2000.
2. CĂLINESCU, Alexandru. Interstiţii. Iaşi: Polirom, 1998.
3. Codul Calimah, 1 iulie 1817. Ediţie critică. Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1958.
4. CORNEA, Paul. Introducere în teoria lecturii. Iaşi: Polirom, 1998.
5. GEORGESCU-TISTU, Nicolae. Cartea şi bibliotecile: Studii de bibliologie.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972.
6. GHERGHEL, Valeriu. Porunca lui rabbi Akkiba. Ceremonia lecturii de la
sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice. Iaşi:
Polirom, 2005.
7. GUSTI, Dimitrie. Sociologia militans: Cunoaştere şi acţiune în serviciul
naţiunii. Bucureşti: Fundaţia Regele Mihai I, 1945.
8. LOVINESCU, Eugen. Istoria civilizaţiei româneşti moderne. Bucureşti:
Minerva, 1997.
9. MĂTUȘOIU, Constantin; DINU, Mihaela-Helene. Istoria bibliotecilor din
România în legi şi documente. Constanţa: Ex Ponto, 2001. Vol. I (1817-1944);
Vol. II (1945-2000).
10. OPRESCU, Paul. Înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecilor publice româneşti în
epoca Regulamentului Organic. În: Studii şi cercetări de bibliologie, I, 1955, p.
43-65.
11. VULCĂNESCU, Mircea. Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Bucureşti:
Editura Eminescu, 1998.

122
PARADIGMA LIVRESCULUI - NUANŢE, COMPLETĂRI,
INTERPRETĂRI

Dr. Teodora Fîntînaru


Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

Gândind la mulţimea de cărţi care aşteaptă, răbdătoare, dreptul la


memorie, ne-am întrebat, cu emoţia şi graţia novicelui din umbra magistrului,
ce s-a schimbat de-a lungul timpului, ce se schimbă de fapt: percepţia noastră
faţă de trecut, instrumentele de lucru, redimensionarea continuă a
problemelor, nebănuitul din spatele obiectului de studiu, mentalitatea,
răbdarea noastră, desantul tehnologic şi defensiva, sau aparenta pasivitate, cu
subînţelesuri adânci, a uriaşului babel livresc multisecular?
Şi, pentru că există paradoxuri convingătoare, învăţăm cu toţii că istoria
se repetă şi că, aşezată la îndemâna istoriei, Cartea, ca un David obligat să-şi
repete la infinit lupta, schimbă şi se schimbă, la rândul ei. Când şi când, ne
atenţionează că o privire unilaterală nu mai este suficientă. Având ca punct de
plecare relevarea funcţiilor aplicative ale cărţii - construirea spaţiului intim
inclusiv prin carte şi lectură, exteriorizarea sau tabuizarea acestuia - sau
modul în care se raportează la carte mediile neintelectuale, ca expresie a
evoluţiei pe orizontală şi pe verticală a cotidianului, considerăm că, din
perspectiva practicilor lectoriale, încă mai este destul teren de cercetare, mai
ales în lumina tendinţei actuale din ce în ce mai vizibile şi cu atât mai
benefice de întoarcere ad fontes, de resuscitare şi de reevaluaare a trecutului,
în folosul recuperării şi revalorizării sale. Privind noi aspecte ale cărţii şi
lecturii în spaţiul privat, ne propunem, pe principiul non nova, sed nove, să
nuanţăm terminologii pe care evoluţia culturală le-a încărcat cu multiple
semnificaţii şi să delimităm, pentru spaţiul românesc, aria de competenţă a
cărţii în sfera privată şi a mentalităţilor în general, între secolele al XVI-lea şi
al XIX-lea. Punct de plecare, dar, în fapt, concluzie integratoare a acestui
studiu, rămâne conceptul de livresc pe care am încercat să-l ameliorăm,
adăugându-i denotaţiilor consacrate de dicţionare şi alte amplificări
semantice.
Noile metode de cercetare, bazate pe interdisciplinaritate, tranzitează
inflexibilitatea disciplinelor clar statuate de-a lungul timpului, ale căror
instrumente, deja probate, „pot fi reinvestite pentru a înţelege mai bine însăşi

123
timpul prezent”1. În felul acesta, domenii, obiecte şi subiecte de studiu pot fi
permanent analizabile asigurând un profitabil şi permanent aport
informaţional. Astfel, privind secţiunea transversală a reprezentărilor istoriei,
a vieţii sociale, a vieţii private, a indivizilor şi a familiei, cu deschiderile şi
recluziunile ei, rămâne mereu actuală o întrebare de genul: ce rol au avut
cartea, scrierea, raportate la viaţa de zi cu zi a omului, a omului simplu, şi ce
rezultate a avut interacţiunea lor, pentru a defini marea familie a livrescului în
sens larg? Ce ar mai presupune, de fapt, livrescul, dincolo de mult prea
canonicele explicaţii de dicţionar? Câmpul său de reprezentare semantică
începe, astfel, cu însuşi termenul de livre/carte, ca rădăcină a cuvântului,
termen care este explicat, de exemplu, în Littré - le dictionnaire de la langue
française2, pe lângă corpusul denotativ şi conotativ cuprinzător, cunoscut şi
invariabil presupus de cuvântul livre, şi prin: registre sur lequel on inscrit ce
quʼon reçoit et ce quʼon depense; livre de compte, livre journal, livre du
bord, livre rouge, livre noir, le livre dʼor, pentru care cuvântul carte/livre
reprezintă suportul terminologic. Adăugăm acestor explicaţii general
recunoscute şi câteva expresii consacrate, din multele posibile, care se pot
înscrie pentru rezistenţa în timp, expresivitatea şi universalitatea lor, în
aceeaşi familie lexicală, creată de carte/livre, livresc, augmentându-i puterea
de semnificare: carte de căpătâi, Cartea cărţilor sau Cartea Sfântă - pentru
Biblie, cartea vieţii etc. De asemenea, cuvântul carte, ca atare, poate fi
întâlnit într-o pleiadă de sintagme, titluri, cu trimitere la text sau la receptor,
care au impus, în activitatea editorială, de exemplu, serii şi colecţii
prestigioase de-a lungul timpului.
Prin urmare, aria de cuprindere a cuvântului carte/livre depăşeşte
simpla definiţie, ca ansamblu de pagini tipărite reunite în volum,
semnificaţiile ei mergând pe principiul iradierii semantice şi al diversităţii
terminologice, pătrunzând, astfel, în multe sfere de acţiune a omului şi
depăşind simplul prag al lecturii şi al informaţiei culturale.
În ceea ce priveşte însuşi cuvântul livresc, dicţionarele româneşti şi
franceze îi atribuie aproape aceleaşi semnificaţii - neologism adjectival intrat
destul de târziu în vocabular (el nu apare, de exemplu, ca articol independent,
în ediţia din 1906 a dicţionarului Petite Larousse illustré). Ulterior, nevoia de
a găsi un corespondent lingvistic pentru a descrie efecte abstracte ale cititului,
dar şi frecvenţa de utilizare a acestuia, determină înregistrarea lui

1
Roger Chartier. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. Traducere din limba franceză
de Maria Carpov. Bucureşti: Meridiane, 1997, p. 15.
2
Littré: Le dictionnaire de la langue française. Bucureşti: Editura Prietenii cărţii, 1994, p.
652.
124
lexicografică, astfel: livresque (adjectiv - „qui provient uniquement des
livres et non de l’expérience. Connaissances purement livresques”)3. În
dicționarul explicativ al limbii române, explicaţia cuvântului este nuanţată
(tot sens adjectival) „folosit numai în cărţi şi în limbajul oamenilor culţi”4,
iar în dicţionare online, familia denominativă a cuvântului trimite tot
adjective: „cărturăresc, cult, savant”5.
Dar, cuvântul livresc, descris în definiţii oarecum elitiste, chiar
clişeizate în semantica lor primă, mai poate trimite, ca parte dominantă şi
integratoare a ceea ce Roger Chartier numea, „obiecte tipărite”6 şi la
totalitatea elementelor materiale care compun lumea cărţii, locurile de scriere
şi de lectură, de păstrare a cărţii şi a succedaneelor ei, ambientul specializat şi
atmosfera creată de utilizarea cărţii, relaţia afectivă dintre om şi carte etc.,
adică un ansamblu de texte şi de contexte din lumea cărţii care extinde
câmpul denotativ al cuvântului livresc, redefinindu-l, augmentându-i
semnificaţiile. Astfel, cuvântul livresc adaugă semnificaţiei adjectivale, deja
amintite, abstracte, şi semnificaţia substantivală, mai aproape de valenţele
concrete, pragmatice, aplicate, pe care utilizarea cărţii le presupune, de la
concepere şi editare, până la circulaţia şi punerea ei în valoare. Parcursul
existenţial al cărţii reuneşte, astfel, nu numai aspectul static, cumulativ,
tezaurizant, decorativ, ci şi ceea ce devine funcţional în jurul cărţii, graţie ei,
plecând dinspre sau înspre ea - modul, momentele, durata scrierii, cutumele
lecturii, gesturile, ritualurile, o atmosferă specifică a lumii cărţii, protagoniştii
acestei lumi şi rezultatele activităţii lor - dovedind că acest univers bibliomorf
este, totdeauna, unul în mişcare. Longevitatea, uneori până în zilele noastre, a
unor practici, obişnuinţe, dependenţe privind geneza, „folosirea” cărţii,
interacţiunea cu ea a individului, a generaţiilor, ne determină să vedem în
permanenţa acestora, schimbând ceea ce este de schimbat, un exemplu
remarcabil de continuitate şi devenire, de rezistenţe, retrageri sau avansări
strategice în câmpul cultural, a ceea ce vom defini aici praxiologia
livrescului, ca parte a practicilor culturale în evoluţia lor sincronică şi
diacronică. Astfel, termenul de praxiologie (gr. praxis - practică şi gr. logos -
ştiinţă), pornind de la sensul de „ramură a ştiinţei care studiază structura
generală a acţiunilor umane şi a condiţiilor eficacităţii acestora”7 poate fi

3
Le Petit Larousse: En couleurs. Paris: Larousse, 1993, p. 606.
4
DEX: Dicţionarul explicativ al limbii romane, Ediţia a 2-a, Bucureşti: Editura Univers
enciclopedic, 1996, p. 578.
5
Dicționarul explicativ al limbii române. Disponibil pe Internet la adresa:
http://dexonline.ro/definitie/livresc.
6
Roger Chartier. Op. cit., p. 216.
7
DEX, loc. cit., p. 834.
125
amplificat, apoi adaptat temei livrescului adăugându-i deschideri de
interpretare, bazate pe dezbateri ştiinţifice contemporane, care acordă
praxisului o arie mai mare de competenţă. Astfel, definiţia acestuia se
nuanţează, evidenţiind „faptul că orice activitate, chiar şi cea pe care simţul
comun o consideră abstractă sau teoretică (subl. n), se exprimă într-o
practică (vorbindu-se astfel de o practică a scriiturii, de practica simbolică,
ideologică etc.)”8.
Pornind, aşadar, de la realitatea diacronică şi sincronică a
numeroaselor activităţi din lumea cărţii, imanentă sau transcendentă, am
învestit cu greutate epistemologică conceptul de praxiologie a livrescului,
văzut ca totalitatea practicilor de creare, editare şi utilizare a cărţii şi a
succedaneelor sale, realizate de o persoană sau de un grup, în spaţiul privat
sau public, într-un context, ambient şi timp anume şi dedicate unui scop. În
acest caz, importante sunt nu numai o activitate sau alta, ci şi modalităţile ei
de realizare, relaţiile dintre activităţi, ceea ce au ele specific, nou, irepetabil
şi, mai ales, rezultatele acestora (d.e. pentru lectură - locurile, cititorii,
practici de lectură - lectura individuală, de grup, cu voce tare sau în gând,
masculină, feminină, a adulţilor, a copiilor, în interioare sau în alte spaţii,
instituţională sau privată, diurnă sau nocturnă etc; d.e. pentru carte -
activităţile de cumpărare, schimb, împrumut, dar, donaţie, moştenire,
educaţie, decor, tezaurizare etc.).
Astfel, acest concept pune în valoare o mobilitate aparent nebănuită şi
modul în care acesta determină şi este determinat de societate de-a lungul
timpului. Multitudinea de activităţi determinate de carte, printre care:
producerea ei prin manuscriere ori tipărire, difuzarea, achiziţionarea,
depozitarea şi transformarea ei în obiect public sau privat care are o valoare
materială şi/sau afectivă, transformarea ei în bun inalienabil al arhivei de
familie reprezintă expresia unei relaţionări continue şi productive a cărţii cu
diferite medii sociale şi culturale de-a lungul timpului. În plus, dezvoltarea şi
diversificarea acestor practici, perenitatea şi capacitatea lor de determinare a
spaţiului, a timpului şi impactul pe care îl au asupra individului, societăţii,
conduc la o permanentă dinamică, de regulă diferenţiată, a mediilor sociale.
Tot ce ţine de carte, de universul ei intern (materialitatea ei, subiectul, stilul,
când este scrisă, de cine şi pentru cine, ce continuă, ce inovează etc.) sau de
acela pe care îl determină sau îl influenţează în jurul ei (ce îşi propune să
schimbe, ce completează, ce provoacă, ce problematizază, ce uniformizează,
ce orizont de aşteptare satisface sau nu etc.) reprezintă, finalmente, aspecte de

8
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Bucureşti> Editura ALL Educational, 2004, p.
853.
126
mentalitate şi induce modificări ale acesteia. Ca orice construct plurivalent,
livrescul funcţionează, aşadar, ca o structură paradigmatică în care
includem, ca elemente definitorii, practica lecturii (cine, ce, unde, când,
cum, de ce citeşte?, evoluţii tematice ale diferitelor tipuri de lectură, barierele
lecturii etc.), practica scrierii, în sens larg editorial, dar şi în mod particular
ţinând de cabinetul de lucru, de practica domestică a scrierii nonliterare,
personale şi a arhivei de familie. Mai includem aici şi produsele intelectuale
datorate acestor practici - texte, cărţi, înscrisuri, atât ca tip nou de informaţie
cât şi ca instrument de comunicare. Analizând perspectivele acestei
paradigme, se poate vorbi de un livresc de rangul întâi, cel care presupune
creaţia literară sau ştiinţifică propriu-zisă şi pe creatorul ei, coordonatele ei
tematice, adaptarea la epocă, influenţele pe care le produce, colportajul de
idei, circulaţia cărţii şi schimbul cultural în diferite arii geografice. Se mai
poate vorbi, însă, şi de un livresc de rang secund, cu trimitere mai ales la
aspectul practic al conceptului, ţinând - pentru spaţiul familial, de grup
restrâns sau intim individual care ne interesează aici - de creaţia de texte şi
microtexte utilitare, modalităţi de scriere, locuri, mobilier, unelte de scris,
stereotipii şi particularităţi, funcţionalitatea imediată sau amânată, perenă,
comună sau individuală, a diferitelor tipuri de texte - mai ales asupra acestui
tip de livresc orientându-se studiul de faţă.
Acest livresc de rang secund este unul al textului şi al contextului
domestic pe care îl explică, îl conotează, îl comunică. El se regăseşte, urmând
tipare ale epocii, în diferite tipuri de scrieri, înscrisuri de natură utilitară,
purtând semnele particularului familial, resimţit cu o mai mare acuitate la
nivel personal, decât la modul colectiv, fapt care individualizaeză acest tip de
texte, conferindu-le statutul de veritabil document. Aşadar, economia
livrescului privat cuprinde în paradigma ei, în primul rând cartea, ca nucleu
al acestei sinteze, apoi succedaneele cărţii - textele ocazionale, citite,
ascultate sau scrise, determinate şi deliberate de diferite contexte ale
cotidianului, textele originale scrise „în casă” sau copiate - instrumentarul sau
ambientul livrescului, dreptul de întâietate asupra acestora, privilegiul cărţii şi
al lecturii, determinat de cel care ştie să mânuiască pana sau cartea.
Economia livrescului privat mai cuprinde un livresc masculin şi unul feminin,
apoi un livresc ţinând de educaţia infantilă şi unul ţinând de ceea ce am numi
astăzi educaţie continuă, unul ţinând de viaţa socială sau ecumenică a unei
comunităţi mai restrânse, altul ţinând de apartenenţa la o breaslă la alta, cu
nuanţe şi trimiteri, până la detaliu, în viaţa privată. Aproape inepuizabilă,
această paradigmă a livrescului, pusă în valoare cu informaţiile care ne stau la

127
îndemână, completează celelalte „structuri ale cotidianului”9, considerând că
nu putea fi un spaţiu privat, referindu-ne la secolele al XVI-lea şi al XIX-lea
românesc, la care face trimitere studiul în ansamblul său, în care cartea, dacă
nu exista la modul concret, să nu se fi insinuat în conştiinţa individuală sau de
grup familial, pe diferite alte căi.

(Extrase din teza de doctorat „Carte si lectură. O praxiologie a


livrescului în viaţa privată”, 2011 - Conducător ştiinţific Prof. univ. dr.
Mircea Regneală)

Bibliografie

1. BRAUDEL, Fernand. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul.


Traducere şi postfaţă de Adrian Riza. Bucureşti: Editura Meridiane, 1984.
2. CHARTIER, Roger. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. Traducere
din limba franceză de Maria Carpov. Bucureşti: Editura Meridiane, 1997.
3. DEX: Dicţionarul explicativ al limbii romane, Ediţia a 2-a. Bucureşti: Editura
Univers enciclopedic, 1996.
4. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Bucureşti: Editura ALL Educational,
2004.
5. Le Petit Larousse: En couleurs. Paris: Larousse, 1993.
6. Littré - le dictionnaire de la langue française. Bucureşti: Editura Prietenii cărţii,
1994.

9
Sintagma face trimitere la titlul cărţii lui Fernand Braudel Structurile cotidianului: posibilul
şi imposibilul, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Bucureşti: Editura Meridiane, 1984 şi se
referă la „locul uriaş pe care îl ocupă viaţa materială” (subl. autorului) în societatea
preindustrială.
128
MANAGEMENT DE BIBLIOTECĂ
CLASIC ŞI MODERN ÎN MANAGEMENTUL DE BIBLIOTECĂ:
MODELUL CIBERNETIC

Dr. Alexe Rău


Biblioteca Națională a Republicii Moldova

Rezultatele unei investigaţii efectuate mai demult de către UNESCO au


arătat că lumea bibliotecilor se situa printre domeniile sociale cele mai
conservatoare, fiind depăşită în această privinţă doar de lumea ştiinţei
academice. Nu încape îndoială că o asemenea stare de lucruri mai subzistă.
Stau mărturie în acest sens formulele de dirijare aplicate în biblioteconomia
basarabeană, în majoritatea lor tradiţionale, adeseori patriarhale şi vetuste.
Circumscrise, pe parcursul multor decenii, unei infrastructuri sociale
vicioase, când algoritme de funcţionare erau slobozite de sus, canonizînd
chiar şi manifestările exterioare cele mai neînsemnate, bibliotecile înfăţişau,
dacă e să recurgem la nişte noţiuni din domeniul picturii, un fel de natură
statică cu programul şi statutul partidului. Orice manifestare dinamică era
posibilă numai în măsura în care aceasta se sincroniza cu oscilările sau cu
ondulările capricioase ale liniei oficiale. E drept că sedentarismul
biblioteconomic a fost cauzat nu doar de regimurile politice, deşi anume pe
ele cade culpa cea mai grea de a ne fi atrofiat capacitatea de adaptare şi
interacţiune cu mediul, ci şi de factori de sorginte internă, profesională, dintre
aceştia evidenţiindu-se tradiţionalismul formal al suporturilor de informaţie şi
metodelor de conservare, comunicare şi vehiculare a acestora alături de
tehnologiile biblioteconomice standardizate pe plan internaţional şi deci cu
greu susceptibile.
Şi totuşi ultimul pătrar, dar mai cu seamă această finalizatoare decadă
de secol XX, a propulsat universul bibliologic astfel încît determinantele
domeniului bibliotecilor au devenit, aşa cum scrie Ion Stoica, cele ale unui
„teritoriu de o seculară stabilitate, traversat azi de liniile de forţă ale unui
dinamism copleşitor”. Managementul de bibliotecă s-a pomenit într-o situaţie
fără precedent. Pe de o parte, interconexiunea biblioteconomiei cu
informatica şi computerizarea generală a celei dintîi impune depăşirea
formulelor tradiţionale de dirijare, iar căderea regimului totalitar şi
liberalizarea vieţii socioeconomice, imprevizibilul şi incertitudinea cu care se
confruntă bibliotecile adaugă, la acest obiectiv, nevoia de corespondenţă cu

131
mediul schimbător şi de supravieţuire. Pe de altă parte, mecanismul nou de
dirijare trebuie să integreze determinantele antinomice ale lumii bibliotecilor:
stabilitate şi dinamism, clasicul şi modernul, tradiţia şi inovaţia, pentru că
altminteri el nu numai că nu s-ar suprapune cu starea obiectului dirijat, ci ar
mai şi crea nişte dihotomii dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a
acestor instituţii. Clişeele şi preceptele comune sunt, în acest concurs de
factori şi împrejurări, nu numai ineficiente, ci chiar derutante şi deci
contraindicate. Cum fiecare bibliotecă are o ambianţă specifică, ipostaza
tuturora fiind actualmente una aleatorie, alternativa unică de afirmare şi
dăinuire este, după părerea mea, autoreglarea, aceasta necesitînd totuşi, într-o
măsură anumită, un cadru juridic adecvat. Mimetismul va trebui să bată în
retragere de pe poziţia sa dominatoare, împuternicirile sale limitîndu-se doar
la ceea ce vizează comportamentul sistemelor vii care, topindu-se şi călindu-
se prin autoreglaj, sunt, în speţă, nişte aliaje organice de trecut, prezent şi
viitor, adică la ipostaza lor de modele cibernetice.
Întrebarea firească ce se iscă în această ordine de idei este dacă nu
cumva paralela, fie chiar şi sub genericul ciberneticii, între sistemele vii şi
cele nevii este aberantă. Or, se ştie că ciberneticienii contemporani pornesc,
în demersul lor, de la maşini şi agregate tehnice. Opera, insuficient remarcată
la timpul său, dar care, revalorificată astăzi, ni-l dezvăluie pe autorul ei,
marele savant român Ştefan Odobleja, ca pe unul dintre ctitorii ciberneticii
mondiale, vine să ne spulbere toate îndoielile. Descoperirile făcute de el au
relevat faptul că fenomenele psihice ca dimensiuni ale lumii noastre interne
nu sunt de la început fapte pur interne: ele îşi au o cauză, un precedent în
procesele materiale, aderă la totalitatea claselor celorlalte fenomene - de
ordin mecanic, fizic, chimic, biologic, social, cultural, educaţional - toate
derulîndu-se conform unor principii unice şi unificatoare: consonanţa,
antagonismul, corespondenţa, complementaritatea. Sesizînd capacitatea
faptului psihic de a fi un rezonator şi un reproducător al celorlalte categorii de
fenomene, savantul român descoperă că acesta poate fi postulat ca prototip,
model, criteriu de abordare şi interpretare a logicii organizării şi funcţionării
oricăror alte sisteme, după care procedează la extrapolări de anvergură,
operând unificări şi integrări originale ale cunoştinţelor din toate domeniile.
Faptul capital relevat de Odobleja este că fenomenele psihice, ca prototip al
tuturor sistemelor dinamice au capacitatea de a se desfăşura reversibil, de a se
mişca în circuit, ele funcţionează pe bază de corespondenţă, binaritate,
simetrie, alternare, conducînd la reacţii şi comportamente care influenţează la
rîndul lor procesele de percepţie. Astfel, pornind de la felul de organizare şi
funcţionare a fenomenelor vieţii sufleteşti ca formă, cea mai complexă, de
manifestare activă a naturii, Odobleja descoperă principiul general al
132
ciberneticii: autoreglarea şi autoperfecţionarea compartimentelor, sistemelor
vii şi nevii pe bază de reversibilitate. Importanţa strategică a
consonantismului odoblejean stă nu doar în prioritatea contribuţiei aduse de
savantul român la construirea fundamentelor cibernetice, ci mai ales în
homocentrismul viziunilor sale, astfel încît modelele de dirijare întemeiate pe
principiile elaborate de el au de la bun început avantajul de a încorpora şi a
concilia într-un întreg organic antinomiile lumii bibliotecilor, în timp ce
abordările tehnocentrice au creat probleme serioase legate de adaptabilitatea
şi chiar statutul factorului uman. Din acest unghi de vedere teoria
odoblejeană pare a fi, cu siguranţă, deschizătoarea unui drum nou în ştiinţă,
cel al ciberneticii umaniste, fapt care ne-a şi determinat s-o alegem drept
punct de plecare atunci cînd, demarând reorganizarea Bibliotecii Naţionale a
Moldovei, am purces la elaborarea unei structuri noi şi a unui model nou de
dirijare a acesteia. Cum însă autorul psihologiei consonantiste şi-a menţinut
demersul său la altitudinea ciberneticii generalizate şi cum constituirea unui
model cibernetic de dirijare îşi are legităţile şi principiile sale particulare,
elaborările noastre s-au întemeiat şi pe revelaţiile unor savanţi contemporani
din domeniul ciberneticii aplicate, noi străduindu-ne totuşi, atunci cînd a fost
cazul, să le reconsiderăm pe acestea din urmă pentru a le aduce la poziţia de
corespondenţă cu cibernetica umanistă prin reaşezarea lor pe un suport
homocentric.
Abordând managementul ca pe o categorie cibernetică, savanţii W.
Ashby, A. Berg, V. Afanasiev, St. Byr ş.a. au realizat că temelia acestuia o
constituie informaţia şi că legea fundamentală a dirijării este primatul genetic
al informaţiei chiar faţă de dirijarea însăşi. Dirijarea fiind tratată ca un proces
informaţional, modelul de management se constituie şi el pe temeiul unor legi
şi principii informaţionale: ierarhizarea, circuitul informaţional reversibil (sau
legătura inversă şi retrospectivă), diversitatea necesară, completarea
exterioară (sau complementaritatea consonantistă).
Legea ierarhizării stă la baza oricărui sistem cibernetic de management,
aplicarea corectă sau incorectă a acesteia determinînd faptul dacă dirijarea va
fi din capul locului una optimă şi eficientă, ori amorfă şi falimentară. Legea
în cauză ne spune că dirijarea ca proces informational-cibernetic se poate
produce numai în condiţiile unei structuri ierarhice complexe. Orice tentativă
de simplificare nejustificată, dar mai ales degradarea în simplism echivalează,
în acest sens, cu o ablaţiune vătămătoare pentru organismele vii, de la care
porneşte cibernetica, consecinţele fiind în cazul acestora pierderea capacităţii
de autoreglare, iar pentru sistemele sociale - şi o cădere într-o formulă de
conducere rudimentară, ba adeseori chiar în entropism. În lumina homo-
centrismului oboblejean, doi ar fi parametrii de la care ar trebui să pornească
133
evaluarea gradului optim de ierarhizare. Primul constă în capacitatea omului
(în cazul dat al diriguitorului de compartiment) de a recepţiona şi de a
prelucra informaţia. Pornind de la ideile lui N. Wiener, unul dintre patriarhii
ciberneticii, savanţii americani K. Shanon şi R. Hartly, introducînd bit-ul ca
unitate de măsură a informaţiei, au elaborat şi nişte formule matematice
pentru calcularea volumului ei, formula lui Hartly (H = log K) pretîndu-se
mai mult pentru evaluarea cantităţii de informaţie cuprinsă în texte, iar cea a
lui Shanon (H = £ P. log P.) fiind una generală şi deci mai adecvată în cazul
nostru, întrucît dirijarea se confruntă, practic, cu toate genurile de informaţie.
În baza aplicării celei de a doua formule s-a constatat că, deşi teoretic
volumul memoriei umane îl surclasează pe cel al maşinilor de calcul, practic
omul nu poate beneficia de acest avantaj al său dat fiind faptul că
„introducerea” informaţiei în creier se produce cu o viteză de numai 1 bit pe
secundă, adică de 2 500 biţi pe parcursul unei zile de muncă şi asta în cazul în
care el s-ar afla numai în regim de recepţie, necheltuind nici o secundă pentru
prelucrarea informaţiei şi luarea unor decizii, asta însemnând că, chiar dacă ar
rezista unei atare suprasolicitări, nu ar avea timp să mai şi rămînă om.
Eventualul ajutor din partea maşinilor de calcul poate fi, în acest context,
doar parţial, căci omul-conducător se confruntă cu un volum important de
informaţie neformalizată (auditivă, vizuală etc.) pe care computerele încă nu
o receptează (şi e bine că este aşa, pentru că aşa ne şi asigură, deocamdată,
condiţia de homo sapiens şi de homo sensibilis). În consecinţă, volumul
optim de informaţie de serviciu care poate să revină unui om, luând în
consideraţie necesităţile creative şi de autoperfecţionare, este, după evaluările
aproximative pe care le-am efectuat, de 170-200 mii biţi pe durata unui ciclu
de dirijare (adică într-un an). Reieşind din acest indicator, s-au efectuat
calcule referitoare la mărimea compartimentelor bibliotecii. Al doilea
parametru de care s-a ţinut cont la elaborarea structurii ierarhice ţine de
aspectul sociopsihologic al managementului de bibliotecă. În cadrul mai
multor sondaje sociologice, efectuate într-un şir de ţări, s-a demonstrat că,
sub acest aspect un personal îşi menţine integral şi îşi manifestă eficient
calităţile de colectiv doar în cazul în care numărul lui nu e mai mare de 70-
100 de persoane. Depăşindu-se aceste limite, personalul începe să se
transforme din colectiv într-o sumă de părţi eterogene, adeseori centrifuge.
Într-o bibliotecă mare, cu un personal de 350 de salariaţi, cum e a noastră,
acest aspect nu poate fi neglijat, soluţia la care am recurs fiind constituirea a
şase departamente cu identitate distinctă, compartimentarea la nivelurile
inferioare (servicii, oficii, birouri) fiind realizată pe criteriul informaţional
enunţat mai sus. Desigur, la elaborarea structurii noi s-a ţinut cont şi de
aspectul funcţional, tocmai el impunându-ne, în unele cazuri, alegerea unor
134
variante ce deviau un pic de la conceptul teoretic.
Rigorile ciberneticii cer ca legea ierarhizării să fie aplicată în strânsă
legătură cu principiul reversibilităţii informaţionale pentru a obţine ceea ce
Odobleja numea „cercul vicios de energii”. De fapt, este vorba de asigurarea
funcţionării ciclului informaţional de dirijare, aceasta necesitînd punerea la
punct a circuitului de informaţii de la subiectul la obiectul de dirijare şi
viceversa, precum şi a unor legături informaţionale între toate verigile
structurii ierarhice, pe verticală şi pe orizontală, în ambele sensuri. Ţinând
seama de faptul că ciclul informaţional este sufletul, forţa motrice a unui
model cibernetic de management, în fiecare departament al bibliotecii noastre
a fost instituit cîte un post de manager, specialitate nouă în biblioteconomie,
vocaţia ei fiind, în primul rînd dispecerizarea ciclului informaţional în
procesul de dirijare.
A doua lege fundamentală pe care se întemeiază un model cibernetic de
dirijare este cea a diversităţii necesare, ea fiind descoperită şi enunţată de
către savantul englez W. Ashby. Unul din momentele principale ale dirijării
sociale, spune ciberneticianul londonez, îl constituie alegerea. Însă cu fiecare
alternativă soluţionată se reduce diversitatea subiectului dirijării, în timp ce,
de altă parte, obiectul dirijat poate, dimpotrivă, să-şi extindă
pluriaspectualitatea sa. Această tendinţă se manifestă şi în biblioteconomie,
mai ales în condiţiile actuale, cînd, datorită interconexiunii cu informatica,
schimbării mediului socioeconomic şi cultural, statutul funcţional al
bibliotecilor a devenit cu mult mai variat şi mai complex. Pentru dezvoltarea
optimă şi armonioasă a oricărui sistem dinamic însă este necesar, conform
legii lui Ashby, ca diversitatea subiectului dirijării să nu fie mai mică decît
cea a obiectului dirijat, iar sporirii gradului de complexitate a obiectului să-i
urmeze mutaţii corespunzătoare în subiectul managementului. Recuperarea
diversităţii conducerii trebuie să se facă în spiritul ciberneticii contemporane,
adică prin aplicarea unor metode matematice, prin utilizarea tehnicii de
calcul, prin autoperfecţionare şi operarea unor modificări de ordin
organizatoric, dar nu pe calea măririi aparatului de conducere, sau ceea ce ar
fi şi mai rău, prin simplificarea structurii, aceasta din urmă ducând la crearea
unor sisteme de conducere simple, care aşa cum a observat academicianul St.
Byr, „nu numai că sunt inapte de a comite greşeli, ci nici nu pot să
funcţioneze corect”. O cale eficientă de asigurare a corespondenţei
diversităţilor sus-numite ar fi, după mine, autoreglarea şi autoperfecţionarea
subiectului dirijării în baza unui model întemeiat pe cele 7 legi universale ale
mecanismului creativităţii şi pe cele 50 de reguli pentru stimularea capacităţii
creatoare, toate descoperite şi formulate de Ştefan Odobleja. În acest scop ar
putea fi organizate testări şi autotestări periodice.
135
În sfîrşit, cea de a treia piatră de temelie a unui model cibernetic de
management o constituie principiul completării exterioare, formulat de
savantul St. Byr, enunţul acestuia suprapunîndu-se cu ceea ce Ştefan
Odobleja definea, la nivel de cibernetică generalizată, drept principiu
consonantist al complementarităţii. Esenţial în această lege este că modelul
cibernetic, întemeiat pe o dialectică circulară, poate fi afectat, ca orice sistem
închis, de anumiţi factori negativi care să-i pericliteze buna desfăşurare,
aceasta din urmă conducând, de obicei, la conservatism şi chiar regres. Un
exemplu clasic în această privinţă ni-l oferă Japonia care, stagnând mai bine
de 250 de ani în cercul său de izolare totală, a renăscut şi a devenit ceea ce
este astăzi numai datorită deschiderii către lume, începută în perioada
Restauraţiei Meiji.
În cazul modelului cibernetic al unei biblioteci mari, factorul
interacţiunii insuficiente cu mediul comportă o dublă manifestare. Pe de o
parte, în timpul perfectării ciclului de dirijare, e posibil să nu se ţină cont de
toată informaţia necesară privind ambianţa în care funcţionează instituţia şi
atunci e necesar, aşa cum spune St. Byr, ca ciclul informaţional să
funcţioneze în aşa fel încît una din orientările de bază ale acestuia să fie
acoperirea deficitului de date din exterior. Pe de altă parte, subdiviziunile
mari, ca departamentele bibliotecii noastre, sunt şi ele, sub aspectul
organizării şi funcţionării, nişte sisteme cibernetice ciclice, închise. Organul
superior de conducere a bibliotecii nu intervine în activitatea acestor
compartimente decât în faza de stabilire a liniei algoritmice strategice, când
se elaborează decizia de dirijare (programul), şi în cea de estimare a
rezultatului final, la încheierea unui ciclu de management. În consecinţă,
subzistă şi la acest nivel necesitatea completării exterioare în cazurile în care
se produc devieri de la pivotul strategic al întregului sau când încep să se
manifeste, rezultând din efectul cercului, tendinţe de stagnare ori de atenuare
a receptivităţii la nou. Soluţia aleasă de noi în vederea satisfacerii rigorilor
acestui principiu constă în înfiinţarea unui serviciu de experţi independenţi.
Fiind propuşi de către minister, experţii, exercitînd funcţia completării
informaţionale exterioare, efectuează asistenţa ştiinţifică, analitico-sintetică şi
consultativă a procesului de management, în special, în fazele de elaborare a
programelor de activitate creatoare, benefică pentru evoluţia calitativă a
obiectului dirijat.
O soluţie interesantă ne propune şi academicianul Afanasiev, conform
opiniei căruia eventualele insuficienţe informaţionale în relaţia obiect-mediu
e mai bine să fie tatonate cu anticipaţie, folosindu-se în acest scop metoda
experimentală a buclei închise (ruşii o numesc „ciornîi iaşcik” - cutie neagră),
care constă în modelarea felului de comportament al unei părţi a obiectului
136
dirijat într-o situaţie posibilă pentru a elabora, prin inducţie, o probabilitate
algoritmică relativă la întregul organism. În acest scop în cadrul Bibliotecii
Naţionale a fost înfiinţat un serviciu de sociologie şi marketing.
După cum am menţionat deja, modelul cibernetic de management se
întemeiază pe primatul informaţiei. Aspectul acesta necesită, probabil, un
studiu special, dat fiind faptul că teoriile informaţiei sociale existente până
mai ieri s-au polarizat mai mult în funcţie de ideologiile dominante într-un
stat sau altul, decât de suportul filosofic şi profesional al demersurilor, pe
când tocmai acesta poate să ofere, pînă la urmă, nişte principii obiective şi
universale. La nivelul pragmatic al problemei există însă un consens unanim,
potrivit căruia genurile de informaţie folosită în procesul dirijării se suprapun
şi sunt omonime cu fazele unui ciclu de management şi că circuitul
informaţional se poate derula eficient numai dacă se eşalonează conform
diferenţierii sincronizate a acestora, în Biblioteca Naţională a Moldovei ciclul
informaţional se desfăşoară precum arată tabelul de mai jos:

Nr. Funcţiile dirijării Genul de informaţie Executanţi - puncte nodale


ale circuitului informaţional
1 Elaborarea şi adoptarea Incipientă Director, şefi servicii, oficii,
deciziei de dirijare experţi

2 Organizare Organizaţională Director, manager

3 Regularizare, corijare De regularizare Director, expert

4 Evidenţă De evidenţă Manager

5 Control De control Manager

Tabelul nr. 1

Modelul cibernetic de management, pe lângă faptul că încorporează


tendinţele de închidere ciclică şi cele de deschidere şi de consonantă cu
mediul, clasicul şi modernul într-un tot organic, se impune prin flexibilitatea
sa morfologică, aceasta fiind chezăşia adaptabilităţii optime şi deci a unei
evoluţii armonioase. E drept însă că modelul acesta presupune o
multilateralitate şi o capacitate de adaptare avansată a personalului. Altfel
spus, el poate fi realizat doar cînd bibliotecarii implicaţi, şi mai cu seamă şefii
de compartimente, se manifestă ca nişte personalităţi, de aceasta depinzând în
mare măsură sorţii de izbândă sau eşecul.

137
DECLINUL PLANIFICĂRII STRATEGICE

Prof. univ. dr. Ionel Enache


Universitatea din Bucureşti

„Abia atunci când ne vom conştientiza fanteziile, putem începe


să apreciem minunile realităţii” (Henry Mintzberg)

Planificarea strategică este în criză, atât în structurile comerciale dar,


mai ales în cele culturale și infodocumentare. Actuala criză aparută în special
din cauza creditării facile sub forma împrumuturilor ipotecare în S.U.A.
demonstrează încă o dată impasul în care se află planificarea. Aceeași
concluzie tristă reiese și din lucrările recente ale unor mari specialiști în
domeniu: Ascensiunea și declinul planificării strategice de Henry Mintzberg
și Lebăda neagră de Nassim Taleb.
Complexitatea planificării strategice rezultă din numărul mare de şcoli
de gândire implicate în fundamentarea şi elaborarea strategiilor. Mintzberg,
examinând nu mai puțin de 1.495 de lucrări consacrate strategiei, a identificat
10 şcoli de gândire managerială implicate în fundamentarea acesteia1: a
proiectării, planificării, poziţionării, cognitivă, antreprenorială, a învăţării,
politică, culturală, ambientală și configuraţională.
Deși despre planificare se vorbește încă de la apariția managentului, la
începutul secolului al XX-lea, tot mai există polemici chiar în definirea
conceptelor de bază: planificare și strategie.
Ce înseamnă planificare2?
- să gândeşti la viitor;
- să controlezi viitorul;
- să anticipezi viitorul;
- să iei decizii care privesc viitorul;
- luarea integrată a deciziilor (structură integrată de decizii);
- procedeu formalizat, sub forma unui sistem integrat de decizii, pentru
obţinerea unui rezultat articulat.
Ce înseamnă strategie? Cei 4P:

1
Henry Mintzberg. Ascensiunea și declinul planificării strategice. București: Publica, 2008,
p. 23.
2
Ibidem, p. 27.
139
- un plan (o îndrumare, un ghid, o direcţie pentru viitor, o cale);
- un tipar (print) de acţiune (un comportament consecvent în timp);
- o poziţionare (locul unui produs pe o piaţă);
- o perspectivă (un mod de a face lucrurile).
Mulți specialiști consideră că planificarea strategică pare a fi un
oximoron.
Planificarea strategică sau planificarea pe termen mediu - lung este
procesul cu cea mai largă răspândire şi utilizare în ultimele decenii. Aceasta
reprezintă, în concepţia lui Peter Drucker, un proces continuu de luare
sistematică a unor decizii antreprenoriale (prin asumarea unor riscuri), având
cunoştinţă de consecinţele viitoare ale acestora; înseamnă organizarea
sistematică a activităţii necesare pentru ducerea la îndeplinire a deciziilor
respective; şi, totodată, înseamnă măsurarea realizărilor obţinute în urma
deciziilor în comparaţie cu rezultatul scontat, printr-o permanentă studiere
organizată a reacţiilor clienţilor.
Termenul originar de „artă a generalului” (strategos) a căpătat în
prezent sensuri noi. Referindu-ne strict la domeniul economic, în literatura de
specialitate există numeroase definiţii ale conceptului. Michael Porter,
specialistul numărul 1 în problema strategiei în prezent, arată că aceasta
constă în „specificarea abordării fundamentale pentru obţinerea avantajului
competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acţiunilor de întreprins
în fiecare domeniu funcţional”3.
Şi specialiştii români sunt preocupaţi de această problemă. Astfel,
Ovidiu Nicolescu defineşte strategia ca: „ansamblul obiectivelor majore ale
organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu
resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii
organizaţiei”4.
De ce trebuie să planificăm?
- pentru a putea coordona activităţile;
- pentru a putea controla viitorul;
- pentru a avea siguranţă că se ţine cont de viitor în prezent. Iar acest
lucru ne ajută:
- să ne pregătim pentru ceea ce este inevitabil;
- să împiedicăm apariţia a ceea ce nu se doreşte;
- să controlăm ceea ce se poate controla;
- pentru ca organizaţiile să fie raţionale (să gândească mai profund).

3
M. Porter. What is strategy. În: Harvard Business Review, nov.- dec. 1996, p. 62.
4
O. Nicolescu. Managementul organizației. Bucureşti: Editura Economică, 2007, p. 131.
140
Dovezi ale crizei planificării sunt numeroase și evidente. Împărțite în
trei categorii, acestea ar putea fi5:
1. Dovezi de cercetare
- planificarea este o chestiune problematică şi nerezolvată.
2. Dovezi anecdotice
- planificarea: un eşec răsunător și costisitor;
- pe termen lung planificarea este inutilă;
- nemulţumiri legate de modelele de planificare rulate pe calculator;
- nemulţumiri legate de performanţa personalului de planificare;
- planificarea trebuie regândită.
3. Dovezi mai profunde (Sarrayin, Gomer, Quinn, McGill, Kock,
PPBS)
- până aici numai de rău;
- eforturile celor de la General Electric sau PPBS s-au dovedit a fi
descurajante;
- lucrurile nu au mers deloc bine.
Cel mai des întâlnite pericole care planează asupra strategiilor ar putea
fi:
1. Planificare și angajament
- descurajarea angajamentului personal în cadrul organizaţiilor.
2. Planificare și schimbare
- lipsa de flexibilitate a planurilor;
- lipsa de flexibilitate a planificării;
- natura excesiv conservatoare a planificării.
3. Planificare și politică
- propriile subiectivisme şi capacităţi de a stimula activitatea politică.
4. Planificare și control
- obsesia pentru control şi iluzia puterii controlului.
În fundamentarea și elaborarea strategiilor, planificatorii ar trebui să
evite următoarele erori:
1. Eroarea predeterminării
- credinţa că discontinuităţile pot fi prevăzute.
2. Eroarea detaşării
- credinţa că strategiile se pot detaşa de partea operaţională a
organizaţiei.
3. Eroarea formalizării
- credinţa că procesul însuşi de creare a strategiei poate fi formalizat.

5
H. Mintzberg. Op.cit., p. 103.
141
Marea eroare pare a fi incapacitatea de a înţelege că analiza nu se poate
substitui sintezei şi că planificarea strategică nu înseamnă fundamentarea
strategiei.
Unul dintre cei mai înverșunați adversari ai planificării, libanezo-
americanul Nassim Taleb tratează în bestseller-ul Lebăda Neagră, într-o
manieră extrem de originală, această problemă.
Ce sunt „lebedele negre”? Evenimente majore, greu predictibile și cu
consecinţe importante asupra omenirii sau, pe scurt, evenimente
impredictibile6. Exemple: criza din 1933, războaiele mondiale, destrămarea
comunismului, 11 septembrie 2001, criza mondială din 2008 și chiar şansa de
a ne naşte. Și noi suntem „lebede negre”.
Unul dintre cele mai răsunatoare eşecuri în planificare este cel al
celebrei clădiri a Operei din Sydney, care trebuia (conform planului) să fie
inaugurată în 1963 și să coste 7 milioane de dolari; a fost deschisă în 1973
(zece ani mai târziu) și a costat 104 milioane de dolari (de 15 ori mai mult).
Taleb este un critic dur al economiei actuale, al experţilor în economie,
al curbei (clopotului) lui Gauss (distribuţia după medie), ca model folosit în
planificare.
Statele Unite ale Americii, țara cea mai bogată, cu cei mai mari
economişti și numeroși câştigători ai premiilor Nobel în economie, a intrat în
2008 în criză, fiind ameninţată cu incapacitatea de plată (falimentul). Având
în vedere globalizarea și efectul dominoului, a declanşat criza mondială.
Unde au fost „experţii” în toată această perioadă? se întreba Taleb.
Demonstraţia lui Taleb e mult prea complicată pentru a putea fi
rezumată în câteva cuvinte, dar concluziile sale sunt neliniştitor de simple.
Oricâtă şcoală ar avea un economist şi oricâte informaţii ar deţine, oricât de
impresionante sunt explicațiile lui sofisticate, nu-i acorda niciun fel de
atenţie. Sfaturile lui sunt inutile, ba chiar păguboase, după cum ne
demonstrează dureros realitatea. Economia nu e deloc o ştiinţă exactă, afirmă
autorul.
Concluziile lui Taleb sunt categorice:
- evenimentele viitoare, mai ales „lebedele negre”, nu pot fi prevăzute;
- prognozele, strategiile, modelele sunt aproape inutile, la fel
economiştii și sociologii;
- crede mai mult în aleatoriu, în hazard și în noroc;
- trebuie să limitam erorile umane și calculele greşite;

6
N. N. Taleb. Lebada neagră. București: Curtea Veche, 2010, p. 17.

142
- ar trebui să învăţam de la natură - natura iubeşte redundanţa
(asiguratorie): avem doi ochi, două urechi, doi plămâni, doi rinichi, deşi
putem trăi numai cu câte unul;
- mama natură nu iubeşte nimic din ce este prea mare (dinozaurii au
dispărut), nu iubeşte nici conexiunile (pieţele comune) și globalizarea (marile
imperii au dispărut).
În ediția a 2-a a Lebedei Negre, Taleb nu mai este atât de categoric şi
nuanţează lucrurile.
Planurile, tacticile, strategiile nu trebuie eliminate, dar este necesar să
fie făcute cu mai multă prudenţă și flexibilitate pentru că poate oricând să
apară neprevăzutul sau chiar „lebedele negre”.
Aceste idei sunt prezentate în Modelul celor 4 cadrane7:

Rezultate simple Rezultate complexe


Mediocristan8 I. Extrem de sigur II. Oarecum sigur
Prognoza este sigură Prognozele ar putea funcţiona, dar
există riscuri

Extremistan9 III. Sigur IV. Lebede Negre


Dacă prognozele greşesc, Evitarea prognozelor
impactul nu este foarte Nu există teorie sau model
mare eficient

Tabelul 1. Modelul celor 4 cadrane

Condiţiile în continuă schimbare ale lumii contemporane, creşterea


enormă a volumului şi varietăţii materialelor documentare, creşterea
vertiginoasă a preţurilor publicaţiilor, introducerea noilor tehnologii,
modificarea structurilor de organizare a cercetării şi a celor instituţionale,
precum şi resursele financiare limitate fac ca planificarea să fie o cerinţă
vitală şi de mare actualitate pentru structurile infodocumentare.
Cu toate acestea, procesul de planificare continuă să fie neglijat în
biblioteci, ca şi în multe alte organizaţii. Motivele sunt multiple. S-a format
ideea greşită că planificarea ar fi un proces necesar numai în structurile

7
Ibidem, p. 404.
8
Provincie dominată de mediocritate, cu puţine succese (realizări) şi numeroase eşecuri.
România ar putea fi o astfel de zonă.
9
Provincie în care totalul poate fi afectat de o singură observaţie. Sau întregul este influenţat
radical de un singur element.
143
economice, nu şi în cele culturale. Cei mai mulţi dintre managerii
bibliotecilor evită să facă o planificare adecvată motivând că este un proces
prea dificil, care necesită mult timp și numeroase resurse. Alţii pur şi simplu
nu ştiu să o facă.
Afirmaţii de genul „În această perioadă de permanente transformări,
planificarea este o acţiune hazardată” sau „Nu avem timp pentru planificare
deoarece suntem prea ocupaţi cu treburile curente” sunt des întâlnite în lumea
managerilor de biblioteci.
În cele mai multe cazuri, managerii bibliotecilor actuale, mizând pe
unele succese din trecut şi pe o anumită experienţă, se bazează pe intuiţie în
luarea deciziilor. Din păcate, experienţa, intuiţia, prezenţa de spirit, calităţile
intelectuale nu mai sunt suficiente, mediul ambiant decizional actual este prea
complex, rezultatele sunt influenţate acum de prea multe variabile.
Utilizarea unor modele strategice în structurile infodocumentare,
precum cel creat de specialista britanică Christine Abbot10, ar putea sprijini
aceste structuri în demersul lor extrem de dificil de a implementa strategii
fezabile. Acest model, în 7 etape, trebuie adaptat cerinţelor fiecărei biblioteci
sau instituţii de informare în parte (vezi Fig. 1).
1. Definirea misiunii
7. Verificarea şi eventual bibliotecii
redefinirea obiectivelor

2. Definirea
produselor şi
6. Compararea
serviciilor
caracteristicilor de
performanţă cu obiectivele
3. Definirea
caracteristicilor de
performanţă

5. Culegerea şi analiza datelor


4. Alocarea resurselor

Fig. 1. Model strategic pentru biblioteci

O alternativă poate fi și modelul (metoda) SWOT, care oferă informaţii


asupra capacităţii serviciului de a răspunde şi de a controla impactul
mediului. Într-un serviciu informaţional performant, care are în vedere
întotdeauna impactul mediului, succesul nu va întârzia să apară. Forţele şi

10
Managementul în biblioteci. Bucureşti: Kriterion, 1998, p. 145.
144
slăbiciunile sunt în relaţie cu factorii interni ai organizaţiei, iar oportunităţile
şi ameninţările cu factorii externi.

Analiza Strenght (Forţe) Weaknesses (Slăbiciuni)


internă - colecţia de documente (mare, - acces greoi la cataloage
actuală) - clienţii folosesc numai o parte din
- servicii moderne, diverse fondul bibliotecii
- tehnologie nouă - organizare deficitară a colecţiilor
- pagină web proprie - aspect clasic, învechit al localului
- personal specializat - lipsa spaţiului de depozitare
- poziţia bibliotecii (în centrul - lipsa resurselor financiare
comunităţii)
Analiza Opportunities (Oportunităţi) Threats (Ameninţări)
externă - noile tehnologii - surse de informare alternative
- internetul și retelele de - lipsa de prestigiu a profesiei
socializare - scăderea fondurilor pentru carte şi
- dorinţa de informare şi cultură
cultivare - creşterea preţurilor (inflația)
- managementul modern
- creşterea cererii pentru servicii

Tabelul 2. Metoda SWOT pentru biblioteci

Pentru toate bibliotecile, aplicarea strategiilor şi metodelor de


management reprezintă un exerciţiu nou, nu tocmai obişnuit. Instituţiile
bibliotecare, mai ales cele din domeniul public, corespund din punct de
vedere al organizării, în mare măsură, unor instituţii ale administraţiei
publice. Pe de altă parte, bibliotecile publice, dar şi celelalte categorii, va
trebui să se adapteze legilor economiei de piaţă şi să aplice în activitatea lor
modelele, metodele şi tehnicile ştiinţei managementului.

CONCLUZII:
- planificarea strategică nu a adus rezultatele scontate;
- forma planificării nu a fost conformă cu funcţia;
- planificarea nu a fost nicicând unica şi cea mai bună modalitate;
- prea multă planificare poate duce la haos;
- prea puţină planificare poate duce la un haos și mai mare.
Afirmaţia lui Peter Drucker: „Managementul are obligaţia să anticipeze
viitorul, să încerce să-l modeleze şi să creeze un echilibru între obiectivele pe
termen scurt şi cele pe termen lung. Realizările viitoare nu se vor materializa
pur şi simplu doar dacă ne dorim cu suficientă ardoare acest lucru. Pentru

145
asta e nevoie să luăm decizii acum şi să ne asumăm riscuri tot acum. Şi
trebuie să acţionăm acum. Este necesar să alocăm anumite resurse pentru
aceasta, şi în special resurse umane - şi asta tot acum. Şi este nevoie să se
muncească pentru asta - acum”11 întăreşte încă o dată ideea necesităţii
planificării strategice precum şi implementarea „acum” a unor strategii şi
politici eficiente în toate organizaţiile, atât economice cât şi culturale. Fără
astfel de programe, structurile infodocumentare ar putea fi amenințate de
pericolul dispariției.

Bibliografie

1. DRUCKER, Peter. Managementul viitorului. Bucureşti: ASAB, 2004.


2. ENACHE, Ionel. Managementul bibliotecilor. București: Editura Universității
din Bucureşti, 2012.
3. MINTZBERG, Henry. Ascensiunea și declinul planificării strategice.
București: Publica, 2008.
4. NICOLESCU, Ovidiu. Fundamentele managementului organizației. București:
Editura Universitară, 2008.
5. STUEART, Robert D.; MORAN, Barbara B. Library and Information Center
Management. Westport: Libraries Unlimited, 2007.
6. TALEB, Nassim Nicholas. Lebăda neagră. București: Curtea Veche, 2010.
7. VERBONCU, Ion; NICOLESCU, Ovidiu. Managementul organizației.
București: Editura Economică, 2007.

11
Peter Drucker. Managementul viitorului. București: Editura ASAB, 2004, p. 121.
146
MODEL DE EVALUARE A SERVICIILOR BIBLIOTECII
UNIVERSITARE

Prof.dr. Angela Repanovici


Universitatea „Transilvania” din Brașov

Evaluarea serviciilor bibliotecii - introducere

În perioada anilor 80, entuziasmul pentru indicatorii de performanţă s-a


datorat necesităţii ca organizaţiile finanţate de guverne să demonstreze
responsabilitate și un management corespunzător. Furnizând directorilor date
mai semnificative comparativ cu funcţiile bibliotecilor, măsurarea
performanţei a fost privită şi ca un element ajutător în luarea deciziilor şi
planificarea internă.
Prima publicaţie a fost o nouă ediţie a unui manual pentru bibliotecile
publice americane apărut iniţial in 1982 (Van House, 1987). El a fost urmat,
in 1990, în Marea Britanie de un alt manual destinat bibliotecilor publice
(King, 1990). Un manual pentru bibliotecile academice a fost publicat în
acelaşi an, în SUA (Van House, 1990). Manualul american pentru bibliotecile
publice destinate copiilor a fost publicat în 1992 (Walter, 1992).
Pe plan internaţional, au existat trei studii care doreau să provoace o
mai largă adoptare de către biblioteci a tehnicilor de măsurare a performanţei.
Primul dintre ele a fost publicat sub formă de proiect UNESCO având ca
destinatari bibliotecile publice (Moore, 1989). Două studii mai recente sunt:
,,Liniile directoare internaţionale IFLA pentru măsurarea performanței în
bibliotecile academice” (IFLA, 1995) și ,,Informare şi documentare-
indicatori de performanţă în biblioteci” (ISO).
Majoritatea manualelor de măsurare s-au concentrat asupra evaluării
din punct de vedere al extinderii şi eficienţei serviciilor de bibliotecă
destinate utilizatorilor. S-a acordat o atenţie redusă dezvoltării tehnicilor de
analiză a raporturilor cost-eficienţă şi cost-beneficiu ale serviciilor.
Bibliotecile au preferat să-şi îmbunătăţească calitatea serviciilor acordate
dovedind astfel o responsabilitate sporită în această direcţie. Acest lucru a
dus la noi experimente legate de colectarea datelor calitative pe parcursul
consultării utilizatorilor. În multe cazuri, nevoia de a stabili scopuri şi
obiective corespunzătoare serviciilor de bibliotecă este un obiectiv primar şi

147
prioritar. Ca instrument de planificare şi evaluare a activităţii de bibliotecă,
indicatorii de performanţă au două obiective principale, facilitarea controlului
în cadrul procesului de management şi servirea ca referinţă şi dialog între
personalul bibliotecii şi organele finanţatoare sau comunitatea utilizatorilor.
LibQUAL+™ reprezintă un instrument pe care bibliotecile îl folosesc
pentru a urmări şi înţelege opiniile utilizatorilor cu privire la calitatea
serviciilor oferite de bibliotecă. Tot în acest context se are în vedere
îmbunătăţirea serviciilor bibliotecii în funcţie de cerinţele şi nevoile imediate
ale utilizatorilor. LibQUAL+™ este oferit comunităţii bibliotecare de către
Asociaţia Bibliotecilor de Cercetare (Association of Research Libraries -
ARL). Sloganul LibQUAL+™ este următorul: „...only customers judge
quality; all other judgments are essentially irrelevant”1 (doar clienţii pot să
judece calitatea; celelalte opinii sunt irelevante). Valoarea bibliotecii poate fi
atestată doar de către utilizatorii săi. Părţile generale ale sondajului şi cele 22
de elemente care le compun2:

● Angajaţi care inspiră încredere utilizatorului


● Atenţie individuală acordată utilizatorului
● Angajaţii politicoşi
● Rapiditatea cu care se răspunde cerinţelor
IMPACTUL utilizatorului
SERVICIULUI ● Angajaţi care au cunoştinţele necesare pentru a
răspunde întrebărilor date de utilizator
● Angajaţi care se poartă cu utilizatorul într-o manieră
primitoare
● Angajaţi care înţeleg nevoile utilizatorului
● Dispoziţia de a-i veni în ajutor utilizatorului
● Îndemânare în gestionarea serviciilor oferite
utilizatorului
CONTROLUL ● Resursele electronice sunt disponibile de acasă sau de
INFORMAŢIEI la serviciu
● Un site al bibliotecii îmi permite să găsesc singur
informaţii
● Materiale printate, necesare pentru studiu

1. Zeithaml, Parasuraman, Berry. (1999). Delivering quality service. NY: The Free Press.
2
Miller, Kathleen, (2008). Service Quality in Academic Libraries. An analysis of
LibQUAL+™ and Institutional Characteristics. Orlando, Florida: University of Central
Florida.
148
● Resursele electronice de care am nevoie
● Echipament modern care să-mi permită accesul la
informaţie
● Instrumente uşor de folosit cu ajutorul cărora să găsesc
mai uşor informaţia
● Informaţii uşor de accesat pe cont propriu
● Colecţii de reviste şi ziare electronice sau în format
analogic de care am nevoie pentru studiu
● Spaţiul bibliotecii care îndeamnă la studiu şi învăţare
BIBLIOTECA
VĂZUTĂ CA ● Spaţiu silenţios pentru activităţile de învăţare
LOC ● O locaţie confortabilă şi atrăgătoare
● O poartă către studiu, învăţare şi cercetare
● Spaţiu comun pentru învăţarea şi studiul de grup

Metodologia cercetării

Luând în considerare modelul de evaluare LIBQUAL s-a realizat o


cercetare calitativă de marketing la Universitatea „Transilvania” din Brașov,
la anii terminali, studenți de la inginerie, sociologie și litere. S-au ales aceste
domenii deoarece în planul de învățământ aceste specializări au prevăzute
cursuri de cultura informației în anul I de studiu. Cercetarea s-a desfășurat în
semestrul I anul de studii 2011-2012. S-a folosit chestionarul electronic (vezi
Anexa 1) generat de www.surveymonkey.com, trimis pe email-ul grupelor de
studenți. Cercetarea a luat în considerare cele trei elemente: Impactul
serviciilor bibliotecii, Controlul informației și Biblioteca văzută ca loc.

Rezultatele cercetării

Impactul serviciilor

Referitor la impactul serviciilor bibliotecii populația cercetată,


eșantionul de studenți de la cele trei specializări frecventează foarte diferit
biblioteca. Este normal să fie similitudini între specializarea sociologie și
litere, astfel încât coeficientul de corelație între cele două șiruri de date
obținute care conțin răspunsurile privind frecventarea bibliotecii este de
0,948432. Situația este diferită în raport cu șirul de date obținut de la studenții
149
de la inginerie, și anume valoarea 0,331798 în raport cu studenții de la
sociologie și valoarea de 0,298432 în raport cu studenții de la litere, ceea ce
indică o foarte slabă legătură.
Elementul surpriză reprezintă faptul că 4,2% din studenții de la
sociologie nu au frecventat niciodată biblioteca, în timp ce 13,5% din
studenții de la inginerie au frecventat biblioteca doar o dată pe an. Procentul
de studenți care frecventează biblioteca foarte des în sesiune este relativ
apropiat și anume 10,8% la inginerie, 8,3% la sociologie și 13,5% la litere,
iar procentul de studenți care merg foarte rar este mai mare comparativ cu cei
ce merg foarte des: 32,4% inginerie, 20,8% sociologie și 21,6% litere.
Există și studenți care merg în fiecare zi la bibliotecă, și anume cei de
la sociologie - 12,5% și 5,4% dintre cei de la litere. Cei care frecventează
biblioteca o dată pe lună sunt 8,1% inginerie, 12,5% sociologie și 10,8%
litere, iar cei care frecventează biblioteca o dată pe săptămână sunt 13,5% cei
de la inginerie, 37,5%. Referitor la scopul frecventării bibliotecii majoritatea
studenților împrumută documente la domiciliu și anume: 94,6% de la litere,
87% de la sociologie și numai 56,8% din studenții de la inginerie. Folosirea
sălii de lectură și a echipamentului bibliotecii se face într-o mai mare măsură
de studenții de la inginerie și anume 62,2%, iar la sociologie 30,4% și litere
48,6%. Opinia studenților, indiferent de specializarea la care studiază, este că
îmbunătățirea serviciilor bibliotecii s-ar realiza prin achiziții de documente
electronice. Susțin acest lucru 70,3% din studenții de la inginerie, 68,2% din
studenții de la sociologie și 64,9% din studenții de la litere. Referitor la
documentele tradiționale există aceeași opinie, 54,1% din studenții de la
inginerie, 86,4% din studenții de la sociologie și 62,2% din studenții de la
litere. Instruirea utilizatorilor joacă un rol important pentru 35,1% din
studenții de la inginerie, 45,5% din studenții de la sociologie și 35,1% din
studenții de la litere. Referitor la instruirea personalului, 32,4% din studenții
de la inginerie, 18,2% din studenții de la sociologie și 35,1% din studenții de
la litere consideră acest lucru o metodă de îmbunătățire a serviciilor.
Promovarea serviciilor bibliotecii prin instrumente profesioniste de marketing
reprezintă o propunere susținută în proporție de 45,5% de studenții de la
sociologie, 32,4% de studenții de la litere și 29,7% de studenții de la
inginerie. Creșterea numărului de angajați ai bibliotecii nu reprezintă o
propunere pentru îmbunătățirea serviciilor decât într-o foarte mică măsură.

Controlul informației

Referitor la controlul informației, accesul facil la informație și sursele


puse la dispoziție, studenții au fost chestionați printr-o serie de întrebări
150
pentru a putea evalua accesul la resursele informaționale și calitatea acestora.
Prin această cercetare calitativă s-au determinat preferințele studenților. Cele
mai folosite surse de informare utilizate de studenți sunt catalogul online al
bibliotecii - 75,7% litere, 69,6% sociologie și 45,9% inginerie - și cataloagele
online alte altor biblioteci în proporție mai mică. Sursele gratuite de pe
internet reprezintă o sursă importantă de informare - 64,9% pentru inginerie,
47,8% pentru sociologie și 51,4% pentru litere. Google Scholar reprezintă de
asemenea o sursă importantă de informare, și anume 48,6% pentru litere,
40,5% pentru inginerie și 30,4% pentru sociologie.
Bazele de date abonate de universitate sunt accesate de studenți într-o
mai mică măsură: 13,5% litere, 17,4% sociologie și 29,7% inginerie. Este
normal să fie similitudini între specializarea sociologie și litere, astfel încât
coeficientul de corelație între cele două șiruri de date obținute care conțin
răspunsurile privind sursele de informații preferate este de 0,936037, adică o
legătură puternică. Situația este diferită în raport cu șirul de date obținut de la
studenții de la inginerie, și anume valoarea 0,486141 în raport cu studenții de
la sociologie și valoarea de 0,498655 în raport cu studenții de la litere, ceea
ce indică o legătură medie.
Referitor la modul cum au fost informați despre aceste surse
informaționale, studenții de la inginerie au aflat de la profesori în proporție de
70,3%, de la colegi 51,4%, la cursurile din facultate 40,5%, 27% din
întâmplare și nu au participat la cursuri de instruire la bibliotecă. Studenții de
la sociologie au aflat în proporție de 73,9% de la colegi, 47,8% de la
profesori, 30,4% din întâmplare, 13% la cursurile din facultate și doar 4,3%
au participat la cursuri de instruire. Studenții de la litere au aflat de la colegi,
56,8%, de la profesori 45,9%, din întâmplare 37,8%,

Biblioteca văzută ca loc

Referitor la acest indicator, studenții au opinii puțin diferite în funcție


de specializare. Cei mai mulți studenți de la litere doresc un loc liniștit cu
studii individuale, 78,4%. 32,4% doresc biblioteca ca un spațiu de socializare
și numai 10,8% doresc să lucreze în echipă. La sociologie, marea majoritate
doresc biblioteca liniștită, cu spații de studiu individual, 59,1%, 36,4% ca
spațiu de socializare și 18,2% spațiu de lucru în echipă. La inginerie, părerile
sunt mai împărțite: marea majoritate 43,2% doresc biblioteca ca spațiu de
socializare, 36,4% doresc spațiu de lucru în echipă și 37,8% doresc spații de
studiu individual.

151
Concluzii

Cultura evaluării ar trebui să reprezinte o componentă a


managementului bibliotecii ce trebuie dezvoltată continuu. Promovarea
resurselor bibliotecii trebuie să fie de asemenea o acțiune continuă. Poate că
ASSESMENT LIBRARIAN - BIBLIOTECARUL DE EVALUARE se impune
ca specializare absolut necesară în biblioteca societății informaționale.
Cunoscând realitatea prin cercetări permanente de evaluare, se pot adapta
serviciile la nevoile utilizatorilor. Impactul serviciilor bibliotecii reprezintă
condiția de frecventare și apelare a bibliotecii cu toate componentele: spațiu,
resurse informaționale, resurse umane și baza tehnologică. Faptul că există
studenți care nu au frecventat biblioteca și finalizează o specializare umanistă
- sociologie - ar trebui să impună măsuri de popularizare a serviciilor
bibliotecii având în vedere că majoritatea respondenților sunt mulțumiți de
serviciile bibliotecii. Biblioteca este atrăgătoare doar în condițiile în care
achiziționează tot felul de documente necesare instruirii studenților, deci și
electronice și tradiționale.
Doar un procent mic, 8,1% și numai de la litere doresc să folosească
personalul specializat al bibliotecii. Poate cursurile de cultura informației au
creat o independență și abilități în folosirea resurselor și echipamentelor
bibliotecii. Acest lucru trebuie să ducă la o instruire permanentă și
perfecționare a bibliotecarilor în tehnologia informațiilor pentru a oferi
interfețe prietenoase utilizatorilor, care suplinesc prezența fizică a
bibliotecarului, dar care sunt create de bibliotecari. Pentru că sursele de
informare preferate de studenți sunt cele gratuite de pe internet, biblioteca
trebuie să ofere permanent tutoriale de cultura informației pentru a instrui
studenții cu privire la evaluarea informației. În acest fel, pregătim generația
studioasă cu un mod de gândire critic, putere de analiză și calitate în
cercetare. În același timp, bazele de date abonate de universitate trebuie
promovate mai puternic.
Tot mai mult, studenții preferă biblioteca ca spațiu de socializare.
Totuși, mulți alți studenți preferă biblioteca liniștită, cu locuri pentru studiu
individual. Ar trebui găsită calea de mijloc și ambele oferte să existe în
biblioteci.
Modelul de evaluare din această prezentare este propus ca instrument
de evaluare permanent într-o bibliotecă universitară. Cultura evaluării trebuie
să coexiste cu preocuparea de promovare a culturii informației, culturii
calității și, nu mai puțin, a culturii organizaționale.

152
Bibliografie

1. ISO 11620:1998 Informare şi Documentare - Indicatori de performanţă pentru


bibliotecă.
2. IFLA (1995): The international directing lines of IFLA for performance
measurement in academic libraries
3. King Research Ltd.(1990): Performance indicators for public libraries, Londra;
HMSO Martha Kyrilidou ( 2005) : Library assessment: why today and not
tomorrow? Thesalonic, Greece, 13-15 June, 2005, p. 8. [online]
www.libqual.org/documents/admin/KyrillidouGreecePapers.doc [cited in 26
April 2012]
4. Moore, Nick (1989) : Measuring the performance of public libraries,
UNESCO Manual
5. Miller, Kathleen, (2008). Service Quality in Academic Libraries. An analysis of
LibQUAL+™ and Institutional Characteristics. Orlando, Florida: University of
Central Florida
6. Poll, di Roswitha, Boekhorst, te Peter ( 2007) : Measuring Quality: Performance
Measurement in Libraries. Walter de Gruyter: Berlin - New York, p.269
7. Van House, Nancy A., Beth T. Weil, and Charles R. McClure (1990):
Measuring Academic Library Performance: a Practical Approach. Chicago, IL:
American Library Association, 1990.
8. Van House, Nancy (2007). Flickr and Public Image-Sharing: Distant Closeness
and Photo Exhibition. Ext. Abstracts CHI 2007. ACM Press.
9. Walter,V. A. (1992): Output measures for public library smiice to children: A
manual of standardized procedures. Chicago: American Library Association.

153
Anexa 1

154
155
FORŢA ENTUZIASMULUI ÎN BIBLIOTECI

Drd. Simona Marilena Bursaşiu


Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara

Entuziasmul este calitatea care poate schimba totul, este interes şi


însufleţire a capacităţilor creatoare, care se ascund în noi; este impulsul
motivaţional care ne ajută să ne urmărim scopul propus1.
Pentru motivarea angajaţilor, după cum se precizează şi în lucrări de
specialitate, se disting „patru nivele ale moralului: entuziasm, satisfacţie,
neutralitate şi furie [..]. Entuziasmul angajaţilor nu este doar un sentiment sau
o acţiune, ci, totodată o stare de motivare, care-i determină pe oameni să
acţioneze [...]”2.
Entuziasmul are puterea de a schimba viaţa oamenilor şi a instituţiilor,
însă în România, după cum rezultă şi din studiul BVA, citat de revista Le
Figaro şi tradus şi publicat de Agerpress, doar 55% dintre români sunt
încântaţi de locul lor de muncă (sondajul a fost realizat în 16 ţări). Dintre
acestea, Brazilia este ţara în care cei mai mulţi salariaţi merg cu placere la
muncă (96%), plasându-se înaintea Marocului (93%) şi a Elveției (92%). Pe
ultimele locuri se situează Polonia, unde numai 54% dintre salariaţi consideră
că intreprinderea lor este aproape de cea ideală, iar în Rusia procentul este
identic cu cel din România - 55%3.
Aceste cifre demonstrează că lipsa entuziasmului este o problemă
majoră în rândul populaţiei româneşti şi chiar est-europene. Putem astfel
explica de ce jobul românilor a devenit „scârbiciu” şi nu un loc în care ideile
şi soluţiile creative sunt susţinute. Problemele şi cauzele sunt multe şi nu
dorim să le analizăm aici. Intenția noastră este de a exprima un punct de
vedere cu referire la bibliotecile şi bibliotecarii români, care se confruntă cu
transformări majore în aceast secol al globalizării.

1
Norman Vincent Peale. Forţa entuziasmului. Bucureşti: Curtea Veche, 2002, p. 12.
2
David Sirota, Louis A. Mischkind, Michael Irwin Meltzer. Motivarea angajaţilor: cum
creşte performanţa companiei odată cu entuziasmul oamenilor. Bucureşti: Editura ALL,
2010, p. 56.
3
Românii, pe ultimul loc privind entuziasmul faţă de locul de muncă într-un studiu realizat
în 16 ţări : [online], Agerpress, 22 martie 2012. [Citat 15.01.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.agerpres.ro/media/index.php/social/item/112486-Romanii-pe-ultimul-
loc-privind-entuziasmul-fata-de-locul-de-munca-intrun-studiu-realizat-in-16-tari.html.
157
Din dorinţa de a sonda opinia colegilor din bibliotecile româneşti
privind entuziasmul la locul de muncă, am transmis un chestionar, atât prin
lista de discuţii Biblos, cât şi pe Facebook (modalităţi de comunicare destul
de des folosite în rândul bibliotecarilor români). Chestionarul a fost completat
de un număr de 60 de repondenţi din ţară.
Prima întrebare face referire la remuneraţia acestei categorii
profesionale şi observăm, pentru un procent important al angajaților (70%),
suma de bani primită pentru munca prestată este departe de a satisfăcătoare.

Fig. 1. Gradul de satisfacţie privind nivelul de remuneraţie

Se naşte întrebarea: cum poţi să suplineşti aceste lipsuri de natură


financiară pentru a avea în continuare angajaţi motivaţi, amabili și disponibili
- mai ales cei care intră direct în contact cu utilizatorii? Observăm din
graficul de mai jos că, într-un procent destul de mare (67%), conducerile
instituţiilor nu reuşesc să-și motiveze angajații prin alte mijloace decât prin
cele financiare. Ne întrebăm dacă se conştientizează necesitatea acestui
aspect şi care ar fi beneficiile pentru bibliotecile româneşti.

158
Fig. 2. Gradul de conştientizare a nevoii de motivare prin alte mijloace decât
cele financiare

Pentru a nu rămâne doar în sfera observării unor lipsuri, următoarea


întrebare vine să întregească perspectiva intereselor bibliotecarilor români.
Observăm că entuziasmul la locul de muncă poate fi întreţinut, în primul
rând, prin implicarea în proiecte (42%), dar ne întrebăm câte biblioteci
româneşti sunt implicate în proiecte eligibile şi câţi bibliotecari au participat
la astfel de proiecte. Cu siguranţă, puţine şi fără a beneficia de o campanie
publicitară amplă. Cunoaşterea acestui tip de implicare, de organizare şi
coordonare a muncii în bibliotecile româneşti ar crea în rândul bibliotecarilor
un sistem de salarizare judicios, mai mult entuziasm şi motivare.

Fig. 3. Principalele activităţi care pot motiva personalul bibliotecii

159
După cum menţionează Victor Petrescu, managementul prin proiect
presupune un sistem de conducere „creativ, inovativ şi un personal
calificat”4. Printre avantajele folosirii acestui tip de management sunt
enumerate următoarele:
- „reprezintă o abordare adecvată a transpunerii în fapt a unor viziuni
culturale complexe, necesitând creativitate şi inovaţie;
- favorizează dezvoltarea unei ambianţe participative;
- contribuie la evidenţierea unor conducători proveniţi din rândul
oamenilor de cultură, cu reale calităţi manageriale”5.
Dr. Peale, reputat teolog şi orator specializat în probleme motivaţionale,
îl citează pe Sir Edward V. Appleton, fizician scoţian deţinător al premiului
Nobel (1947), care spune că „entuziasmul este cel mai important, chiar decât
aptitudinile profesionale”6. La rândul lor, specialiştii în management ne
demonstrează că în cazul unui management care încurajează munca în echipă
se obţin rezultate mai bune datorită activităţii în sine, care „înalţă spiritul”
angajaţilor prin satisfacerea nevoii de colegialitate. Angajatul va da rezultate
mai bune întrucât relaţia dintre moral şi performanţă este reciprocă; cu cât
nivelul de performanţă este mai mare, cu atât moralul este mai ridicat, ceea ce
conduce la un nivel şi mai ridicat de performanţă, precum în figura de mai
jos7.

Moralul angajaţilor
Echitate-Implicare-
Colegialitate
Buclă de feedback

Performanţa individuală

Fig. 4. Matricea performanţei - moralul angajaţilor şi performanţa individuală8

Constatăm astfel că în pregătirea profesională a specialiştilor în ştiinţele


informării şi documentării este importantă şi dobândirea de competenţe
manageriale în vederea motivării angajaţilor. În acest sens, prof. univ. dr.
Mircea Regneală susţine că „abilităţi[le] manageriale privind organizarea

4
Victor Petrescu. Management în cultură. În: Biblioteca: revistă de bibliologie și știința
informării, nr. 2, 2006, p. 52.
5
Idem, p. 52.
6
Norman Vincent Peale. Op. cit., p. 12.
7
David Sirota, Louis A. Mischkind, Michael Irwin Meltzer. Op. cit., p. 68.
8
Idem.
160
muncii trebuie să preocupe pe toată lumea”9.
Nu trebuie - nici din punct de vedere profesional, nici personal - să
ducem o viaţă monotonă, plictisitoare, lipsită de sens. Indiferent de situaţiile
dificile, dureroase şi descurajante în care ne putem afla, trebuie să fim
conştienţi că noi deţinem controlul, iar capacităţile noastre creatoare şi
entuziasmul ne vor ajuta întodeauna.
Comunicarea reprezintă un transfer de informaţii, însă pentru ca ea să
fie eficientă, trebuie să fie însoţită de entuziasm. „Ceea ce spunem este
important, dar ceea ce simţim despre ceea ce spunem este şi mai important”10
spune Tom Schreiter în Magia sponsorizării. Iată care ar putea fi cheiea
succesului bibliotecarilor cu rol de „consultanţi”11 în relaţia directă cu
utilizatorii bibliotecii. Entuziasmul nostru legat de bibliotecă va fi transmis
mai departe utilizatorilor. Oricine simte diferenţa în modul de abordare şi
îndrumare. Şi se poate întâmpla să nu mai doreşti să utilizezi un serviciu,
chiar şi gratuit, dacă nu te simţi bine primit (eşti tratat cu răceală, plictiseală,
ironie sau auzi personalul bibliotecii discutând cu năduf problemele interne
ale instituţiei).
„Motorul” personal este entuziasmul. Bunul mers al organizaţiilor
este dat de entuziasmul angajaţilor. Iată deci motivele pentru care o instituţie
nu trebuie să se preocupe doar de formarea profesională a personalului.
Autorii cărţii Motivarea angajaţilor, în urma studiilor facute, au
observat că organizaţiile cu angajaţi entuziaşti sunt cele ai căror angajaţi sunt
satisfăcuţi în proporţie de 75% şi nemulţumiţi în proporţie de 10%. Astfel, ar
rămâne în jur de 15% angajaţi neutri.
Raportându-mă la concluziile autorilor şi la micul sondaj privind
entuziasmului în biblioteci pe care l-am realizat în rândul colegilor, putem
spune că sunt puţine exemple de management prin proiecte în bibliotecile
româneşti şi care dispun de o forţă de muncă „entuziastă”12.
Din multitudinea de posibilităţi care contribuie la desăvârşirea
profesională şi la entuziasmul bibliotecarilor, am să fac referire aici doar la
posibilităţile oferite la nivel internaţional, care presupun depăşirea barierelor
lingvistice.
Federația Internaţională a Asociațiilor de Bibliotecari (IFLA) este
interesată în formarea unor profesionişti cu un înalt grad de calificare

9
Mircea Regneală. Instituţionalizarea şi dezinstituţionalizarea profesiei de bibliotecar. În:
Biblioteca: revistă de bibliologie și știința informării, 2005, nr. 12, p. 363.
10
Tom Schreiter. Magia sponsorizării - Sistemul de recrutare Big Al. Cluj: Digital Data,
2005, p. 102.
11
Mircea Regneală. Op. cit.
12
David Sirota, Louis A. Mischkind, Michael Irwin Meltzer. Op. cit., p. 56.
161
profesională şi oferă prin programele sale - spre exemplu, „Adopt a student!”
- posibilitatea de a te familiariza încă din studenţie cu mediul profesional
internaţional. Prin acest program, studenţii de la specializările
biblioteconomie, ştiinţele informării şi documentării pot beneficia de burse
prin care pot deveni membri ai asociaţiei pentru un an, pot participa activ la
evenimentele şi conferinţele organizate de IFLA, pot beneficia de îndrumare
prin alegerea unui mentor - membu cu experienţă în profesie - şi se pot
implica activ în activităţile unei secţiuni la alegere (în funcţie de interese),
învăţând despre munca în echipă la nivel internaţional.
Un exemplu convingător este modul în care organizatorii Întâlnirii
bibliotecarilor germani cu numărul 101 care s-a desfăşurat în perioada 22-25
mai 2012 la Hamburg, în nordul Germaniei, au înţeles să contribuie la buna
dispoziţie a participanţilor: prin exerciţii de gimnastică zilnice, cuprinse în
programul „Bibliotecari în mişcare”, dar şi prin diversitatea temelor abordate
pe parcursul conferinţei (de la biblioteci în care activitatea se desfăşoară cu o
singură persoană, aşa-numitele „one person library”, până la biblioteci
specializate) şi chiar prin lansări de carte şi mici evenimente culturale.
Fiecare asociaţie profesională a venit cu propriile idei, reuşind printr-o bună
comunicare să satisfacă cerinţele tuturor participanţilor. Succesul acestei
manifestări - care în acest an a atins un număr record de peste 4.900 de
participanţi - se datorează unei excelente organizări şi, cel mai important,
toate asociaţiile profesionale ale bibliotecarilor şi-au unit forţele, astfel încât
fiecare bibliotecar să găsească la această conferinţă cercetări sau exemple de
bune practici în domeniul său de interes.
Fiecare avem visuri, însă prea puţini sunt cei care le pun în aplicare, iar
şi mai puţini sunt cei care ştiu să-i susţină pe alţii în realizarea propriilor
visuri. E important să-i învăţăm pe bibliotecari să descopere motorul care
generează entuziasm în viaţa lor, motivându-i astfel să fie buni profesionişti,
să dezvolte proiecte şi să creeze biblioteci pe măsura aşteptărilor
utilizatorilor.
Un lucru este cert şi este susţinut şi de cercetători: personalul animat de
entuziasm produce în mod constant mai mult decât se cere prin natura
postului, încearcă să contribuie la îmbunătăţirea lucrurilor, îşi încurajează
colegii să atingă performanţe şi găsește metode de a-i ajuta. El susţine
schimbarea, iar tranzacţiile pe care le încheie cu parteneri externi sporesc
încrederea în companie13.

13
Ibidem, p. 62.
162
Bibliografie

1. PEALE, Norman Vincent. Forţa entuziasmului. Bucureşti: Curtea Veche,


2002, 214 p.
2. PETRESCU, Victor. Management în cultură. În: Biblioteca: revistă de
bibliologie și știința informării, 2006, nr. 2.
3. REGNEALĂ, Mircea. Instituţionalizarea şi dezinstituţionalizarea profesiei de
bibliotecar. În: Biblioteca: revistă de bibliologie și știința informării, 2005, nr.
12.
4. Românii, pe ultimul loc privind entuziasmul faţă de locul de muncă într-un
studiu realizat în 16 ţări : [online], Agerpress, 22 martie 2012.
[Citat15.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.agerpres.ro/media/index.php/social/item/112486-Romanii-pe-
ultimul-loc-privind-entuziasmul-fata-de-locul-de-munca-intrun-studiu-realizat-
in-16-tari.html.
5. SCHREITER, Tom. Magia sponsorizării - Sistemul de recrutare Big Al. Cluj:
Digital Data, 2005.
6. SIROTA, David; MISCHKIND, Louis A.; MELTZER Michael Irwin.
Motivarea angajaţilor: cum creşte performanţa companiei odată cu entuziasmul
oamenilor. Bucureşti: Editura ALL, 2010.

163
BIBLIOTECA ŞI MEDIUL DIGITAL
TENTAŢIA OMNISCIENŢEI

Dr. Raluca Man


Biblioteca Națională a României

Se scrie mult în lume. Se creează, se tipăreşte, se editează şi se transpun


date şi conţinuturi pe diferite suporturi informaţionale, în cele mai variate
stiluri, abordări şi intenţii. Semnale, date, reţele, viteză... noi obiceiuri, noi
reflexe, tehnologii care deşi sunt invizibile în funcţionarea lor domină
societatea contemporană, iar schimbările îşi croiesc propriul drum printr-un
sistem aparent ştiut de toată lumea. Ceea ce se citeşte, se studiază, se învaţă şi
se asimilează nu mai este legat neapărat de un loc fizic ci de un profil virtual,
de o referinţă care permite menţinerea unei evidenţe a lecturilor, notarea unor
pasaje şi citate, împărtăşirea cunoştinţelor acumulate, crearea de conţinuturi
în sistem colaborativ în spaţiul online, socializare.
Dezvoltarea Internetului a generat, ca o consecinţă directă, fenomenul
de globalizare care nu mai reprezintă o noutate, însă viteza cu care îşi
propagă fluxurile, din ce în ce mai puţin materiale, ridică numeroase
probleme de adaptare. Sentimentul de a fi copleşit de informaţii se datorează
incapacităţii de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaţionale
elementele cu adevărat relevante. Dacă suntem îmbolnăviţi de atâta
informaţie, vindecarea ne vine tot din informaţie. Cineva trebuie să ne
conducă prin hăţişul datelor care ne copleşesc zilnic. Fiecare individ are
dreptul de a fi informat, de a fi lămurit, de a înţelege ce se întâmplă cu el, cu
cei din jur, cu lumea în diversitatea ei. Mai mult ca oricând avem nevoie de
sens, semnificaţie.
Nucleul regăsirii informaţiilor pe Internet este reprezentat de motoarele
de căutare care au devenit de departe cel mai popular instrument în căutarea
pe Web, în principal datorită faptului că acestea pretind o acoperire
exhaustivă a Internetului şi utilizează interfeţe foarte prietenoase. Căutarea a
devenit interfaţa de facto a folosirii computerelor în epoca informaţiilor, a
dezvoltat Internetul şi continuă să o facă şi tot căutarea a creat firma Google,
una dintre cele mai de succes companii din epoca Internetului. Google a
devenit cel mai important motor de căutare şi a pornit cea mai amplă şi
disputată ofertă către public din istoria firmelor de înaltă tehnologie. Ne
situăm în plin proces de dezvoltare a tehnologiei Web 2.0 unde întreaga lume

167
colaborează şi creează conţinuturi digitale într-un sistem de comunicare
global, multimedia şi disponibil, prin care putem primi şi oferi informaţii pe
şi de pe Internet. Peste tot în lume sunt sute, poate chiar mii de posibilităţi de
colaborare în cadrul cărora toată lumea - de la copii de şcoală până la experţi
şi oameni de ştiinţă - se mobilizează în jurul unei idei. Cu toate acestea, în
mod predictibil, noile paradigme aduc cu sine reticenţă, confuzie, uneori
ostilitate dar şi optimism, creativitate şi inovaţie. Pentru a desluși aceste
atitudini putem avansa mai multe ipoteze: poate pentru că ştim mai multe
despre semnele de punctuaţie decât despre poziţiile binare, poate pentru că
degetele preferă căldura hârtiei tipărite răcelii tastelor de calculator sau, poate
pentru că indexul fiecăruia preferă să îmbrăţişeze colţul unei pagini decât să
simtă alunecarea tăioasă a cursorului de ebonită.
Internetul de ieri, reprezentat de căutări de informaţii pe net şi afişări,
devine un loc în care cunoştinţele, resursele şi puterea de calcul a
computerelor aparţinând miliardelor de oameni se reunesc, formând o forţă
colectivă compactă. Web-ul nu mai înseamnă a naviga sau a citi, a asculta sau
a privi pasiv; înseamnă colaborare, împărtăşire, socializare şi mai mult decât
orice, creare în cadrul unor comunităţi conectate în mod liber. Accesul
fiecăruia la informaţiile tuturor - unul din principiile UNESCO formulat în
urmă cu mai bine de 50 de ani - este readus în actualitate şi posibil în prezent,
graţie creării unei instrumentaţii adecvate stocării, regăsirii şi diseminării
informaţiei.
Miliardele de solicitări care curg spre serverele serviciilor Internet au
dat naştere unei reţele care s-a impus în conştiinţa noastră culturală devenind
o prezenţă permanentă în mai toate aspectele zilnice. În esenţă, am luat o
mare parte a obiceiurilor zilnice privitoare la ce căutăm, cu cine vorbim, ce
cumpărăm şi am eternizat aceste acţiuni prin intermediul interacţiunilor
noastre cu Internetul. Maturizându-se după anii în care a fost un mediu static
de prezentare, Web-ul reprezintă acum fundaţia pentru forme noi, dinamice,
ale comunităţii şi ale expresiei creative. Platformele pentru participare
explică modul în care instituţiile şi organizaţiile îşi deschid infrastructura
tehnologică şi pe măsură ce efectele pătrund în societate şi se interesectează
cu schimbări structurale profunde, asistăm la apariţia unui nou tip de
societate în care utilizatorii de informaţii se conectează şi creează în comun
conţinuturi digitale cu valoare adăugată.
Ne confruntăm în prezent cu o dinamică umană ce arată că societatea
creează şi se recreează în mod permanent. Cultura este creaţie, se
caracterizează prin acumulare de cunoştinţe şi opere, obiecte ale civilizaţiei;
cultura este descoperire a unui sens şi permanentă repunere în discuţie.
Dezinformarea este generată de omisiune şi adaos - două elemente care, la
168
rândul lor, sunt favorizate atât de monopolul informaţiei cât şi de fenomenul
de suprainformare - aşa-numita obezitate informaţională. Saturarea provocată
de supraexpunerea la informaţie şi cantitatea imensă de informaţii incorect
înţeleasă, asimilată şi digerată descurajează interesul, deturnează atenţia,
demobilizează energiile. Preţul pe care trebuie să îl plătim poate fi exorbitant
chiar dacă îmbracă forme difuz conceptuale: alienare, manipulare, prăpastie
cognitivă. În tot acest timp, sociologii măsoară şi cântăresc fenomenul,
studiază efectele, deduc anumite reguli şi trag semnale de alarmă.
Oamenii caută informaţii să aprofundeze şi să extindă înţelegerea lor la
lumea înconjurătoare. În contextul potopului informaţional care
caracterizează toate aspectele sociale, a căuta informaţii reprezintă poate cea
mai importantă activitate în încercarea de a potoli forţa tehnologiei şi năvala
ei în viaţa fiecărui individ. Căutarea nu mai este doar un simplu instrument
util pentru a găsi ceva pe Web; în proporţie mereu crescândă, căutarea devine
mecanismul pe care îl folosim pentru a ne înţelege pe noi înşine, lumea
noastră şi locul nostru în ea. Reprezintă modul cum navigăm prin singura
resursă cu adevărat infinită care duce înainte cultura omenirii: cunoaşterea.
Căutarea perfectă - fiecare bit posibil de informaţie aflat în vârful degetelor
noastre, contextualizat şi personalizat perfect - s-ar putea să nu se realizeze
niciodată. Dar drumul spre a afla dacă aceasta este posibilă sau nu, va fi, cu
siguranţă o călătorie promiţătoare, interesantă.
Tehnologiile informaţiei şi comunicării acţionează în mod direct asupra
vieţii sociale şi politice şi efectele acestora produc consecinţe care nu sunt
identice în toate tipurile de organizare socială care cunosc grade şi intensităţi
diferite în raport cu nivelul de dezvoltare economică al fiecărei zone
geografice în parte. Alvin Toffler1, în urmă cu mai bine de 40 ani, creiona un
tablou reprezentativ al societăţii ca urmare a revoluţiei tehnologice, fenomen
care a fost coroborat cu alte mutaţii de o amploare fără precedent şi care
explică faptul că titlul cărţii sale a intrat în limbajul curent, devenit o formulă
de referinţă în literatura socială, în presă, în jargonul omului de cultură
contemporan. Cartea lui Toffler a fost un produs tipic al sfârşitului anilor
1960 şi începutul decadei următoare când societăţile au fost asediate de crize
şi speriate de incapacitatea de a le controla. Procesele sociale au fost

1
Alvin Toffler (n.1928) este un renumit scriitor și futurolog american, fiind cunoscut pentru
preocupările sale privind revoluția comunicării și cea digitală. De mai bine de patru decenii,
odată cu apariția primei sale cărți Șocul viitorului (1970) Toffler este una dintre cele mai
răsunătoare și influente voci din sfera afacerilor și culturii, creând o nouă disciplină -
futurologia. Ipotezele revoluționare avansate acum 40 de ani au prefigurat impactul uriaș al
informațiilor care aveau să schimbe definirea forțelor și tendințelor societății în epoca
globalizării.
169
impulsionate, accelerate şi generate de revoluţiile ştiinţifice şi tehnologice iar
autorul a reuşit să surprindă aspectele caracteristice ale noii fenomenologii
sociale: transformările moderne în producţie, comunicaţii, transporturi,
informaţii şi schimbările pe care acestea le-au produs în ritmul de viaţă al
omului, în deprinderile şi obiceiurile sale, în mobilitatea şi relaţiile
interumane, în organizaţii şi instituţiile sociale. Teoria lui Toffler anunţa că
viitorul - actualul prezent - va invada vieţile oamenilor, ritmul accelerat al
schimbărilor va pune la încercare capacitatea de adaptare a omului şi dacă la
nivel individual această capacitate este depăşită, consecinţa este şocul
viitorului. Meritul lui Toffler este nu numai radiografia polivalentă, clară, a
perioadei respective cât acurateţea cu care a proiectat în viitor, tabloul social
multifaţetat, al prezentului actual. Studiul lui Toffler poate fi privit ca punct
de plecare în analiza problemelor contemporane care reclamă observaţii atât
asupra tehnologiilor informaţiei şi comunicării, Internetului cât şi asupra
transformărilor şi modificărilor la nivel individual, de grup, social.
Evoluţia spectaculoasă a tehnologiei informaţiei din ultimele decenii a
ridicat standardul în privinţa accesului rapid şi facil la o informaţie corectă şi
de actualitate. Abundenţa de medii informaţionale şi de formate a condus la
regândirea sistemelor de gestionare, ierarhizare şi ordonare a cunoaşterii.
Practic, asistăm la o descătuşare a energiilor de comunicare la o scară fără
precedent, fapt care generează o avalanşă de idei, sugestii, opinii şi sfaturi
imposibil de a mai fi înţelese şi „digerate” într-un mod coerent de către
participanţii la marea aventură a comunicării globale.
Când Ptolemeu2 și-a creat biblioteca, el a întâmpinat probleme cu care
nimeni nu se mai confruntase vreodată. Cea mai mare dintre ele a fost că
nimeni nu mai încercase să organizeze o colecție de papirusuri atât de
masivă, în așa fel încât oamenii să găsească exact ceea ce-i interesa. Este
dificil să găsești textul dorit, căutând într-o jumătate de milion de papirusuri
depozitate la întâmplare pe rafturi. O lucrare intitulată Republica și scrisă de

2
Ptolemeu I Soter (367/366 î.Hr., Macedonia - 283/282 î.Hr., Egipt) a fost conducător al
Egiptului (323-285 î.Hr.) și fondator al dinastiei Ptolemaice. General macedonean al lui
Alexandru cel Mare, după moartea acestuia, Ptolemeu a împărțit imperiul cu ceilalți generali,
devenind diadoh al Egiptului. Și-a câștigat numele de Soter (Salvatorul) după ce l-a înfrânt pe
Antigonos la Rodos (304 î.Hr.), întărindu-și și extinzându-și imperiul prin alianțe și căsătorii.
Împreună cu regii aliați a cîștigat cel din urmă război (288-286 î.Hr.) împotriva lui Demetrios al
Macedoniei, eliberând atenienii de sub ocupația macedoneană. A obținut controlul asupra Ligii
Insularilor (care cuprindea majoritatea insulelor din Marea Egee), punând astfel bazele
supremației maritime a Egiptului. În calitate de rege a respectat cultura egipteană, a îmbinat
civilizațiile și religiile grecești și egiptene și a fondat Biblioteca și Muzeul din Alexandria. După
moartea sa, egiptenii l-au ridicat la rangul de zeu. A fost urmat de fiul său, Ptolemeu II
Philadelphos.
170
un autor oarecare nu este același lucru cu Republica lui Platon. Aici este
punctul în care și-au făcut apariția marii bibliotecari din Alexandria. Primul
dintre ei - Zenodotus - a descoperit poate cel mai durabil sistem de clasificare
la care a visat vreodată umanitatea. Zenodotus a aranjat papirusurile din
Alexandria în ordine alfabetică. Altfel spus, un concept simplu, pe care noi îl
considerăm astăzi de la sine înțeles, nu a fost imaginat câtă vreme Biblioteca
din Alexandria nu l-a considerat necesar - adică 500 de ani după ce grecii și-
au dezvoltat alfabetul. Dar pe măsură ce Biblioteca a crescut în dimensiuni,
nici măcar acel sistem nu a mai fost suficient. Callimachus3, un poet și
cărturar despre care se crede că a fost al doilea sau al treilea bibliotecar, a
creat prima bibliografie. El a împărțit papirusurile în mai multe categorii -
retorică, drept, gen epic, tragedie, comedie, poezie lirică, istorie, medicină,
matematică, științe naturale și diverse - într-un document numit Pinakes tōn
en pasē paideia dialampsantōn kai hōn synegrapsan („Lista celor care s-au
remarcat în toate ramurile învățăturii și a scrierii lorˮ)4. Se spune că doar lista
Pinakes ar fi însumat aproximativ 120 de papirusuri. Probabil că ea nu a fost
finalizată niciodată și, oricum, nu a supraviețuit până în timpurile moderne.
Dar, vreme de generații, această primă listă a fost sursa majoră de cercetare
pentru cărturari și a devenit model pentru bibliografiile create în mileniile
următoare. Iar inovațiile au continuat. Un poet pe nume Philotas a scris
primul dicționar comprehensiv al Bibliotecii, pe care Zenodotus l-a
îmbunătățit ulterior, aranjându-l în ordine alfabaetică. Didymus a scris
comentarii și glosare pentru diverse lucrări. Dionysius Thrax a creat prima
carte de gramatică - ce a constituit reperul standard pentru gramatica greacă
timp de 1.000 de ani după aceea și, în plus, a influențat crearea de către
romani a gramaticilor latine. Biblioteca din Alexandria a devenit terenul de
joacă al marilor intelectuali, filosofi și savanți ai vremii. Ptolemeu s-a
asigurat de acest lucru, oferind stimulente. E posibil ca Biblioteca să fi inclus
un parc, o grădină zoologică și un observator astronomic. Cărturarilor care
veneau acolo li se ofereau cazare și masă gratuite în partea regală a orașului,
3
Callimah (305 î.Hr., Cirena, Africa de Nord - 240 î.Hr., Alexandria) a fost un poet și erudit
elenist, originar din colonia greacă Cyrene (actuala Libie). Sub patronajul faraonilor
ptolemeici ai Egiptului Antic, Callimah a lucrat la Biblioteca din Alexandria și, din păcate,
din scrierile sale ample s-au păstrat doar fragmente. Cea mai cunoscută lucrare lirică este
Cauzele (270 î.Hr.), conținând povestiri misterioase despre originea obiceiurilor, a
festivalurilor, a numelor. Callimah este poetul cel mai reprezentativ al eruditei și
pretențioasei Școli din Alexandria. Cea mai cunoscută operă în proză este Pinakes - care
cuprinde 120 de volume și este un catalog al autorilor ale căror lucrări se păstrau în
bibliotecă.
4
Rudolf Blum. Kallimachos: The Alexandrian Library and the Origins of Bibliography.
Wisconsin: University of Wisconsin Press, 1991, p. 151.
171
erau scutiți de taxe și primeau împuternicire ca profesori, predând adesea
cursuri ținute în aer liber, în vecinătatea Bibliotecii. Ei participau la jocuri,
festivaluri și competiții literare organizate de Bibliotecă. Li se oferea,
totodată, libertatea de a studia manuscrisele și de a întreprinde cercetări în
domeniile lor de interes. Matematicianul Euclid a studiat în acea bibliotecă,
unde este posibil să fi realizat cercetările prin care a definit regulile
geometriei. Arhimede a inventat acolo pompa elicoidală de apă. Eratostene a
calculat diametrul Pământului, l-a cartografiat și a emis presupunerea că se
putea ajunge în India navigând pe la vest de Spania. Galenus a scris o serie de
lucrări despre vindecarea bolilor și despre anatomie, care au dominat
medicina până în perioada Renașterii. Conceptele născute în Alexandria în
urmă cu două milenii mai sunt încă folosite în prezent.
Trecerea neîndoielnică a timpului este marcată de transformări, dar
contextul şi punctul de vedere determină caracterul pozitiv sau negativ al
acestora. Am trecut de la o scară a valorilor la alta de multe ori şi, probabil că
o vom face din nou. Nu putem evita această traiectorie neregulată, care pare
să fie o parte intrinsecă a naturii umane. Dacă Biblioteca din Alexandria a
constituit emblema ambiţiei noastre de a fi omniscienţi, Web-ul constituie
emblema ambiţiei noastre de a fi omniprezenţi. În lumea postmodernă,
câmpul de bătălie este pe Internet. În timp ce fiecare individ transferă pe Web
bunurile umanităţii, motoarele de căutare vor transfera aceste noi elemente de
conţinut în indexurile lor, aducând lumea tot mai aproape de posibilitatea
căutării perfecte.

Bibliografie

1. AULETTA, Ken. Googled: The End of the World As We Know It. New York:
Penguin Books, 2010.
2. BLUM, Rudolf. Kallimachos: The Alexandrian Library and the Origins of
Bibliography. Wisconsin: University of Wisconsin Press, 1991.
3. ENCYCLOPEDIA of Library and Information Science: vol.4. Miriam A. Drake
(Ed.), 2nd edition. New York: Marcel Dekker, 2003.
4. TOFFLER, Alvin. Şocul viitorului. Bucureşti: Editura Politică, 1973.
5. ZITTRAIN, Jonathan L. The Future of the Internet and How to Stop It. New
Haven; London: Yale University Press, 2008.

172
BIBLIOTECA DIGITALĂ - ABORDARE TEORETICĂ

Dr. Nicoleta-Roxana Dinu


Biblioteca Națională a României

Noile tehnologii de informare și comunicare au reușit să remodeleze


societatea şi instituțiile culturale din interiorul ei. În acest context, instituțiile
culturale și-au redefinit propria misiune și au inclus în obiectivele lor noi
modalități de consultare a documentelor.
Conceptul de „bibliotecă digitală”, care se află într-o permanentă
dezvoltare, a început să fie utilizat începând cu anul 1989, când Timothy
John „Tim” Berners-Lee, profesor și expert britanic în informatică, a inventat
world wide web-ul.
Consultând literatura de specialitate, putem observa că noțiunea de
„bibliotecă digitală” cunoaște diferite accepţiuni. Majoritatea lor au fost
formulate pe parcursul implementării proiectelor de conținut digital. Unele
dintre definiţii sunt cuprinzătoare, în timp ce altele se concentrează pe unul
sau mai multe aspecte.
Conform definiției prof. univ. dr. Mircea Regneală, biblioteca digitală
este aceea care din punctul de vedere al conţinutului este asemănătoare
bibliotecii cu publicaţii pe hârtie, dar în care documentele au fost stocate în
format digital, putând fi accesate prin reţea de la distanţă”1.
Cunoscând o dezvoltare rapidă după anul 1990, biblioteca digitală, în
concepția lui L. Saunders (care o denumește bibliotecă „virtuală”), include un
conţinut digital, ce poate fi descărcat oricând şi oriunde, având la dispoziție
un calculator conectat la o reţea de internet2.
Unii specialişti consideră că o bibliotecă digitală este o bază de date
care conţine numai resurse online, distincte şi separate de o bibliotecă fizică.
Aceştia ignoră faptul că biblioteca digitală furnizează utilizatorilor și un set
de servicii, nu numai acces la materiale.
O altă definiţie a bibliotecii digitale aduce în discuție capacitatea de
partajare a informațiilor digitale, biblioteca digitală fiind considerată un „set

1
Mircea Regneală. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării. Vol. 1 (A-
L). Bucureşti: FABR, 2001, p. 73.
2
Laverna M. Saunders. The Evolving Virtual Library II: Practical Perspectives. Medford:
Information Today Inc., 1999, p. 2.
173
de resurse electronice şi capacităţi tehnice asociate pentru crearea, căutarea şi
folosirea informaţiilor. Ea reprezintă o extensie şi o sporire a stocării
informaţiilor şi a sistemelor de recuperare care manipulează date digitale în
orice mediu şi care există în reţele de distribuţie”3.
Unele definiții accentuează numai una dintre componentele unei
biblioteci digitale, și anume conținutul digital: „[bibliotecile digitale sunt]
sisteme care dau viaţă colecţiilor digitale, le fac accesibile pentru îndeplinirea
sarcinilor şi care le pun la dispoziţia comunităţilor”4; „noi modalități de
cunoaștere: prezervare, colectare, organizare, promovare și accesare”5.
În aceeași direcție se încadrează și definiția oferită de Dicționarul
online de Biblioteconomie și Știința informării (Online Dictionary for Library
and Information Science - ODLIS): în biblioteca digitală „sunt disponibile,
într-o proporție semnificativă, resursele disponibile în format ce poate fi citit
și accesat cu ajutorul calculatoarelor. Conținutul digital poate fi accesat local
sau de la distanță, în mediul world wide web”6.
O definiție cuprinzătoare este oferită de Federația Bibliotecilor Digitale
din Statele Unite ale Americii (U.S. Digital Library Federation) - DLF,
conform căreia bibliotecile digitale sunt „organizaţii care furnizează resurse,
incluzând aici personal specializat, pentru a selecta, structura, oferi un acces
intelectual, pentru a interpreta, prezerva integritatea lor şi a asigura acces pe
viitor la colecţiile de documente digitale, astfel încât să fie disponibile ușor şi
în manieră economică pentru utilizatorii unei comunităţi definite sau ai unui
ansamblu de comunităţi”7. Așadar, apar aici elemente noi introduse într-o
definiție a conceptului: utilizatorii, care sunt beneficiarii produselor și
serviciilor oferite, persoanele implicate în procesul creării bibliotecii digitale
și nevoia de prezervare a documentelor, în vederea asigurării accesului în
viitor.
O clarificare a sintagmei „document digital” este adusă de Comisia
Europeană, prin publicarea broșurei i2010: Biblioteci digitale (i2010: Digital
Libraries), în care definește bibliotecile digitale ca fiind „colecţii organizate

3
Kari Garnes, Ane Landoy, Angela, Repanovici. Aspects of the Digital Library. Laksevag:
Alvheim $ Eide, 2006, p. 7.
4
Clifford Lynch. Digital Collections, Digital Libraries and the Digitization of Cultural
Heritage Information. În: Microform & Imagining Review, vol. 31, nr. 4, 2002, p. 131.
5
Ian H. Witten, David Bainbridge, David M. Nichols. How to build a digital library.
Amsterdam; Boston; Heidelberg; Elsevier; Burlington, MA: Morgan Kaufmann, 2010, p. 7.
6
Joan M. Reitz. ODLIS - Online Dictionary for Library and Information Science [online].
[Citat 17.03.2012]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.abc-
clio.com/ODLIS/searchODLIS.aspx.
7
INRIA. Bibliothèques numériques. Paris: [s.n.]., 2000, p. 15.
174
de conţinut digital, care sunt disponibile publicului. Aceste colecţii conţin
materiale care au fost digitizate, cum ar fi copii digitale ale cărţilor sau ale
altor materiale <<fizice>> din biblioteci sau arhive sau informaţii originale
produse în format digital”8.
Din câte putem observa, este o misiune grea să oferim o definiţie exactă
a bibliotecii digitale, o definiție care să înglobeze toate aspectele ei. Nu
trebuie să omitem faptul că, din punct de vedere al conținutului său,
biblioteca digitală nu conține numai documente digitizate, ci reunește atât
documentele digitizate cât și cele create în mediul online. De asemenea,
biblioteca digitală nu este o entitate izolată, ci este o parte integrantă a
instituţiilor informaţionale, la fel ca locurile fizice unde resursele sunt
selectate, organizate, conservate şi accesate de către orice utilizator.
Într-un sens mai larg, o bibliotecă digitală cuprinde, pe lângă
documente text, audio, video și obiecte tridimensionale, simulări, vizualizări
dinamice.
Observând cu atenție definiţiile parcurse până acum, putem
concluziona că biblioteca digitală este un concept complex, ce presupune
existența obiectelor digitizate și a celor create și/ ?numai în format online,
furnizarea de servicii în mediul online, utilizarea noilor tehnologii în vederea
îndeplinirii tuturor activităților, totul pentru a satisface nevoile de infomare
ale utilizatorilor.
Pentru a discuta despre evoluția bibliotecii digitale, trebuie să pornim
în cercetarea noastră de la apariția primei cărți electronice. Așadar, prima
carte electronică (primul ebook) a fost disponibilă în iulie 1971, în cadrul
Proiectului Gutenberg9, un proiect vizionar lansat de Michael Hart pentru a
crea versiuni electronice ale lucrărilor literare pe care, mai apoi, să le
distribuie întregii lumi.
La început, textele erau numai în limba engleză şi erau, cu precădere,
lucrări de referinţă. Cu timpul, proiectul s-a diversificat. Actualmente, sunt
reprezentate diferite domenii şi diferite limbi (germană, italiană, spaniolă,
finlandeză, chineză şi alte patruzeci de limbi), fiind acoperite toate genurile,
de la tratate ştiinţifice până la literatură de divertisment. Pe parcurs au fost
incluse şi publicaţii periodice. Cu excepţia câtorva texte, care sunt disponibile
numai cu acordul autorului, celelalte documente pot fi accesate şi
redistribuite de cititori fără nicio restricţie şi fără nicio taxă percepută, pentru
8
European Commission. i2010: Digital Libraries [online], 2006, p. 4. [Citat 13.05.2012].
Disponibil pe Internet la adresa: http://ec.europa.eu/information_society/activities/digital_
libraries/doc/brochures/dl_brochure_2006.pdf.
9
Free ebook - Project Gutenberg. [Citat 13.07.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.gutenberg.org.
175
că dreptul de copyright asupra lor a expirat. În 2005, proiectul Gutenberg
cuprindea 15.000 de cărţi, în 42 de limbi. Proiectul Gutenberg nu s-a rezumat
numai la documente text - a fost lansat, de asemenea, Proiectul Gutenberg
Audio eBooks, cu cărţi citite de oameni.
Conceptul de bibliotecă digitală a apărut după anul 1990. Conform
autorului Bin Li, se disting trei etape în evoluția bibliotecilor digitale: etapa
de început (odată cu apariţia noilor tehnologii informaţionale), perioada de
ascensiune (apariţia world wide web-ului şi crearea de sisteme informatice de
bibliotecă) și cea de dezvoltare10.
Factorii care au determinat apariția și dezvoltarea bibliotecilor digitale
sunt reprezentaţi de puternica dezvoltare tehnologică și de dorinţa oamenilor
de a împărtăși/ transmite şi obţine diferite documente, precum cărți, publicații
periodice. Acesta a fost primul pas în crearea sistemelor de biblioteci digitale.
Prin apariţia world wide web-ului, inventat de către Tim Berners-Lee,
în 1989, biblioteca digitală a cunoscut o evoluţie uimitoare, dând posibilitatea
utilizatorilor să navigheze în reţea și să regăsească informaţiile necesare. În
esență, acest lucru a condus la crearea de biblioteci digitale.
Specialiștii din domeniul biblioteconomic au încercat să găsească
modalități prin care să creeze și să aplice tehnologii, în vederea utilizării şi
transmiterii de informații prin sistemele de rețea. Astfel, au apărut diferite
proiecte şi iniţiative privind bibliotecile digitale. Un prim exemplu îl
constituie Inițiativa Bibliotecilor digitale (Digital Library Initiative) - DLI
din Statele Unite ale Americii, proiect finanțat de către Fundația de
promovare a Științelor Naționale (National Science Foundation - NSF),
Agenția Proiectelor de Cercetare Avansată în Apărare (Defense Advanced
Research Projects Agency - DARPA) şi Administrația Spațiului și a
Aeronauticii Naționale (National Aeronautics and Space Administration -
NASA). Viziunea de partajare a fost foarte bine ilustrată în declarația DLI:
„inițiativa se concentrează pe găsirea de modalități de colectare, stocare și
organizare a informației în format digital pentru a le face disponibile pentru
căutare, regăsire și procesare, prin rețele de comunicare”11.
DLI este unul dintre cele mai mari și mai importante proiecte de
cercetare despre biblioteci digitale. În a doua fază a acestei proiect, s-a
urmărit: furnizarea de leadership în cercetare pentru dezvoltarea unei noi
generații de biblioteci digitale; mărirea gradului de utilizare, la nivel mondial,

10
Bin Li. The History of Digital Libraries [online]. [Citat 17.02.2012. ]Disponibil pe Internet
la adresa: http://www.ils.unc.edu/~lib/digital-library.html.
11
Digital Library Initiative [online]. [Citat 19.07.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://dli.grainger.uiuc.edu/national.htm.
176
a resurselor informaționale din rețea; încurajarea comunicării în vederea
concentrării pe aplicații inovatoare în această zonă.
Un alt proiect îndrăzneţ a fost Biblioteca 2000 (Library 2000), derulat
între anii 1995 și 1998, de către Institutul de Tehnologie din Massachusetts
(Massachusetts Institute of Technology) - MIT, cu scopul de a explora
implicațiile pe care le are stocarea la scară largă în mediul online. MIT a
dezvoltat un prototip folosind configurațiile sistemului și tehnologiei care se
presupuneau a fi fezabile, din perspectivă economică, în anul 2000 (de aici și
denumirea Library 2000).
Începând cu 1995, s-au organizat diferite conferințe, seminarii,
forumuri despre bibliotecile digitale și s-au redactat diferite articole, a căror
temă se centra pe diferitele perspective asupra bibliotecilor digitale,
aducându-se în discuție şi chestiuni specifice.
După anul 1990, bibliotecile au început să înlocuiască fișele de catalog
și să stocheze materiale pe dischete, CD-ROM-uri. Astfel, primul pas spre
informatizarea bibliotecilor l-a constituit înlocuirea catalogului tradiţional
(alfabetic pe autori şi titluri, sistematic, analitic) cu catalogul online pentru
public (Online Public Access Catalog) - OPAC, o bază de date bibliografice,
care oferă o consultare organizată, utilizatorul putând obţine, astfel,
informaţii combinate (autor, titlu, editură, subiect) într-un timp foarte scurt.
Acest catalog prezintă marele avantaj de a fi accesat de la distanţă, de către
oricine care are conexiune la Internet, o adevărată provocare la vremea aceea.
Crearea unei biblioteci digitale se bazează pe procesele
biblioteconomice de constituire a documentelor, procese existente în
biblioteca tradițională. Tocmai acest lucru diferențiază biblioteca digitală de
întregul desiș numit world wide web. Deși www-ul are unele dintre
caracteristicile unei biblioteci digitale (înglobează diferite tipuri de materiale,
utilizatorii pot accesa informațiile dorite, pot face apel la serviciile existente),
el nu poate fi considerat o bibliotecă digitală în sine, pentru că îi lipsesc
trăsăturile esențiale ale bibliotecii digitale: mediu administrat, principii de
dezvoltare a colecţiilor, şi cel mai important lucru, gradul ridicat de
durabilitate a obiectelor digitale.
Principiile după care se poate ghida orice instituție culturală în crearea
propriei biblioteci digitale sunt enunțate în volumul Digital Futures:
Strategies for the Information Age12:
- o bibliotecă digitală este o colecţie administrată de obiecte digitale;

12
Marilyn Deegan, Simon Tanner. Digital Futures: Strategies for the Information Age.
London: Library Association Publishing, 2002, p. 22.
177
- obiectele digitale sunt create şi organizate conform principiilor de
dezvoltare a colecţiilor;
- obiectele digitale sunt disponibile într-o manieră coezivă, cuprinzând
şi servicii care să permită utilizatorilor să regăsească resursele şi să le
valorifice, aşa cum o pot face şi cu celelalte documente existente într-o
bibliotecă;
- obiectele digitale sunt considerate resurse stabile, pe termen lung şi
sunt aplicate procese adecvate pentru a le fi asigurate calitatea şi rezistenţa în
timp.
O bibliotecă digitală oferă numeroase avantaje atât pentru utilizatori cât
și pentru instituția care creează biblioteca digitală:
- furnizarea celor mai rapide modalităţi de acces la informaţii și
îmbunătățirea procesului de căutare și consultare a documentelor;
- accesarea simultană, locală sau online, a informaţiilor de către mai
mulţi utilizatori; în cazul colecțiilor oferite online, poziționarea geografică nu
mai reprezintă o barieră în calea accesului la cunoaștere;
- conservarea documentelor originale, care sunt preţioase şi fragile, prin
consultarea electronică;
- permite procesarea de text, grafice, scheme, imagine fixă, imagine în
mişcare sau sunet;
- excepţionala densitate a informaţiilor conţinute într-un document
digital nu mai ridică probleme de spaţiu în bibliotecă;
- asigură un management optim al documentelor, prin crearea unor
depozite de documente şi informaţii structurate, de unde se va extrage
conţinutul şi se va asigura partajarea acestora;
- atragerea de noi utilizatori;
- furnizarea unui acces egal la informație, pentru toate tipurile de
utilizatori, inclusiv pentru cei cu deficiențe vizuale, de auz, locomotorii;
- oferă vizibilitate internațională instituției deținătoare de colecții
digitale.
Printre dezavantajele pe care le prezintă o bibliotecă digitală, în primul
rând sunt cele legate de aspecte ale legislației privind drepturile de autor și
acordurile de licență. În aceeași măsură sunt și costurile ridicate privind:
- achiziția tehnologiei utilizate: aparatură necesară (calculatoare, programe
informatizate, conexiune la Internet, achiziționare de scannere - în cazul digitizării),
programe anti-virus;
- instruirea personalului (în derularea de proiecte de digitizare);
- prezervarea documentelor: este nevoie de o schimbare periodică a
suporților, din cauza obsolescenței tehnologice;
- crearea de metadate și asigurarea interoperabilității între diferitele
178
sisteme de biblioteci digitale.
Din punct de vedere fiziologic, trebuie menționate, de asemenea,
oboseala puternică a ochiului prin consultarea îndelungată a colecțiilor
digitale și teama utilizatorilor vârstnici de a consulta documentele prin noile
mijloace de furnizare.
Rezumând, constituirea unei biblioteci digitale dă naștere la o serie de
oportunități: crearea de colecții digitizate din documentele deja existente,
care sunt de importanță națională; crearea de noi documente digitale și
interconectarea lor; dezvoltarea de motoare de căutare și alte instrumente de
gestionare/regăsire a colecțiilor digitale; furnizarea accesului la documentele
digitale; furnizarea de servicii; sprijin, atât online cât și offline, privind
instruirea utilizatorilor și a bibliotecarilor; colaborarea la nivel național și
internațional a instituțiilor publice și private; consolidarea funcției bibliotecii
de a se centra tot mai mult pe utilizatori și pe nevoile lor de informare.

Bibliografie

1. DEEGAN, Marilyn; TANNER, Simon. Digital Futures: Strategies for the


Information Age. London: Library Association Publishing, 2002.
2. DIGITAL Library Initiative [online]. [Citat 19.07.2012]. Disponibil pe Internet
la adresa: http://dli.grainger.uiuc.edu/national.htm.
3. EUROPEAN COMMISSION. i2010: Digital Libraries [online], 2006. 20 p.
[Citat 13.05.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://ec.europa.eu/information_society/activities/digital_libraries/doc/brochures
/dl_brochure_2006.pdf.
4. GARNES, Kari; LANDOY, Ane; REPANOVICI, Angela. Aspects of the
Digital Library. Laksevag: Alvheim $ Eide, 2006.
5. INRIA. Bibliothèques numériques. Paris: [s.n.], 2000.
6. LI, Bin. The History of Digital Libraries [online]. [Citat 17.02.2012].
Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ils.unc.edu/~lib/digital-library.html.
7. LYNCH, Clifford. Digital Collections, Digital Libraries and the Digitization of
Cultural Heritage Information. In: Microform & Imagining Review, vol. 31, nr.
4, 2002, p. 131-145.
8. PROIECTUL Gutenberg [online]. [Citat 23.07.2012]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.gutenberg.org.
9. REGNEALĂ, Mircea. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa
informării. Vol. 1 (A-L ). Bucureşti: FABR, 2001.
10. REITZ, Joan M. ODLIS - Online Dictionary for Library and Information
Science [online]. [Citat 17.03.2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.abc-clio.com/ODLIS/searchODLIS.aspx.

179
11. SAUNDERS, Laverna M. The Evolving Virtual Library II: Practical
Perspectives. Medford: Information Today Inc., 1999.
12. WITTEN, Ian H; BAINBRIDGE, David; NICHOLS, David M. How to build
a digital library. Amsterdam; Boston; Heidelberg, ...: Morgan Kaufmann, 2010.

180
REVISTELE ELECTRONICE LA ÎNCEPUT DE DRUM

drd. Gabriela Jurubiţă


Universitatea din Bucureşti

În ultimul deceniu, comunitatea științifică își bazează documentarea din


ce în ce mai mult pe resursele electronice și, dintre acestea, în mod special pe
revistele electronice, sursa principală a noutăților în orice domeniu al științei.
Asemănător apariției tiparului, mutarea producției editoriale în mediul
electronic a semănat multă panică și a stârnit multe controverse, dar și unele
schimbări ce pot fi identificate încă în stadiile de început ale revistelor
științifice electronice.
Revistele științifice, apărute la mijlocul secolului al XVII-lea, au
reprezentat soluția ideală de comunicare a ultimelor noutăți și descoperiri în
comunitatea științifică. Succesul acestora ajunge la un apogeu după cel de-al
doilea război mondial, când numărul și diversitatea crescută a revistelor
științifice ajunge să depășească capacitatea de asimilare a comunității
cercetătorilor. Dintre problemele ridicate de publicațiile seriale științifice,
cele mai discutate și mai deranjante au fost cele legate de preț și de perioada
îndelungată de timp necesară de la depunerea lucrărilor până la publicare.
Comunicarea științifică se confrunta la mijlocul secolului al XX-lea cu
o criză a revistelor, cauzată de un flux ridicat de informație și de prețurile în
continuă creștere ale abonamentelor. Apariția noilor tehnologii promitea o
diseminare rapidă a informațiilor la un preț scăzut, facilități de care
comunitatea științifică nu avea cum să nu profite.
Primele experimente de înființare a unor reviste electronice au fost
realizate de către oameni de știință dornici să găsească alternative fiabile de
comunicare. Tehnologia precară și rata scăzută de acceptare a noilor forme de
comunicare au condus la un start relativ lent al revistelor electronice,
dependent în mare măsură de dezvoltarea tehnologică.
Încercând să realizeze o sinteză a evoluției revistelor științifice
electronice, Robin P. Peek și Jeffrey P. Pomerantz1 le împart în două
generații. Prima este caracterizată de revistele electronice distribuite
abonaților pe CD-ROM-uri sau prin transfer de date, pe baza cărora

1
R.P. Peek; J.P. Pomerantz. Electronic Scholarly Journal Publishing. În: Annual Review of
Information Science and Technology, 1998, vol. 33, p. 323.
181
bibliotecile își construiau baze de date și pe care le ofereau utilizatorilor prin
intermediul rețelelor locale. Dezvoltarea tehnologiilor moderne și larga
utilizare a rețelelor de Internet au permis apariția și dezvoltarea celei de a
doua generații: revistele electronice online.
Cea mai veche datare a unei reviste electronice este făcută de Peek și
Pomerantz2, care identifică primele experimente în această direcţie în anii
1960. Ei consideră că prima revistă electronică a fost Chemical Titles, care, în
1962, a început să fie produsă și pe bandă magnetică, fiind urmată de
Chemical-Biological Activities, la numai trei ani distanță.
Conform lui Lancaster3, prima revistă științifică născută în mediul
electronic apare abia în 1973, când Sondak și Schwartz concep „o revistă fără
hârtie” (paperless journal), rezultat al unui proces prin care o revistă
științifică este transformată în fișiere ce pot fi arhivate pe calculator și apoi
distribuite bibliotecilor și abonaților individuali. Aceasta este prima revistă
produsă exclusiv în mediu electronic: pe benzi magnetice pentru bibliotecile
abonate și pe microfilme pentru abonații individuali.
Dacă Sondak și Schwartz văd în revista electronică un produs cu totul
nou, John Senders4 are, în 1977, o viziune opusă celor doi: o revistă
electronică trebuie să aibă la bază o revistă tipărită, care să fie redactată în
computerul central al editorului și care să poată fi citită cu ajutorul
calculatorului. În articolul său An On-line Scientific Journal, publicat în The
Information Scientist, Semders sublinia atât limitările tehnologice ale
momentului, cât și problemele de acceptare ale cititorilor. Calculând costurile
de producție ale unei reviste publicate doar în mediul electronic, Senders
întrevede potențialul economic al acestei idei și anticipează următoarea
generație a revistelor electronice.
Anul 1976 marchează debutul primului experiment de publicare
electronică: Electronic Information Exchange System (EIES), care s-a dorit a
fi un sistem de comunicare ce avea ca scop susținerea cercetării prin
dezvoltarea unor aplicații specifice pe calculator.
Murray Turoff și Starr Roxanne Hiltz5, designerul și evaluatorul
principal al sistemului, vedeau în EIES o variantă convenabilă atât pentru
autorii care nu reușesc să-și publice articolele într-o perioadă acceptabilă de

2
Ibidem, p. 323.
3
F.W. Lancaster. The Evolution of Electronic Publishing. În: Library Trends, 1995, vol. 43,
nr. 4, p. 520.
4
Apud Alice Keller. Reviste Electronice: Baze și Perspective. Cluj-Napoca: Argonaut, 2006,
p. 16.
5
Murray Turoff; Roxanne Hiltz Starr. The Electronic Journal: A Progress Report. În:
Journal of the American Society for Information Science, iulie 1982, vol. 33, nr. 4, p. 195.
182
timp, cât și pentru cititorii care nu își permit să se aboneze la un număr mare
de reviste care conțin multe articole de care nu sunt interesați.
Sistemul EIES asigura comunicarea dintre autor, editor și evaluatorul
științific exclusiv în mediul electronic, punea la dispoziţia utilizatorilor un
newsletter săptămânal, intitulat Chimo, o secțiune initulată Paper Fair, în
care orice utilizator putea posta un articol sau putea comenta alte articole
postate și o revistă științifică, Mental Workload. Revista electronică aducea
avantajele tehnologiei moderne: imediat ce un articol era acceptat pentru
publicare, acesta era imediat disponibil pe platforma EIES, articolele puteau
fi comentate de cititori, iar accesul era permis și publicului larg, pe baza unui
abonament6.
Acest proiect finanțat de National Science Foundation era susținut de
profesioniști competenți, dar care aveau la dispoziție doar echipamentele
anilor 1980, mult inferioare necesităților unui sistem atât de ambițios. În 1980
s-a reușit publicarea a doar două articole în ceea ce se dorea a fi revista
Mental Workload. Sistemul de comunicare a fost primit cu multă reticență
atât de autori, cât și de cititori, care nu vedeau o prioritate în dezvoltarea unui
sistem electronic de comunicare științifică. Cu toate acestea, Mental
Workload a rămas în istorie ca prima revistă exclusiv electronică.
Primul proiect de succes care a vizat publicarea electronică a fost cel al
universităților Birmingham și Loughborough: proiectul BLEND, care s-a
desfășurat în perioada 1980-1985. Spre deosebire de EIES, proiectul BLEND
nu și-a propus să înființeze o revistă electronică, ci mai degrabă ceea ce
numim noi astăzi o bază de date bibliografice, una în care contribuțiile
autorilor să fie verificate prin metoda peer-review, iar articolele să fie
indexate și arhivate în BLEND, autorii fiind apoi liberi să-și publice
articolele în orice revistă tipărită.
Sistemul BLEND a pornit, conform lui Shackel, cu scopul de a construi
o comunitate informațională și o revistă electronică. Conceptul de revistă
electronică implica „utilizarea unui calculator pentru a ajuta la procedurile
obișnuire, în care un articol este scris, evaluat, acceptat și publicat. Cu
ajutorul unui software potrivit, un autor poate introduce un text într-un
sistem, iar editorul, evaluatorii, și, în final, cititorii, precum și autorul însuși
poate avea acces la textul respectiv de la calculatoarele proprii”7.
Dintr-un raport scris de Brian Shackel8 la încheierea proiectului, aflăm
6
Ibidem, p.198.
7
B. Shackel. The BLEND System: Programme for the Study of some ‘Electronic Journals’.
În: The Computer Journal, ian. 1982, vol. 25, nr. 2, p. 161.
8
Apud J. Rowley. The Question of Electronic Journals. În: Library Hi Tech, 2000, vol. 18,
nr. 1, p. 49.
183
că au fost identificați factorii necesari pentru crearea unei reviste electronice
și s-a reușit arhivarea articolelor din patru tipuri de reviste: o revistă
științifică verificată de specialiști, o revistă denumită „poster” în care autorii
își postau articolele pentru a putea primi feedback de la cititori, o revistă
dedicată recenziilor de software și o revistă bibliografică.
La sfârșitul anilor 19809 apar revistele electronice disponibile pe CD-
ROM și încep să se dezvolte proiecte ale editorilor și bibliotecilor prin
intermediul cărora revistele electronice sunt încărcate direct pe calculatoarele
bibliotecilor.
Această fază de dezvoltare este numită de Barnes a „vechiului online”
sau „pre-web” şi este considerată de Duranceau10 ca fiind cea a primei
generații de reviste electronice. În această perioadă, editorii revistelor
electronice erau persoane particulare sau grupuri de cercetători, motiv pentru
care forma, modalitatea de distribuire și conținutul revistelor nu aveau un
standard ridicat.
Revista electronică era distribuită prin intermediul e-mail-ului, sub
forma unor fișiere de format ASCII care conțineau textul unui număr din
revistă sau al unui articol. Fișierele ocupau puțin spațiu de stocare, deoarece
conțineau exclusiv text și erau golite de imagini, figuri sau alte conținuturi
media. În același timp, micii editori renunțau în mod frecvent la restricțiile
impuse de legea copyright-ului, motiv pentru care bibliotecile își permiteau
să își creeze arhive proprii de reviste electronice. De cele mai multe ori,
aceste arhive locale ale bibliotecilor adăugau valoare revistelor electronice
prin prelucrarea biblioteconomică, ce presupunea o organizare eficientă,
posibilitatea accesării revistelor prin intermediul serverelor bibliotecii și
indexarea textului integral.
Cea de a doua generație de reviste electronice este cea a revistelor
electronice online, care apar la începutul anilor 199011. Acestea sunt de cele
mai multe ori elaborate de către editori universitari, mari edituri comerciale
sau asociații profesionale și sunt distribuite prin intermediul internetului, în
format HTML sau alte formate.
Conținutul revistelor este mult îmbogățit în a doua generație: regăsim
aici grafice integrale, elemente multimedia și chiar link-uri către alte resurse
disponibile pe Internet. Dezavantajul conținutului îmbogățit constă însă în
costurile crescute pentru stocarea pe serverele bibliotecilor, însă această
9
John H. Barnes. One Giant Leap, One Small Step: Continuing the Migration. În: Library
Trends, 1997, vol. 15, nr. 3, p. 108.
10
Ellen Duranceau; Margret Lippert. Electronic Journals in the MIT Libraries: Report of the
1995 e-Journal Subgroup. În: Serials Review, 1996, vol. 22, nr. 1, p. 52.
11
Ibidem, p. 53.
184
posibilitate este oricum eliminată de limitările impuse de editori în baza legii
copyright-ului.
În această generație de reviste electronice, abonații sunt înștiințați de
apariția unui nou număr al revistei, însă textul integral nu mai este atașat e-
mail-ului - pentru a-l putea citi, abonatul este invitat să acceseze serverul.
Modalitățile de acces la conținutul revistelor electronice se schimbă, iar cea
mai întâlnită metodă de furnizare a accesului exclusiv pentru abonați este
autentificarea lor pe baza adreselor IP.
O altă opinie privind apariţia primelor reviste electronice online îi
aparţine autoarei Alice Keller12. La începutul anilor 1980, doi editori
cunoscuţi, Elsevier și American Chemical Society, apelează la expertiza
producătorilor de baze de date comerciale. Folosind serviciul Bibliographic
Retrieval Services, editura Elsevier punea la dispoziţie întreg pachetul de
reviste IRCS Medical Science, iar American Chemical Society oferea cele 18
publicații ale sale. Transmiterea textelor se realiza prin linie telefonică și
modem, cea mai performantă modalitate de comunicare la momentul
respectiv. Cantitatea de date care trebuia transferată era una destul de ridicată
raportat la mijloacele tehnologice existente, iar lipsa elementelor grafice și
numărul insuficient al terminalelor pentru utilizatori nu au asigurat un succes
răsunător.
Începând cu mijlocul anilor 1980, proiectele în care se regăsesc
revistele electronice se înmulțesc, cele mai multe fiind finanțate de edituri sau
universități ce aveau ca scop dezvoltarea de aplicații software care să
satisfacă nevoile de informare și utilizare ale diferitelor categorii de
utilizatori. Dintre acestea, merită menționat proiectul QUARTET,
continuatorul proiectului BLEND, în cadrul căruia, în perioada 1986-1989, a
fost dezvoltată prima revistă bazată pe hypertext13: HyperBIT, versiunea
digitală a revistei Behaviour and Information Tehnology. Prin proiectul
ADONIS, lansat în 1980, s-a realizat primul sistem de livrare a documentelor
pay-per-use14.
Scăderea substanțială a prețurilor pentru calculatoarele personale, la
mijlocul anilor 1980 și dezvoltarea rețelelor de Internet la începutul anilor
1990 au condus la o rapidă dezvoltare a revistelor electronice online. La
mijlocul anilor 2000, revistelor electronice pe CD-uri au fost înlocuite
integral.
Printre progresele tehnice notabile care au condus la dezvoltarea

12
Alice Keller. Op. cit., p. 19-21.
13
Ibidem, p. 22.
14
„Plăteşte per utilizare” (engl.)
185
revistelor electronice online, trebuie menționate apariţia a două standarde de
fișiere: TEX și PDF. Standardul TEX a permis, pentru prima oară,
reprezentarea de notații și grafice matematice, în timp ce PDF permite
redarea fidelă a paginilor și transmiterea electronică a acestora fără pierderi
de calitate. Datorită performanţelor sale, accesibile la un preț redus,
standardul PDF s-a impus rapid ca standard de referinţă pentru toate revistele
electronice care au și o variantă tipărită.
Conform lui Robin P. Peek și Jeffrey P. Pomerantz15, în 1998
„majoritatea marilor edituri oferă o formă de produs electronic destinat pieței
academice”, în timp ce astăzi rareori se mai găsește câte un editor care să nu
poată oferi o variantă electronică a revistei.
Caracteristicile principale ale revistelor electronice disponibile în zilele
noastre își au originea în perioada lor de început. Astfel, accesul se realizează
prin rețelele de Internet și este permis pe baza adreselor IP instituționale,
formatul revistelor este HTML sau PDF. Accentul este deplasat de la revistă,
ca întreg, la articol, care este publicat întâi în varianta electronică, apoi în
varianta tipărită și poate fi vândut separat.
Reticența publicării în reviste exclusiv electronice este în continuare
răspândită în mediul științific, chiar dacă în ultimii ani numărul acestora a
crescut. Soluția revistelor hibride (care apar atât pe hârtie, cât și electronic)
este preferată de cercetători, deoarece în acest fel au acces la beneficiile
ambelor medii de stocare: dacă în mediul electronic articolul este ușor de
diseminat, publicarea pe hârtie este percepută în continuare ca un „instrument
de arhivare și legitimare”16.

Bibliografie

1. BARNES, John H. One Giant Leap, One Small Step: Continuing the Migration.
În: Library Trends, 1997, vol. 15, nr. 3, p. 104-115.
2. DURANCEAU, Ellen; LIPPERT, Margret. Electronic Journals in the MIT
Libraries: Report of the 1995 e-Journal Subgroup. În: Serials Review, 1996, vol.
22, nr. 1, p. 47-61.
3. Electronic Information Exchange System (EIES). [Citat: 12.03.2013]. Disponibil
pe Internet la adresa: http://archives.njit.edu/vhlib/cccc-materials/njit-cccc-rr-
009/njit-cccc-rr-009.pdf.
4. KELLER, Alice. Reviste Electronice: Baze și perspective. Cluj-Napoca:
Argonaut, 2006. 324 p.

15
R.P. Peek; J.P. Pomerantz. Op. cit., p. 321.
16
GUÉDON, Jean-Claude apud PEEK, RP; and POMERANTZ, JP. Op. Cit., p. 322.
186
5. LANCASTER, F.W. The Evolution of Electronic Publishing. În: Library
Trends, 1995, vol. 43, nr. 4, p. 518-527.
6. PEEK, R.P; POMERANTZ, J.P. Electronic Scholarly Journal Publishing. În:
Annual Review of Information Science and Technology, 1998, vol. 33, p. 321-
356.
7. ROWLEY, J. The Question of Electronic Journals. În: Library Hi Tech, 2000,
vol. 18, nr. 1, p. 46-54.
8. SHACKEL, B. The BLEND System: Programme for the Study of some
‘Electronic Journals’. În. The Computer Journal, 1982, vol. 25, nr. 2, p. 161-
168.
9. TUROFF, Murray; STARR, Roxanne Hiltz. The Electronic Journal: a
Progress Report. În: Journal of the American Society for Information Science,
iul. 1982, vol. 33, nr. 4, p. 195-202.

187
CERCETAREA ACADEMICĂ ŞI MEDIUL DIGITAL -
NOI PARADIGME DE APROFUNDARE ŞI DEZVOLTARE
A CUNOAŞTERII

Mihaela Dragu
Biblioteca Academiei Române

Tranziţie, convergenţă, digitizare sunt reperele lumii de azi, intrate într-


o competiţie cu timpul şi cu spaţiul. În faţa exploziei informaţionale,
digitizarea induce noi forme de gestiune a informaţiei ştiinţifice în vederea
aprofundării şi dezvoltării cunoaşterii. Comunitatea academică se
conformează lumii digitale, aplicând strategii care conferă informaţiei
posibilităţi de acces facil, securitate, autenticitate şi fiabilitate.

Open Access şi dezvoltarea cunoaşterii

În acest context, al unui mediu informaţional extrem de activ, cu


schimbări rapide şi cu o creştere spectaculoasă a volumului de cunoştinţe, au
fost încurajate o serie de măsuri la nivel european privind accesul liber la
informaţia ştiinţifică. În lumea digitală, Iniţiativa Open Access de la
Budapesta (2002) a deschis noi perspective cunoaşterii1. A urmat Declaraţia
de la Berlin (2003) prin care semnatarii s-au angajat să faciliteze accesul la
rezultatele cercetării produse de comunitatea ştiinţifică2. S-a făcut apel la
accesul liber la revistele peer-reviewed şi s-au recomandat două strategii
complementare: publicaţiile Open Access („Calea de aur”) şi autoarhivarea
sau depozitele digitale („Calea verde”). Ultima reprezintă modelul preconizat
de constituire a depozitelor digitale instituţionale în care cercetătorii pot să-şi
afişeze producţia ştiinţifică, infrastructura tehnică oferind vizibilitate pe Web,
difuzare non restrictivă, interoperabilitate şi arhivare pe termen lung. Soo
Young Rieh, profesor la Universitatea din Michigan, identifică agregarea
capitalului intelectual ca pe cel mai important beneficiu al depozitului digital

1
http://www.opensocietyfoundations.org/openaccess/read, accesat la data de 03.01.2013.
2
http://oa.mpg.de/lang/en-uk/berlin-prozess/berliner-erklarung, accesat la data de
03.01.2013.
189
instituţional3.

Depozitul digital instituţional: resursă electronică pentru cercetarea


academică

După americanul Peter A. Zuber, în era digitală, depozitul digital


instituţional este o infrastructură esenţială pentru cunoaştere şi o strategie
modernă de valorificare în condiţii de maximă vizibilitate a producţiei
ştiinţifice4. La ora actuală, la nivel planetar, harta depozitelor digitale indică
un număr de peste 2.300 de depozite.

Fig. 1. Harta depozitelor digitale (Sursa: Repository66.org Repository Maps, 2013)

Prezenţa predominantă o au articolele din reviste (67,52%), urmate de


teze şi disertaţii (53,42%), rapoarte nepublicate şi lucrări în lucru (36,33%),
proceedings-uri de la conferinţe (35,09%) etc., aşa cum rezultă din Open
DOAR (Directory of Open Access Repositories)5. Din aceeaşi sursă, limbile
cel mai frecvent folosite sunt: engleza cu o pondere net majoritară (71,38%),
urmată de spaniolă (11,71%), germană (8,7%), japoneză (6,2%), franceză
5,72% etc.
Depozitul digital instituţional este un nou produs, el reprezintă o
colecţie de resurse electronice indexate, referenţiate, provenite din producţia
3
Soo Young Rieh. Census of Institutional Repositories in the US. În: D-Lib Magazine, Vol.
13, 2007, nr. 11/12. Disponibil la: http://www.dlib.org/dlib/november07/rieh/11rieh.html,
accesat la data de 8.01.2013.
4
Peter A. Zuber. A Study of Institutional Repository Holdings by Academic Discipline. In:
D-Lib Magazine, Vol. 14, 2008, nr. 11/12. [Citat 20.11.2012]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.dlib.org/dlib/november08/zuber/11zuber.html,
5
OPEN DOAR. [Citat 26.01.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.opendoar.org/find.php?format=charts.
190
ştiinţifică a comunităţilor de cercetare sau învăţământ (prepublicaţii sau
articole deja publicate în reviste ştiinţifice, memorii, date brute, prezentări în
Power Point, proceedings-uri de la conferinţe etc.). Graţie tehnologiilor
speciale, conţinutul poate fi indexat prin motoarele de căutare ale lumii
academice: Google Scholar, Scirus ş.a. Preluând informaţia ştiinţifică,
cercetătorul reuşeşte să-şi rafineze propria cercetare şi oferă, la randul său,
informaţia altor cercetători. Aceştia, în postura de utilizatori, folosesc datele
ce corespund interesului lor ştiinţific, contribuind la aprofundarea
cunoştinţelor. Depozitul digital instituţional devine un spaţiu digital
colaborativ, o modalitate de schimb informaţional (informaţia circulă între
membrii comunităţii şi capătă plus valoare), o oportunitate în vederea
sistematizării cercetării, o şansă ca cercetarea să se dezvolte şi să se
îmbogăţească în privinţa conţinutului. Depozitul digital instituţional
dobândeşte calitatea unui produs cu inserţie socială prin componenta
relaţională în cadrul comunităţii ştiinţifice. În acelaşi timp, el oferă nu numai
posibilitatea de partajare a cunoştinţelor, dar şi un mod de conservare şi de
prezervare a informaţiei ştiinţifice în format digital. Interoperabilitatea
depozitelor digitale instituţionale facilitează o cercetare mai avansată şi mai
performantă. O reţea de depozite digitale se va integra reţelei de depozite
digitale ale altor parteneri, oferind operabilitate şi federalizare pe diverse
niveluri.
În situaţia în care autorul a cedat drepturile editurii, accesul va fi posibil
dacă editorul îşi dă acordul, respectându-se condiţiile pe care acesta le
impune (de ex. minim 6 luni de la data publicării). O serie de editori acordă
acces la articolele publicate. Aceste autorizări sunt repertoriate în baza de
date SHERPA / Romeo6. În privinţa infrastructurii software, se utilizează în
general aplicaţia DSpace, disponibilă gratuit. Ea permite depozitarea,
indexarea şi accesul la documente.

Depozitul digital instituţional - răspuns favorabil din partea comunităţii


de cercetare academică din România

La nivelul Bibliotecii Academiei Române, în anul 2010, s-a iniţiat un


studiu cu scopul de se cunoaşte atitudinea cercetătorilor români de la
institutele aflate sub egida Academiei Române legată de crearea unui depozit
digital instituţional (DDI). Ancheta a folosit ca instrument pentru culegerea

6
http://www.sherpa.ac.uk/romeo/, accesat la data de 10.01.2013.

191
datelor chestionarul, transmis prin e-mail. Numărul total de repondenţi a fost
175 (43,02% cu o vechime de peste 20 de ani, 29,07% cu vechimea cuprinsă
între 10 şi 20 de ani şi 27,91% cu vechimea până la 10 ani). Numărul
institutelor de cercetare repondente a fost 26 (din care, 46,15% institute de
profil real şi 53,85% de profil socio-uman şi umanist). Concluzia acestei
anchete este un semnal pozitiv pe care comunitatea de cercetare românească
de elită - de subliniat, din ambele profiluri menţionate - îl dă noului model de
comunicare academică. Urmează ca acesta să devină o strategie coerentă de
valorificare în condiţii de maximă vizibilitate a patrimoniului academic
românesc şi de diseminare largă a informaţiei ştiinţifice.
Iată o selecţie de întrebări şi răspunsuri semnificative, evidenţiate prin
următoarele grafice:

Fig. 2. Consideraţi că accesul liber la informaţie contribuie la dezvoltarea şi


aprofundarea cercetării ştiinţifice?

Obs.: La aceeaşi întrebare, luând în considerare domeniul de cercetare,


56,57% dintre repondenţii de profil real şi 43,84% dintre repondenţii de profil
socio-uman şi umanist au răspuns foarte mult, iar 42,42% şi respectiv 52,05%
au răspuns semnificativ.

192
Fig. 3. Referitor la propria producţie ştiinţifică, acceptaţi acces liber la text
integral, acces liber parţial (doar comunităţii locale), acces liber numai la abstract
sau acces limitat de trecerea unei perioade de timp de la apariţia lucrării?

Fig. 4. Consideraţi că difuzarea rezultatelor cercetării este mai eficientă prin


publicarea în format tradiţional (tipărit), în revistele online sau în acces deschis -
tip DDI?

193
Fig. 5. Apreciaţi DDI ca pe un mijloc important de acces universal la informaţia
ştiinţifică?

Fig. 6. Consideraţi că DDI poate contribui la promovarea producţiei ştiinţifice în


mediul academic?

Fig. 7. Sunteţi reticent(ă) la ideea publicării propriilor articole în cadrul unor


depozite digitale instituţionale?
194
Fig. 8. Sunteţi reticent(ă) la ideea publicării propriilor articole în cadrul unor
depozite digitale instituţionale?

Repondenţii cu reticenţe faţă de depozitul digital instituţional au adus


următoarele motivaţii: pirateria, omiterea surselor, accesul limitat de trecere a
unei perioade de timp de la apariţia lucrării, repetabilitatea. Alte motive
invocate: cedarea drepturilor de autor editurii, posibila eludare a filtrului
referenţilor, exploatarea abuzivă a rezultatelor cercetării din domeniul socio-
uman - cu prejudicii de imagine la nivelul calităţii informaţiei, insecuritatea -
dacă nu există o perioadă limită după care să se poată vizualiza informaţia. S-
a făcut observaţia că depozitele digitale ar trebui să conţină numai preprinturi
ale unor lucrări care urmează a fi publicate. A existat şi opinia că ştiinţa
trebuie plătită, gratuitatea online nefiind o soluţie, deoarece ea scade foarte
mult calitatea. În privinţa avantajelor, repondenţii au menţionat: accesul la
informaţie, vizibilitatea, recunoaşterea, impactul, costurile mult mai mici
pentru difuzarea informaţiei ştiinţifice, facilitarea comunicării ştiinţifice cu
dezvoltarea unei interdisciplinarităţi de bună calitate - relaţionarea
interdisciplinară şi comunicarea între cercetători cu niveluri diferite de
experienţă ştiinţifică, de la începători la autorităţi internaţionale, evitarea
efectuării de studii deja raportate de alte grupuri de cercetare, lărgirea sferei
de cercetare, popularizarea ştiinţei în medii educaţionale.

195
Concluzii

Depozitul digital oferă cercetării academice facilităţi necunoscute până


acum: acces liber, rapid şi facil la producţia ştiinţifică avizată (peer-
reviewed). Legătura cu alte depozite digitale conduce la crearea unei reţele a
cunoaşterii prin care se poate urmări informaţia ştiinţifică difuzată la scară
mondială. Depozitul digital instituţional pune în evidenţă valoarea
interdisciplinarităţii, contribuind la o cunoaştere avansată şi la ridicarea
prestigiului instituţiei şi al cercetătorilor ei. Există posibilitatea recuperării
unei părţi din producţia ştiinţifică a cercetătorilor care publică în străinătate,
ceea ce înseamnă o contribuţie semnificativă la fondul cercetării româneşti.
Depozitul digital instituţional este un răspuns strategic la o problematică
acută legată de lipsa de acces la publicaţii recente pe domenii specializate.
Este un fenomen cu care se confruntă cercetarea, cauzat de limitări
financiare, odată cu creşterea costului revistelor ştiinţifice, într-un context
socio-economic dificil. Mediul de cercetare academic din România a răspuns
pozitiv acestei iniţiative, urmează ca acest semnal să determine acţiuni
concrete, fiind necesar ca noul model de comunicare academică să fie
încurajat şi integrat pentru a putea sprijini ca resursă importantă cercetarea
românească. În acest context, biblioteca are rolul de a promova depozitul
digital instituţional, reconsiderând raportul cu cercetătorii, de la utilizatori
cărora li se furnizează informaţii, la parteneri, într-un demers comun de
creare de noi resurse, oferind astfel soluţii unor probleme sistemice.

Bibliografie

1. ALLEN, James. Interdisciplinary differences in attitudes towards deposit in


institutional repositories, 2005. Disponibil la:
http://eprints.rclis.org/5180/1/FULLTEXT.pdf, accesat la data de 9.12.2012.
2. CROW, Raym. The Case for Institutional Repositories: a SPARC position
paper, 2002. Disponibil la:
3. http://www.arl.org/sparc/bm~doc/ir_final_release_102.pdf, accesat la data de
17.01.2013.
4. HARNAD, Stevan. Maximizing research impact through institutional and
national open-access self-archiving mandates, 2006. Disponibil la:
http://eprints.ecs.soton.ac.uk/12093, accesat la data de 8.01.2013.
5. HEATH, Malcolm ş.a. E-Publication and Open Access in the Arts and
Humanities in the UK, 2008. Disponibil la: www.ariadne.ac.uk/issue54/heath-et-
al/, accesat la data de 8.12.2012.
6. KEY PERSPECTIVES LTD. A Comparative Review of Research Assessment

196
Regimes in Five Countries and the Role of Libraries in the Research Assessment
Process, 2009. Disponibil la:
http://www.oclc.org/research/publications/library/2009/2009-09.pdf, accesat la
data de 15.12.2012.
7. MATTHIERS, Brad. Staffing the repository: how to build your team and use it
effectively, 2011. Disponibil la: http://digitalcommons.bepress.com/webinars/2/,
accesat la data de 18.12.2012.
8. UNIVERSITÉ LIBRE DE BRUXELLES. DI-Fusion: le Dépôt institutionnel
de l’ULB. Disponibil la: http://www.bib.ulb.ac.be/index.php?id=3113, accesat la
data de 11.12.2012.
9. PARENT, Ingrid. Partenariats et initiatives de numérisation à Bibliothèque et
Archives Canada: naviguer dans un monde sans frontières, 2007. Disponibil la:
http://www.docstoc.com/docs/21995146/Partenariats-et-initiatives-de-
numrisation--Bibliothque-et, accesat la data de 17.12.2012.
10. REGNEALĂ, Mircea. Noi studii de biblioteconomie. Bucureşti: Editura ABR,
2009.
11. REPANOVICI, Angela. Promovarea producţiei ştiinţifice prin depozite
digitale. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010. 192 p.
12. UNIVERSITY OF NOTTINGHAM. Research Communication Strategy,
2011. Disponibil la: http://crc.nottingham.ac.uk/projects/rcs/index.php, accesat
la data de 10.12.2012.

197
BIBLIOTECILE ŞCOLARE ROMÂNEŞTI ÎN ERA INTERNETULUI

dr. ing. Doina Ostafe


Universitatea „Politehnica” din Timişoara

De la cele mai fragede vârste, copiii de azi folosesc calculatorul,


smartphone-ul, tableta; informația o găsesc la un clic distanță sau chiar la o
simplă atingere a unui ecran de telefon, aproape instantaneu, oricând și
oriunde s-ar afla.
În aceste timpuri, când totul se întâmplă cu viteze amețitoare, cât de
atrași să mai fie elevii de școala românească, parcă încremenită în secolul
trecut atât în privința infrastructurii, dar și a programelor, metodelor de
învățare și educare, a mentalităților, a cunoștințelor dobândite?
Câți elevi și cât de des mai trec pe la bibliotecile școlilor în care învață
ca să ceară o carte cu foi îngălbenite și coperta decolorată?
Se vorbește atât de mult în ultimii ani despre școala românească, despre
declinul ei, despre subfinanțare și nenumăratele reforme propuse sau
începute, care au bulversat complet învățământul.
Pentru a rezolva problemele, ar trebui mai întâi ca acestea să fie
identificate. Pe baza unor indicatori științifici, s-ar putea face evaluări și
analize complexe pentru a cunoaște cu exactitate situația reală și a putea
reconstrui învățământul românesc, în așa fel încât să răspundă cerințelor de
pregătire a generațiilor INTERNET și nevoilor societății secolului XXI.
În 2012, Diviziunea Biblioteci școlare a Asociației Bibliotecarilor din
România (ABR) a realizat Ghidul bibliotecilor școlare și al centrelor de
informare și documentare din învățământul preuniversitar românesc,
coordonat de Daniela Argatu1.
La începutul Ghidului se precizează:
„Acest ghid își propune să devină cel mai la îndemână mijloc de
informare și bază pentru orice acțiune viitoare în bibliotecile școlare/CDI-
uri, dar și punctul de plecare al unor analize pe termen mediu cu
posibilitatea completării cu alte tipuri de cercetare [...] Acest instrument,
necesar, își propune să prezinte situația existentă la nivelul bibliotecilor

1
Asociaţia Bibliotecarilor din România (ABR). Ghidul bibliotecilor școlare și al centrelor
de informare și documentare din învățământul preuniversitar românesc. Bucureşti: ABR,
2012.
199
școlare/CDI-urilor și, de ce nu, exemple de bune practici”.
Felicităm pe cei implicați în realizarea acestui ghid pentru idee, pentru
tenacitatea de a aduna informațiile din țară și efortul de a centraliza datele. În
general, se răspunde foarte greu la chestionare sau la alte solicitări,
implicarea fiind minimă. Lipsa de comunicare a unora dintre cei solicitați să
răspundă la întrebările transmise face ca demersul făcut să nu fie concretizat
într-o radiografie reală și completă a situației bibliotecilor școlare.
Ghidul prezintă datele informative adunate de la 1.352 de biblioteci și
CCD-uri din 42 de județe.
În ghid nu se menționează care ar fi numărul total de biblioteci școlare
și CDI-uri din țară, sau măcar cel estimat. Ministerul de resort nu oferă
informații actuale despre biblioteci pe site-ul propriu, prăfuit și depășit, cu
informații vechi de câțiva ani. Există pe site doar raportul din 2003 al
Consiliul National al Bibliotecilor din Învățământ - Starea bibliotecilor din
învățământul preuniversitar2, semnat de Viorica Gențiana Onișoru. Nici acest
raport nu precizează numărul bibliotecilor școlare din țară, măcar de la acea
dată.
Singura informație găsită este cea din Ziarul financiar. Conform cu
cifrele publicate în articolul Numărul total de unități şi structuri școlare în
Romania în 20083, publicat de Ziarul financiar din 18 mai 2010, în România
ar fi 14.400 școli. Dintre acestea, 1.400 sunt licee și colegii naționale.
Dacă ar fi să luăm în considerare aceste cifre, chiar dacă nu toate școlile
au biblioteci - măcar liceele ar trebui să aibă - diferența este, totuși, foarte
mare față de numărul bibliotecilor despre care sunt informații în ghid.
Ghidul are la bază un chestionar care solicită o serie de informații
precum tipul școlii, numărul cadrelor didactice și al elevilor, numărul și
studiile bibliotecarilor, spațiu, număr de documente, structura fondului,
catalogarea și indexarea, câte ceva cu privire la informatizare.
Autorii, din păcate, fără a se consulta cu specialiști în domeniu, au
definit doar două întrebări privind informatizarea:
- Informatizată?
- Dotare IT?
Cele două întrebări sunt generale, nespecifice, permițând răspunsuri
ambigue și eterogene.

2
Consiliul Național al Bibliotecilor din Învățământ. Starea bibliotecilor din învățământul
preuniversitar, 2003. http://www.edu.ro/index.php/genericdocs/2875, accesat în ianuarie
2013.
3
Numărul total de unități şi structuri școlare în Romania în 2008.
http://www.zf.ro/infografice/numarul-total-de-unitati-si-structuri-scolare-in-romania-in-
2008-6132095, accesat în ianuarie 2013.
200
Nu se solicită informații cu privire la:
- numărul de cititori înscriși (se cere numărul de cadre didactice și de
elevi din școală dar nu al celor înscriși la bibliotecă);
- numărul de împrumuturi pe zi, lună sau an;
- numărul documentelor solicitate pe zi lună sau an, care este mărimea
fondul solicitat de documente;
- specificarea softului de bibliotecă folosit;
- ce activități ale bibliotecii sunt informatizate, ce module ale unui
sistem specializat de bibliotecă, sunt folosite;
- dacă există înregistrări bibliografice, dacă da, în ce formate sunt;
- dacă soft-urile utilizate permit realizarea catalogării în formate
MARC sau măcar dacă pot importa formate bibliografice standard;
- dacă există conexiune în Internet sau nu;
- dacă biblioteca are pagină web;
- dacă este pus la dispoziția cititorilor un catalog bibliografic on site sau
online (OPAC) și care este adresa URL unde poate fi accesat prin Internet.
Aceste informații ar fi conturat o imagine mai clară și mai exactă a
stării de fapt a informatizării bibliotecilor din învățământul preuniversitar.
În situația în care ar exista programe de bibliotecă care ar permite
importul de descrieri bibliografice în format MARC, s-ar reduce timpul de
creare a bazei de date proprii unei biblioteci școlare și s-ar elimina activitatea
de catalogare originală în fiecare unitate. Catalogul colectiv virtual
ROLiNeST4, cu cele peste 2 milioane de înregistrări bibliografice la care
oricine poate avea acces prin Internet, este o sursă valoroasă pentru importul
înregistrărilor bibliografice în format MARC.
Limitându-mă la datele extrase din ghidul menționat mai sus, am
încercat să fac doar o analiză a situației informatizării bibliotecilor școlare
care au răspuns la chestionarele trimise pentru realizarea ghidului.
Centralizând și prelucrând datele consemnate în ghid, s-au constatat
următoarele:
Din cele 1.352 de biblioteci care au trimis informațiile solicitate, rezultă
că sunt dotate cu cel puțin un calculator 467 de biblioteci, adică 35% din cele
care au răspuns (vezi Fig. 1). Conexiunea Internet este prezentă în 110
biblioteci (8%) (vezi Fig. 2). Nu se dau informații cu privire la ce servicii se
oferă prin utilizarea acestor dotări sau la ce activități sunt utilizate
calculatoarele sau Internetul. Se știe că unele școli conectate la Internet
permit accesul elevilor pentru utilizarea acestuia, iar altele nu. Deducem că
unele dintre biblioteci utilizează calculatorul pentru a realiza anumite operații

4
ROLiNeST. http://aleph.edu.ro, accesat în ianuarie 2013.
201
specifice bibliotecii, precum catalogarea sau evidența documentelor. Este
vorba de bibliotecile care indică un software utilizat în bibliotecă, doar 151,
adică 11%, după cum se poate vedea în Figura 3.
În Tabelul 1 este centralizat, pe tipuri de software, numărul bibliotecilor
care utilizează un software sau altul, iar în Figura 4 avem reprezentarea
grafică a utilizării acestora.

Software Biblioteci
Access 9
Alice 3
BiblioAsist 2
BiblioExpert 3
Bibliosoft 10
Biblioteq 16
eBibliophil 4
Excel 74
ISIS 18
Sziren 1
Tinlib /Tlib 9
WizBooks 2
TOTAL 151

Tabelul 1. Software-uri utilizate în bibliotecile şcolare

Cel mai utilizat este produsul Microsoft Excel, în aproape jumătate


(49%) din cele 151 de biblioteci care specifică ce soft folosesc. Ghidul nu ne
oferă prea multe explicații, dar bănuim că aplicația Excel este utilizată pentru
înregistrarea informațiilor despre documentele deținute de către bibliotecă, la
realizarea unui registru de inventar sau chiar la înregistrarea informațiilor
despre cititori. Deși programul Excel este impropriu creării unui catalog
bibliografic, este un câștig că există informația în format electronic și poate fi
regăsită prin filtre sau comenzi de căutare. Ulterior ar putea fi recuperate
aceste date, introduse într-un program specializat pentru biblioteci și utilizate
ca punct de pornire pentru crearea unei baze de date bibliografice sau a
cititorilor.
Software-uri create special pentru a fi utilizate în biblioteci sunt folosite
202
în 68 de instituții, 5%, din totalul de 1.352 analizate (vezi Fig. 5). Care sunt
aceste software-uri se poate vedea în graficul din Figura 6 și, de asemenea,
numărul de biblioteci care utilizează un anumit tip de aplicație. Cel mai
utilizat, de către 18 biblioteci, este CDS/ISIS sau WIN ISIS5, variante ale
aplicației furnizată gratuit de către UNESCO. Alegerea acestei aplicații este
de preferat, deoarece la catalogare se utilizează formatul standard MARC
care permite importul sau exportul de informații bibliografice și bibliotecile
respective pot contribui, astfel, la catalogarea partajată și la eliminarea
activității redundante de catalogare originală, realizată în aproape toate
bibliotecile din România, indiferent de mărime sau tip. Variantele mai noi ale
aplicației oferă, pe lângă catalogare, și modulul de circulație și posibilitatea
publicării catalogului online.
Bibliotecq6 este o aplicație integrată pentru biblioteci, open source, care
utilizează protocoale standard de regăsire, inclusiv Z39.50. Se poate descărca
gratuit și este utilizată de 16 biblioteci școlare. Chiar dacă nu am găsit
adresele cataloagelor online ale acestor biblioteci, utilizarea acestui software
poate fi o soluție pentru bibliotecile școlare.
O altă aplicație utilizată de 10 biblioteci școlare este Bibliosoft7,
realizată de o firmă din Oradea. Nu se precizează standardele din domeniu pe
care le respectă acest software, dar apare o facilitate interesantă - importul,
respectiv exportul datelor din Excel despre documente sau cititori.
TinLib8, un software intrat pe piața românească de mai bine de
douăzeci de ani, este un soft utilizat de 9 biblioteci. Din păcate, acest
software nu permite publicarea online a catalogului electronic. Celelalte
aplicații sunt utilizate fiecare de câte 1 până la 4 biblioteci. O altă aplicație
gratuită este BiblioAsist9, folosită de 2 biblioteci.
Prin prelucrarea informațiilor din ghid, s-a mai remarcat faptul că de
multe ori se menționează că biblioteca este „în curs de informatizare”, fără
alte explicații; în alte răspunsuri se menționează că este „informatizat tot
fondul”, fără să se precizeze ce înseamnă asta, în ce software sunt înregistrate
documentele sau chiar fără a se menționa vreun calculator la dotări. Întâlnim
și răspunsuri în care, deși sunt menționate dotările IT, nu se spune nimic
despre informatizare sau la ce se folosesc echipamentele. Alteori, la rubrica

5
CDS/ISIS. http://portal.unesco.org/ci/en/ev.php-URL_ID=2071&URL_DO=DO_TOPIC&
URL_SECTION=201.html, accesat în ianuarie 2013.
6
BiblioteQ - Open Source Catalog Software and Library Management Suite.
http://biblioteq.sourceforge.net/index.html, accesat în ianuarie 2013.
7
Bibliosoft. http://delcosoft.ro/bibliosoft.php, accesat în ianuarie 2013.
8
TinLib /Tlib. http://www.ime.ro, accesat în ianuarie 2013.
9
BiblioAsist http://biblioasist.22web.org, accesat în ianuarie 2013.
203
„Informatizată” mai apar și cifre, care probabil ar trebui să reflecte numărul
de documente descrise deja într-un software care nu este menționat.
În afară de două mențiuni că există un ebook, respectiv un audiobook,
nu avem referiri la documentele în format electronic.

Concluzii

Prin realizarea ghidului s-au pus bazele unui drum, ce sperăm să nu fie
foarte lung, în crearea imaginii reale a bibliotecilor școlare românești.
Deoarece numărul bibliotecilor care au răspuns la chestionar este mic, se
impune o colaborare cu ministerul și inspectoratele școlare, pentru ca
răspunsurile să fie obligatorii. Pe viitor, chestionarele ar trebui să fie mai
structurate, să fie realizate sub formă de machete, tabele, pentru o prelucrare
mai ușoară a datelor. Informațiile privind informatizarea ar trebui detaliate și
structurate pentru ca situația să fie mai clară.
Formula cea mai eficientă ar fi culegerea datelor online, prin formulare
electronice publicate pe pagina ABR, ceea ce ar permite și o diseminare mai
ușoară a stării de fapt a bibliotecilor școlare, dar și actualizarea permanentă a
informațiilor despre acestea.
Chiar dacă datele nu sunt complete, ne putem face o primă imagine
privind situația bibliotecilor școlare și a CCD-urilor în ceea ce privește
informatizarea acestora, care nu este deloc îmbucurătoare.
Astfel, doar 11% dintre bibliotecile școlare analizate utilizează un
software, deși 35% au cel puțin un calculator, doar 8% au conexiune Internet,
asta chiar dacă au existat proiecte ce conectau școlile în această rețea. Un
software dedicat pentru biblioteci este folosit doar în proporție de 5% și, din
păcate, nu toate respectă standardele din domeniu.
Informatizarea bibliotecilor școlare s-a făcut la nivel local, fiecare cum
a putut, în funcție de implicarea personală a fiecărui bibliotecar, de relația cu
conducerea școlii. Nu există o strategie națională în acest sens.
Chiar dacă a existat implicare și efort în a informatiza biblioteca, nu
întotdeauna s-a ținut cont de standarde. Dificultățile în a utiliza anumite
aplicații au descurajat bibliotecarii. În unele cazuri, după ce s-a început
înregistrarea datelor, procesul nu a putut continua, din diverse motive.
În multe școli funcționează în paralel și CDI-uri, care sunt dotate cu
echipamente și sunt conectate în Internet. De preferat este să nu existe
structuri paralele, iar susținerea materială și umană să fie direcționată spre a fi
creat un mediu modern, unic de informare.
Problemele locale ar putea fi depășite dacă s-ar realiza un proiect
204
național, sprijinit de instituțiile finanțatoare, care să permită o informatizare
uniformă, chiar centralizată, pentru a surmonta problemele informatice și nu
numai, cu care se confruntă bibliotecarii în utilizarea diverselor aplicații. Ar
trebui să se renunțe la catalogare originală și să se recurgă la un catalog
comun central, care să fie gestionat de profesioniști în catalogare.
În ziua de azi, când mulți elevi sunt dotați cu cele mai noi și
performante echipamente de comunicare, trebuie să existe o preocupare
importantă în punerea bibliotecii la dispoziția lor online, la informarea
acestora, prin mijloace moderne, sms-uri, email-uri, cu privire la noutățile pe
care le oferă biblioteca, trebuie ca oferta de informație electronică de ultimă
oră, accesibilă online, să fie cât mai variată.
Bibliotecile școlare, la fel ca toate celelalte tipuri de biblioteci, trebuie
să țină pasul cu evoluția tehnologiei informației și a telecomunicațiilor, dacă
nu vor să fie transformate în depozite de documente prăfuite.

Bibliografie

1. ASOCIAŢIA BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA (ABR). Ghidul


bibliotecilor școlare și al centrelor de informare și documentare din
învățământul preuniversitar românesc. Bucureşti: ABR, 2012.
2. Numărul total de unități și structuri școlare în Romania în 2008
http://www.zf.ro/infografice/numarul-total-de-unitati-si-structuri-scolare-in-
romania-in-2008-6132095, accesat în ianuarie 2013.
3. CONSILIUL NAŢIONAL AL BIBLIOTECILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNT.
Starea bibliotecilor din învățământul preuniversitar, 2003.
http://www.edu.ro/index.php/genericdocs/2875, accesat în ianuarie 2013.
4. ALICE. http://www.softlink.ro/ro/02/alice.php, accesat în ianuarie 2013.
5. Biblio eXpert. http://www.casesoftware.ro/produse/biblio-expert-v3.html,
accesat în ianuarie 2013.
6. BiblioAsist. http://biblioasist.22web.org, accesat în ianuarie 2013.
7. Bibliosoft http://delcosoft.ro/bibliosoft.php, accesat în ianuarie 2013.
8. BiblioteQ - Open Source Catalog Software and Library Management Suite.
http://biblioteq.sourceforge.net/index.html, accesat în ianuarie 2013.
9. CDS/ISIS. http://portal.unesco.org/ci/en/ev.php-URL_ID=2071&URL_DO=
DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat în ianuarie 2013.
10. eBiblioPhil. http://proiect.ebibliophil.ro/specificatii/, accesat în ianuarie 2013
11. ROLiNeST. http://aleph.edu.ro, accesat în ianuarie 2013.
12. Sziren. http://94.199.48.18/sziren_0034_en.htm, accesat în ianuarie 2013.
13. TinLib /Tlib. http://www.ime.ro, accesat în ianuarie 2013.
14. WizBooks. http://www.wiz-soft.ro/wizbooks.htm, accesat în ianuarie 2013.

205
Nu men?ioneaza Cel pu?in 1 calculator

35%

65%

Fig. 1. Dotare cu calculatoare

Nu men?ioneaza Internet

8%

92%

Fig. 2. Conexiune Internet

Nu men?ioneaza softul Mentioneaza softul

11%

89%

Fig. 3. Menționare software

206
Access Alice BiblioAsist BiblioExpert
Bibliosoft Biblioteq eBibliophil Excel
ISIS Sziren Tinlib Tlib WizBooks

1% 1% 2% 1%
6% 2%
6%
12% 7%

10%

3%
49%

Fig. 4. Utilizare software


Alt software Cu soft de biblioteca

5%

95%

Fig. 5. Software de bibliotecă


20
18
16
15

10
10
9

5 3 3
2 4

0 1 2

Alice BiblioAsist BiblioExpert Bibliosoft Biblioteq


eBibliophil ISIS Sziren Tinlib Tlib WizBooks

Fig. 6. Software pentru biblioteci


207
MOTOARE DE CĂUTARE SEMANTICE

stud. Mihai Constantinescu


Universitatea din Bucureşti

Dezvoltarea Internetului a produs cea mai spectaculoasă creștere a


volumului de informație existent în lumea întreagă. Astăzi, primul lucru pe
care îl facem atunci când avem nevoie de o informație este să o căutăm pe
Internet. Fie că vorbim de informații rapide, simple (de ex. „unde este cel mai
apropiat bancomat?”), fie că vorbim de informații complexe („în ce țară ar fi
bine să mă mut după terminarea facultății?”), Internetul poate oferi răspunsuri
pentru toate aceste întrebări. Unele informații sunt accesibile direct și gratuit,
altele doar prin achitarea unei taxe (bazele de date științifice etc.). Încă din
primii ani ai existenței Internetului s-au dezvoltat și primele instrumente de
căutare a informației specializate pentru acest mediu, numite motoare de
căutare1. Primele motoare de căutare erau, de fapt, simple liste ale adreselor
web existente, liste în care se căuta adresa dorită de utilizator. Odată cu
creșterea exponențială a numărului de documente existente în web, aceste
motoare de căutare au fost înlocuite de altele mult mai bine adaptate la
cantitatea de informație existentă.
Toate motoarele de căutare moderne au trei componente principale2:
1. Web crawlerii (cunoscuți și sub numele de „păianjeni”) - programe
ce caută în paginile web existente și extrag cuvintele-cheie; ele sunt
și în prezent principalul mijloc prin care accesăm informațiile
dorite pe Internet;
2. Indexarea - „culege” cuvintele-cheie, frazele des întâlnite, în
funcție de mai multe criterii, diferite pentru fiecare motor de
căutare;
3. Interfața de căutare - cea care permite utilizatorului să adreseze
interogări în baza de date care conține toate rezultatele indexării și
oferă răspunsuri în funcție de relevanță.
Modul în care formulăm interogările pentru a căuta informația prin

1 Search engine history. [Citat 1.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:


http://www.searchenginehistory.com.
2 Waman S. Jawadekar. Knowledge Management: Text & Cases. New Delhi: Tata McGraw-
Hill Education Private Ltd., 2011, p. 278.
209
intermediul acestor instrumente este unul specific mai degrabă limbajului
automatizat, al calculatoarelor, decât limbajului uman. Când, de exemplu,
vrem să aflăm - cu ajutorul motoarelor de căutare obișnuite - care dintre două
țări date investește mai mult în educația elevilor de liceu, formulăm o serie de
interogări de tipul: „investiția educarea elevilor de liceu țara x”, apoi
„investiția educarea elevilor de liceu țara y” și comparăm rezultatele, sau
formulăm o interogare complexă dar cu mai puține șanse de reușită, de genul:
„investițiile educarea elevilor de liceu țara x țara y”. Bineînțeles, toate aceste
căutări vor fi efectuate în limba engleză, pentru a spori șansele de reușită.
Rezultatele vor consta în liste de pagini web în care se găsesc
respectivii termeni folosiți în căutare. Vom avea, firește, foarte mult zgomot
în regăsirea informației, va trebui să accesăm mai multe pagini până să
ajungem la rezultatul dorit și, apoi, să comparăm rezultatele obținute pe
diverse pagini, să analizăm care informație este de încredere și, în cele din
urmă, să folosim informația. Cum ar fi dacă am putea pur și simplu să
întrebăm: „Care sunt investițiile în educarea elevilor de liceu în țara x și țara
y?” și să primim un răspuns direct, corect și, mai mult, trimiţând și la
statistici legate de acest subiect? Dacă am lansa această interogare, foarte
apropiată de limbajul natural, într-un motor de căutare de tip Google vom
primi o listă de aproximativ 10.500.000 site-uri în care trebuie să căutăm
răspunsul corect (vezi Fig. 1).

Fig. 1. Rezultatul unei interogări efectuate cu motorul de căutare Google


210
Nu vom primi un răspuns în care se găsește cu siguranță răspunsul
căutat, ci o listă de site-uri în care termenii ce compun interogarea se găsesc
la o anumită distanță unul de celălalt. Aceeași interogare, formulată în
motorul de căutare semantic Wolfram Alpha (www.wolframalpha.com) ne
oferă direct rezultatele dorite, dar și mai multe statistici conexe (procentul din
PIB reprezentat de suma alocată educației, cheltuielile per elev în alte cicluri
de învățământ, clasarea, la nivel mondial, a celor două țări analizate în funcție
de sumele și procentele din PIB cheltuite, un grafic interactiv prezentând
comparativ evoluția istorică a cheltuielilor celor două țări) (vezi Fig. 2 şi Fig.
3).

Fig. 2. Rezultatul unei interogări efectuate cu motorul de căutare semantic Wolfram


Alpha (a)

211
Fig. 3. Rezultatul unei interogări efectuate cu motorul de căutare semantic Wolfram
Alpha (b)

Rezultatele interogării au sursele indicate (sursele sunt rapoarte ale


unor instituții recunoscute, de încredere, de genul Băncii Mondiale), există
posibilitatea de a descărca rezultatele, atât în format de tip imagine, cât și
într-un format .xls și în multe alte formate, cât și posibilitatea de a accesa
definițiile termenilor căutării (pentru a vedea dacă programul „înțelege”
printr-un termen același lucru pe care îl înțelegem și noi). Opțiunile de
partajare a rezultatelor obținute sunt și ele prezente (partajare via e-mail sau
rețele de socializare), la fel ca și posibilitatea adaptării interfeței site-ului în
vederea accesului de pe dispozitive mobile.
În mod evident, răspunsul oferit ca urmare a formulării interogării
„Care sunt investițiile în educarea elevilor de liceu în țara x și țara y?” în
motorul de căutare semantic (Wolfram Alpha) este preferabil listei de site-uri
oferite de Google ca răspuns la aceeași interogare. Motivul acestei diferențe
de rezultate ține de modul diferit în care sunt gândite motoarele de căutare
obișnuite (de tip Google) și motoarele de căutare semantice. Dacă motoarele
de căutare de tip Google „văd” Web-ul în funcție de termeni-cheie, motoarele
semantice încearcă să ia în calcul și relațiile dintre termenii-cheie. Dacă web-
ul tradițional (și, implicit, motoarele de căutare tradiționale) reținea, cel mult,
212
existența unor legături între termeni, web-ul semantic (și motoarele de
căutare semantice) reține și natura legăturii3, prin intermediul metadatelor
care marchează termenii, dar și relația dintre ei4. Pentru procesarea acestor
metadate și pentru realizarea interoperabilității, Consorțiul Web (W3C)5 a
realizat un cadru de descriere a resurselor (Resource Description Framework
- RDF)6, care va constitui baza web-ului semantic. Structura de bază a web-
ului semantic devine, prin RDF, tripleta subiect - predicat - obiect, întregul
web semantic urmând a fi construit pe acest principiu7.
În afara celor de la Wolfram Alpha, putem găsi motoare de căutare
semantice și la Facebook (în stadiu de testare - Graph Search)8, precum și
introducerea unor căutări semantice simple în căutările Google (spre
exemplu, în cazul căutării „vremea”, ni se vor afișa direct date referitoare la
starea vremii) (vezi Fig. 4).

Fig. 4. Rezultatul căutării cu termenul „vremea” în motorul de căutare Google

3
Karen Coyle. Semantic Web and Linked Data. În: Library Technology Reports, vol. 48, nr.
4, 2012, p. 10.
4
Sabin Buraga. Semantic web. Fundamente și aplicații. Iași: Matrix Rom, 2004, p. 37.
5
World Wide Web Consortium. [Citat 5.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.w3.org.
6
World Wide Web Consortium. [Citat 4.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.w3.org/standards/techs/rdf#w3c_all.
7
Karen Coyle. Op. cit., p. 11.
8
Facebook Graph Search. [Citat 7.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
https://www.facebook.com/about/graphsearch.
213
Deși dezvoltarea lor nu a început de mult timp, motoarele de căutare
semantice oferă deja câteva facilități interesante, iar perspectivele sunt
promițătoare.
Motoarele de căutare semantice reprezintă, în prezent, instrumente de
lucru care pot fi utilizate numai punctual, din cauza acoperirii unei porțiuni
reduse din web, a barierelor de limbă (funcționează doar în engleză) și a
numărului încă insuficient de relații definite. Pentru a deveni instrumente cu
adevărat folositoare, ele trebuie să își mărească gradul de acoperire a web-
ului și a limbajului natural. În condițiile evoluției web-ului spre web-ul
semantic, ne putem aștepta ca și oferta motoarelor de căutare și, mai ales,
aplicabilitatea lor să devină mult mai largi. O problemă reală pe care o vor
avea motoarele de căutare semantice, spre deosebire de cele obișnuite, ține de
bariera lingvistică: relațiile dintre termeni sunt exprimate în mod diferit, în
funcție de limbă9.

Bibliografie

1. BURAGA, Sabin. Semantic web. Fundamente și aplicații. Iași: Matrix Rom,


2004, p. 37.
2. COYLE, Karen. Semantic Web and Linked Data. În: Library Technology
Reports, vol. 48, nr. 4, 2012, p. 10.
3. Facebook Graph Search. [Citat 7.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
https://www.facebook.com/about/graphsearch.
4. JAWADEKAR, Waman S. Knowledge Management: Text & Cases. New
Delhi: Tata McGraw-Hill Education Private Ltd, 2011, p..278.
5. Search engine history. [Citat 1.03.2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.searchenginehistory.com/.
6. World Wide Web Consortium. [Citat 5.03.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.w3.org.
7. World Wide Web Consortium. [Citat 4.03.2013]. Disponibil pe Internet la
adresa: http://www.w3.org/standards/techs/rdf#w3c_all.

9
Toate căutările menţionate în acest articol au fost efectuate în limba engleză.
214
MODALITĂŢI DE ACCESIBILIZARE A PAGINILOR WEB

Dr. Adriana Elena Borună


Biblioteca Naţională a României

Introducere

Dezvoltarea proceselor informatice a provocat mari transformări ale


societăţii, iar acestea au avut o relevanţă semnificativă în ceea ce priveşte
crearea, transmiterea şi lectura de informaţii şi documente. Acesta este
motivul pentru care diferiţi autori întrevăd, tot mai frecvent, o transformare a
procesului de lectură pe ecran. Mai concret, expansiunea web a presupus
posibilităţi multiple de acces la informaţia şi documentele aflate la distanţă şi
în acelaşi timp a accelerat ritmul de utilizare şi reutilizare a acestora. Se poate
afirma faptul că apariţia computerului a redefinit multe aspecte ale lecturii
(Xerox susţine de mulţi ani o linie de cercetare în ceea ce priveşte lectura
digitală; Google a făcut mari investiţii în acest domeniu) şi deşi încă se citeşte
suficient de mult pe hârtie, un procent destul de mare al lecturii este realizat
în momentul de faţă în format digital. Adesea, rapoartele de activitate ale
diferitelor companii, articolele recomandate de către colegii de serviciu, presa
şi chiar poveştile pentru copii sunt disponibile în mediul virtual şi citite în
format electronic. Având în vedere faptul că dintre aspectele abordate în
ultima perioadă un loc deosebit de important a fost ocupat de lupta împotriva
discriminării şi că una dintre principalele expresii ale discriminării este
reprezentată de dificultatea sau imposibilitatea integrării în mediul
educaţional, profesional sau chiar în mediul social în general a diferitelor
grupuri considerate vulnerabile, ne propunem să analizăm în continuare
posibilităţile de transformare a mediului virtual astfel încât să fie accesibil, în
condiţii egale, tuturor.

Comportamentul utilizatorilor cu dizabilităţi în mediul virtual

În mod normal, utilizatorii nu citesc o pagină web cuvânt cu cuvânt, ci


în salturi, remarcând termenii pe care îi consideră relevanţi pentru căutarea
lor. În condiţiile acestea ne punem întrebarea cum citeşte o pagină web un

215
utilizator nevăzător care foloseşte un cititor de ecran?
Considerăm că şi utilizatorii nevăzători, în mediul virtual, adoptă
acelaşi tip de comportament ca şi cei valizi. Astfel, suntem de părere că:
1. Utilizatorii nevăzători sunt la fel de nerăbdători ca şi restul
utilizatorilor, dorind să obţină ceea ce caută într-un timp foarte scurt;
2. Nu ascultă fiecare cuvânt de pe o pagină web. Ascultă doar primul
cuvânt al unei legături sau al unui rând de text. Dacă nu li se pare relevant, se
deplasează la următoarea legătură sau la următoarea linie de text. Din acest
motiv, ceea ce este cel mai important sau semnificativ trebuie să fie situat la
începutul legăturii sau al liniei de text;
3. Folosesc adesea deplasările între legături (anterior şi următor),
precum şi lista de legături. De aceea textul legăturilor trebuie să fie
semnificativ;
4. Folosesc în mod frecvent deplasările între antete (anterior şi
următor), precum şi lista de antete. De aceea pagina trebuie să fie structurată
în mod corect şi este necesar să se utilizeze etichetele de antet H1, H2, H3
etc.;
5. Nu doresc să asculte acelaşi lucru la începutul fiecărei pagini. Din
acest motiv, trebuie creat un mecanism (de tipul „sari la conţinut”) pentru a
accede în mod direct la conţinutul principal al paginii. Internetul constituie un
mediu inestimabil de acces la informaţie pentru persoanele cu deficienţe
vizuale.
Cu toate că în mediul virtual lucrurile evoluează extrem de rapid, acest
canal de comunicare poate îndeplini o funcţie de multe ori compensatorie,
facilitând persoanelor cu dizabilităţi desfăşurarea unor activităţi pe care până
de curând le realizau cu dificultate sau ajutate de o altă persoană, ca de
exemplu cititul presei, cumpărături online, participarea la anumite activităţi
formative etc. Însă pentru ca toate acestea să devină realitate, astfel încât un
mare număr de persoane cu dizabilităţi să beneficieze de avantajele
Internetului, este necesară adoptarea de standarde în vederea accesibilizării
acestuia pentru toate categoriile de utilizatori. În ceea ce priveşte iniţiativele
private, fiecare utilizator îşi va dezvolta produsele sale urmându-şi propriile
valori, însă cu privire la iniţiativele publice şi ale celor care doresc să ofere
servicii tuturor categoriilor de persoane, se impune deja o ajustare la soluţiile
care să conducă la accesibilitate.

Norme de accesibilizare a paginilor web

Internetul este, cu certitudine, cel mai important, rapid şi uşor mod de


216
comunicare între indivizi. Prin serviciile sale de poştă electronică, chat,
informaţii electronice, Internetul a devenit astăzi una dintre principalele surse
de informare şi comunicare pentru toţi utilizatorii. Problema care se pune este
aceea dacă toţi utilizatorii, indiferent de particularităţile fizice, psihomotorii
sau senzoriale, au acces nediscriminatoriu la serviciile de Internet.
Proiectanţii de site-uri web se întrec în a oferi un design cât mai
atrăgător, prin elemente care ţin de culoare, animaţie etc. Numărul
proiectanţilor de site-uri web care iau în consideraţie, în construcţia unui site,
elementele de accesibilitate pentru majoritatea categoriilor de utilizatori cu
diferite dizabilităţi este mic, dar acest lucru este pe cale să se schimbe,
datorită legislaţiilor în vigoare. Elementele care au în vedere designul
universal, dar şi modalităţile de stabilire a limbajelor de programare ale site-
urilor web au devenit repere importante în proiectarea accesibilă a acestora.
Astfel, enumerăm o parte dintre recomandările consorţiului W3C,
necesare celor care proiectează site-uri web care se doresc a fi accesibile
tuturor.
Normele de accesibilitate privind conţinutul Web 2.0 se referă la modul
în care poate fi creat conţinut web accesibil persoanelor cu dizabilităţi.
Accesibilitatea implică o varietate largă de dizabilităţi, precum cele vizuale,
auditive, fizice, ale vorbirii, dizabilităţi cognitive, de învăţare etc. Cu toate
acestea, deşi normele de accesibilizare cuprind un spectru amplu de chestiuni
relaţionate cu dizabilităţile, nu reuşesc să cuprindă întreaga paletă a nevoilor
persoanelor cu diferite grade de dizabilităţi sau cu dizabilităţi combinate. În
plus, aceste norme sunt utile în vederea obţinerii de conţinut web cu un grad
mai mare de utilizare, atât de către persoanele în vârstă, cât şi de către
persoanele cu dizabilităţi.
Normele 2.0 au fost elaborate în cooperare cu indivizi şi organizaţii din
întreaga lume, având obiectivul de a realiza un standard de accesibilitate web
care să satisfacă necesităţile indivizilor, ale organizaţiilor şi ale guvernelor la
nivel internaţional. Acestea se bazează pe normele 1.0 şi au fost proiectate
pentru a fi aplicate unei ample game de tehnologii web, atât în prezent cât şi
în viitor şi pentru a putea fi verificate cu ajutorul unei combinaţii formate din
instrumente automatizate şi evaluare umană.
Accesibilitatea web nu depinde numai de conţinutul accesibil, ci şi de
accesibilitatea sistemelor de navigare sau de alte soft-uri folosite de către
utilizatori. Sunt importante de asemenea şi instrumentele folosite de autori în
crearea conţinutului web.
Cu scopul de a acoperi necesităţile atât de variate ale utilizatorilor,
trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:
1. informaţia şi componentele interfeţei trebuie să le fie prezentate
217
utilizatorilor în aşa fel încât aceştia să le poată percepe.
Exemplu: oferiţi alternative textuale aferente tuturor componentelor
nontextuale, în aşa fel încât să poată fi modificate pentru a fi accesibile
diferitelor categorii de utilizatori cu dizabilităţi (litere mărite, voce, simboluri
sau un limbaj mai simplu; orice conţinut nontextual prezentat utilizatorilor va
fi însoţit de alternativa sa textuală, cu excepţia aspectelor listate mai jos:
- formularele de control sau care acceptă date introduse de utilizatori
trebuie să aibă un nume care să descrie scopul acestora;
- conţinut multimedia dependent de timp: dacă avem de-a face cu astfel
de conţinut nontextual, atunci textul va trebui să ofere cel puţin o descriere de
identificare a conţinutului nontextual;
- probă: în cazul în care conţinutul nontextual este o probă sau un
exerciţiu care ar putea fi invalid dacă ar fi prezentat ca text, atunci textul
alternativ va oferi măcar o descriere identificatoare a conţinutului nontextual;
- experienţă senzorială: în cazul în care conţinutul a fost creat în
principal pentru a oferi o experienţă senzorială specifică, atunci textul va
oferi măcar o descriere identificatoare a conţinutului nontextual;
- decoraţii: în cazul în care conţinutul nontextual este pur şi simplu
decoraţie, se utilizează exclusiv pentru îmbunătăţirea formatului vizual și
atunci se va folosi astfel încât aceasta să poată fi ignorată de către
tehnologiile asistive folosite de către persoanele cu dizabilităţi.
2. Pentru conţinuturile multimedia dependente de timp se vor oferi
alternative sincronizate. Se vor oferi descrieri audio pentru conţinuturile
video ale conţinutului multimedia sincronizat. Acolo unde pauzele audio ale
unui conţinut video sunt insuficiente astfel încât să fie integrată o descriere
audio care să explice sensul imaginilor, se va oferi o descriere audio extinsă.
3. Adaptabilitate: se va crea conţinut care să poată fi prezentat în
diferite moduri (de exemplu o compoziţie mai simplă, însă fără a pierde din
informaţie şi fără a renunţa la structura iniţială).
4. Diferenţiere: pentru a facilita vizualizarea şi audiţia conţinutului, se
recomandă includerea de elemente ce separă fondul de prim-plan. Culoarea
nu va fi folosită ca unic mediu vizual pentru a transmite o informaţie, a indica
o acţiune, a provoca un răspuns sau pentru a distinge din punct de vedere
vizual un anumit element. În cazul în care un anumit conţinut audio este
reprodus în mod automat pe o pagină web pe o durată mai îndelungată de 3
secunde, trebuie să existe un mecanism care să permită întreruperea
temporară sau definitivă a respectivului conţinut, precum şi un mecanism
care să permită controlul volumului respectivului conţinut în mod
independent faţă de restul sistemului. Prezentarea vizuală a textului şi
imaginile vor avea o relaţie de contrast de cel puţin 4.5:1, cu excepţia
218
următoarelor cazuri:
- dimensiuni mari: textele şi imaginile de dimensiuni mari vor avea o
relaţie de contrast de cel puţin 3:1;
- logotipuri: textul care este parte componentă a unui logo sau al unui
nume de marcă nu va trebui să îndeplinească cerinţe minime de contrast.
Cu excepţia subtitlurilor şi a imaginilor, mărimea textului poate fi
variabilă fără a fi necesară utilizarea unor tehnologii asistive până la 200%
fără a se pierde din conţinut sau funcţionalitate.
În vederea prezentării vizuale a blocurilor de text este necesar să se ţină
cont de următoarele:
- utilizatorul trebuie să poată selecta culorile de fond şi prim-plan;
- lăţimea unei linii să nu poată depăşi 80 de caractere;
- textul nu se va alinia la stânga şi la dreapta;
- spaţiul dintre rânduri să fie de cel puţin un rând şi jumătate în
interiorul paragrafelor, iar spaţiul dintre paragrafe să fie de cel puţin odată şi
jumătate mai mare decât spaţiul dintre rânduri;
- textul să poată fi mărit, fără a fi necesară vreo tehnologie asistivă,
până la 200%, astfel încât utilizatorul să nu aibă nevoie de o bară orizontală
de 4.5:1 pentru a citi o linie de text într-o fereastră de ecran complet.
5. Componentele interfeţei utilizatorilor şi sistemele de navigaţie
trebuie să fie compatibile:
- faceţi ca funcţionalitatea conţinutului web să poată fi disponibilă prin
intermediul tastaturii;
- oferiţi utilizatorilor timpul suficient pentru a citi şi a utiliza un anumit
conţinut.
6. Navigabilitatea: este indicată oferirea de medii care să fie de ajutor
utilizatorilor în momentul navigării, astfel încât aceştia să poată localiza cu
uşurinţă conţinutul şi să poată determina locul în care se află. Antetele şi
etichetele vor descrie tema şi scopul pertinente. Se folosesc antete de secţiuni
în vederea unei mai bune organizări a conţinutului.
7. Informaţia şi manevrarea interfeţei utilizatorilor trebuie să fie
comprehensibile, aşadar este necesar ca textul să fie lizibil şi comprehensibil.
8. Este foarte important să li se ofere ajutor utilizatorilor în introducerea
datelor. În cazul în care se detectează în mod automat o eroare de introducere
a datelor, eroarea respectivă va fi descrisă utilizatorului prin intermediul unui
text.
9. Conţinutul va trebui să fie suficient de robust încât acesta să poată fi
interpretat în mod corect de către o amplă varietate de tehnologii ale
utilizatorilor, incluzând şi tehnologiile de acces. Aşadar, este necesară
compatibilitatea conţinutului cu tehnologiile actuale şi viitoare, incluzând şi
219
tehnologiile de acces.

Studiu de identificare a principalelor bariere de accesibilitate web


cu care se confruntă persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere

Obiectivul acestui studiu a fost acela de a identifica cerinţele de


accesibilitate web menţionate în normele de accesibilitate a conţinutului în
Web 2.0 ale W3C (nivel a) a căror utilizare incorectă împiedică persoanele
nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere să poată consulta diferitele pagini
web.
Studiul a fost destinat persoanelor nevăzătoare care utilizează Internetul
şi a fost realizat în perioada 12-19 august 2011. Metoda folosită a fost cea a
chestionarului autoadministrat transmis prin Internet (pe site-ul
www.coaccesibilidad.com) şi a fost aplicat unui eşantion de 53 de
participanţi. Întrebările au fost închise, cu răspunsuri predefinite.
Astfel, în urma aplicării chestionarului, următoarele aspecte au fost
identificate ca fiind bariere care împiedică persoanele nevăzătoare să
navigheze pe Internet în mod independent (aceştia necesitând ajutor din
partea altei persoane):
- Imagini informative (fotografii, grafice statistice) fără descrieri
alternative: 54,72%;
- Imagini cu funcţionalitate (de exemplu un link sau un buton sub
formă de imagine) fără descriere alternativă: 75,47%;
- Captcha fără alternativă accesibilă: 79.25%;
- Conţinut multimedia fără descriere a benzii vizuale: 56,60%;
- Conţinut audio care se activează automat, împiedicând oprirea sa sau
reducerea volumului: 73,58%;
- Conţinut care preia instrucţiuni vizuale (includ referinţe la culori sau
la zone ale paginii) pentru a fi înţelese sau pentru a duce la bun sfârşit acţiuni
(de exemplu propoziţii de tipul „apasă butonul roşu” sau „activează link-ul
situat la dreapta imaginii”): 75,47%;
- Secvenţe ale conţinutului neadaptate logicii lecturii (de exemplu,
lectura textului înaintea titlului sau lectura dezordonată a câmpurilor unui
formular): 45,28%;
- Conţinut care se actualizează automat sau asupra căruia se aplică un
timp limită pentru lectură neoferind posibilitatea opririi actualizării sau a
configurării timpului de producere a acesteia: 73,58%;
- Pagini care nu dispun de opţiuni de evitare a blocurilor care se repetă
pe parcursul său (de exemplu meniurile de navigare): 35,85%;
220
- Pagini în care nu există un titlu care să îi rezume obiectivele sau
scopul (titlu pe care îl citeşte cititorul de ecran jaws apăsând insert+t):
16,98%;
- Pagină a cărei limbi generale nu a fost bine definită, provocând ca
pronunţarea cititorului de ecran să nu fie corectă (de exemplu pagină cu
conţinut în limba spaniolă care este citită de către acest soft folosind sinteza
de voce în limba engleză): 37,74%;
- Schimbări apărute în cadrul conţinutului paginii care nu sunt
percepute de către cititorul de ecran (de exemplu noi anunţuri care apar sau
dispar în funcţie de acţiunea realizată): 75,47%;
- Link-uri fără etichete sau al căror text nu este reprezentativ pentru
conţinutul către care face legătura: 62,26%;
- Formulare în care nu se indică modul în care se pot introduce datele
(etichete inexistente sau puţin precise) şi în cadrul cărora este dificilă
detectarea greşelilor comise în completarea sa: 79,25%;
- Elemente ale paginii (link-uri, câmpuri ale unui formular, butoane)
care nu pot fi activate cu ajutorul tastaturii, ci doar făcând clic cu mouse-ul:
71,70%.

Concluzii

Am văzut, aşadar, că în Internet au avut loc iniţiative ale unor


organizaţii convinse de faptul că succesul deplin şi importanţa mediului
virtual rezidă în faptul ca acesta să fie utilizat de către un număr tot mai mare
de persoane, indiferent de nivelul de cunoaştere, tehnologia folosită sau de
existenţa sau nu a unei dizabilităţi. La nivel internaţional, recomandările
W3C-WAI (Web Accesibility Initiative ale World Wide Web Consortium)
constituie referinţa în ceea ce priveşte criteriile şi strategiile de accesibilitate
în Internet.
Aceste recomandări nu reprezintă norme stricte; ele arată mai curând
ceea ce utilizatorul poate să facă. Deşi va fi necesar suficient timp pentru ca
aceste direcţii să fie luate în consideraţie de dezvoltatorii paginilor web, unele
dintre ele nu vor presupune un mare efort pentru a fi aplicate. De exemplu, în
momentul realizării unei pagini web, autorul ar putea include text care să
însoţească imaginile, să folosească contraste mari între culorile de fond şi
cele din prim-plan, să ofere legături cu text semnificativ, să evite elemente
nestandardizate, etc. şi să valideze rezultatul cu instrumente de tipul
programelor cu ajutorul cărora poate fi determinat gradul de accesibilitate al
unei pagini web.
221
Bibliografie

1. World Wide Web Consortium - Synchronized Multimedia. [Citat 8 noiembrie


2012]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.w3.org/AudioVideo.
2. W3C - World Wide Web Consortium. [Citat 8 noiembrie 2012]. Disponibil pe
Internet la adresa: http://www.w3c.org.
3. YESILADA, Y.; CHUTER, A.; HENRY, S. L. (ed.). Shared web experiences:
barriers common to mobile device users and people with disabilities. [Citat 18
noiembrie 2012]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.w3.org/WAI/mobile/experiences.

222
ISTORIA BIBLIOTECILOR
NOTE DE ISTORIE A BIBLIOTECILOR

Dr. Gheorghe Buluță


Asociația Bibliotecarilor din România

Istoria bibliotecilor implică mai multe componente care privesc


fondatorii/finanţatorii, pe intelectualii care produc, reproduc, comentează,
traduc textele, pe producătorii de carte şi tehnicile lor, pe cei care utilizează
cărţile în scopuri diverse. Aşadar, este vorba despre un ansamblu de activităţi,
incluzând circulaţia cărţilor şi efectele acestora, climatul psiho-social, relaţia
cu Puterea, cu Religia, cu Societatea. Practic o îmbinare a istoriei cărţii şi a
istoriei bibliotecilor, o istorie socială ilustrând relaţii sociale, jocuri de
putere, idei, practici, simboluri, scopuri, idealuri şi modele proprii fiecărei
perioade din evoluţia societăţii, pentru că istoria bibliotecilor este un capitol
sau un subcapitol al istoriei generale. „Este un fapt îndeobşte cunoscut că
bibliotecile au înflorit când civilizaţia care le-a creat se afla la apogeul său,
când acea civilizaţie se apropia de nadir, rolul bibliotecilor s-a diminuat mult.
Declinul bibliotecilor se constituie astfel într-un sensibil barometru al unei
societăţi, al unei civilizaţii” (Mircea Regneală).
Vom încerca o sumară trecere în revistă a misiunilor bibliotecii în
secolul XX, perioadă extinsă şi la primele decenii ale celui următor, etape
caracterizate de revoluţia Noilor Tehnologii ale Comunicării şi Informării
(NTCI).
După Primul Război Mondial, când se încheie de facto secolul al XIX-
lea, lumea modernă se va schimba nu cu o evidenţă şocantă, ci treptat. Pe
parcursul secolului XX istoria bibliotecilor cunoaşte trei perioade cu
caractere distincte sub aspect material, al politicilor culturale, al serviciilor,
competenţelor profesionale şi al misiunilor asumate în raport cu societatea.
Cea dintâi perioadă este circumscrisă intervalului 1900-1939 şi este
marcată de dezbaterile pentru adaptarea bibliotecilor la transformările
societăţii. În Franţa ia fiinţă încă din 1906 l’Association des bibliothécaires
français, iar Eugène Morel (1869-1934), bibliotecar la Biblioteca Naţională,
publică două pledoarii pentru calităţile bibliotecii moderne (Bibliothèques,
1908 şi La Librarie publique, 1910), ca urmare a experienţelor sale
profesionale prilejuite de călătorii la Londra şi S.U.A. El descoperă o nouă
problematică, mai orientată către public (întâmpinarea copiilor, servicii

225
specifice pentru cititori, documentarea pentru adulţi, accesul liber la raft,
calificarea şi perfecţionarea bibliotecarilor). În 1911 introduce în Franţa
clasificarea Dewey şi organizează, cu ajutorul unor colege bibliotecare, prima
bibliotecă pariziană pentru copii.
Alt bibliotecar al vremii, Henri Lemaître (1881-1946) susţine conceptul
de lectură publică, pledează şi el pentru adaptarea bibliotecilor la cerinţele
cititorilor şi schiţează necesitatea folosirii bibliobuzului în Franţa.
Tot un bibliotecar, profesor, între 1923-1929, la Şcoala americană de
bibliotecari de la Paris, Gabriel Henriot (1880-1965), argumentează
importanţa conceptului de bibliotecă pentru toţi şi nuanţează ideile
predecesorilor, convins că este timpul ca factorii puterii administrative să se
ocupe nu numai de marile biblioteci de stat, de cele univeristare şi
municipale, ci şi de cele mai modeste, locale, dedicate nu pentru a conserva
un patrimoniu, ci pentru a forma şi informa pe cetăţean în comunitate (La
Bibliothéque pour tours, 1931).
Bibliotecarii francezi difuzează în Europa principii şi practici
configurate în spaţiul anglo-saxon, îndeosebi american, introducând direcţii
care se vor dezvolta mai intens începând cu anii ’60, când condiţiile socio-
economice vor favoriza şi vor impune aceste schimbări. În 1936 bibliotecarii
francezi se reunesc într-o structură asociativă pentru dezvoltarea lecturii
publice (l’Association pour le développement de la lecture publique).
La noi, în 1919, din iniţiativa dr. Constantin Angelescu (1869-1950),
ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, este fondată Asociaţia bibliotecilor publice,
tentativă administrativă de organizare şi conducere a bibliotecilor tutelate de
ministerul de resort. Profesorul universitar N. Iorga (1871-1940) este
însărcinat onorific să conducă aceste biblioteci (şcolare, populare) precum şi
asociaţia. Practic, prin activitatea „Asociaţiei” au fost împărţite „la diferite
biblioteci, dintre care destule săteşti, mai multe zeci de mii de cărţi”, parte a
unei încercări de politică culturală ce viza modernizarea societăţii româneşti
după Marea Unire.
În 1924, reprezentanţi ai principalelor categorii de biblioteci constituie
Asociaţia bibliotecarilor din România cu scopul „de a se ocupa de interesele
morale şi materiale ale bibliotecarilor şi de progresarea bibliotecilor care,
spre a noastră ruşine, cu oarecari excepţii, sunt încă atât de puţin numeroase
şi atât de rău înzestrate faţă de nevoile culturale ale vremii”.
Încă din 1906, Nerva Hodoş (1896-1913), bibliotecar la Biblioteca
Academiei Române, pleda pentru rolul social al bibliotecilor şi formula o
serie de principii şi metodologii biblioteconomice adecvate timpului său
(Biblioteci publice, libere. O propunere).
Bursier la Paris al Universităţii din Cluj pentru anii 1924-1926, N.
226
Georgescu-Tistu (1894-1972) studiază la Collége de France, la École de
Chartes, dar şi la Şcoala americană de bibliotecari de la Paris, cu „personal
didactic francez şi american”. Aici a fost elev al lui Gabriel Henriot şi coleg
printre alţii cu Suzanne Briet (1894-1989), mai târziu bibliotecară şi pionier
al documentării în Franţa (Qu’est-ce que la documentation?, 1951).
Tendinţele biblioteconomice ale acestor ani de studiu se regăsesc în
activitatea universitară (şi bibliologică) a lui N. Georgescu-Tistu.
O specializare la Paris (1926-1927, tot „la École de Chartes, din cadrul
bătrânei Sorbone, pe care o înfiinţase Napoleon I pentru ştiinţele auxiliare ale
istoriei, între altele având şi cursuri de bibliografie şi biblioteconomie”) a
urmat şi Ioachim Crăciun (1898-1971), iniţiatorul includerii bibliologiei ca
disciplină de studiu la nivel superior (O ştiinţă nouă, Bibliologia, în
învăţământul universitar din România, 1932).
Toate aceste tendinţe de reliefare a rolului social şi cultural al
bibliotecilor reprezintă prelungiri ale secolului al XIX-lea dominat de
moşteniri iluministe pe care bibliotecile secolului XX le dezvoltă sub forma
încrederii în cunoaştere, educaţie şi progres.
O altă tendinţă caracteristică perioadei, cu începutul în 1895 prin
fondarea unui institut bibliografic internaţional la Bruxelles (Institut
International de Bibliographie), vizează realizarea unui repertoriu universal
care să adune descrierile bibliografice (pe fişe bibliografice standard, în
vigoare şi azi) ale tuturor lucrărilor publicate în lume. Iniţiatorul acestei
modalităţi de organizare a cunoaşterii scrise a fost belgianul Paul Otlet (1868-
1944). În 1905, împreună cu Henri La Fontaine (1854-1943), animaţi de o
pasiune comună pentru bibliografie, dezvoltă pe principiile lui Melvil Dewey
un nou sistem Classification Decimale Universelle (C.Z.U., Clasificarea
Zecimală Universală). Dacă prin lucrările sale de început (L’Etat actuel de
l’organisation bibliographique internationale, 1906; L’Organisation
internationale du livre, de la bibliographie et de la documentation, 1925) a
analizat universul cărţii şi periodicelor tipărite, prin volumul de sinteză
publicat la Bruxelles în 1934, Traité de documentation, le livre sur le livre,
théorie et pratique, s-a ocupat de bibliologie ca disciplină cuprinzătoare,
integratoare a tuturor formelor de comunicare scrisă, necesară pentru
formarea bibliotecarilor. Ideea de bibliografie universală, Marea Carte
Universală despre care vorbea Paul Otlet şi pentru care strânsese milioane de
fişe la Bruxelles (în Le Palais MondialMundaneum) nu s-a realizat în mare
parte lipsei unei metodologii unitare, a unui normativ universal valabil al
descrierii bibliografice. Aceste norme standardizate vor fi concepute şi
adaptate mai târziu, după cel de al doilea război mondial.
Alexandru Sadi-Ionescu (1873-1926), bibliotecar la Academia Română,
227
titular al unui Curs de biblioteconomie, predat la Şcoala Superioară de
Arhivistică şi Paleografie din Bucureşti, în anul şcolar 1925-1926, a fost un
pionier al adoptării C.Z.U. la Biblioteca Academiei. Editează în 1908 un
buletin bibliografic bilingv româno-francez (Bibliografia economică română)
în care realizează de fapt prima traducere în limba română a tabelelor
zecimale universale (prima fascicolă cuprinde un Tablou sumar al
clasificaţiunii bibliografice decimale). A colaborat cu Paul Otlet la lucrarea
iniţiată de acesta „Contribuţii la Repertoriul Bibliografic Universal”.
Inginerul Dimitrie Drăgulănescu (1903-1983) a realizat prima ediţie
română a Clasificării Zecimale Universale (Clasificaţia zecimală universală,
1938), dar adoptarea acesteia în mod unitar şi generalizat pentru toate tipurile
de biblioteci româneşti are loc abia după anul 1952.
Pentru lumea bibliotecilor, cea de a doua mare conflagraţie a secolului
a cauzat mari pierderi materiale (distrugeri de clădiri, cărţi dar şi o diminuare
a personalului), lipsă de resurse în dezvoltare şi o perioadă de stagnare între
1945 şi 1960.
Reconstrucţia după război implică o serie de fenomene socio-
economice cu urmări şi în istoria bibliotecilor: masificarea şi prelungirea
şcolarizării, modernizarea universităţilor, dezvoltarea unor politici sociale cu
consecinţe în politicile culturale, tendinţe ce impun apariţia de noi biblioteci
şi structurarea acestora în reţele şi sisteme.
În secolul XX biblioteca va deveni un instrument al democraţiei şi
crearea-întreţinerea ei, ca instituţie deschisă fără discriminări, va reveni
statului şi comunităţilor locale. Procesul se va dezvolta mai ales de la
jumătatea secolului, când cetăţeanul va avea dreptul de acces, iar statul
obligaţia de a asigura servicii publice naţionale de învăţământ (şcoli),
sănătate (spitale) şi culturale (biblioteci) finanţate din bugetul central sau/şi
din bugetul administraţiilor locale, adică din taxele şi impozitele
contribuabililor, îndreptăţiţi, prin urmare, să le folosească drept resurse şi
bunuri comune.
Tot de la jumătatea secolului se schimbă şi viziunea despre felul în care
trebuie să arate o bibliotecă. Se reduc monumentalitatea şi decorativismul
simbolizant, în favoarea funcţionalităţii şi simplităţii. Biblioteca nu mai este
un „templu”, ci un spaţiu comunitar primitor, familiar, accesibil, loc de
lectură, consultare, comunicare, îndrumare, informare şi socializare, cu
misiuni şi funcţii noi, mult mai diverse decât înainte.
Bibliotecile patrimoniale moştenite de la secolele anterioare rămân, cu
unele excepţii, mai curând muzee, interesante mai mult pentru specialişti, dar
noile biblioteci publice din metropole, regiuni, oraşe mai mici, comune pun
accentul adaptarea fondurilor la specificul zonei/localităţii, la direcţiile de
228
interes sau/şi nevoile de informare ale diverselor categorii de public, de la
copii la persoane cu dizabilităţi, percepute acum, în epoca democratizării, ca
diferenţiate. Oraganizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO, structură specializată a ONU, creată în 1946) a elaborat în 1972
(şi l-a dezvoltat în 1994) un document istoric inititulat Manifestul UNESCO
pentru biblioteca publică în care formulează principii, misiuni şi
repsonsabilităţi care definesc statutul şi rolul acestui tip de instituţie în
societatea contemporană.
Bibliotecarii formează un corp profesional tot mai conştient de
interesele sale şi de nevoile publicului, astfel încât se dezvoltă în toate ţările
asociaţiile profesionale. Încă din 1927 la Edinburgh, Scoţia, ia fiinţă
International Federation of Library Associations and Institutions (IFLA),
organizaţie independentă nonguvernamentală şi nonprofit, având rolul de a
promova o metodologie unitară şi standarde înalte pentru biblioteci şi
serviciile de informare. La conferinţele anuale desfăşurate în diverse oraşe
din lume, IFLA va adopta documente importante pentru lumea bibliotecilor
contemporane.
IFLA a rezolvat, spre exemplu, problema mai veche a unui normativ
metodologic de catalogare. Discuţiile au început din 1954 în cadrul unui grup
de lucru al IFLA, au continuat cu organizare la Paris, în 1961, a unei
Conferinţe internaţionale de standardizare a catalogării. Principiile rezultate
au fost concretizate într-o serie de norme publicate în 1971 - International
Standard Description, care au fost dezvoltate şi adaptate în timp pentru
diverse tipuri de documente şi suporturi de informaţie (ISBD).
Bibliotecară la Biblioteca Centrală de Stat (azi Biblioteca Naţională),
Getta Elena Rally (1900-1982) cu o pregătire de specialitate postuniversitară
la École Pratique des Hautes Etudes şi la Collège de France, autoare,
împreună cu soţul său Alexandru Rally, a unei lucrări de referinţă,
Bibliographie franco-roumaine, 1930, a contribuit la implementarea
rezultatelor Conferinţei de la Paris, în lumea bibliotecilor româneşti.
Reprezentativ este „Proiectul de raport asupra principiilor Conferinţei, bazat
pe documentele de lucru şi dicuţiile preliminare”, ceea ce i-a adus numirea ca
expert în catalogare din partea României pe lângă Comitetul de catalogare
IFLA. Contribuţia sa la adoptarea în descriere a autorului colectiv a fost
apreciată. Partea privitoare la România, realizată de Getta Elena Rally, a fost
cuprinsă în „Lista vedetelor uniforme ale principalelor colectivităţi existente
în diferite ţări şi ale organizaţiilor internaţionale importante”, raport prezentat
în 1969 la Sesiunea Consiliului General IFLA de la Copenhaga.
Coagularea asociaţiilor la nivel naţional şi internaţional este sursa unor
programe universale privind biblioteca, misiunile ei şi locul ei în societatea
229
modernă. Inspirate, la origine, de Declaraţia Universală Drepturilor Omului
(adoptată de ONU în 1948), acestea vor fi manifeste aplicate, ca şi
metodologiile muncii de bibliotecă, pe toate continentele. Activitatea de
bibliotecă se globalizează aşadar odată cu societatea.
Cu această tendinţă, de sfârşit a celei de a doua perioade (1945-1990)
din istoria bibliotecilor în secolul XX, se deschide o nouă etapă ce stă sub
semnul Noilor Tehnologii ale Comunicării şi Informării (NTCI). Structură de
sistem revoluţionară, Internetul a pus în legătură reţele de computere din
întreaga lume şi a deschis o nouă perspectivă comunicaţiei şi informaţiei.
Prezent încă din anii ’70 ai secolului trecut, Internetul a schimbat lumea
bibliotecilor după 1990, cu o serie de dezvoltări tehnologice, programe,
protocoale de acces, standarde şi, mai ales, cu aplicaţie World Wide Web din
1994, concepută de cercetătorul Tim Berners-Lee în cadrul Organizaţiei
Europene pentru Cercetări Nucleare (CERN). Drept urmare, într-o epocă în
care importanţa informaţiei este mai mare ca oricând, bibliotecile dobândesc
noi atribuţii şi noi dimensiuni. Biblioteca nu devine în noul context, o
instituţie marginală, ci, dimpotrivă, ea se reconfigurează ca spaţiu al
informării şi comunicării. Tehnologia informaţională facilitează accesul la
informaţie, susţine demersul de instruire permanentă şi oferă posibilităţi
multiple de conservare a identităţii culturale. Serviciile bibliotecii, bazate pe
tehnologiile informării şi comunicării completează activităţile tradiţionale
axate pe publicaţiile tipărite şi, evident, pe relaţia directă cu publicul.
Una din cele cinci legi ale biblioteconomiei, formulate de
matematicianul şi bibliotecarul indian Shiyali Ramanrita Ranganathan (1892-
1972) stabileşte faptul că „Biblioteca este un organism în creştere
(dezvoltare)”. Într-adevăr, evoluţia este rapidă, de la biblioteca tradiţională la
cea electronică şi la cea virtuală. Parcursul acestei dezvoltări este marcat de o
serie de texte programatice rezultate din practica şi teoria biblioteconomică,
fie ca problematică generală, fie oglindind specificul unui anumit tip de
bibliotecă (Manifestul UNESCO pentru biblioteca publică; Manifestul IFLA
privind biblioteca şcolară; Manifestul IFLA privind Internetul; Declaraţia
IFLA privind bibliotecile, serviciile de informare şi libertatea intelectuală
ş.a.). Sunt marcate, în aceste luări de poziţii profesionale, principii generale
destinate să susţină acţiunea bibliotecilor în societate.
Schimbările din ultimele două-trei decenii urmează tendinţe în curs de
amplificare. Acestea privesc toate componentele materiale şi practici de
folosire a bibliotecilor, care se determină reciproc.
Dată fiind diversificarea publicului, biblioteca răspunde unor nevoi
diverse, caută să le anticipeze şi chiar le creează. Ea devine centru comunitar,
păstrător al memoriei colective (nu doar culturale), mediu de comunicare,
230
consilier al cetăţeanului, serviciu de educaţie, cu personal înzestrat cu
competenţe adecvate.
Retrospectiv, în a doua jumătate a secolului XX, se disting trei perioade în
construcţia de biblioteci. În anii 70 s-au înregistrat progrese în edificarea,
renovarea şi modernizarea cu precădere a bibliotecilor universitare, ceea ce
corespundea dezvoltării învăţământului la acest nivel. Întrucât au început să
ia naştere universităţi în centre urbane lipsite de asemenea instituţii, a fost
necesar ca bibliotecile publice locale să fie pregătite pentru a dezvolta şi
această funcţie într-o formă hibridă de bibliotecă publică-universitară. Din
anii '80 acest progres s-a extins în domeniul bibliotecilor publice şi tot mai
multe comunităţi locale au alocat resurse pentru clădiri şi dotări adecvate.
Anii '90 au adus inaugurări de sedii moderne pentru biblioteci naţionale în
multe ţări ale lumii, iar în Europa, spre exemplu, au fost finalizate cele din
Franţa (Bibliothéque Nationale de France, în 1996, arhitect Dominique
Perrault) şi Anglia (British Library, în 1997, arhitect Colin St. John Wilson).
Noi tendinţe se manifestă în proiectarea construcţiilor de biblioteci:
autonomia şi eficienţa operaţională, o mare flexibilitate şi integrare a
tehnologiei; clădiri ecologice; colaborarea între bibliotecile publice şi cele
şcolare; un interes sporit pentru aspectul estetic; adaptarea bibliotecii la
comunitatea locală.
O tot mai bogată literatură de specialitate standardizează după noi
criterii tot ce priveşte amenajarea, administrarea şi serviciile, tehnicile de
lucru în biblioteci, aplicate acum în mod similar peste tot în lume. Conferinţe,
congrese, seminarii şi publicaţii cu impact naţional şi internaţional propun,
dezbat şi promovează programe de acţiune, cooperare şi dezbatere dincolo de
comunităţile locale, dar şi în serviciul acestora. Colaborarea vizează
elaborarea unor metodologii de lucru unitare şi participarea la programe de
dezvoltare naţionale şi internaţionale, la programele fundamentale IFLA (câte
au mai rămas). Pentru faptul de a-şi fi atins ţelurile, dar mai ales din raţiuni
financiare, unele au fost suprimate: UAP - Universal Availability of
Publication şi UBCIM - Universal Bibliografic Control and International
MARC, iar altele au fost menţinute: UNIMARC şi UDT - Universal
Dataflow and Telecomunication. APL - Advancement of Librarianship
Programe şi-a redus activitatea, dar PAC - Preservation and Conservation
rămâne întreg ca obiective şi desfăşurare.
Procesul este foarte rapid, se manifestă la scară globală, iar istoria
bibliotecilor este, de la jumătatea secolului XX până în prezent, nu o suită de
repere privind fondarea de noi instituţii, ci evoluţia unor fenomene şi linii
generale aceleaşi şi în zonele geografice cu vechi tradiţii, şi în statele
emergente, şi chiar în ceea ce se numeşte „state în curs de dezvoltare”.
231
Revoluţia tehnologică şi revoluţia legislativă sunt secondate de o
schimbare a mentalităţilor şi a practicilor muncii intelectuale, a nevoilor
publicului, acum diferenţiat, căruia îi răspund servicii diferenţiate.
Bibliotecile se adaptează rapid la provocările lumii moderne, la
diversificarea tipurilor de documente şi suporturi de documente, la
concurenţa mass-media, la cerinţele învăţământului, la schimbările de
mentalitate şi niciodată nu au fost atât de dinamice, inovative şi motivate ca
în primele decade al secolului XXI.

Bibliografie

1. BERTRAND, Anne-Marie. Les Bibliothéques. Paris: La Découverte, 1998.


2. BULUŢĂ, Gheorghe. De la edificiu la „biblioteca fără ziduri”. În: Civilizaţia
bibliotecilor. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998, pp. 7-22.
3. BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor. Bibliologie românească. Idei.
Portrete. Controverse. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2008.
4. CORBU, George; MĂTUŞOIU, Constantin; DINU, Mihaela Hélène.
Bibliotecă, bibliotecar, biblioteconomie. Tendinţe şi dezvoltări româneşti în
tehnica de bibliotecă. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2007.
5. JACKSON, Sidney L. Libraries and Librarianship in the West. A Brief
History. New York: McGraw-Hill Book Company, 1974.
6. REGNEALĂ, Mircea. Funcţiile bibliotecilor din Antichitate până la Renaştere
şi rolul lor cultural. În: Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001, p.
11-57.
7. REGNEALĂ, Mircea. Conceptul de bibliotecă în societatea cunoaşterii. În:
Noi studii de biblioteconomie. Bucureşti: Editura ABR, 2009, p. 114-132.
8. VALENTINE, Patrick M. A Social History of Books and Libraries from
Cuneiform to Bytes. Lanham: The Scarecrow Press, 2012.

232
BIBLIOTECA VĂCĂREŞTILOR

Conf. univ. dr. Victor Petrescu


Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Vechea familie a boierilor Văcăreşti a lăsat multe secole urme adânci în


viaţa politică, socială, economică şi culturală a Ţării Româneşti. Mulţi dintre
ei au fost ctitori de biserici sau au contribuit la repararea şi înzestrarea
acestora. De asemenea, reprezentanţi ai acestei familii (Stanislav, Constantin,
Ştefan) au avut şi preocupări istorice, literare.
În privinţa bibliotecii familiei Văcăreştilor, ne-am axat documentarea
noastră mai întâi pe listele de cărţi existente în colecţiile Bibliotecii „V. A.
Urechia” Galaţi1 (dintre care unele cu ex-libris). Cum au ajuns cărţile aici? În
darea de seamă pe anul 1894, bibliotecarul Valeriu Surdu specifica „Cu suma
de 1000 lei pusă în bugetul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, s-au
procurat prin D-l V. A. Urechia, biblioteca lui N. şi E. Văcărescu, precum şi
rari atlase, cărţi vechi româneşti, referindu-se la istoria patriei - 261 opuri şi
348 volume”2.
De asemenea, a fost cercetată lucrarea „Documentele Văcăreştilor”3, a
lui Mihai Carataşu ca şi alte acte aparţinând acestei familii, existente în
colecţiile Bibliotecii Academiei Române, în special manuscrisul 1651 (f. 185,
189, 226, 228). Aria de investigaţie este în curs de extindere (ne referim la
colecţiile Bibliotecii Naţionale, Bibliotecii Judeţene „I. H. Rădulescu”
Dâmboviţa, Colegiului Naţional „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte sau
fondurile Direcţiei Judeţene Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale)4.
O parte a fondului bibliotecii lui Ienăchiţă Văcărescu, transmis
urmaşilor, se pare că este de provenienţă moldovenească, după cum afirmă
Nicolae Iorga în studiul „Originea moldoveană a lui Ienăchiţă Văcărescu”5.

1
Cf. V.A. Urechia. Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate la 1890.
În: Biblioteca „V.A. Urechia”, Supliment nr. 3. Bucureşti: Tip. F. Göbl, 1890, p. 100-105,
140.
2
Constanţa Bădic, Lucia Gheorghiu. Cărţi din biblioteca poeţilor Văcăreşti, existente în
Biblioteca „V.A. Urechia Galaţi”. În: Biblioteca, nr. 1-2, 1985, p. 52.
3
Mihai Carataşu. Documentele Văcăreştilor. Bucureşti: Editura Litera, 1975, p. 284-287.
4
Cf. Anexe ale lucrării prezintă unele din cărţile existente.
5
Nicolae Iorga. Originea moldoveană a lui Ienăchiţă Văcărescu. În: Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice, tom X, 1929, p. 345-351.
233
Acesta subliniază greutăţile procesului pe care Sanda, sora cronicarului Ion
Neculce, măritată cu Donea Vistiernicul (căpitan de margine din Ţara
Românească, ajuns mare vistier sub Nicolae Mavrocordat), „îl purta cu
rubedeniile ei moldovene pentru cărţile greceşti ale tatălui său” [Enache
Grămăticul, n.n.] care era tatăl vitreg al lui Neculce. Sanda avusese o fiică,
Ecaterina, care se măritase cu Ştefan Văcărescu6 [tatăl viitorului poet, n.n.].
Susţinea că Enache grămăticul a fost om „spudeos”, că ei „i-ar fi trebuit acele
cărţi, în timp ce cumnatu-său, preocupat mai mult cu afaceri n-au avut nici o
treabă cu dânsele”7.
Analizând listele cu cărţi ale Bibliotecii lui Ienăchiţă, înclinăm să
credem că cele tipărite la Lipsca, de exemplu, ar putea avea o asemenea
provenienţă, moldovenii având legături durabile cu acest centru comercial şi
cultural.
De asemenea, Ştefan Văcărescu, cu o cultură deosebită, având talent
poetic dar şi oratoric, a sporit desigur şi el zestrea acestei biblioteci, insuflând
copiilor săi Maria, Ştefan şi Ianache, dar mai ales celui din urmă, dragostea
pentru carte, ca purtătoare a civilizaţiei umane. Argumentaţia noastră se
sprijină pe faptul că Ştefan se afla în anturajul domnului Constantin
Mavrocordat, care a lăsat la rândul său o bogată bibliotecă8.
Ce a adăugat în timp, la acest fond, Ienăchiţă şi urmaşii săi? Vom
răspunde având în vedere anumite criterii: locul unde au fost tipărite
(urmărindu-se aria de provenienţă); întinderea în timp; autorii preferaţi;
problematica abordată.
Privitor la locul apariţiei, cele mai multe sunt din Paris (67), Viena
(31), Veneţia (17), Amsterdam (7). Alături de acestea apar ca loc de tipărire:
Roma, Geneva, Haga, Frankfurt, Metz, Lyon, Bâle (Basel), Anvers, Rouen,
Avignon, Londra, Bruxelles, Liége, Hamburg, Lausanne, Praga, Padova,
Patavia, Berlin, Lipsca, Pesta, Moscova, Göttingen. Totodată semnalăm şi
lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea
sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, apărută la Iaşi, în 1698 (cu însemnarea:
„Ianache Văcărescu ot mahalaua Popa Soare, 1799”), precum şi un
exemplar din „Învăţătura creştinească”, tipărit la Bucureşti, în 1809.
Din punctul de vedere al ţărilor unde au apărut cărţile se remarcă
faptul că cele mai multe sunt din Franţa (Paris, Marseille, Metz, Lyon,
Rouen), Italia (Veneţia, Padova, Roma), Imperiul Habsburgic (Viena, Pesta),
6
Ibidem, p. 346.
7
Cf. D. Velciu. Un diac din sec. al XVIII-lea. Enache grămăticul. În: Limbă şi literatură, an
XX, Bucureşti, 1969, p. 199-207.
8
Nicolae Iorga. Catalogul bibliotecii lui C. Mavrocordat. În: Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiunii Istorice, tom XXXVII, 1914-1915, p. 85-120.
234
ceea ce explică preferinţa Văcăreştilor spre cultura acestor ţări. Sporadic apar
Germania, Anglia, Ţările de Jos, Rusia.
Studiind întinderea în timp, cea mai veche achiziţie a lui Ienăchiţă
Văcărescu este „De situ orbis Libri, XIII” de Strabon, apărută în 1552 la
Amsterdam, urmată apoi de cele care poartă ex-librisul lui Nicolae
Văcărescu: „Culegere de fabule (basme), nuvele şi alte poezii fugitive sau
ierbar moral”, de M-me Genlis, apărută la Viena în 1816, şi „Arta de a
judeca / considera caracterul bărbaţilor după scrisul lor”, Paris, 1816.
În acest interval remarcăm: din secolul al XVI-lea, 2 volume; secolul al
XVII-lea, 8 volume; secolul al XVIII-lea, 50 de volume; prima parte a
secolului al XIX-lea, 99 de volume. Multe din lucrările cumpărate de Nicolae
Văcărescu, în special cele semnalate de Mihai Carataşu, nu sunt datate ca
apariţie, ele identificându-se doar prin loc.
În colecţiile Bibliotecii „V. A. Urechia” Galaţi erau menţionate 109
titluri în 204 volume (dintre care 26 sunt cu ex-libris şi însemnări manuscrise
de la Ienăchiţă Văcărescu, Nicolae şi Alecu). Se păstrează şi astăzi 153 de
volume, reprezentând 94 de titluri, restul dispărând în timp.
În privinţa celor de la Academia Română, cercetate de noi, sunt 42 de
titluri în 104 exemplare, iar în „Catalogul manuscris” al cărţilor, în limba
greacă, aflate în posesia lui Nicolae Văcărescu, 70 de titluri în 170 de
volume.
După propria-i mărturisire, Ienăchiţă Văcărescu a folosit în special
pentru „Istoria prea puternicilor înpăraţi othomani”, cărţi ale învăţaţilor
europeni „greci, latini, franţezi, şi itali, dintru ale cărora istorii cu multă
băgare dă seamă făcând o adunare, arăt pă scurt toate câte ar putea da o
idee pă deplin la cititori dă curgerea, starea şi ocârmuirea înpăraţilor
othomani”9. Pe margine el consemna numele lui „Nichifor, Zamora, Laonic,
Leungravie, Ladvocat, Cantemir, Volter, Busing”10. În cărţile sale cu
autograf mai apar, nume ca: Maftei Scipione, Giovani Veneroni, Cicero.
Analizând atât „Catalogul manuscris” al cărţilor în limba greacă ale lui
Nicolae Văcărescu cât şi cele cu însemnări manuscrise existente în colecţiile
Bibliotecii Academiei Române sau ale Bibliotecii „V. A. Urechia” Galaţi,
paleta autorilor se diversifică mult. Sunt menţionaţi: Homer, în versiunea lui
Gheorghios Russiades, Tucidide, Strabon, Platon, Aristotel, Varinus,
Bernardino Pianzola, Lucian din Samosata, Tasso, Fenelon, Diderot, Lessing,
Carlo Goldoni, A. R. Lesage, A. Prevost ş.a.

9
Opere. Poeţii Văcăreşti. Ediţie Cornel Cârstoiu. Bucureşti: Editura Minerva, 1982, p. 187.
10
Idem.
235
Este interesant de semnalat autorii preferaţi ai lui Iancu Văcărescu, în
special din literatura franceză: Millevoye, Gilbert, Parny, J. B. Rousseau,
Voltaire, Dellile, La Fontaine, Doamna de Genlis, Scribe, Dupeuty, Florian,
Pauqueville, M. Condorcet, Condillac, M. Anquetil.
Din punct de vedere tematic, observaţiile asupra acestei biblioteci sunt
utile pentru creionarea profilului cultural, evidenţiind cunoştinţele pe care le-
au avut membrii familiei Văcăreştilor în numeroase domenii. Astfel, întâlnim
lucrări istorico-geografice, social-politice, lingvistice, ştiinţifice şi
beletristice.
Ienăchiţă Văcărescu prefera cartea italiană şi apoi pe cea franceză.
Nicolae Văcărescu, mare iubitor de carte, de formaţie clasică (cel care
împrumuta la 1 aprilie 1817 de la dascălul Ioan Mavromati Kerkireu suma de
2098 de groşi, pentru „nişte cărţi cumpărate”)11, a îmbogăţit biblioteca în
special cu lucrări greceşti. Nepotul său, Iancu Văcărescu, era un adept
convins al limbii şi literaturii franceze.
Unele cărţi sunt rare şi de mare preţ pentru acea perioadă: Iliada şi
Odiseea lui Homer, în 13 volume, tradusă şi versificată de Gheorghios
Russiades (Viena 1817), Geografia lui Strabon, ediţie bilingvă greco-latină;
Logica lui Aristotel (Veneţia 1725), Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso
(Paris, 1803), Philibert sau Raporturile societăţii a lui August Von Kotzebue
(Viena, 1810) ş.a.
Din cărţile cumpărate de Iancu Văcărescu, putem remarca:
Dictionnaire des grandés hommes (20 volume), Dictionnaire geographique,
Almanach de famille, Bibliotheque de l’homme public au analyse raisonné de
principaux ouvrages français et étrangers sur la politique en general a lui M.
Condorcet (Paris, 1792), L’art epistolaire au dialogue sur la maničre de bien
écrire les lettres de Jauffret (Paris, 1802) ş.a. Se observă şi existenţa în
biblioteca Văcăreştilor a numeroase dicţionare şi gramatici în limba latină,
greacă, franceză, italiană, precum şi a operelor istorice: Skenderbey (tipărită
la Moscova), opera lui Cornelius Nepos, Tucidide, Istoriile lui Goldsmith, a
lui Herodianus. Meritorie în acest sens este opera lui Dimitrie Cantemir
„Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, apărută la Paris (1743),
în traducerea lui Joncquičres.
Comentând Catalogul manuscris în limba greacă, Cornel Cârstoiu
sublinia că se găsesc „romane populare printre care Etiopica lui Heliodor,
apărută la Paris în 2 volume, Erotocrit, apărut la Viena tot în 2 volume; de
asemenea cărţi religioase, retorice, de fizică, pedagogie, de filosofie”12.

11
Pachetul CMXXXI/204, Biblioteca Academiei Române.
12
Cornel Cârstoiu. Op.cit., p. 73.
236
Aceasta demonstrează atât vasta cultură a deţinătorilor, cât şi caracterul
enciclopedic al bibliotecii. O studiere mai profundă a cărţilor existente acum
la Biblioteca Academiei Române, după anii de apariţie, precum şi după
utilitatea lor, ne conduce la concluzia că multe au aparţinut lui Ienăchiţă
Văcărescu. Aceeaşi supoziţie o facem şi pe marginea unor lucrări cu ex-
librisul lui Nicolae Văcărescu existente în colecţiile bibliotecii gălăţene, care
probabil au aparţinut tot tatălui său (Bernardino Pianzola - Gramatica pe
scurt şi dialoguri pentru a învăţa limbile italiană, latină, greaca vorbită şi
turcă). Această lucrare poartă însemnul de proprietate al lui Nicolae
Văcărescu dar, în interiorul ei, se află adnotări de la Ienăchiţă.
În „Documentele Văcăreştilor”, Mihai Carataşu evidenţia că biblioteca
includea lucrări „legate în piele, de istorie şi bibliografie veche
românească”13, între ele Învăţătura creştină (apărută la Bucureşti, în 1768,
greceşte), Cuvântările patriarhului Hrisant Notaras al Ierusalimului (Veneţia,
1734) sau Visul sau moartea răposatei Maria Ghica de Zaharia Mavrudi
(Viena, 1808).
Interesante pentru preocupările lui Ienăchiţă Văcărescu sunt lucrările
care conţin date relevante cu privire la istoria poporului român. Astfel, în
Histoire universelle a lui Horace Tursellin, în 3 volume, apărută la
Amsterdam în 1708, se fac referiri la teritoriul vechii Dacii, la populaţia ei:
„Dacia, adică o parte din Ungaria, Transilvania şi Valahia şi aproape toată
Moldova”14. Continuă apoi: „Locuitorii, dacii sau geţii, erau ceea ce
cunoaştem astăzi sub numele de transilvăneni, moldoveni şi valahi”15.
O altă lucrare, Nouvel abrégé chronologique de l’histoire des
empereurs, în 2 volume (Paris, 1750-1754), oferă informaţii despre împăratul
Traian, luptele cu Decebal, ocuparea Daciei, precum şi despre alţi împăraţi
romani.
O preocupare similară găsim şi la Nicolae Văcărescu. În pachetul
CMXXXI / 205, existent la Biblioteca Academiei Române, în limba greacă,
datat 1817 (septembrie 15 - decembrie 14), se află, fragmentar, „capitolul I
din opera istorică «a lui Dio Cassius» despre colonia romanilor în Dacia,
războaiele dintre romani şi daci, despre Traian şi Decebal”16.
Relevante din punct de vedere al bibliofiliei sunt însemnele de
proprietate, ex-librisurile, prezente pe multe din cărţile Văcăreştilor, în
special pe cele existente la biblioteca gălăţeană (38 de volume, reprezentând

13
Mihai Carataşu. Op.cit., p. 12.
14
Horace Tursellin. Histoire universelle. Vol. I. Amsterdam, 1708, p. 333.
15
Ibidem, vol. II, p. 234.
16
Mihai Carataşu. Op.cit., p. 226.
237
27 de titluri). Dintre acestea 5 cu ex-librisul lui Ienăchiţă Văcărescu, 19 cu
cel al lui Nicolae Văcărescu şi 3 de la Alecu Văcărescu.
Tot din 1894 datează şi o foaie de manuscris (Ms III, 12), pe care V.A.
Urechia face însemnarea „Autografe de Enache Văcărescu, din o carte a
bibliotecii lui („Dicţionar de 6 limbi”)17.
La Ienăchiţă Văcărescu ex-librisurile poartă semnături ca: Giovanni
Văcărescu, Ioannis Văcăresco, Jean Văcărescu. Fiul său Nicolae semna cu
iniţialele numelui, N.V. sau N. Văcărescu. Pe unele lucrări se află o parafă
inelară, pe care a descris-o pentru prima dată cercetătorul gălăţean Gheorghe
Hâncu18. Alecu Văcărescu semnează cu iniţialele A.V. Însemnele de
proprietate se află de obicei pe pagina de titlu, dar la Ienăchiţă Văcărescu
sunt cărţi la care se repetă şi pe alte pagini, în forme diferite.
De asemenea, Nicolae Văcărescu adaugă la multe lucrări anul
procurării. Corelând aceste date cu biografia sa, descoperim că exemplarele
din perioada 1821-1825 au fost cumpărate când se afla în refugiu la Braşov
(unde de altfel a şi murit în 1826, fiind înmormântat în biserica Sf. Nicolae
din Scheii Braşovului). După 1821, el aplică parafa inelară pe unele din
volumele sale (Marie aux les peines de l’amour, 2 volume, f.l., 1812, vol. I,
343 p.; vol. II, 344 p.; Berchaux, J., La danse aux Lex dieux de l’opera.
Poeme. Vienne, 1820, 302 p.). Pe versoul copertei se află tipărit şi aplicat sub
formă de etichetă textul Aus der Buch = und Kunsthandlung der W. H. Tierry
in Cronstadt [Braşov, n.n.].
Unele însemnări de pe cărţi sunt formule de proprietate (Questa libra
appartiencicio Giovanni Vakaresco; di acesta libro mi servo Jo Giovanni
Vakaresco), sau aduc date privind procurarea acestora : „Această carte ce se
chiamă Scienza cavalleresca am cumpărat-o de la chir Gheorghe Ţigara. I.
Vacaresco - cavaler, 1760 iunie 3” (Maftei, Scipione. „Della scienza
chiamata cavalleresca”, Roma, 1710).
La Nicolae Văcărescu găsim şi însemnări privind preţul cărţii (T.
Tasso, Jerussalim délivrée, Paris, 1803) : 2 volume, 2 fr. broché. Acest
volum păstrează legătura ce aparţine familiei Văcărescu - piele maronie cu
ornamente, demonstrând grija posesorilor pentru conservarea bibliotecii.
Iancu Văcărescu continuă tradiţia bibliofilă a familiei, majoritatea
achiziţiilor care au contribuit decisiv la formarea sa intelectuală, făcându-le în
perioada studiilor la Viena, între 1804-1810, după propria-i mărturisire,
continuate, se pare, pentru o scurtă perioadă, în Italia, la Pisa. În climatul

17
Constanţa Bădic, Lucia Gheorghiu. Op.cit. p. 52.
18
Gheorghe Hâncu. Ex-librisul lui Nicolae Văcărescu. În: Revista bibliotecilor, 22, nr. 2,
feb. 1969, p. 102-103.
238
efervescent al culturii româneşti, în special după 1830, în care Iancu
Văcărescu deţinea un loc de frunte, el continuă să sporească zestrea
bibliotecii. Cercetătorii au dat o mică importanţă fenomenului, fie din lipsa
unor date certe, fie comparând activitatea sa cu a altor personalităţi din acei
ani (ne referim în special la activitatea de editor şi bibliofil a lui Ion Heliade
Rădulescu).
După Mihai Carataşu, „o ultimă informaţie despre această colecţie
înregistrăm într-un document din 1860, din care rezultă că fosta bibliotecă a
lui Nicolae şi Alecu Văcărescu, se află la castelul de la Băneasa”19.
Afirmaţia considerăm că nu este reală, deoarece dintre cei 7 copii ai lui
Iancu Văcărescu, Ioan, primul născut (1839), tatăl viitoarei poete Elena
Văcărescu, se va ocupa de soarta unei părţi a bibliotecii Văcăreştilor, cea
rămasă la moşia din apropierea Târgoviştei. Reuşeşte să scoată proprietatea
de sub sechestru, pentru datorii neplătite negustorului Rudolf Jipa din Braşov.
Totodată îi despăgubeşte financiar pe ceilalţi moştenitori. Începând din 1865,
pentru câţiva ani, este prefect de Dâmboviţa, locuind aici. El reface vechea
reşedinţă, familia preferând-o o mare perioadă a anului. Elena Văcărescu
mărturisea: „Aveam abia 7 ani când tatăl meu, după mari străduinţe, intra în
stăpânirea completă a moşiei străbune de la Văcăreşti pe care până atunci o
împărţise cu fraţii şi surorile sale”20. Şi tot poeta scria mai târziu că la
Văcăreşti „s-au petrecut momentele cele mai semnificative şi mai dragi din
viaţa mea”21.
Investigaţiile noastre au avut drept scop descoperirea unor noi
exemplare din biblioteca Văcăreştilor, demonstrarea existenţei acesteia şi
după dispariţia celor care au format-o, dorind să aducem datele până în zilele
noastre.
După exilul impus poetei în Franţa, grija conacului de la Văcăreşti o
poartă sora sa, Zoe Caribol. Reforma agrară din 1945 va avea consecinţe
nefaste asupra părţii din bibliotecă aflată aici. Totuşi, procesul-verbal din 24
iunie 1946, aflat la Direcţia Judeţeană Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale
specifică: „se aprobă cererea Doamnei Elena Văcărescu şi Doamnei Zoe
Col. Caribol din comuna Văcăreşti, în sensul că scoate din cota expropiată
parcul situat în comuna Văcăreşti, deoarece conform legii parcurile nu sunt
supuse expropierii, or D-le lor au testament în favoarea Academiei Române
şi ca atare va intra în patrimoniul Statului după moartea proprietarei”22.
19
Mihai Carataşu. Op.cit., p. 12.
20
Ion Stăvăruş. Elena Văcărescu. Bucureşti: Editura Univers, 1974, p. 22.
21
Elena Văcărescu. Le roman de ma vie [ms. dactilo.], p. 3.
22
Doc. 242/1945 (Lucrări de împroprietărire). Fond Camera de agricultură a Judeţului
Dâmboviţa. Direcţia Judeţeană Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale.
239
Inventarul moşiei „Ion Enăchiţă Văcărescu” cuprindea şi „una casă
compusă din 7 camere şi baie”. Printre mobilier se preciza existenţa unor
„rafturi diferite de cărţi” sau „bibliotecă, diferite cărţi”23. Într-unul din
aceste rafturi se afla un biblioraft, probabil cu inventarul bibliotecii, azi
pierdut.
O dată cu începerea procesului de colectivizare a agriculturii conacul
devine sediul viitoarei gospodării colective, pentru ca mai târziu, din
neglijenţă, să fie incendiat. Totuşi, o parte a bunurilor sale au fost salvate,
printre care şi numeroase cărţi care s-au împrăştiat pe la diferite persoane,
biblioteci publice sau particulare.
Studiind colecţiile Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”
Dâmboviţa, am ajuns la concluzia că o parte din cărţile noastre ar putea
aparţine bibliotecii de la moşia Văcăreştilor. Astfel, au fost depistate 6 titluri,
tipărite până la 1800, precum şi 13 cărţi apărute în primele decenii ale
secolului al XIX-lea, la care putem adăuga o serie de cărţi procurate probabil
de Ioan Văcărescu şi fiicele sale Elena şi Zoe Caribol. Printre acestea lucrarea
lui E. Levasseur « L’Europe (Moins la France), Geographie et statistique »,
Paris, 1873; Marco Antonio Canini « Il libro dell’ amore », Vol. I, Veneţia,
1885; Victor Hugo, « L’oeuvre complete » [Paris], 1885.
Un aspect demn de subliniat pe marginea bibliotecii Văcăreştilor ar fi
atât acela al influenţei pe care a avut-o asupra formaţiei lor intelectuale, cât şi
a modului cum această influenţă şi-a găsit ecou în opera lor, ca demni
reprezentanţi ai umanismului românesc, cu contribuţii importante la definirea
culturii naţionale. Preocuparea lor de a cumpăra cât mai multe cărţi a fost
sincronă cu cea a unor domnitori, intelectuali din rândul marii boierimi sau al
clericilor, ce şi-au constituit biblioteci transmise în timp, multe risipite
datorită vitregiilor vremurilor.
Referindu-se la eforturile făcute de-a lungul timpurilor de a se
reconstitui colecţiile unor biblioteci medievale (domneşti, boiereşti sau
mănăstireşti), ca expresie a spiritualităţii româneşti, Nicolae Iorga sublinia:
„Nici o listă de cărţi nu este indiferentă. Am dori să avem pe această cale cât
mai multe cunoştinţi de suflete, cât mai multe psihologii: mi-ar trebui
însemnarea cărţilor celor mai buni ca şi a celor mai răi, celor mai ageri ca şi a
celor mai mărginiţi, pentru a înţelege pe deplin din nevoia de cetit a unei
societăţi, orientarea ei, moravurile ei, seriozitatea sau uşurătatea ei, situaţia ei
faţă de judecata desăvârşit informată şi foarte aspră a timpurilor”24.

23
Idem.
24
Nicolae Iorga. Încă odată: ce se cetia pe vremuri la noi. Cărţile lui Vasile Drăghici. În:
Floarea darurilor, vol. II, nr. 9, 1907, p. 129.
240
Văcăreştii s-au raliat acestui efort, biblioteca lor ilustrând lărgirea
orizontului de cunoaştere, ajutându-i să-şi cristalizeze o concepţie modernă
asupra istoriei patriei dar şi una socială şi nu în ultimul rând culturală.

Bibliografie

1. BĂDIC, Constanţa; GHEORGHIU, Lucia. Cărţi din biblioteca poeţilor


Văcăreşti, existente în Biblioteca „V.A. Urechia Galaţi”. În: Biblioteca, nr. 1-2,
1985, p. 52-53.
2. CARATAŞU, Mihai. Documentele Văcăreştilor. Bucureşti: Editura Litera,
1975.
3. CÂRSTOIU, Cornel (ed.). Opere. Poeţii Văcăreşti. Bucureşti: Editura
Minerva, 1982.
4. HÂNCU, Gheorghe. Ex-librisul lui Nicolae Văcărescu. În: Revista
bibliotecilor, 22, nr. 2, feb. 1969, p. 102-103.
5. IORGA, Nicolae. Catalogul bibliotecii lui C. Mavrocordat. În: Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, tom XXXVII, 1914-1915, p.
85-120.
6. IORGA, Nicolae. Încă odată: ce se cetia pe vremuri la noi. Cărţile lui Vasile
Drăghici. În: Floarea darurilor, vol. II, nr. 9, 1907, p. 129-132.
7. IORGA, Nicolae. Originea moldoveană a lui Ienăchiţă Văcărescu. În: Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, tom X, 1929, p. 345-351.
8. STĂVĂRUŞ, Ion. Elena Văcărescu. Bucureşti: Editura Univers, 1974.
9. TURSELLIN, Horace. Histoire universelle. Vol. I. Amsterdam, 1708.
10. URECHIA, V.A. Catalogul general al cărţilor, manuscriselor şi hărţilor aflate
la 1890. În: Biblioteca „V.A. Urechia”, Supliment nr. 3. Bucureşti: Tipografia
F. Göbl, 1890.
11. VĂCĂRESCU, Elena. Le roman de ma vie [ms. dactilo.]
12. Doc. 242/1945 (Lucrări de împroprietărire). Fond Camera de agricultură a
Judeţului Dâmboviţa. Direcţia Judeţeană Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale.
13. VELCIU, D. Un diac din sec. al XVIII-lea: Enache grămăticul. În: Limbă şi
literatură, an XX, Bucureşti, 1969, p. 199-207.

241
242
BIBLIOTECA MAVROCORDAŢILOR
SAU RECUPERAREA UNEI ISTORII

Conf. univ. dr. Agnes Erich


Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Istoria bibliotecilor româneşti, pentru perioadele îndepărtate,


consemnează destul de puţine informaţii, majoritatea disparate, despre
primele biblioteci constituite, deoarece majoritatea s-au risipit ori au fost
distruse. În acele vremuri, instabilitatea Puterii a condus la o instabilitatea
generală, astfel încât era destul de greu să acumulezi cărţi şi să pui bazele
unei biblioteci pe baze ştiinţifice, când chiar iniţiatorii unor asemenea acţiuni
de multe ori aveau un destin tragic, destin urmat şi de cărţile lor.
Biblioteca Mavrocordaţilor a ocupat un loc aparte în viaţa culturală a
Ţărilor Române, atât prin valoarea intrinsecă a actului cultural pe care îl
reprezintă, cât mai ales prin impactul pe care l-a avut asupra dezvoltării
politice şi social-culturale a acestora, fiind imposibil de disociat reformele
Mavrocordaţilor de formaţia lor intelectuală care, la rândul ei, nu poate fi, în
mod categoric, disociată de cărţile lor, deci de bibliotecă.
Cel care va pune bazele vestitei biblioteci este Alexandru
Mavrocordat, zis Exaporitul (1641-1709) - „păstrătorul tainelor” - care
ocupă funcţia de mare dragoman al Porţii Otomane în perioada 1673-1709.
Erudiţia acestuia a fost remarcată şi consemnată şi de cronicarii şi istoricii
vremii, Nicolae Costin numindu-l „om ales” şi „prea învăţat în toate
învăţăturile: aşa filosoficeşti, astronomiceşti, cum şi teologeşti; care se arată
din cărţile ce au făcut şi se află tipărite, om vestit şi la Împărăţiile
creştineşti”1.
Alexandru Mavrocordat şi-a constituit o bibliotecă de o valoare
deosebită, începuturile colecţiei sale datând încă din vremea studenţiei la
Padova şi Bologna2. Obişnuia să cumpere cărţi de la Viena şi Veneţia şi
există dovezi cum că în 1690 „a cumpărat de la librării din Viena o comoară

1
N. Iorga. Istoria literaturii române, vol. I. Bucureşti: Institutul de arte grafice, 1925, p. 121.
2
Alexandru Papadopol-Calimach. Despre Alexandru Mavrocordat Hexaporitul şi despre
activitatea sa politică şi literară. Bucureşti, 1884. Extras din: Analele Academiei Române,
seria II, tom VI, Sect. II, Memorii şi schiţe.
243
de opere cu conţinut politic, militar, istoric şi de altă natură...”3. Însuşi A.
Mavrocordat solicita ambasadorului austriac la Poartă cumpărarea unui lot de
cărţi printre care amintim operele complete ale lui Aldobrandino, scrierile
istorice ale contelui Galeazzo Gualdo Priorato şi unele scrieri istorice şi
medicale. Însă Consiliul de război a fost împotrivă, motivând că acestea ar
putea fi de folos turcilor. Se pare că un fond de cărţi a preluat A. Mavrocordat
şi de la socrul său Chrisoscoleo, care semnează pe pagina de titlu a ediţiei
princeps a Comentariilor filosofului padovan Jacoppo Zabarella asupra
operei lui Aristotel4.
Fondul de la Constantinopol a fost amanetat ulterior de către nepotul
său, Constantin Mavrocordat, unui negustor englez, Barker, care l-a şi
vândut. Aşa au ajuns în Anglia două preţioase manuscrise autografe ale
Exaporitului: o serie inedită despre America, care se află în prezent la British
Museum şi Epistolarul complet al acestuia, împreună cu 75 scrieri ale fiului
său Nicolae Mavrocordat. Cărţile adunate de Exaporit au constituit nucleul
marii biblioteci de mai târziu, dezvoltată strălucit şi savant de N.
Mavrocordat şi transformată în legendă de către Constantin Mavrocordat.
Fiul Exaporitului, Nicolae Mavrocordat, a domnit în mai multe rânduri
în Moldova (1709-1710; 1711-1715) şi în Ţara Românească (1715-1716;
1719-1730). Era un om învăţat, ştia mai multe limbi străine, studiase filosofia
şi teologia, iar în ţară a învăţat şi româneşte. Cancelarul Ambasadei Franţei la
Constantinopol va scrie într-un memoriu trimis la Paris că viitorul domn:
„Este amator de beletristică şi studiază în fiecare zi pentru a se perfecţiona.
Face în aşa fel, încât îi vin din străinătate cele mai bune cărţi de curând
tipărite şi care-i sunt necesare studiului”5.
A construit, lângă Bucureşti, Mănăstirea Văcăreşti, realizând un
adevărat complex cultural grandios: biserică, reşedinţă domnească, o şcoală,
o tiparniţă şi o bibliotecă, cea mai prestigioasă din sud-estul Europei.
Biblioteca domnească era remarcabilă, şi chiar dăruia dublete mănăstirii
Văcăreşti, punând astfel bazele celebrei biblioteci a mănăstirii. Aceasta
cuprindea manuscrise şi cărţi rare, cumpărate cu bani grei de la
Constantinopol, Athos şi din tot Orientul. Este cunoscut faptul că domnitorul
întreţinea relaţii de schimb de carte şi manuscrise cu patriarhul Ierusalimului,

3
Cf. E. Hurmuzaki. Fragmente din istoria românilor. Vol. 3. Bucureşti, 1900, p. 406, 408-
409, 418-419, 420. Apud. Corneliu Dima-Drăgan. Biblioteci umaniste româneşti. Bucureşti:
Editura Litera, 1974, p. 8.
4
Referire la lucrarea: In tres Aristotelis Libros de Anima Commentarii. Venetiis, 1605.
Lucrarea are pe pagina de titlu, în frontispiciu, ex-libris-ul lui Ioannes Chriysoscolleus.
5
J. Bouchard. Nicolas Mavrocordatos, sa vie et son œuvre. În: Les loisirs de Philothée.
Athènes, Montréal: Les Presses de l'Université de Montréal, 1989, p. 201.
244
Hrisant Notara, cunoscându-se şi o mărturie în acest sens: „Am primit şi
manuscrisul din biblioteca noastră, şi, iarăşi, cel trimes şi celelalte din
bibliotecă sunt la poruncile Tale” (Iaşi, 11 aprilie 1715)6. Volumele
bibliotecii sale au fost râvnite chiar de regele Franţei, care trimitea cereri de
schimb sau ruga, prin trimişii săi, să i se copieze, pentru colecţiile sale, unele
lucrări.
Când vorbim de biblioteca lui Nicolae Mavrocordat trebuie să avem în
vedere fondul de la Constantinopol, situat în casele Mavrocordaţilor,
biblioteca voievodală, situată în casele domneşti, biblioteca mănăstirii
Văcăreşti (1723), căreia i-a asociat şi un muzeu de antichităţi ce cuprindea şi
colecţia sa de numismatică7 şi un fond independent de peste 600 volume,
aparţinând beizadelei Constantin Mavrocordat (1725)8. Ulterior acesta
contopeşte propria-i bibliotecă cu biblioteca domnească, cea mănăstirească
continuând să existe în mod independent. Aşa cum prin arhitectură şi
decoraţia artistică mănăstirea Văcăreşti a fost un adevărat manifest politic şi
cultural prin care N. Mavrocordat „dorea să demonstreze poporului său
adoptiv că el se face păstrătorul tradiţiilor culturale şi artistice autohtone pe
care le respectă şi înţelege să le ducă mai departe”9, biblioteca voievodală se
încadra în aceeaşi tendinţă de continuitate spirituală românească.
Cărţile donate sau cumpărate pentru mănăstire au fost înregistrate într-
un catalog, datat iunie 1723, „când a avut loc donaţia inaugurală a
ctitorului, mănăstirea fiind terminată încă din septembrie, 1722”10, dar care
se pare totuşi că e de dată mai recentă deoarece apare menţionată şi o ediţie
Eschil din 1757.
De-a lungul timpului, ex-libris-urile lui N. Mavrocordat au cunoscut
mai multe forme. Astfel, în perioada constantinopolitană domnul semna cu
„Ex-libris Nicolai Mavrocordati Constantinopolitani”. Această marcă de

6
Corneliu Dima-Drăgan. Biblioteci umaniste româneşti. Bucureşti: Editura Litera, 1974, p.
8.
7
Cărturar umanist, cu largi şi multiple preocupări spirituale, Nicolae Mavrocordat a fost
şi unul din primii noştri numismaţi, posedând o mare colecţie de monede şi medalii dintre
cele mai rare. Între rarităţi se află, menţionată chiar de domnitor, şi o monedă emisă în
vremea împăratului Marcus Aurelius cu numele cetăţii romane din Dacia Ulpia Traiana.
Într-o notă marginală la un articol referitor la regele Nicomedes, din lucrarea lui Nicolaus
Lloyd, Dictionarium historicum, geographicum, poeticum, domnitorul adăuga: „extat in
nostro musseo Nicom.[achi] numisma argentum secundi moduli”.
8
Corneliu Dima-Drăgan. Op. cit., p. 132.
9
Vasile Drăguţ. Mănăstirea Văcăreşti şi rolul ei în contextul artei din Ţara Românească. În:
Buletinul monumentelor istorice, 40, nr. 2, 1971, p. 39.
10
Corneliu Dima-Drăgan. Op. cit., p. 59.
245
proprietate a sa se apropia foarte mult de cea a tatălui său11. După 1716, când
deja e domn al Ţării Româneşti, va semna cărţile cu „Ex libris Jo. Nicoali
Mavrocordati Principis Valachiae”12, pentru ca în perioada când a fos domn
al Moldovei, această titulatură să fie cuprinsă şi în cadrul ex-librisului, „Ex
libris Jo. Nicolai Mavrocordati Principes Moldaviae”13. Din 1721 există un
tip de semnătură în care domnitorul se autointitulează atât domn al Moldovei
cât şi al Valahiei, „Ex libris Jo. Nicol[ai] M. [avrocordati] P.[rincipis] olim
Mol. nunc Val. A[nno]. 1721”14. Această semnătură se află pe una din
lucrările lui Andreas Schott, Adagia sive Proverbia graecorum ex Zenobio
seu Zenodoto, Diogeniano et suidae collectaneis (publicată la Anver în
”Officina Platiniana”, la 1612), fiind o însemnare olografă, făcută cu cerneală
neagră, în josul filei de titlu: „Ex Libris Io Nic[olai] M[avrocordati]
P[rincipis] olim Mol.[daviae] nunc Val.[achiae]. A.[nno] 1721” (Ex libris
Jo. Nic. M. P. olim. Mol. nunc Val. A. 1721). Cartea a fost procurată de
Nicolae Mavrocordat în al treilea an al celei de-a doua domnii pe care a avut-
o în Ţara Românească. De-a lungul timpului, lucrarea a intrat în posesia altui
mare iubitor de carte, cunoscător al culturii greceşti, istoricul Demostene
Russo, al cărui ex-libris, ştampila ”D.R.” se poate observa tot pe fila de titlu
(vezi Anexa 1). Lucrarea, aflată la Biblioteca Centrală Universitară15, este un
volum in 40, care are [10] f., 702 p., urmând regulile elegante de imprimare
ale casei Plantin. Tipărită de Jean Moretus, ginerele şi continuatorul
activităţii lui Plantin, este una din ultimele lucrări apărute sub emblema casei
plantiniene. Reputaţia pe care şi-a câştigat-o filologul Andreas Schott prin
lucrările sale, l-a făcut, probabil, pe N. Mavrocordat să considere că cea mai
sus menţionată merită să stea alături de celelalte texte clasice, lucrări de
istorie, teologie, medicină sau drept, toate în ediţii rare.
Începând cu anul 1722, ex-librisul său cuprinde şi o titulatură de

11
Lucrările identificate până în prezent cu această marcă au fost: Janus Nicius Erythaeus.
Opuscula spiritualia tria. Coloniae, 1648; Orationes viginti duae. Coloniae, 1649;
Phinacotheca. Lipsiae, 1692; Eudemiae libri decem. Coloniae, 1645 (conţine şi forma
voievodală a ex-libris-ului său: Ex libris Jo. Nicolai Mavrocordati de Scarlatti Principis
Valachiae et Moldaviae 1725.
12
Lucrări achiziţionate înainte de 1718, în timpul celei de-a doua domnii: Hieremias
Drexelius. Rethorica coelestis. Monachii, 1636; Theodorus Zwingerus. Morum Philosophia
poetica. Basileae, 1575.
13
Identificat pe lucrarea lui Philostrati Lemnii Opera Quae Extant. Parisiis, MDCVIII
(exemplar aflat la Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi).
14
Menţionăm lucrarea lui Nicolas de Malebranche, De inquirenda veritate libri sex.
Genevae, 1685.
15
Doru Bădără. O carte din biblioteca Mavrocordaţilor în colecțiile Bibliotecii Centrale
Universitare din Bucureşti. Brăila: Editura Istros, 2001.
246
descendenţă care trimite la familia bunicii, doamna Ruxandra, „Ex libris Jo.
Nicolai Mavrocordati de Scarlatti Principis olim. M.[oldaviae] nunc Val.
[achiae] A. 1722”16. Ideea unirii celor două ţări româneşti o vom regăsi într-
un ex-libris datat la 1724, „Ex libris Jo. Nicolai Mavrocordati de Scarlatti
Principis Valachiae et Moldaviae 1724”17, idee simbolizată şi heraldic în
supralibros-ul domnitorului18, care reprezintă stemele reunite ale Moldovei şi
Ţării Româneşti, într-un cadru ornamental, având în colţuri însemnele
titulaturii voievodale: Io Ni[colae] Al[exandru] Vo[evod]. Supralibros-ul
domnitorului se păstrează la un manuscris al cronicii lui Grigore Ureche,
aparţinând Bibliotecii Universităţii din Iaşi. De asemenea, Melchisedec
semnala în lucrarea Biblioteca de la Miclăuşeni că exista un coligat de
cronici cu un supralibros al lui N. Mavrocordat19.
După cum deja am subliniat mai sus în lucrare, domnitorul a dăruit
ctitoriei sale, mănăstirea Văcăreşti, destul de multe din publicaţiile sale, unele
avându-le în dublu exemplar, fondul fiind înregistrat în catalogul întocmit în
iunie 1723, când a avut loc şi donaţia inaugurală. De regulă, dania era
consemnată pe verso-ul foii de titlu, sub forma unei însemnări în limba
greacă: „Şi aceasta printre celelalte cărţi dăruite sfintei şi domneştii
mănăstiri a Sfintei Treimi de la Văcăreşti, de către preaînalţatul şi
preaînţeleptul domn şi stăpânitor al întregii Ungrovlahii domn, domn Ioan
Nicolae Alexandru Voievod, în anul 1723, luna iunie”20.
O asemenea însemnare întâlnim pe un exemplar din Plutarchi de
liberis educandis commentarius aflat în prezent la Biblioteca Sf. Sinod. La
pagina 13, se află notat în greacă: „Şi aceasta pe lângă celelalte din cele
dăruite Sfintei Mănăstiri Domneşti a Preasfintei Treimi de la Văcăreşti, de
către preaînaltul şi preaînţeleptul domnitor al întregii Ungrovlahii, kiriou
kir, Alexandru Nicolae Voievod, la anul 1723, luna iunie” (vezi Anexa 2).
Aceeaşi notaţie o regăsim şi pe următoarele volume: Symbolarum in
Mathaeum tomus alter quo contientur Catena Patrum Graecorum triginta
collectore Niceta Episcopo Serrarum, Tolosae, 1697. Nota dedicatorie a fost

16
Primul ex-libris în care apare această menţionare a descendenţei sale se regăseşte în
lucrarea lui Beniamin de Tudela, Intinerarium. Lugdunum, 1633.
17
Se regăseşte pe lucrările: Gilbertus Gaulminus. De Ismeniae et Imenes amoribus libri XI.
Lutetiae, 1617; Johannes Leusden. Lexicon novum hebraeo-latinum. Ultrajecti, 1687; Georg
Daniel Morhof. Polyhistor literarius, philosophicus et practicus. Lubecae, 1714.
18
Imprimat prin presare, în foiţă de aur, pe legătura copertei superioare.
19
Corneliu Dima-Drăgan. Op. cit., p. 59.
20
Din acest fond iniţial menţionăm: Robert Constantin. Lexicon graeco-latinum. Genevae,
1562; Christophorus Clavius. In speram Ioannis de Sacro Bosco Commentarius. Venetiis,
1591 (lucrare preluată din fondul lui Constantin Cantacuzino).
247
acoperită de un posesor posterior, cu o cerneală care s-a decolorat în timp,
făcând posibilă citirea ei. Tomul al II-lea al acestei lucrări păstrează pe cotor
o etichetă cu indicaţii de bibliotecă: „Testamenti Veteris Biblia Sacra sive
libri canonici priscae iudeorum ecclesiae a Deo Traditi, Genevae, apud
Phillipum Albertum, 1630” şi „De religione gentilium errorumquae apud eos
causis authore Edoardo Barone Herbert de Cherbury, Amstlaedami, 1700”.
Se ştie că N. Mavrocordat a ridicat de la Hurezi şi Mărgineni o parte
din cărţile rămase de la Brâncoveanu şi familia Cantacuzino. Conform lui N.
Iorga, „...cele mai multe cărţi s-au ridicat dă Niculae-Vodă şi le-au dus la
vivliotichi al său ce făcuse la Ţarigrad, la casele lui, la Bata… cărţile care
strănsese, atît aceste fără dreptate (cît şi cele cumpărate cu bani de dînsul)
luate, cum de la mărgineni şi de la mulţi din boieri din ţară, cât şi cele de
dînsul cumpărate, toate le-au luat datornici ce împrumutase bani fiu-său
Constandin-Vodă”21. Biblioteca stolnicului porneşte iniţial de la biblioteca
unui student începător, deci trebuie îndepărtate exagerările naţionaliste că era
o bibliotecă extraordinară22. Şi această bibliotecă a Cantacuzinilor a fost
privită de membrii familiei ca o investiţie în obiecte de valoare. Astfel, pe
foaia de titlu a volumului tipărit la Paris, în 1627 - Tou en aghiis patros imon
Athanasiou Arhiepiscopou Alexandrias. Ta evriskomena apanda, cuprinzând
operele complete ale Sfântului Atanasie cel Mare, este scris mare, în latină:
„Ex-libris Constantini C”. Ulterior, însemnarea a fost acoperită, iar pe foaia
următoare, domnitorul Nicolae Mavrocordat a scris mărunt, în greceşte: „Se
dăruieşte cinstitei mănăstiri a Preasfintei Treimi de la Văcăreşti, de
preaînălţatul domn, ighemon a toată Ungrovlahia, kiriou kir, Iù Nicolae
Alexandru Voievod. 1723, luna lui iunie”.
O altă menţiune de donaţie o aflăm pe o Biblie tipărită la Geneva
în1630, pe lucrarea lui Gilbertus Gaulminus De Ismeniae et Imenes amoribus
libri XI, apărută la Lutetiae, în 1617 şi dăruită în 1726, ceea ce ne face să
credem că domnitorul a continuat acţiunea sa de binefacere în privinţa
îmbogăţirii colecţiilor mănăstirii. Printre alte lucrări dăruite au fost: în 1725,
volumele III şi IV din Mischna sive Totius hebraeorum juris, ritum,
antiquitatem, apărută la Amstelodami, 1698; în acelaşi an, Johannes
Buxtorfius, Epitome gramaticae hebraeae, apărută tot la Amstelodami, 1645;
în 22 octombrie 1726, Avviso di Parnaso, in Antopeli, 1643; la 20 august
1730 donează Corpus Institutorum Societatis Iesu. Volumen secundum,

21
N. Iorga. Studii şi documente, vol.3. Bucureşti, 1901, p. 56.
22
Radu Ştefan Vergatti. Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino. Bucureşti: Editura
Sport-Turism, 1982.
248
Antverpiae, 170923.
Interesat de dezvoltarea bibliotecii a fost şi primul său fiu, Scarlat, din
căsătoria cu Casandra Cantacuzino. Acesta era poliglot şi bibliofil întocmai
ca şi tatăl său şi se pare că avea şi el biblioteca proprie. Era caracterizat ca
„om foarte cuminte şi învăţat; limbi ştia multe, turceşte, elineşte, letineşte,
frânceşte şi toate cu cărţile lor”24. Din păcate a murit doar la 21 de ani, se
pare de o boală fulgerătoare. Câteva din cărţile sale în limba franceză şi
italiană poartă un ex-libris autograf în latină: „ex libris Caroli
Mavrocordati”25. În aceste condiţii, colecţia domnitorului a trecut în posesia
fratelui său, Constantin. Acest Mavrocordat a domnit de şase ori în Valahia şi
de patru ori în Moldova, între 1730 şi 1769. În letopiseţul lui Ion Neculce ne
apare portretul lui, foarte bine creionat: „Acest domnu Costantin-vodă era un
om prè mic de stat, şi făptură proastă, şi căutătura încrucisetă, şi vorba lui
înecată. Dar la hire era nalt, cu mîndrie vrè să s-arete, dar era şi omilenic.
Şi era dragă învăţătura, corăspundetii din toati ţările străine să aibă, prè
silitor spre vesti, ca să ştii ce să faci pintr-alte ţări, ca să dobîndească numi
lăudat la Poartă”26.
În Cronica Ghiculeştilor ni se spune despre Constantin Mavrocordat că
citea „cărţile lui Ioan Hrisostom sau ale lui Vasile cel Mare sau ale lui
Macarie Egipteanul”. Dintr-o altă sursă27 aflăm că dedica foarte mult din
timpul său lecturii. Geograful Markos Katsaitis îl găseşte la 13 octombrie
1742 „într-o cameră prevăzută toată cu cărţi, unde obişnuia să stea ziua
întreagă şi parte din noapte spre a studia, spunîndu-mi-se că era neobosit în
sîrguinţa lui de a învăţa, punând să i se citească cărţi timp de şase şi opt ore
continuu”28.
În legătură cu formaţia acestuia şi cu bibliofilia Mavrocordaţilor,
istoricul Andrei Pippidi a publicat în revista Viaţa Românească un studiu în
care dă o interpretare modernă a unor date vechi29. Acesta face unele
observaţii extrem de interesante asupra bibliotecii Mavrocordaţilor,

23
Corneliu Dima-Drăgan. Op. cit., loc. cit.
24
Radu Popescu. Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Bucureşti, 1963, p. 254.
25
Menţionăm Storia di Teodorico il Grande scritta per lo Delfino di Francia da monsignor
Flessier, vescovo di Nimes, Venezia, 1703; Jacques Benigne Bossuet. Politique tirée des
propres paroles de l’Ecriture-Sainte, Bruxelles, 1710.
26
Ion Neculce. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti; Chişinău: Litera Internaţional, 2001, p.
305.
27
Ştefan Lemny. Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul românesc.
Iaşi: Editura Universităţii Al. Ioan Cuza, 2003.
28
Florin Constantiniu. Constantin Mavrocordat. Bucureşti: Editura Militară, 1985, p. 167.
29
Este vorba despre descoperirea în Arhivele Naţionale Franceze a unei liste de manuscrise,
datată 1751, care a aparţinut lui Constantin Mavrocordat.
249
semnalând o direcţie legată de trecut, de lumea clasică, şi una modernă, atrasă
de „sincronizarea cu cultura occidentală”. El scrie că „Palidul şi firavul
Constantin, strabic, ghebos şi epileptic, a fost victima educaţiei copleşitoare
la care a fost supus de tatăl său”. Adaugă că lista de cărţi din 1725, care
cuprinde 625 de lucrări savante din diverse domenii, reprezintă biblioteca lui
personală, la vârsta de numai 14 ani, menită să-i asigure o cultură generală
prodigioasă, după ce fratele său, cu zece ani mai mare, Scarlat, mort de tânăr,
nu putuse face faţă, probabil, acestui regim.
Din toate acestea deducem că fiul i-a urmat tatălui în ceea ce priveşte
interesul pentru cărţi, fiind el însuşi pătruns de ideile filosofice şi
reformatoare ale veacului al XVIII-lea. În sprijinul acestor afirmaţii există
dovezi că s-a îngrijit şi de cele câteva şcoli existente la momentul respectiv,
de cultura preoţilor, cărora le cerea să ştie carte românească, punând să se
tipărească şi cărţi bisericeşti în româneşte.
Dorind să fie informat la zi despre tot ceea ce se petrecea în Europa, în
plan social, economic, politic şi cultural dispunea de o amplă reţea de
corespondenţi care furnizau domnului „gazeturile” şi ştirile pe baza cărora
acesta îşi întocmea rapoartele către Poartă. Era abonat la Observations sur les
ecrits modernes, un buletin de informare bibliografică. Există mărturii că era
unul din cei mai informaţi oameni ai timpului său, căutând să se instruiască
mai ales în afacerile Europei, de unde primea toate informaţiile timpului, fapt
menţionat de Villeneuve, ambasador francez la Constantinopol.
În ceea ce priveşte completarea colecţiilor bibliotecii sale, avea o
persoană însărcinată cu cumpărarea de cărţi şi manuscrise după dorinţa
domnului. De asemenea, aplică politica schimbului interbibliotecar cu
Biblioteca Regală din Franţa: în schimbul copiilor după manuscrisele din
biblioteca proprie primea ediţii de cărţi rare care se găseau în dublu exemplar
la Paris. Din păcate, după 1749, presat de datorii, pune zălog biblioteca unui
englez, Barker. O parte din biblioteca sa este cedată pentru 16.000 groşi lui
Neofit Cretanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, care, la rândul său, o lasă
Mitropoliei din Bucureşti, prin Testamentul din 20 februarie 174830. De aici,
unele au trecut la biblioteca de la colegiul Sf. Sava, viitoarea bibliotecă
naţională, şi de acolo la biblioteca Academiei Române, iar altele la biblioteca
Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova31.
Din fondul dezvoltat de către Constantin Mavrocordat provine ediţia
30
Corneliu Dima-Drăgan. Însemnări bibliografice ale domnitorului Nicolae Mavrocordat. În:
Studii şi cercetări de bibliologie, XII, 1972, p. 86.
31
Cf. Mihail Carataşu. Ştiri noi privitoare la biblioteca Mitropoliei din Bucureşti în secolul al
XVIII-lea. În: Studii şi cercetări de bibliologie. Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1974, p.
133.
250
princeps a operei istoricului Claudius Aelianus, Variae Historiae libri XIIII,
(apărută la Roma, în 1545) şi pe care domnul a făcut o însemnare de
proprietate în limba greacă. Cartea aparţinuse iniţial stolnicului Constantin
Cantacuzino, care îşi trecuse, de asemenea, marca de proprietate, în limba
greacă, pe foaia de titlu.
Alte însemnări aparţinând lui C. Mavrocordat, tot în limba greacă, se
regăsesc pe colecţia apărută la Geneva, în 1619 a Lexiconului lui Suidas, De
Institutione oratoris libri XII (Genevae, 1637) a retorului latin Quintilianus.
La Biblioteca Academiei, pe o ediţie din Tacit, tipărită în 1664, există o
însemnare, de data aceasta în limba latină a domnitorului: Ex Libris
Constantini Maurocordati Fil.[ius] Nic.[olai] P[rincipis] V.[alachiae]. N.
Iorga ne informează că un supralibros, cu stema Ţarii Româneşti şi titulatura
domnească: J[o] N[icolae] C[onstantin] V[oievod], aplicat în foiţă de aur pe
o legătură în marochin roşu, o deţinea chiar el, fiind vorba de volumul II al
operei lui Boileau, apărut la Paris, în 171632.
Fără a fi cunoscută de contemporani în plinătatea marilor ei valori,
datorită discreţiei exagerate a posesorilor, biblioteca Mavrocordaţilor s-a
risipit la mijlocul secolului al XVIII-lea, înainte ca istoria să fi înregistrat
imaginea completă a existenţei ei.
Remarcabila bibliotecă a Mavrocordaților nu este complet cunoscută
nici astăzi, cercetarea colecţiilor de carte veche aducând noi informaţii cu
privire la destinul cărţilor care i-au aparţinut. Am încercat prin cercetarea
noastră să aducem încă o dovadă elocventă a faptului că această bibliotecă nu
a fost doar rodul unei pasiuni de bibliofil,ci şi a unei necesităţi intelectuale ce
se cerea în permanenţă slujită şi care a rodit frumos şi benefic pentru domn şi
ţară.

Bibliografie

1. BĂDĂRĂ, Doru. O carte din biblioteca Mavrocordaţilor în colecțiile


Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. Brăila: Editura Istros, 2001.
2. BOUCHARD, Jacques. Nicolas Mavrocordatos, sa vie et son œuvre. În: Les
loisirs de Philothée. Athènes, Montréal: Les Presses de l'Université de
Montréal, 1989.

32
Cf. N. Iorga. Ştiri nouă despre biblioteca Mavrocordaţilor şi despre vieaţa muntenească în
timpul lui Constantin Vodă-Mavrocordat. Extras din: Academia Română. Memoriile
Secţiunii Istorice, seria III, tom VI, mem. 6. Bucureşti: Cultura naţională, 1926, p. 10-11.
251
3. CARATAŞU, Mihail. Ştiri noi privitoare la biblioteca Mitropoliei din
Bucureşti în secolul al XVIII-lea. În: Studii şi cercetări de bibliologie.
Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1974, passim.
4. CONSTANTINIU, Florin. Constantin Mavrocordat. Bucureşti: Editura
Militară, 1985.
5. DIMA-DRĂGAN, Corneliu. Biblioteci umaniste româneşti. Bucureşti: Editura
Litera, 1974.
6. DIMA-DRĂGAN, Corneliu. Însemnări bibliografice ale domnitorului Nicolae
Mavrocordat. În: Studii şi cercetări de bibliologie, XII, 1972, p. 86
7. DRĂGUŢ, Vasile. Mănăstirea Văcăreşti şi rolul ei în contextul artei din Ţara
Românească. În: Buletinul monumentelor istorice, 40, nr. 2, 1971, p. 39
8. HURMUZAKI, Eudoxiu. Fragmente din istoria românilor. Vol. 3. Bucureşti:
Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1900.
9. IORGA, Nicolae. Istoria literaturii române. Vol. I. Bucureşti: Institutul de arte
grafice, 1925.
10. IORGA, Nicolae. Studii şi documente. Vol. 3. Bucureşti, 1901.
11. IORGA, Nicolae. Ştiri nouă despre biblioteca Mavrocordaţilor şi despre vieaţa
muntenească în timpul lui Constantin Vodă-Mavrocordat. Extras din Memoriile
Secţiunii Istorice, seria III, tom VI, mem. 6. Bucureşti: Cultura naţională, 1926,
p. 135-170.
12. LEMNY, Ştefan. Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul
românesc. Iaşi: Editura Universităţii Al. Ioan Cuza, 2003.
13. NECULCE, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti; Chişinău: Litera
Internaţional, 2001.
14. PAPADOPOL-CALIMACH, Alexandru. Despre Alexandru Mavrocordat
Hexaporitul şi despre activitatea sa politică şi literară. Bucureşti, 1884. În:
Analele Academiei Române, seria II, tom VI, Sect. II, Memorii şi schiţe, passim
15. POPESCU, Radu. Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Bucureşti: Editura
Academiei RPR, 1963.
16. VERGATTI, Radu Ştefan. Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino.
Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1982.

252
Anexa 1

Andrea Schotto,
Paroimiai hellenikai. Adagia sive proverbia Graecorum ex Zenobio seu Zenodoto
Diogeniano & suidae collectaneis .

Exemplar cu ex-libris-ul autograf al lui Nicolae Mavrocordat


Anverprie: Ex officina Plantiniana, 1612
253
Anexa 2

Plutarchi de liberis educandis commentarius

Fotocopie obţinută prin bunăvoinţa arhim. dr. Policarp Chițulescu,


Biblioteca Sfântului Sinod

254
ACADEMICIANUL V.A. URECHIA -
UN PROMOTOR AL FORMĂRII ŞI AFIRMĂRII CONCEPTULUI
UNITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNILOR

Dr. Ilie Zanfir


Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, Galaţi

Născut într-o perioadă în care viața socială și politică a României a fost


plină de evenimente decisive din punct de vedere istoric: Revoluția de la
1848, Unirea, Reformele lui Cuza etc., Urechia a împrumutat din zbuciumul
epocii în care s-a născut. Poate că patriotismul lui fusese cultivat și de faptul
că, după cum relatează, bunica din partea mamei, soția hagiului Manoliu, a
fost omorâtă de către turci în fața mamei sale, dintr-o eroare, crezându-se că
Manoliu ar fi simpatizat cu eteriștii lui Ipsilanti: „În toată viața ei de 80 de ani
rămase întipărită cu orori, în amintirea ei, scena uciderii maică-sei de către
turci”1. Chiar academicianul recunoștea că limba și graiul ne unesc „de la
primul dulce cuvânt de mamă ce, copilași, buzele noastre învățară a rosti sub
dezmierdarea și alintările acelei mame, până la teribilul și finalul cuvânt
moarte, până la infinitul, misteriosul, sublimul nume al lui Dumnezeu”2.
Încă din preadolescență, la 14 ani, aflat la Iași, unde își făcea studiile la
Academia Mihăileană, viitorul unionist privește „cu mirare, dar și cu simpatie
pe intelectualii adunați la Hotelul Petersburg”3 în timpul Revoluției de la
1848.
Ideea unității naționale, a redeșteptării conştiinţei româneşti pentru
aromâni în „secolul naţionalităţilor”, ideal formulat de Nicolae Bălcescu într-
o scrisoare din 1848 către Ion Ghica, a fost îmbrăţişată cu entuziasm de
generaţia revoluţionarilor paşoptiştişi unionişti, făuritoarea statului român
modern. Oameni ca Dimitrie Bolintineanu şi Anastase Panu, ei înşişi de
origine aromână, Ion Ionescu de la Brad, Christian Tell, I.C. Brătianu, C.A.
Rosetti, Cezar Bolliac, V.A. Urechia, cărora li s-a adăugat un grup de
aromâni stabiliţi în ţările române, intelectuali şi oameni de afaceri ca Gr.

1
V.A. Urechia. Iuda, episod din timpul răsmeriței de la 1821. București: Apărarea
Națională, 1901, p. 126.
2
V.A. Urechia. Memoar pentru starea învățăturii publice în Moldova la 1859.
3
V. Goia. V.A. Urechia. București: Minerva, 1979, p. 21.
255
Grandea, D. Cozacovici, M. Niculescu, Zisu Sideri, Toma Tricopol, au
desfăşurat o vie activitate publicistică şi propagandistică.
Aflat la studii în Paris din septembrie 1855, tânărul Urechia participă,
după 1856 când se creează, la Iași, Societatea Unioniștilor, la propaganda
pentru susținerea cauzei românești desfășurată de emigranții români pentru a
câștiga diplomații europeni și opinia publică străină în favoarea poporului
român. Prin activitatea publicistică la marile cotidiene din Franța: Le
Constitutionnel, Gazette de France, La Patrie, Le Siècle, studentul român
informează publicul din străinătate despre felul cum este văzută în țară ideea
unirii. Informațiile4 îi veneau de acasă din partea lui Gh. Sion, a lui Gusti sau
a lui Codrescu. Se pare că, în această perioadă, V.A. Urechia devenise mai
puțin interesat de studii și mai mult preocupat de unirea Principatelor
Române. În acest scop editează la Paris, în perioada martie-mai 1857, ziarul
Opiniunea în care va susține alegerea unui prinț de origine latină în locul
pretendenților din dinastiile Habsburgilor sau Romanovilor: „Un principe de
origine latină ne face să credem că nu este un principe străin, el e fiul uneia
din surorile noastre, fiice ale mamei latine”5 nota, Urechia la 5 aprilie 1857.
Politicianul în devenire, având calitatea de secretar al „Canțelariei” pentru
propaganda intereselor românești, alături de C.A. Rosetti și Manolache
Romallo își va forma aici „conștiința comunității națiunilor latine”6, ideal
pentru care va lupta întreaga sa viață.
Parisul îi oferă viitorului politician punctul de plecare în cunoașterea
unor personalități politice de importanță majoră, precum lordul Clarendon,
ilustrul diplomat Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, primul prinț de
Bénévente - considerat cel mai calificat și mai influent diplomat din istoria
europeană - Baillard și alții, care îl vor ajuta în demersurile sale unioniste.
De asemenea, etapa pariziană îl împlinește pe tânărul Urechia și din
punct de vedere familial, deschizându-i, în 1857 - prin căsătoria cu Françoise
Joséphiné Dominique Plano, fiica reputatului medic al reginei Izabela a
Spaniei - calea spre afirmarea ideilor sale și în presa madrilenă. Aici, îl
cunoaște pe binecunoscutul editor Charles Bally-Bailliére, care îi va face
cunoștință cu Emilio Castelar, cel care va adera la ideea fratenității din lumea
latină susținută de Urechia7, dar și pe recunoscutul Catalan Pi y Margal,
dramaturgul Tamayo y Baus, director al Bibliotecii Naționale din Madrid, pe

4
Șt. Meteș. Din relațiile și corespondența poetului Gh. Sion cu contemporanii săi. Cluj:
Pallas, 1939, p. 270.
5
V. A. Urechia. Opiniunea, an 1, nr. 1, 1857, p. 1.
6
P. Păltănea. V.A. Urechia - Interferențe cu lumea spaniolă. În: Românii în istoria
universală. Vol. III. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p. 898.
7
V. A. Urechia. Din tainele vieții. În: Apărarea națională, an 1, nr. 163, 1900, p. 1.
256
poetul și omul politic Nuñez de Arce, oameni care îl vor ajuta în susținerea
ideilor sale8.
Reîntors în țară, în 1858, ca profesor de limba română și asesor al
Tribunalului județean din Iași, el va susține în presă ideea latinității românilor
și a continuității conștiinței latine „nedevenind, spre meritul lui, părtaș la
excesul plurismului transilvan”9. Aici, îşi continuă ca gazetar activitatea
editorială începută în Paris. La 9 martie 1861, Urechia editează, la Iași,
primul număr al gazetei Dacia, publicație care se va dedica cu totul
înfăptuirii idealului unității naționale, realizând o campanie de sprijinire a
ideii Unirii definitive, lansată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar și
pentru solidarizarea cu „acțiunile de protest ale fraților de dincolo de Carpați
împotriva rezoluției imperiale din 27 decembrie 1860, prin care se decreta
încorporarea Banatului la Ungaria”10.
Românii transilvăneni, încântați de inițiativa patriotului V.A. Urechia,
au salutat apariția ziarului al cărui nume reușea să sugereze direct intenția
rubricilor și au răspuns programului jurnalului care îndemna la colaborare:
„Stindardul nostru este acela al românismului, în jurul căruia noi facem apel
cu toții, fără distincțiune de credințele lor politice, de opiniunile lor.
Dinaintea noastră casta dispare ca să facem loc la tot românul, fie basarabean,
transilvean, muntean ori vălean... Noi nu ne vom crede fericiți, până când
trâmba Carpaților nu se va netezi dinaintea noastră; până când vârfurile cele
mărețe nu vor subzista decât ca să ne recheme faptele nemuritoare ale
strămoșilor noștri”11.
Crezul politic al tânărului și ambițiosului intelectual și politician -
unirea românilor într-un stat unic - va continua și după plecarea acestuia în
1864 la București, în calitate de director al Instrucțiunii Publice. El nu va
pierde niciun moment în care să nu susțină ideea unității. În acest sens,
Urechia redactează în 1866, împreună cu Alexandru Papiu Ilarian și cu
Alexandru Treboniu Laurian, o scrisoare „semnată de circa 100 de persoane
din toate provinciile locuite de români”12 pe care o adresează lui Iosif Hodoș,
care făcea parte din Dieta de la Pesta ca deputat român și care a protestat

8
P. Păltănea. V. A. Urechia. Interférences avec le monde espagnol. În: Revue roumaine
d'histoire, Tom 32, nr. 1-2, 1992, p. 149.
9
P. Păltănea. Contribuția lui V. A. Urechia la propaganda pentru latinitatea românilor. În: In
honorem Ioan Caproşu. Studii de istorie. Iași: Polirom, 2002, p. 399.
10
P. Păltănea. Contribuții privind colaborarea dintre V.A. Urechia și românii din
Transilvania. În: Acta Mvsei Napocensis. Cluj-Napoca: Muzeul Național de Istorie a
Transilvaniei, 1997.
11
Dacia, an 1, nr.1, 1861, p. 1.
12
P. Păltănea. Op. cit., p. 90.
257
împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria. În scrisoare, Hodoş era felicitat
pentru cauza pe care o susținea împreună cu alți români, spunând că: „toți
românii adevărați sunt deplin convinși că Transilvania liberă și independentă
e unica scăpare a naționalității române în Dacia superioară. Lupta dar ce
susțineți în această cauză mare și sfântă, e o luptă de onoare și de viață pentru
întreaga națiune română”13.
În calitatea sa de membru fondator al Societăţii Literare Române,
viitoarea Academie Română, înființată la 22 aprilie 1866, ales în repetate
rânduri vicepreşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural, Urechia întărește
legăturile cu românii din Transilvania. Instituția, creată în mare parte datorită
ideilor luate din Spania de către Urechia, este concepută ca o reprezentare a
tuturor provinciilor de origine română. Este perioada care îi prilejuiește
academicianului cunoașterea unor personalități de marcă din alte provincii cu
care va deține mai apoi adevărate prietenii: Timotei Cipariu, George Bariț,
Iosif Vulcan etc.
Corespondența14 cu cărturarii Transilvaniei, dar și cu tinerii studioși, cu
oamenii de rând, cu preoții, cu femeile acestei regiuni pentru care face tot
ceea ce este omenește posibil spre a-i sprijini în demersurile lor patriotice,
intelectuale și culturale, îi aduc în 1867 o mare recunoaștere: este numit în
funcția de vicepreședinte al Societății „Transilvania”, al cărei director era
acum corespondentul său cu aceleași idei unioniste, Alexandru Papiu Ilarian.
Tot mai mulți transilvăneni vor coresponda de acum înainte cu
academicianul Urechia, știind că, deși acesta era membru în partid, pentru el
cauza națională era mai presus de culoarea politică, după cum chiar el afirma:
„Atunci va fi izbânda sigură, când românismul nu va mai fi nici roșu, nici alb
ci va fi românism”15. Cu toate acestea, Urechia știa să-i țină în frâu pe frații
de pe aceste meleaguri, cărora le demonstrase, în nenumărate rânduri, că le
este apropiat, astfel încât să nu se amestece în treburile partidelor politice; nu
era de acord nici cu atacarea guvernului din România prin foile lor,
spunându-le că numai „interesul național e singurul de care frații de peste
Carpați s-ar cuveni să ne vorbească”16.
Ca o răsplată a luptei pentru unitatea Daciei mari - și în special pentru
românii din Carpați - Adunarea Generală a Astrei de la Gherla îl alege în

13
E. Hodoș. Din corespondența lui Simeon Bărnuțiu și a contemporanilor săi. Sibiu, 1944, p.
92-93.
14
Corespondență către „V.A. Urechia”. În: Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați. Ms.
II 283, Ms. II 286, Ms. V 76.
15
Adunarea națională, an 1, nr. 1, 1869, p. 1.
16
Ibidem.
258
1868, în unanimitate, membru de onoare, la propunerea lui lui Justin
Popfiu17.
În 1869, academicianul publică, în Adunarea națională, o scrisoare prin
care susține autonomia Ardealului și românismului, lăudând în acest sens
lupta curajosului compatriot Elia Măcelariu18. Mai târziu, în 1870, va informa
opinia română, prin intermediul foii Informațiuni bucureștene despre faptul
că la Vaț a fost închis „demnul și zelosul apărător al românilor și
independenței Transilvaniei”19. Cu această ocazie, Urechia făcea apel și la
sufletul românilor, rugându-i să ajute familia fostului redactor de la
Federațiunea, care luptase pentru cauza unității românești. Calitatea sa de
luptător de nădejde pentru cauza românilor din Ardeal nu va trece
neobservată de către aceștia, care îl vor răsplăti, în 1870, așa cum aflăm din
Informațiunile bucureștene: membrii Junimii de la Blaj „au onorat pe V.A.
Urechia cu titlul de membru de onoare al Societății ei”20.
Nici după 1870 Urechia nu a lăsat la o parte prelegerile unioniste.
Folosea orice ocazie, cu orice risc, pentru a aduce în discuție situația
românilor de dincolo de Carpați. Astfel, într-o cuvântare cu privire la frații de
peste Dunăre pe care o susține la Ateneu în data de 15 februarie 1870, ajunge
să-i învinuiască chiar și pe guvernanții români pentru că nu i-au susţinut pe
aceştia în demersul protestelor desfășurate, afirmând că numai cei de acolo
„au protestat energic contra acelui act barbar, au suferit persecuțiuni și suferă
și astăzi, chiar și în închisori”21. Mai mult, în presa vremii22, este alături de
poporul francez la invadarea acestuia, în 1870, de către germani, lăudând
vitejia patrioților acestei țări, care au fost alături de fiecare dată de „popoarele
subjugate”, referindu-se aici și la demersurile făcute pentru transilvănenii
care s-au luptat pentru „apărarea numelui de român”.
După dobândirea independenţei, în urma războiului ruso-româno-turc,
acţiunea românească în Peninsula Balcanică a căpătat o amploare
considerabilă şi o mai bună organizare, sub controlul direct al statului. În
1879, a fost înfiinţată Societatea de Cultură Macedo-Română condusă de un
consiliu de 35 de personalităţi, reprezentând toate orientările politice din
România şi reunind figuri de prestigiu ale vieţii culturale şi spirituale:
Mitropolitul primat Calinic - preşedinte, V.A. Urechia - secretar, Dimitrie şi
Ion Ghica, D. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Câmpineanu, Gh. Chiţu, N. Ionescu,

17
Federațiunea, an 1, nr. 125, 1868, p. 493.
18
Adunarea națională, an 1, nr. 1, 1869, p. 1.
19
Informațiunile bucureștene, an 1, nr. 39, 1870, p. 1.
20
Informațiunile bucureștene, an 1, nr. 104, 1870, p. 3.
21
Informațiunile bucureștene, an 1, nr. 64, 1870, p. 1.
22
Informațiunile bucureștene, an 1, nr. 141, 1870, p. 2.
259
Christian Tell, M. Ghermani, Dr. Kalinderu, D.A. Sturdza, T. Maiorescu, V.
Alecsandri, I. Caragiani etc.
Activitatea lui Urechia de popularizare a literaturii spaniole și nu
numai, prin intermediul Academiei, dar și personal, fac ca el să devină o
personalitate politică extrem de cunoscută în cercurile literare și politice ale
vremii, în întreaga lume. Relațiile sale îl vor ajuta în demersul pe care-l
întreprinde pentru crearea Albumului Macedo-român, care „a făcut din
problema românilor din centrul și sudul Europei o problemă europeană, o
mișcare panlatină opusă panslavismului și pangermanismului, curente
politice concurente pentru stăpânirea acestei zone”23.
Deși inițiativa creării albumului se pare24 că îi aparține lui Trandafir
Djuvara25, atașat al Delegației de la Paris, personalitate de origine
macedoneană, V.A. Urechia este cel care îl realizează, în dubla sa calitate de
fondator și de director al Societății Macedo-Române. După cum afirma,
albumul era realizat ca o carte în care „cei mai iluștri scriitori ai Europei și ai
românilor vin să afirme dreptul fiecărei națiuni la limba și altarele sale și să
protesteze contra acelei diplomații care crede a face opera politică durabilă
împunând unui popor limba altuia și dărâmând altarele națiunilor, fie și în
puterea unor tratate semnate de toată Europa”26. La elaborarea albumului,
răspunzând invitației lui Urechia, a contribuit un număr de 173 de
colaboratori din țară și din străinătate, care au trimis studii lingvistice, de
folclor, etnografie, artă, dar și evocări istorice, poezii și proză care priveau
comunitățile române de la sud de Dunăre. Printre colaboratorii de marcă ai
albumului se cuvine să-i menționăm pe Victor Hugo, Vasile Alecsandri,
Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, Frédéric Mistral, Edgar Quinet, Ion
Creangă, Emile Picot, Leon de Rosny etc. Aceste contribuţii au dat albumului
o mare valoare politică, odată cu publicarea lui, în 1880, opinia publică
internațională fiind câștigată astfel în favoarea cauzei românilor
transdunăreni.
Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor, înființată în 1891, avea de
la început preocupări mărețe. Ea își propunea să țină pe linia de plutire
unitatea neamului, iar ca obiectiv naționalist își dorea ca toate comunitățile
etnice românești să formeze un tot unitar armonios (vorbim aici de

23
N. Oprea. Cuvânt înainte. În: Voci latine de la frați la frați. Galați: Porto-Franco, 1993, p.
VII .
24
A. Popa. V.A Urechia. Vol 1. Galați: Editura Fundației Academice Danubius, 2001, p. 198.
Scriitoarea nu susţine această părere.
25
P. Păltănea. V.A. Urechia - interferențe cu lumea spaniolă. În: Românii în istoria
universală. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p. 907.
26
V.A. Urechia. Prefață. În: Albumul Macedo-român, 1880, p. III.
260
provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina, care nu erau parte a
României). Totodată, voia să prindă în interiorul ei orice comunitate
românească și să ajungă la scopul final al unităţii, ignorând vrajba marcată de
diferențele culturale. Scopul declarat al acesteia era de „a cultiva conștiința
solidarității în întreg neamul românesc și a întreține o mișcare care să
legitimeze misiunea culturală a românilor din Orient”27.
Printre acţiunile deosebite ale Ligii Culturale s-a numărat solidarizarea
cu cei 300 de memorandişti ardeleni care au înaintat împăratului Franz Iosif I,
la 28 mai 1892, petiţia Memorandul Transilvaniei. Deși consecința acestei
acțiuni a fost procesul şi condamnarea liderilor memorandumului, Urechia nu
s-a dezis crezului său și a început să protesteze şi pe plan internaţional.
În calitate de președinte al Ligii, începând cu anul 1893, unionistul
Urechia se gândește să stimuleze solidarizarea opiniei publice internaționale
vizavi de românii din Transilvania, făcând pentru a doua oară din problema
românilor o problemă europeană, așa cum încercase și reușise cu Albumul
Mecedo-Român.
Convins fiind că problemele politico-statale ale românilor nu puteau fi
rezolvate fără aportul celor mai importanți oameni politici și de știință ai
Europei, el adresează un apel instituțiilor europene de toate tipurile și celor
mai prestigioşi oameni politici, savanţi, scriitori şi publicişti din Franţa, Italia,
Spania, Elveţia şi Belgia, solicitându-le să-și exprime opinia cu privire la
starea politică a românilor din Transilvania și Banat. Apelul era însoțit de o
broșură în care fuseseră menționate date despre starea românilor care se aflau
sub ocupație maghiară, deși situația acestora era destul de bine cunoscută pe
plan internațional. Opiniile marilor personalități ale vremii, printre care îi
amintim pe G. Clemenceau, Em. Flourens, Paul Deschanel, Jules Simion, A.
Brunialti, G. Ascoli, C.M. Torres Coreedo, Ernst Lavisse, Em. Picot, Luigi
Palma, Em. Zola, Fr. Mistral, Gionse Carducci, Henri Rochefort, Roberto
Fava, Jules Meline, Ugo Larango ş. a., se regăsesc într-un număr de 17
articole, 30 de scrisori și 64 de adeziuni și au fost publicate în volumul Voci
latine de la frați la frați de către V.A. Urechia, la București, în 1894.
Argumentele istorice adunate în acest așa numit Memorandum, dar și
un număr de peste două sute de titluri de „cărţi străine tipărite între anii 1492-
1700 ce conţin, parţial ori integral, informaţii despre ţară și români, despre
descendenţa lor daco-romană, despre locul lor în apărarea pragului

27
Statutul Ligei pentru Unitatea Culturală a Românilor. În: I. Lupulescu. Raportul General
despre activitatea Comitetului Central al Ligei pentru Unitatea Culturală a Românilor.
București: Lito-Tipografia „Carol Göbl”, 1892, p. 27.
261
european”28 rod al strădaniei și patriotismului de care era însufleţit Urechia și
donate, în cea mai mare parte, „copilului său de suflet” - Biblioteca „V. A.
Urechia” Galaţi - au avut o imensă greutate la înfăptuirea României Mari.
Acest lucru a fost recunoscut chiar de către marele istoric Nicolae Iorga,
urmașul lui Urechia în funcţia de președinte al Ligii: „o nesfârșită dorinţă de
a fi de folos în toate domeniile și un mare talent de a câștiga printr-o gentilă
vanitate simpatică atâta iubire pentru Români în vasta lume pe care o
străbătea neastâmpărul său, continuat până și în anii de adâncă bătrâneţe”29.
În calitatea sa de președinte al grupului parlamentar român al Uniunii
Interparlamentare - prima organizaţie politică mondială care a promovat
noţiunile de pace și arbitraj internaţional - unde România devenise membră în
urma Conferinţei de la Roma din 1891, Urechia participă, în 1895, la
Conferinţa Interparlamentară de la Bruxelles. Aici, a avut o confruntare
foarte aprinsă cu parlamentarii maghiari pe tema Transilvaniei, iar
intervenţiile sale au fost considerate un real succes atât de presa română, cât
și de cea străină. Toate demersurile făcute de marele unionist au fost adunate
și publicate la București în lucrarea Uniunea Interparlamentară (în 1896),
lucrare din care se poate deduce și marea simpatie pe care i-o purta lui V.A.
Urechia preşedintele Biroului Permanent pentru arbitraj şi pace de la Berna,
dr. Albert Gobat.
Pentru a percepe adevărata valoare a acestui mare om de cultură, care
nu ostenea niciodată în găsirea mijloacelor pentru ajutorarea românilor de
pretutindeni, militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru
unitatea naţională, luptător neobosit pentru trezirea şi promovarea spiritului
românesc, se cuvine să facem cunoscut faptul că, în scrisoarea din 12 aprilie
189130 prin care dr. Gobat îl felicita că a fost reales senator, președintelele
Biroului Permanent de la Berna își exprima totodată regretul pentru iniţiativa
tardivă a lui Urechia de a candida pentru obţinerea primului dintre Premiile
Nobel pentru Pace: „Este din păcate prea târziu pentru a mai face ceva pentru
concursul Nobel, termenul limită al înscrierii fiind 1 aprilie”31. Susţinerea
candidaturii lui Urechia de către zece membri ai Uniunii ar fi reprezentat, aşa
cum spunea dr. Gobat, un atu important pentru omul care își închinase toată
viaţa luptei pentru unitate. Preferinţa pentru candidatul Uniunii la alegerea
premiantului Nobel pentru Pace din acel an (Frederic Passy) și din anii
următori ne îndreptăţeşte să credem că ar fi avut şanse reale de câștig, dacă

28
N. Oprea. Op. cit., p. VIII.
29
N. Iorga. Liga culturală, an 1, nr. 8, 1930, p. 452.
30
Corespondenţa V.A. Urechia. Fond V.A Urechia, S 19(14)/DCCLXII.
31
Ibidem, f. 1.
262
formalităţile pentru candidatură nu ar fi fost întârziate din neglijenţa lui C.
Porumbaru, membru al grupului parlamentar român care trebuia să se ocupe
de această problemă, sau dacă ar fi fost realizate în timp util ori dacă, până la
următoarea ediţie a premiilor Nobel, „santinela spaţiului carpato-balcanic”,
așa cum a fost supranumit V.A. Urechia, nu ar fi decedat.

Bibliografie

1. GOIA, V. V. A. Urechia. București: Minerva, 1979. 264 p.


2. IORGA, Nicolaea. Liga culturală. În: Boabe de grâu, an 1, nr. 8, 1930, p. 451-
456.
3. LUPULESCU, I. Raportul general despre activitatea Comitetului Central al
Ligei pentru Unitatea Culturală a Românilor. București: Lito-Tipografia „Carol
Göbl”, 1892. 134 p.
4. PĂLTĂNEA, Paul. Contribuția lui V.A. Urechia la propaganda pentru
latinitatea românilor. În: In honorem Ioan Caproşu. Studii de istorie. Iași:
Polirom, 2002, p. 397-405.
5. PĂLTĂNEA, Paul. Contribuții privind colaborarea dintre V.A. Urechia și
românii din Transilvania. În: Acta Mvsei Napocensis. Cluj-Napoca: Muzeul
Național de Istorie a Transilvaniei, 1997, p. 87-105.
6. PĂLTĂNEA, Paul. V.A. Urechia - interferențe cu lumea spaniolă. În: Românii
în istoria universală. Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p. 897-909.
7. POPA, A. V.A. Urechia. Vol 1. Galați: Editura Fundației Academice Danubius,
2001, 303 p.
8. URECHIA, V.A. Uniunea Interparlamentară. București: Institutul de Arte
Grafice „Carol Göbl”, 1896, 78 p.
9. Voci latine de la frați la frați. Galați: Porto-Franco, 1993, 140 p.

263
Gânduri
DRAGĂ MIRCEA...

... Am primit, nu mai ştiu exact când, oricum, era într-o


dimineaŃă (de iarnă?), un telefon de la Robert, prietenul şi
colaboratorul nostru comun în ale bibliotecăriei. „Complotul” era în
toi, îmi spunea că vor să te sărbătorească la împlinirea unei
frumoase vârste...la toamnă (2013), deci mai era timp! Se dorea
editarea unui volum omagial, în fine, chestii care se întâmplă la
asemenea ocazii. Ai ghicit, trebuia să scriu ceva, „de inimă”, sau
foarte serios, o „lucrare ştiinŃifică”.
Am zis „bine”, în regulă, dar vremea nu stă pe loc, şi iată-
mă, în martie, într-o seară de duminică, în faŃa unei coli de scris
care trebuie să primească, din partea mea, gânduri, stări,
sentimente care ne leagă de nişte ani care au trecut frumos, dar
parcă prea repede... Ciudat, sau poate nu, îmi revin obsesiv în
minte momentele din Ungaria (în ce an?), atunci când practic ne-am
cunoscut personal şi care au însemnat foarte mult pentru mine, un
bibliotecar cu mult mai puŃină experienŃă decât tine. Ai primit atunci
cu mare interes „vestea” că mă preocupă sociologia lecturii (şi, iată,
în 2013 m-ai invitat să scriu în „Tratatul de biblioteconomie” tocmai
despre acest subiect). Mi-ai spus atunci, şi era adevărat, că este o
nişă de cercetare neexplorată şi că am toate şansele să mă remarc
aici. Ce m-a apropiat de tine atunci nu a fost numai biblioteca, ci
capacitatea ta, cred, înnăscută (şi nu numai educată) de a putea
asculta, de a aduna în jurul tău energie, în esenŃă calitatea ta de a
CONSTRUI echipe, oameni, instituŃii. Şi mai presus de orice,
capacitatea ta de a fi COLEG şi PRIETEN, într-o lume care seamănă
din ce în ce mai mult cu o junglă.
În toŃi aceşti ani, cred că am construit împreună, fiecare la
locul nostru, de multe ori uniŃi în proiecte comune, fiind amândoi,
„îndrăgostiŃi” de meseria noastră şi de familiile şi „casele” noastre
care, de multe ori, s-au numit colegii noştri, bibliotecile şi
universităŃile pe care le-am slujit în continuare.
Dragă Mircea, nu-i aşa că suntem tineri? Nu-i aşa că viitorul
ne aparŃine şi că avem foarte multe proiecte de dus la capăt? Eu
aşa cred, şi cred că tu, prin înălŃimea ta profesională şi prin
capacitatea de a mobiliza energiile pozitive, poŃi duce biblioteca
românească mai departe.
267
Eu nu pot decât să fiu alături de tine şi să sper că voi rămâne
acelaşi prieten devotat - „Octav” va fi, va răspunde întotdeauna la
mesajele tale.

„La mulŃi ani!”

Cu prietenie (necondiŃionată),

Octavian Mihail Sachelarie


Piteşti, 11 martie 2013

268
LA MULłI ŞI FRUMOŞI ANI, CU PRIETENI ADEVĂRAłI,
DOMNULE PROFESOR REGNEALĂ!

Nostalgia anilor studenŃiei, apoi a perioadei de experienŃe


valorizatoare pe care am trăit-o în Biblioteca Centrală Universitară din
Bucureşti, precum şi cea de început la Catedra de Bibliologie şi ŞtiinŃa
Informării mă învăluie deseori.
Desigur, mai puŃinii ani pe care-i aveam pe atunci ar putea fi un
motiv, dar…
Retrăind momente din studenŃie, revăd atitudinea profesorului
Regneală, dascăl grijuliu, dar şi „părinte” moralizator al unei promoŃii
entuziaste de studenŃi de la Bibliologie, din Facultatea de Litere a
UniversităŃii din Bucureşti.
De pe atunci îl simŃeam blând şi sfătos cu noi, promoŃia 1995,
nişte tineri atât de diverşi ca preocupări şi caractere.
Ne-a insuflat respectul - unul cald şi neimpus - pentru grupul, pe
atunci redus, de cadre didactice dedicate specializării, precum şi
pentru colaboratorii numeroşi, ajutându-ne să înŃelegem prestigiul de
care se bucurau, dar şi pentru profesia căreia i se dăruise cu ani în
urmă şi pe care o onorează şi în prezent.
Riguros şi extrem de meticulos, mereu dornic să nu piardă ori să
rătăcească vreo idee valoroasă, s-a străduit să trezească şi în noi
pasiunea care, aparent molcomă, îl lega de multă vreme de profesia de
bibliotecar.
Aparent discret, în fapt în permanenŃă la curent cu orice noutate,
în mod evident cu o energie inepuizabilă, domnul profesor Regneală
mi-a fost pentru o perioadă, care a marcat neîndoielnic evoluŃia mea
profesională ulterioară, şef pe scara ierarhică superioară, ca unul
dintre directorii BCU Bucureşti, locul „tinereŃii mele” profesionale, apoi
mentorul cel blând, dar categoric în activitatea mea didactică de
început.
ÎmpărŃind cu dărnicie din sacul de poveŃe ardeleneşti şi nu
numai, şi-a dorit mereu să domolească efectul unor situaŃii
stânjenitoare.
Cu duhul blândeŃii, m-a sfătuit uneori: „Dumneata nu te năcăji,
că-i o vorbă din bătrâni «omul fără duşmani nu-i face pielea doi bani”.
Şi tot dumnealui m-a ajutat să înŃeleg, din propria-i perspectivă,
că „nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce”. Aşa că, deşi
uneori ne simŃim covârşiŃi de îndatoririle noastre, cu răbdare, calm şi
perseverenŃă, le putem dovedi pe toate cele care ne-au fost hărăzite.
269
Aşadar, dl. profesor Mircea Regneală, acum onoratul meu coleg
aflat în pragul aniversării a şapte decenii, ne îndeamnă pe cei ceva
mai tineri şi mai săraci în experienŃe să fim activi, inimoşi, înŃelegători
cu ceilalŃi, specialişti adevăraŃi dăruiŃi profesiei atât de frumoase de
bibliotecar, în pofida oricăror situaŃii neprevăzute şi mai puŃin plăcute,
dar întotdeauna posibil de depăşit.
Cu sinceritate şi la ceas aniversar,

Cristina Popescu

270
„BIBLIOTECARUL ANULUI”

Cuvintele de mai jos au fost rostite cu ocazia celei de-a şaptea


ediŃii a Zilelor Bibliotecii Universitare „Carol I” (18-19 septembrie
2010). Erau, pentru unii dintre noi, ultimele zile frumoase petrecute
în această instituŃie, zilele fierbinŃi ale unei bătălii inegale cu
nedreptatea şi impostura. A fost, de altfel, ultima ediŃie a acestui
eveniment destinat celebrării profesioniștilor din bibliotecă, deveniŃi
peste noapte mult prea mici şi neimportanŃi în torentul de
„evenimente” care au transformat BCU Bucureşti într-un uriaş
spaŃiu de închiriat, bun doar să satisfacă veleităŃile refulate şi
dorinŃa de a epata ale unei singure persoane. Este un text scris
pentru cel care mi-a fost, de-a lungul a aproape douăzeci de ani,
profesor, director, coleg, sfătuitor, coordonator de doctorat...

Începând cu prima ediŃie a „Zilelor Bibliotecii”, instituŃia noastră


a acordat o diplomă intitulată „Bibliotecarul anului”. De această dată,
în mod excepŃional, un coleg va primi diploma „Bibliotecarul anului” nu
doar pentru realizările din 2010, ci pentru întreaga activitate
desfăşurată în slujba bibliotecii şi a profesiei de bibliotecar.
Este vorba de un coleg care, de-a lungul carierei, s-a mândrit în
primul rând cu meseria de bibliotecar, deşi i-ar fi fost foarte la
îndemână să pună pe primul plan funcŃiile pe care le-a ocupat. În
istoria postdecembristă, este unul dintre cei câŃiva specialişti în
biblioteconomie care, prin contribuŃiile teoretice, prin practica de zi cu
zi, prin manifestările în spaŃiul public, a reuşit să pună pe un făgaş
bun, modern, o profesie care în perioada comunistă a fost afectată de
arbitrar şi improvizaŃie.
Este vorba de un bibliotecar care, în zilele tragice ale RevoluŃiei, a
rămas în clădire, sub tirul gloanŃelor, sperând că se va putea opune
unei istorii indiferente la destinul cărŃilor care-i erau atât de dragi.
Este vorba de un profesionist care şi-a petrecut mai mult de trei
decenii din viaŃă în această instituŃie.
Înainte de toate, însă, este vorba despre un OM. Un om care nu
este perfect, dar care nu a clamat niciodată o ipotetică perfecŃiune. Un
om care, într-o lume a orgoliilor exacerbate, a avut darul rar de a-si
recunoaşte greşelile, poate că nu de fiecare dată în mod declarat, dar
demonstrând întotdeauna o generoasă înŃelegere a naturii umane, de
care a dat dovadă şi în multele prilejuri în care a iertat greşiŃilor lui.
271
Într-o povestire a lui Ion Creangă, domnitorul Cuza îl liniştea pe
Moş Ion Roată, spunându-i: „unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat
Vodă şi Ńi-a şters ruşinea”. Vremurile tulburi pe care le trăim ne obligă
să răsturnăm acest citat şi să spunem: „Domnule director Mircea
Regneală, unde v-a scuipat ministrul, vă sărută bibliotecarii şi vă şterg
ruşinea”!

Robert Coravu

272
SCUTIER AL CĂRłII ŞI BIBLIOTECII

L-am cunoscut pe domnul Mircea Regneală la începutul anilor ’90


ai secolului trecut în diferite ipostaze: delegat la ConferinŃa IFLA,
director general adjunct şi apoi director general al BCU Bucureşti,
preşedinte al ABIR şi ABR. Dar, mai întâi de toate, mă bucur că l-am
cunoscut ca pe un om cu suflet mare, devotat bibliotecii şi cărŃii,
personalitate cu valori multiple, legată constant de schimbările şi
progresul în domeniul biblioteconomic.
În profesia de bibliotecar a parcurs toate etapele, până a ajuns
manager al uneia din cele mai prestigioase instituŃii bibliotecare din
România.
Nu este deloc uşor să vorbeşti despre o asemenea personalitate
complexă, care prin întreaga sa concepŃie managerială este
recunoscută nu numai în Ńară, dar şi departe de hotarele ei. Domnul
Mircea Regneală este înalt apreciat în comunitatea profesională.
Imaginea magnifică proiectată de-a lungul anilor îl aduce în postura de
neobosit luptător pentru dezvoltarea bibliotecilor, îndeosebi a celor din
învăŃământ.
Retrospectiva activităŃii Domniei sale nu este altceva decât un
urcuş realizat în modul cel mai onest, cu muncă asiduă, comportament
exemplar, dedicare totală profesiei pe care a îmbrăŃişat-o.
Domnul Mircea Regneală a pătruns în tainele muncii de bibliotecă
şi ale biblioteconomiei şi s-a implicat activ în procesul didactic la SecŃia
de Biblioteconomie şi ŞtiinŃa Informării a FacultăŃii de Litere de la
Universitatea din Bucureşti. Ca lector, conferenŃiar, profesor, şef al
catedrei de specialitate, coordonator de doctorate, a educat o pleiadă
de bibliotecari, buni profesionişti, care activează în bibliotecile din
România.
Ca om, ca manager, ca preşedinte al ABR, are o deschidere
extraordinară spre nou, spre cunoaştere. SusŃine şi promovează noile
generaŃii de bibliotecari, încurajează tinerii să muncească în biblioteci
cu dragoste şi pasiune, să iubească oamenii şi cărŃile şi să devină
elemente stimulatoare pentru tot ce se întâmplă în bibliotecă, să se
identifice cu biblioteca în care lucrează.
Activitatea profesională a domnului Mircea Regneală de mai
multe decenii a pus amprenta bine conturată în diverse domenii ale
biblioteconomiei, informării, documentării, în preocupările bibliotecilor
şi bibliotecarilor. A devenit lider în profesie, nu doar pentru că este
273
eficient şi a obŃinut rezultate bune, dar şi pentru că a câştigat
încrederea şi respectul bibliotecarilor din sistemul naŃional de
biblioteci.
Eforturile domnului Mircea Regneală s-au materializat atât prin
numeroasele articole de specialitate, cât şi prin volumele în domeniul
biblioteconomiei: „Microformatele în informarea tehnico-ştiinŃifică”,
„Vocabularul de bibliologie şi ştiinŃa informării”, „UNESCO şi accesul
mondial la documente şi informaŃii”, „DicŃionar de biblioteconomie şi
ştiinŃa informării: englez-român, român-englez”, „Studii de
biblioteconomie”, „Noi studii de biblioteconomie”.
Toate aceste volume se află şi în colecŃia de specialitate a
Bibliotecii NaŃionale pentru Copii „Ion Creangă”, pe care am onoarea
să o conduc, fapt pentru care îi mulŃumim.
L-am avut ca oaspete pe domnul Mircea Regneală şi la Chişinău.
În cadrul Salonului InternaŃional de Carte pentru Copii şi Tineret,
ediŃia a VIII-a, a moderat atelierul cu tema „Instruirea bibliotecarilor:
oportunităŃi şi experienŃe europene”. La ediŃia a XV-a a Salonului
InternaŃional de Carte pentru Copii şi Tineret, a susŃinut conferinŃa
„Cultura informaŃiei - implicarea bibliotecilor din învăŃământ”.
În acest cadru de omagiere a activităŃii domnului Mircea
Regneală, îi doresc sănătate durabilă, noi şi remarcabile succese,
mulŃumiri pentru munca depusă în apărarea demnităŃii profesiei de
bibliotecar.
Vă preŃuim, domnule Mircea Regneală, vă datorăm respect şi
recunoştinŃă pentru tot ce aŃi făcut pentru biblioteci şi bibliotecari.

Claudia Balaban
Director general, Biblioteca NaŃională pentru Copii „Ion Creangă”,
Republica Moldova

274
REFLECłII ASUPRA PERSONALITĂłII LUI MIRCEA
REGNEALĂ

„În epoca informaŃiei, totul se desfăşoară într-un ritm nemaiîntâlnit


vreodată. Bibliotecile, instituŃii prin tradiŃie conservatoare, sunt şi ele
supuse unei presiuni sociale şi culturale intense, cu consecinŃe
imprevizibile asupra profesiei însăşi, precum şi asupra instituŃiei
bibliotecare”
Mircea Regneală

Aceste cuvinte sunt scrise într-un articol recent de prof. univ. dr.
Mircea Regneală, şi nu putem nega faptul că existenŃa civilizaŃiei
contemporane este determinată de informaŃie - informaŃia a devenit în
prezent principala marfă şi principalul produs al economiei, constituind
temelia progresului.
Un rol enorm în acest context le revine personalităŃilor care
promovează cartea, informaŃia, biblioteca şi în această galerie de
oameni de valoare incontestabilă numele Mircea Regneală este în TOP.
Acest OM al CĂRłII a desemnat întotdeauna un conŃinut în care
biblioteca se integrează într-un plan general şi corelat de dezvoltare.
Mircea Regneală, în numeroasele sale lucrări, a menŃionat că problema
dezvoltării bibliotecii de învăŃământ, instituŃie absolut necesară
procesului instructiv-educativ, joacă un rol hotărâtor în asigurarea
condiŃiilor adecvate pentru cercetare şi informare, luând parte la
activitatea ştiinŃifică şi pedagogică.
E greu şi uşor în acelaşi timp să vorbeşti despre cel ce este astăzi
Mircea Regneală. Profesor universitar, a fost mulŃi ani director al
Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti, autor de cărŃi,
coordonator, redactor şi coautor al mai multor volume. La cei 70 de ani
ai săi gândeşte în profunzimea ideilor, iar viaŃa este un univers de
căutări. În activitatea profesorului găsim multiple activităŃi care au
urmărit consolidarea învăŃământului biblioteconomic. Lumea lui Mircea
Regneală este o lume a viitorului. Stilul său de bun profesionist face
din el un personaj important din domeniu, care prezintă problemele în
mod clar, plin de conŃinut.
Domnul Mircea Regneală realizează o prodigioasă activitate pe
mai multe planuri: didactică, manageriala, internaŃională, cercetare
ştiinŃifică şi civică.

275
Domnul Mircea Regneală a avut şi are o mare contribuŃie la
înfiinŃarea şi funcŃionarea AsociaŃiei Bibliotecarilor din ÎnvăŃământ -
România. Această organizaŃie, pe parcursul anilor, a reuşit să se
impună ca o reuniune de specialişti, deschisă pentru colaborare,
dinamică, liberală. Au devenit o frumoasă tradiŃie conferinŃele anuale
ABIR, ilustrând o continuă modernizare a mişcării biblioteconomice din
învăŃământul românesc. Merită o apreciere aparte cercul de legături
internaŃionale stabilite de ABIR cu asociaŃiile asemănătoare din
Statele Unite, FranŃa, Italia, Germania, Marea Britanie, Ungaria,
Japonia, Republica Moldova. Remarcăm şi încercările bibliotecilor din
Republica Moldova de a se integra în lumea profesională mondială
prin contactele cu ABIR, tot mai intensive şi mai productive în ultimii
ani.
Profesorul Mircea Regneală acordă o importanŃă deosebită
relaŃiilor de colaborare cu alte instituŃii de învăŃământ şi centre de
cercetare din Ńară şi de peste hotare, care au deja tradiŃii valoroase în
domeniul biblioteconomic. Un loc aparte, în acest sens, îl ocupă
colaborarea moldo-română - un suport durabil pentru promovarea
principiilor biblioteconomiei moderne. Ne simŃim onoraŃi că Domnul
Mircea Regneala, în cadrul ConferinŃei Anuale a AsociaŃiei
Bibliotecarilor din Republica Moldova „Biblioteca mai mult decât
biblioteca: integrare, inovare şi informaŃie pentru toŃi” din 17-18
noiembrie 2011, în numele colegiului de redacŃie al Revistei Române
de Biblioteconomie şi ŞtiinŃa Informării, ne-a propus să participăm la
editarea unui număr special, consacrat activităŃii biblioteconomice din
Republica Moldova. Este un proiect valoros pentru noi, deoarece
Revista Română de Biblioteconomie şi ŞtiinŃa Informării, fiind un titlu
de referinŃă, are o prezenŃă distinctă în peisajul publicaŃiilor
biblioteconomice româneşti.
Este meritul profesorului Mircea Regneală de a se afla în primele
rânduri ale relaŃiilor de colaborare ştiinŃifică între cercetarea
biblioteconomică românească şi cea din Moldova, colaborare care
durează de mai bine de 20 de ani.
MenŃionăm existenŃa unor atitudini profunde şi permanente,
încrustate în natura umană a profesorului Mircea Regneală şi pe care
le vor prezenta din aceste considerente un număr impunător de
oameni care au învăŃat şi învaŃă de la acest mare savant. Mircea
Regneală este un profesor ataşat idealurilor universitare, este un mare
susŃinător al şcolii biblioteconomice româneşti. A preluat acele idei din
spectrul ştiinŃific internaŃional şi le-a transformat în discipline, unele
din acestea cu caracter fundamental pentru ştiinŃele informării.
Profesorul Mircea Regneală este preocupat de domeniul
cercetării, fiind conducătorul a numeroase programe şi proiecte de
276
cercetare, conducător ştiinŃific al programelor de doctorat şi
desfăşoară o susŃinută activitate ştiinŃifică.
Urmărindu-i activitatea atât de cuprinzătoare şi complexă,
rezultă că domnul Mircea Regneală aparŃine acelor oameni pentru care
datoria civică dă sens înseşi vieŃii, îi dă frumuseŃe şi demnitate. Mircea
Regneală posedă o incontestabilă vocaŃie de savant şi cărturar de cea
mai aleasă valoare, este un profesor şi un cercetător de excepŃie.
łinem să apreciem contribuŃia profesorului Mircea Regneală într-
un domeniu atât de complex şi important, recunoscând toate meritele
aduse în biblioteconomie. Îi urăm multe realizări frumoase, sperând la
o colaborare fructuoasă în viitor.
Pe lângă multe bucurii, orice aniversare aduce şi un pic de
nostalgie în suflet, îndeosebi când păşeşti pragul mai multor ani, fie
că aceştia au fost toŃi fericiŃi, fie că unii au fost umbriŃi de nişte nori.
Trebuie, însă, să rămâneŃi optimist, pentru că aceste şaptezeci de
toamne-primăveri reprezintă maturitatea şi înŃelepciunea ce vă
caracterizează şi pentru că aŃi fost mereu şi continuaŃi să fiŃi
înconjurat de oameni dragi şi de cei care au avut şi au nevoie de
ocrotirea şi susŃinerea Domniei Voastre.
Oferim aceste rânduri cu sincera dorinŃă ca fiecare să găsească
zestrea sufletească pe care o are Mircea Regneală. O vedem
materializată cu multă dragoste şi continuitate a visurilor acestui om
minunat. MinunaŃi sunt şi cei ce îl sprijină în munca sa, acei oameni de
omenie şi cu suflet mare. La mulŃi ani! cu ocazia celor „70 de
primăveri”, tărie, putere de muncă. Să-i dea Dumnezeu putere şi visuri
împlinite în realizarea tuturor idealurilor în viaŃa sa cu multe împliniri
profesionale. Să fie puternic şi să rămână un om deosebit, aşa cum îl
cunoaşte foarte multă lume pe ambele maluri ale Prutului.

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!

Cu aleasă consideraŃiune,

Dr. Silvia Ghinculov


Director, Biblioteca ŞtiinŃifică a Academiei de Studii Economice
din Moldova
Natalia Cheradi
Director adjunct, Biblioteca ŞtiinŃifică a Academiei de Studii
Economice din Moldova

277
DOMNULE PROFESOR

Oamenii bibliotecilor nu au prea multe evenimente care să se


răsfrângă asupra lor, mai ales în bibliotecile mici. Ei sunt creatorii
evenimentelor altora. Dar nicio societate nu a evoluat fără această
structură infodocumentară, indiferent cum s-a numit ea de-a lungul
istoriei şi indiferent ce loc a ocupat în sistemul infodocumentar al unei
Ńări.
Voi încerca în rândurile de mai jos să marchez modul în care aŃi
sprijinit şi încurajat activitatea bibliotecilor şcolare şi a centrelor de
documentare şi informare, profesioniştii acestor structuri fiind
formatorii - în primul rând - ai celor mai tineri cititori.
Dacă arunci o privire în timp, se poate spune că aŃi fost formator
nu numai la catedră, ci şi „pe teren”, venind cu sfaturi practice ori de
câte ori a fost nevoie, fără a impune nimic, lăsând la latitudinea
bibliotecarului şcolar aplicarea soluŃiei propuse.
Mobilitatea şi disponibilitatea dumneavoastră spirituală şi fizică
sunt proverbiale. PuteaŃi fi întâlnit la catedră, în BCU Bucureşti, într-o
altă bibliotecă din Ńară sau la o întâlnire profesională internaŃională.
Datorită Domniei Voastre şi echipei cu care aŃi lucrat, bibliotecarii
şcolari au fost încurajaŃi să contribuie la evoluŃia profesiei. AŃi sprijinit
participarea bibliotecarilor şcolari la cursurile de formare continuă sau
chiar aprofundarea studiilor de specialitate de către un număr foarte
mare de specialişti din aceste structuri infodocumentare, precum şi
participarea lor la seminarii internaŃionale.
Bibliotecarii şcolari au fost membri în Consiliul de conducere ale
asociaŃiilor profesionale (ABIR/ABR, FABR), au fost membri în
comisiile de specialitate la nivel de minister sau în Consiliul NaŃional al
Bibliotecilor, sprijinind prin propuneri concrete evoluŃia profesiei şi a
structurii în care îşi desfăşurau activitatea. Pentru a cunoaşte „pe viu”
activitatea şi evoluŃia vieŃii de asociaŃie, unii dintre ei au făcut parte
din delegaŃiile participante la IFLA.
Ar putea fi umplute pagini întregi cu exemple de activităŃi în care
aŃi fost implicat, Domnule Profesor, împărtăşind din experienŃa
dumneavoastră, făcând în permanenŃă apel la o mai bună comunicare
şi colaborare, la un schimb de bune practici între colegii care
împărtăşesc aceeaşi profesie, desfăşurându-vă activitatea sub zodia
cărŃii.

278
În numele bibliotecarilor şcolari şi al profesorilor documentarişti,
vă mulŃumesc pentru sprijinul acordat în modernizarea activităŃii
noastre, în formarea noastră continuă. Sperăm că veŃi fi în continuare
în mijlocul nostrum cu acelaşi sfat colegial pe care ni l-aŃi dat ori de
câte ori am avut prilejul să vă ascultăm.
Vă mulŃumim, Domnule Profesor, şi vă mai aşteptăm să ne
împărtăşiŃi din tainele profesiei îndrăgite, slujită cu dragoste şi
implicare atâŃia ani!

Valentina Lupu
Vicepreşedinte al AsociaŃiei Bibliotecarilor din România -
Diviziunea Biblioteci şcolare

279
LA CEAS ANIVERSAR... GÂNDURI DIN PARTEA
PRIETENILOR DIN BIBLIOTECA NAłIONALĂ A ROMÂNIEI

ToŃi profesorii lasă în urmă foşti studenŃi, puŃini modelează discipoli.


MulŃi profesori predau o disciplină, puŃini deschid drumuri, pentru că
puŃini coboară de la înălŃimea catedrei. Domnul Mircea Regneală a
ştiut să micşoreze până la dispariŃie distanŃa dintre profesor şi
student. Domnia Sa a fost unul dintre primii profesori pe care i-am
cunoscut în facultate şi am apreciat felul deschis de a comunica şi
discuta pe teme de biblioteconomie. De la Domnia Sa am aflat ce
înseamnă lupta cu mentalitatea tratării facile a profesiei de bibliotecar
şi îi mulŃumesc că am învăŃat să respect această meserie. Modest şi
generos faŃă de toŃi bibliotecarii, indiferent de afilierea instituŃională a
acestora, domnul profesor a fost mereu dispus să ofere îndrumare, un
sfat, vorba potrivită, în momentul cel mai important. Îi doresc domnului
Mircea Regneala sănătate, bucurii şi să fie acelaşi nepreŃuit Profesor,
acelaşi drag prieten, acelaşi Om! (Conf. univ. dr. Elena Tîrziman -
Director General, Biblioteca NaŃională a României)

Profesorul Mircea Regneală este poate mintea cea mai «matematică» a


domeniului biblioteconomic românesc de astăzi, identificând şi
descriind domenii de definiŃie, delimitând şi deliberând asupra ariilor
(terminologice), creionând chiar o taxonomie a acestui univers care
poartă numele de bibliotecă. Ca autor de lucrări lexicologice şi de
exegeză privitoare la biblioteci, la istoria lor şi a asocierii dintre ele, în
comunităŃi, formale şi nonformale, naŃionale şi internaŃionale, la
activităŃile, ierarhiile şi relaŃiile care funcŃionează în interiorul lor, ca şi
la oamenii care le populează, ca profesor, director de bibliotecă şi ca
reprezentant al uneia dintre cele mai active asociaŃii profesionale din
România, domnul profesor Mircea Regneală a «ordonat» şi structurat
discursul domeniului şi, în calitate de profesor, de director de
bibliotecă şi de preşedinte de asociaŃie, a contribuit chiar la definirea
şi structurarea concretă a acestor instituŃii. (Dr. LetiŃia Constantin -
Coordonator Compartiment Promovare, Biblioteca NaŃională a
României)

Mereu îl vom Ńine minte pe cel care ne-a învăŃat să animăm literele şi
numerele pe hârtie. Mereu o vom Ńine minte pe cea care a reînviat

280
pentru fiecare ablativul şi aoristul, pe cine ne-a învăŃat că a fi este
complicat şi, totuşi, simplu ca viaŃa însăşi, iar a trebui la fel de
impersonal ca o aluzie... pe cine ne-a spus cum să ne ferim de
prietenii falşi din engleză şi cum să construim sofisticatul subjonctiv
imperfect al francezei... La fel, vă voi Ńine minte şi pe dumneavoastră,
domnule profesor Mircea Regneală, pe cel care ne-aŃi deschis pe
fiecare ca pe o carte şi v-aŃi lăsat deschis ca o carte... (Dr. Raluca Man
- Coordonator Compartiment Revista „Biblioteca”, Biblioteca
NaŃională a României)

În parcursul existenŃial al fiecăruia dintre noi, există momente,


oameni, întâmplări care ne definesc, ne modelează, ne construiesc şi
ne desăvârşesc personalitatea, felul de a fi, de a gândi, de a ne forma
şi instrui. Şi este important ca întotdeauna să avem un cuvânt de
apreciere şi de mulŃumire, în special pentru oamenii care ne-au marcat
destinul, viaŃa, profesia sau cariera. Imagine a catedrei de Bibliologie
şi ştiinŃa informării a UniversităŃii din Bucureşti, un exemplu absolut
de umanitate, de erudiŃie şi patos profesional, de spontană înŃelegere
şi preŃuire a discipolilor, Profesorul Mircea Regneală rămâne un
adevărat lider al generaŃiilor de studenŃi, un formator şi un adevărat
model de echilibru şi eleganŃă în mediul academic. Dincolo de latura
profesiei, este un om care ştie în fiecare moment să fie colocvial, cu
zâmbetul pe buze, original prin felul său de a comunica şi de a se
manifesta. Vă mulŃumesc Domnule Profesor Mircea Regneală pentru
tot ceea ce aŃi făcut şi continuaŃi să faceŃi pentru noi şi vă doresc să
aveŃi parte de bucurii, împliniri şi gânduri bune. (Drd. Nicoleta Rahme
- Şef Serviciu Dezvoltarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

În calitate de fostă şi actuală studentă mărturisesc că domnul profesor


Mircea Regneală a fost şi este perceput de către studenŃi ca un
profesor- enciclopedie, deoarece a avut şi are răspunsuri pentru
nenumăratele întrebări ale studenŃilor săi şi nu numai. Cu zâmbetul pe
buze şi deschis spre o permanentă comunicare, domnul profesor are
răbdarea şi înŃelegerea de a ne asculta frământările şi de a ne
îndruma să găsim răspunsuri la multe întrebări cu caracter
profesional. Fin înŃelegător al adevăratelor valori, domnul profesor
Mircea Regneală, animat de o energie inovativă şi ca un veritabil
profesionist, nu acceptă superficialitatea strălucitoare a unor
manifestări efervescente, indiferent de natura lor. Realizările
studenŃilor săi sunt realizările sale. La MulŃi Ani, domnule profesor!
(Drd. Dina Paladi - Şef Serviciu Depozit Legal, Biblioteca NaŃională a
României)
281
Pe Mircea Regneală nu îl cunosc din facultate, nu i-am fost studentă,
dar îl ştiu de suficient de mulŃi ani ca să-l numesc, simplu, Mircea. Şi
să-i cuprind personalitatea în aceste câteva cuvinte: Discret. Bonom,
cu un simŃ al umorului special. ÎncăpăŃânare de ardelean. Cu folos,
mai ales pentru alŃii. Cultivat. Politicos, până la ceremonios. Mereu în
mişcare. Entuziast şi perseverent. De profesie: Profesor. Adevărat.
(Doina Stănescu - Şef Serviciu Comunicarea ColecŃiilor, Biblioteca
NaŃională a României)

Îl cunosc pe domnul profesor Mircea Regneală din anul întâi de


facultate. Unul din primele cursuri a fost cel de Biblioteconomie, la care
domnul profesor ne-a explicat pas cu pas procesele biblioteconomice,
începând cu definiŃiile cărŃii şi specialiştii care au pus bazele acestei
discipline şi terminând cu legislaŃia specifică. Uneori, cursurile erau
oarecum rigide şi nu înŃelegeam - în acel moment - de ce trebuie să
ştim codurile unor tipizate de bibliotecă sau cum se transcrie o
informaŃie în Registrul inventar. Acest lucru s-a lămurit mai tarziu,
când, datorită explicaŃiilor clare primite la cursurile de Biblioteconomie
şi bazei clădite de-a lungul celor patru ani de facultate, am făcut
destul de uşor trecerea de la student la bibliotecar. De asemenea, pe
parcursul elaborării lucrării de licenŃă şi a disertaŃiei, domnul profesor
Mircea Regneală mi-a oferit îndrumările necesare astfel încât să
realizez lucrări de calitate. Vă mulŃumesc, domnule profesor! (Aurelia
Mircescu - Şef Serviciu Prelucrarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

Sunt personalităŃi care au o particulară şi rară însuşire de a însufleŃi


oameni, de a pune în mişcare proiecte, a căror lamă bine ascuŃită şi
întocmită a dăruirii profesionale lasă o urmă distinctă, netedă,
strălucitoare pe obrazul meseriei pe care o slujesc cu modestie şi justă
măsură, personalităŃi care permit, cu altruism, ca bunele calităŃi ale
celor ce le sunt în preajmă să respire şi să se dezvolte în voie, care
pardonează inevitabilele exagerări şi rătăciri ale firii omeneşti. Astfel
de personalităŃi se cuvine a fi remarcate şi recunoscute, nu numai la
ceas aniversar, dar, din păcate, dintr-un prost obicei, arareori facem
bilanŃul bunelor însuşiri ale semenilor noştri. (Claudia Lungu - Şef
Birou ReferinŃe Bibliografice, Biblioteca NaŃională a României)

Profesorul Mircea Regneală şi-a dedicat viaŃa fascinantei lumi a cărŃii,


iar prin munca sa asiduă a contribuit fundamental la dezvoltarea
ştiinŃei informării. Am avut onoarea să-l cunosc pe domnul profesor şi
să-i descopăr profesionalismul, dedicaŃia faŃă de domeniul ştiinŃelor
informării şi pasiunea cu care ne vorbea la cursurile sale. Am cunoscut
282
un teoretician practicant, un profesor şi un conducător de instituŃie
care nu vorbeşte din cărŃi ci din experienŃă, care aplică principiile
ştiinŃei pe care o predă. (Mihaela Vazzolla - Şef Serviciu Bibliografia
NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

În perioada 1992-1996, am urmat cursurile FacultăŃii de Litere, secŃia


Bibliologie şi ŞtiinŃa Informării. Aici am avut privilegiul de a întâlni
profesori deosebiŃi, dascăli în adevăratul sens al cuvântului. La cursul
de Biblioteconomie am făcut cunoştinŃă cu domnul profesor Mircea
Regneală, care prin felul dânsului de a fi şi de a preda m-a făcut să
descopăr tainele meseriei de bibliotecar. Un dascăl excepŃional, care
se bazează pe propria pasiune pentru meseria de bibliotecar şi pe
entuziasmul permanent pe care reuşeşte de fiecare dată să-l transmită
celor din jur. Şi mie, domnul profesor Mircea Regneală a reuşit să-mi
transmită pasiunea şi înflăcărarea de a face lucrurile bine şi cu
sufletul. (PetruŃa Mihaela Voicu - Şef Serviciu Depozite. Legătorie,
Biblioteca NaŃională a României)

Se spune că un om are două nume: cel cu care se naşte şi cel pe care


şi-l face. Pentru toŃi cei care îl cunosc, pentru cei care i-au fost studenŃi
sau care au lucrat cu dânsul într-un moment sau altul al carierei lor,
numele profesorului Mircea Regneală înseamnă, pe de o parte,
profesionalism, dragoste de carte, dăruire pentru domeniul complex al
ştiinŃelor bibliotecii, iar pe de altă parte înseamnă şi o capacitate
deosebită de a trece cu uşurinŃă şi naturaleŃe peste barierele de
comunicare profesor-student, respectiv director-subaltern. De aceea,
respectul pe care numele domnului profesor Mircea Regneală îl
trezeşte în rândul celor care îl cunosc a fost întotdeauna dublat de o
afecŃiune sinceră pentru un om care ştie să fie în acelaşi timp profesor,
mentor dar şi o persoană caldă, apropiată. (Emil Tudor - Bibliotecar,
Serviciul Cercetare. Dezvoltare, Biblioteca NaŃională a României)

V-am întâlnit prima dată la ConferinŃa ABIR din 1993, organizată la


Iaşi. Eram la începutul activităŃii în lumea cărŃilor, îmbinând
cunoştinŃele biblioteconomice cu cele informatice. Îmi amintesc de
întâlnirile profesionale la care am participat (conferinŃe, seminarii), în
care aveaŃi o intervenŃie aşteptată cu mult interes. M-a impresionat
întotdeauna implicarea dumneavoastră în modernizarea activităŃilor
de bibliotecă, în dezvoltarea profesiei şi în crearea bazelor de date de
către bibliotecari şi profesori documentarişti. Prin întreaga
dumneavoastră activitate profesională, prin proiecte şi prin lucrări de
specialitate aŃi format profesioniştii sistemului infodocumentar, pentru
care vă mulŃumim! (Ing. Marinela Covaci - Şef Birou Resurse
283
Electronice, Biblioteca NaŃională a României)

Toate urările de bine şi de multă, multă sănătate, domnului profesor


Mircea Regneală. Ca unul dintre mulŃii studenŃi ai Domniei Sale, pe
care i-a îndrumat şi instruit, Ńin să îi mulŃumesc şi cu acest prilej
pentru implicarea de care a dat dovadă în fiecare oră de curs predată
şi cu fiecare întâlnire profesională în care am putut învăŃa de la
Domnia Sa care sunt tainele domeniului atât de interesant şi de puŃin
explorat al biblioteconomiei. Prin intermediul său am ajuns să iubesc şi
să respect acest domeniu şi îi mulŃumesc şi pentru acest lucru. (Anca
Moraru - Coordonator Compartiment RedacŃional al publicaŃiilor
BNR, Biblioteca NaŃională a României)

În aceste rânduri modeste, dar scrise cu multă admiraŃie şi sinceritate,


îmi adun toate sentimentele mele de recunoştinŃă pentru cel care mi-a
ghidat paşii (mai întâi ca dascăl, apoi ca director) în activitatea mea
profesională, domnul prof. univ. Mircea Regneală. Vă mulŃumesc că aŃi
crezut în mine, că m-aŃi încurajat şi sprijinit, deopotrivă, pentru a
atinge cel mai înalt nivel de studii universitare, că m-aŃi format ca
specialist, apt de a lucra în biblioteci de importanŃă naŃională! Vă
doresc multă putere de muncă, linişte sufletească şi bucurii sporite!
MulŃi ani fericiŃi, domnule Profesor! (Dr. Nicoleta-Roxana Dinu -
Bibliotecar, Serviciul Dezvoltarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

Colaborarea mea cu domnul profesor Mircea Regneală s-a produs pe


două direcŃii: prin statutul meu de studentă şi masterandă a cursurilor
UniversităŃii din Bucureşti, Catedra de Biblioteconomie şi ŞtiinŃa
Informării şi statutul de bibliotecar la Centrul NaŃional CIP din
Biblioteca NaŃională a României. Pentru mine, această relaŃionare a
însemnat educaŃie, comunicare, experienŃă profesională, colegialitate,
profesionalism. Prin aglutinarea de-a lungul multor decenii de
cercetare biblioteconomică şi după experienŃele livreşti ale actului
tematic infodocumentar, domnul profesor a împărtăşit cu altruism
studenŃilor şi colegilor săi din problematica de cercetare profesională
autentică şi a promovat idei fundamentale şi elaborate. Sunt o
persoană privilegiată, pentru că m-am aflat în proximitatea Domniei
Sale, beneficiind de studiile şi analizele cu rădăcini adânci în
cercetarea ştiinŃifică, corelate cu puterea de sinteză şi sistematizare a
problematicilor investigate. Vă mulŃumesc domnule profesor şi vă
asigur de întreaga mea consideraŃie. (Nicoleta Corpaci - Bibliotecar,
Centrul NaŃional ISBN-ISSN-CIP, Biblioteca NaŃională a României)

284
Profesorul Mircea Regneală este cel care m-a ajutat să mă perfecŃionez
continuu în meseria de bibliotecar. Dacă astăzi sunt un bun
profesionist, acest lucru se datorează învăŃăturilor primite de la
profesorii mei. L-am cunoscut pe Profesorul Mircea Regneală în postura
de director general, atunci când m-am angajat la Biblioteca Centrală
Universitară „Carol I”; fiindu-mi şi profesor, a reuşit să îmi transmită,
ca tuturor discipolilor săi de altfel, dragostea pentru carte, pentru
lucrul în bibliotecă şi pasiunea pentru cercetarea domeniului, valori ce
definesc viaŃa personală şi profesională a profesorului de mai bine de
40 de ani. Nu sunt suficiente cuvintele pentru a exprima cât îi sunt de
recunoscătoare reprezentantului celui mai de seamă al
biblioteconomiei româneşti, respectul pe care îl nutresc faŃă de dânsul
şi faŃă de toŃi cei care fac posibil ca meseria noastră să fie stimată de
societate. MulŃumesc Domnului Profesor pentru împărtăşirea tuturor
învăŃăturilor extraordinare! (Dana DrăguŃ - Bibliotecar, Serviciul
Cercetare. Dezvoltare, Biblioteca NaŃională a României)

A-l evoca pe domnul profesor Mircea Regneală a însemnat un parcurs


retrospectiv, regăsirea primei amintiri, a primei impresii, pe care omul
şi profesorul mi-a lăsat-o. Mi-l amintesc la catedra Amfiteatrului
Odobescu povestind despre frumuseŃea profesiei de bibliotecar. De-a
lungul anilor ne-a descris-o aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, ne-a
povestit despre trecut şi i-am imaginat împreună un viitor. În sala de
curs îl simŃeam mereu bucuros, încrezător şi mulŃumit de interesul şi
participarea noastră, a studenŃilor. Pe culoare nu puteai să nu-i
întâlneşti latura umană, părintească, sfătuind câte-un student într-ale
investigărilor academice sau profesionale. L-am observat în acelaşi
timp şi în exerciŃiul funcŃiunii, la conducerea Bibliotecii Centrale
Universitare „Carol I”, mânat de acelaşi optimism, grijă paternă şi
profesionalism. Zâmbetul nu l-a părăsit nici în momente mai dificile, ci
l-a întărit şi ne-a demonstrat nouă, studenŃilor şi mai târziu colegilor,
un lucru: atunci când viaŃa îŃi este condusă de-o pasiune, ai toate
şansele să răzbaŃi vremurile grele şi să te bucuri de succesele
vremurilor bune. Acum, la aniversare, vă doresc, stimate Domnule
Profesor, mulŃi ani sănătoşi, să continuaŃi să ne fiŃi alături,
îndrumându-ne, sprijinindu-ne şi reunindu-ne, aşa cum aŃi făcut-o
întotdeauna. (Adina Ciocoiu - Bibliotecar, Biroul Biblioteca Virtuală
NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

Adevărat profesionist, adept al propriilor idei despre meseria de


bibliotecar, un profesor apreciat. Într-un cuvânt, domnul profesor
Mircea Regneală. (Andreea Traian - Bibliotecar, Biroul Biblioteca
Virtuală NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)
285
«Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraŃie
de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/Mi-a dat în
acelaşi timp cărŃile şi noaptea» (Jorge Luis Borges - CărŃile şi
Noaptea). De la Domnul profesor Mircea Regneală am primit cărŃile şi
profesia. I-am fost student şi continui să-i port recunoştinŃă pentru
munca şi eforturile depuse în dezvoltarea profesională a oamenilor de
bibliotecă şi a profesioniştilor în ştiinŃele informării. La ceas aniversar,
însumând 70 de ani de viaŃă, unii se vor întreba: «de când lucrează
domnul Mircea Regneală în acest domeniu?» Întrucât am stat în
apropierea dumnealui, vă voi răspunde fără ezitare: 80! Un respect pe
care trebuie să i-l acordăm pentru energia şi pragmatismul dovedite în
toŃi aceşti ani pe drumul anevoios al dezvoltării unei profesii nobile:
ştiinŃa de carte. Şi nu în ultimul rând, stimă celui care s-a luptat din
interiorul Bibliotecii ca nimeni străin de domeniu să dărâme fundaŃiile
culturii universitare româneşti, pentru că nu a luat-o pe drumul celor
cu glorie deşartă, şi pentru că a format studenŃi cu titlu de «doctor» în
deplinătatea facultăŃilor intelectuale. (Florentin Nicolae Streche -
Bibliotecar, Serviciul Comunicarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

Vreau să vă mulŃumesc, domnule profesor Mircea Regneală, pentru


toate lucrurile pe care le-am învăŃat de la dumneavoastră de-a lungul
celor nouă ani de şcoală: pentru respectul şi pasiunea faŃă de meseria
de bibliotecar, pentru îndrumarea competentă şi pentru ajutorul
acordat întotdeauna cu bunăvoinŃă şi generozitate. Vă mulŃumesc
pentru faptul că, de la dumneavoastră am învăŃat care trebuie să fie
calităŃile şi aptitudinile unei persoane pentru a deveni BIBLIOTECAR
în adevăratul sens al cuvântului. (Simona Gheorghe - Bibliotecar,
Serviciul Comunicarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

A fost o onoare să-l am profesor pe domnul Mircea Regneală, un


specialist de excepŃie al biblioteconomiei româneşti. Un curs de o înaltă
Ńinută intelectuală, care m-a îmbogăŃit şi m-a captivat atât datorită
cunoştinŃelor noi pe care le-am primit dar, mai ales, datorită stilului de
predare inconfundabil al Domniei Sale, jovial şi de un ridicat nivel
academic în acelaşi timp. MulŃumesc, Domnule Profesor, mă bucur ca
am avut şansa să vă fiu cursant. (Elena Bucur - Bibliotecar, Serviciul
Comunicarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

Domnul profesor Mircea Regneală a contribuit substanŃial la formarea


profesională a specialiştilor în biblioteconomie, înscriindu-se în
categoria intelectualilor care nu îşi pierd verticalitatea şi urmează
principiul scării valorilor. Este un profesor exigent, un profesionist
286
desăvârşit, calităŃi pe care le manifestă în cadrul orelor de
biblioteconomie pe care le predă la facultate. Ştie să menŃină atenŃia
studenŃilor, să fie explicit, să fie convingător şi este un bun orator.
Pentru prima dată am auzit de Domnia Sa de la colegii din Biblioteca
NaŃională a României. Apoi l-am cunoscut personal ca studentă.
ExperienŃa, abilităŃile profesionale, disponibilitatea de a încuraja
performanŃa îi asigură respectul studenŃilor. Cu prilejul frumoasei
aniversări a 70 de ani, îi doresc profesorului universitar şi omului de
litere Mircea Regneală, multă sănătate, bucurie şi fericire. (Adriana
Iosif - Bibliotecar, Compartiment Editorial, Biblioteca NaŃională a
României)

O persoană extraordinară, un etalon de profesionalism şi bunătate,


profesor şi manager de calitate. (Silviu Bogdea - Bibliotecar,
Compartiment Promovare, Biblioteca NaŃională a României)

Acum aproape 20 de ani treceam cu emoŃie, pentru prima dată, pragul


FacultăŃii de Litere Bucureşti. Alesesem o specializare frumoasă -
Bibliologie şi ŞtiinŃa Informării, fără să ştiu prea multe lucruri despre
acest domeniu. O mână de oameni inimoşi, cu dragoste de carte, a
făcut tot posibilul să reînfiinŃeze şi să modernizeze învăŃământul
biblioteconomic românesc. Un popor păstrător al atâtor comori de
istorie a scrisului şi a cărŃii era păcat să nu beneficieze de un
învăŃământ de specialitate. Cine erau cei care ne purtau cu dragoste
printre rafturile pline de cărŃi, care ne descifrau neobosiŃi tainele unei
ştiinŃe? Ei înşişi bibliotecari sau personalităŃi care şi-au dedicat viaŃa
în slujba cărŃii: Ion Stoica, Mircea Regneală, Eugen Marinescu,
ConstanŃa Dumitrăşconiu, Adina Berciu-Drăghicescu şi mulŃi alŃii. Om
de cultură, profesionist de excepŃie, neobosit, an de an şi-a legat
destinul său de cel al cărŃii şi al bibliotecilor. Şi astăzi îl gasim tot
acolo, la facultate, cu ochelarii pe nas, puŃin aplecat peste catedră sau
plimbându-se printre studenŃi, povestind cu mult suflet despre
dragostea de-o viaŃă: cartea. Pas cu pas, generaŃii de studenŃi au
pătruns în această fascinantă lume şi au învăŃat meseria de
bibliotecar într-o perioadă aflată în plină evoluŃie şi schimbare. Va
multumim, domnule profesor! (Silvia CăpăŃînă - Bibliotecar, Serviciul
Bibliografia NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

Profesor universitar în cadrul UniversităŃii Bucureşti, şeful catedrei de


Biblioteconomie şi ştiinŃa informării, Mircea Regneală face parte din
generaŃia oamenilor pasionaŃi de profesie, un dascăl model, un
perfecŃionist şi un om cu multe performanŃe profesionale. Ştim cu toŃii
că nu există profesor ideal, societatea de azi valorifică prea puŃin
287
activitatea cadrelor didactice. Dar am remarcat la Domnia Sa
determinarea şi pasiunea pentru lucrurile bine făcute. Am urmat
cursurile postuniversitare de specializare Biblioteconomie şi ştiinŃa
informării promoŃia 2010. L-am văzut predând şi l-am cunoscut şi
dincolo de cărŃile scrise, dincolo de activitatea editorială. Domnul
profesor Mircea Regneală nu este o vedetă TV, nu este mediatizat ca
personalitate culturală, dar merită tot respectul contemporanilor săi.
Faptul că l-am avut profesor a fost o experienŃă pozitivă în viaŃa mea.
Am scris aceste rânduri cu gânduri bune şi amintiri frumoase.
(Florentina Cătuneanu - Bibliotecar, Serviciul Bibliografia NaŃională,
Biblioteca NaŃională a României)

La moment aniversar Ńinem sa vă mulŃumim pentru activitatea


dumneavoastră, care ne-a oferit nouă ca studenŃi, minunatul prilej de
a fi parte activă a cetăŃii oamenilor de cultură. Fie ca viitorul să vă
ofere ferestre luminoase către minŃile şi sufletele iubitorilor de carte. La
mulŃi ani, Domnule profesor! (Ana Mureşan - Bibliotecar, Serviciul
Bibliografia NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

Ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, avem bucuria de a-l sărbători


cu gânduri şi simŃiri frumoase, ca pe un om cu dăruire şi competenŃă
profesională, ce a făcut eforturi consecvente investite în domeniul
biblioteconomiei. În calitate de profesor universitar a îndrumat mulŃi
studenŃi oferindu-le pricepere şi îndrumare. La acest ceas aniversar îi
dorim sănatate, timp şi energie, împreună cu urarea sinceră de La
mulŃi ani! (Nicoleta Ştefan - Bibliotecar, Serviciul Bibliografia
NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

La ceas aniversar, adresez distinsului domn profesor universitar


Mircea Regneală un sincer La mulŃi ani!, viaŃă lungă, multă sănătate,
alături de toŃi cei dragi, putere de muncă şi multe realizări şi împliniri
în plan profesional. După o carieră didactică şi ştiinŃifică remarcabilă,
Domnia Sa are garanŃia, că noi, foştii studenŃi, îl asigurăm de
preŃuirea, respectul, recunoştinŃa noastră şi, nu în ultimul rând, de
admiraŃia pentru exemplul de dăruire şi competenŃă profesională de
care a dat dovadă din plin. (Anişoara Vlad - Bibliotecar, Serviciul
Bibliografia NaŃională, Biblioteca NaŃională a României)

Între anii 2010-2011 am urmat cursurile postuniversitare în cadrul


UniversităŃii Bucureşti, Facultatea de Litere, SecŃia de Biblioteconomie
şi ŞtiinŃa Informării. Printre profesorii care ne-au luminat mintea şi
sufletul se remarcă personalitatea domnului profesor Mircea Regneală
cu care am făcut cursul de biblioteconomie. Biblioteconomia este ştiinŃa
288
care se ocupă cu organizarea, depozitarea şi legislaŃia bibliotecii.
Numai cuvinte de laudă pentru domnul profesor universitar Mircea
Regneală. Bibliotecar la bază, se implică în formarea continuă a
bibliotecarilor, privind perfecŃionarea pregătirii profesionale. Domnul
profesor universitar Mircea Regneală este un model de deontologie
profesională. Din contactul cu o asemenea personalitate se pot învăŃa
multe. La împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, pe care vigoarea
nu i-o trădează, îi urez din inimă: Să ne trăiŃi mulŃi ani DOMNULE
PROFESOR, cu sănătate şi rodnicie în spirit!” (Venera Iosif -
Bibliotecar, Serviciul Bibliografia NaŃională, Biblioteca NaŃională a
României)

Profesorul Mircea Regneală este un om pasionat de profesia de


bibliotecar, pe care o slujeşte cu multă dăruire; practic şi-a dedicat
viaŃa universului cărŃii. Cu vocea blândă şi umorul fin, este un
exemplu de pasiune şi dăruire contribuind astfel la formarea unui
număr foarte mare de specialişti cărora le-a fost dascăl. Admirat
pentru capacitatea de muncă, inteligenŃă, autoritate, erudiŃie, voinŃă şi
talent, ştie să se facă placut prin stilul Domniei Sale de a se apropia
de studenŃii săi. Impunător prin seriozitatea cu care predă studenŃilor
săi biblioteconomie, vorbeşte cu interes despre legislaŃia de bibliotecă,
demonstrând importanŃa cunoaşterii acesteia la corecta desfăşurare a
activităŃii în biblioteci. Autor al multor cărŃi, studii, articole, recenzii,
lucrări ştiinŃifice, domnul profesor militează pentru statutul şi
demnitatea de a fi bibliotecar, dar şi pentru importanŃa dezvoltării
conceptului de cultură a informaŃiei în învăŃământul universitar
românesc. Sperăm ca domnul profesor Mircea Regneală să menŃină şi
să transmită ştiinŃa Domniei Sale şi generaŃiilor viitoare de studenŃi
biblioteconomi. (Liliana Şuşnea - Bibliotecar, Serviciul Prelucrarea
ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

În mediul profesional biblioteconomic, existenŃa unei asociaŃii


profesionale puternice are un rol important pentru dezvoltarea
bibliotecilor conform standardelor şi cerinŃelor societăŃii contemporane.
Apreciez în mod deosebit activităŃile AsociaŃiei Bibliotecarilor din
România şi consider că implicarea domnului Mircea Regneală este
foarte benefică pentru dezvoltarea şi modernizarea bibliotecilor
româneşti şi pentru formarea unor bibliotecari cu adevărat
profesionişti. În calitate de preşedinte al AsociaŃiei Bibliotecarilor din
România, domnul Regneală a fost foarte activ, entuziast şi îi datorăm
în mare măsură faptul că ABR este în prezent o asociaŃie modernă, cu
activităŃi foarte bine organizate şi coordonate, activităŃi care contribuie
la ridicarea nivelului profesional al bibliotecilor şi al profesioniştilor din
289
domeniul biblioteconomic din România. Domnul Regneală a făcut
eforturi de mai mulŃi ani pentru crearea unei asociaŃii puternice a
bibliotecarilor, iar calităŃile de lider de asociaŃie i-au fost recunoscute
în urmă cu mai mulŃi ani, când a fost lider al AsociaŃiei Bibliotecilor din
ÎnvăŃământ din România. În 2011, la ConferinŃa ABR de la Sibiu a
primit încă un mandat de preşedinte al ABR şi cred că este într-adevăr
cea mai potrivită persoană, având în vedere pasiunea dumnealui
pentru profesie şi atitudinea proactivă. (Rodica Muşat - Bibliotecar,
Serviciul Prelucrarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

La domnul profesor Regneală m-a frapat de la început pasiunea pentru


meseria de bibliotecar; concreteŃea, acurateŃea şi ancorarea în realitate
a afirmaŃiilor Domniei Sale făceau din orele de curs o perioadă de timp
în care îŃi doreai să fii cât mai atent, pentru a fi la curent cu noutăŃile
în domeniu. Sunt de remarcat şi degajarea sau simŃul umorului la
domnul profesor, însă nu înainte de punctualitatea şi seriozitatea cu
care se prezenta întotdeauna în amfiteatru. MulŃumiri din toată inima
şi urări de bine pe mai departe! (Gina Mitrofan - Bibliotecar, Serviciul
Prelucrarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

Mă număr printre absolvenŃii FacultăŃii de Litere din cadrul


UniversităŃii Bucureşti, SecŃia Biblioteconomie şi ŞtiinŃa Informării,
promoŃia 2010, care au avut privilegiul de a-l avea ca profesor pe
Mircea Regneală. Domnul profesor Mircea Regneală a format generaŃii
de specialişti şi sunt mandră că, însuşindu-mi toate cunoştinŃele pe
care Dumnealui ni le-a transmis ca un bun pedagog, am devenit si eu
un bun bibliotecar. Domnul Mircea Regneală are multe calităŃi, dar cele
mai importante sunt iubirea de carte şi de bibliotecă. A scris
numeroase lucrări de specialitate absolut necesare profesiei de
bibliotecar, având o activitate impresionantă în domeniul
biblioteconomiei româneşti. Cu ocazia aniversării zilei de naştere
doresc să-i transmit La MulŃi Ani! cu multă sănătate, multe realizări
profesionale şi cele mai călduroase mulŃumiri pentru contribuŃia pe
care a avut-o la formarea mea. (Cristina Marin - Bibliotecar, Serviciul
Prelucrarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a României)

Domnul profesor Mircea Regneală este un nume de referinŃă în


biblioteconomia românească contemporană. S-a impus în domeniu
datorită activităŃii de cercetare susŃinută, concretizată în numeroase
studii şi lucrări de specialitate publicate. Prin intermediul acestora, a
propus profesioniştilor în ştiinŃele informării dinamism, schimbare şi
adecvare la noile cerinŃe ale domeniului. A impus o reaşezare a
accentelor şi metodelor de dezvoltare a unei ştiinŃe pe care a slujit-o
290
mai bine de trei decenii. Aceleaşi principii novatoare l-au călăuzit şi în
activitatea didactică desfăşurată la Facultatea de Litere a UniversităŃii
din Bucureşti, ca profesor şi coordonator al Catedrei de
biblioteconomie din cadrul acesteia. Domnia Sa este apreciat,
deopotrivă, pentru afecŃiunea pe care o are faŃă de activitatea
didactică, pentru pasiunea cu care a desăvârşit parcursul educaŃional
al multor generaŃii de studenŃi şi doctoranzi, în slujba cărora şi-a pus
competenŃele şi generozitatea, ajutându-i să crească şi, ulterior, să se
împlinească profesional, mulŃi dintre ei fiind astăzi nume consacrate în
domeniu. Am avut şansa să mă număr printre studenŃii Domniei Sale,
în trei dintre formele de şcolarizare ale specializării Biblioteconomie,
organizate de Facultatea de Litere a UniversităŃii din Bucureşti
(colegiu, facultate, masterat). Cursurile susŃinute în acei ani de domnul
profesor, pedagog desăvârşit, dar şi orator talentat, fascinau
auditoriul. Prin labirintul cunoştinŃelor predate, Domnia Sa era cel care
deŃinea un fir nevăzut al Ariadnei, ajutându-ne să ieşim întotdeauna
la capăt, cu lecŃia învăŃată. În multe dintre demersurile mele
profesionale de astăzi, mă raportez la conceptele, studiile şi lucrările
domnului profesor, multe dintre ele devenite pagini importante ale
biblioteconomiei. Cred că fiecare dintre foştii săi studenŃi este, într-o
mai mare sau mai mică măsură, depozitarul cunoştinŃelor transmise
de dumnealui. Şi în aceasta constă supremaŃia unui mare profesor.
Personalitatea sa copleşitoare, plină de umanitate, face din domnul
Mircea Regneală un profesor respectat şi iubit de toŃi studenŃii săi.
Sunt onorată să vă pot spune şi eu: MulŃumesc, domnule Profesor!
(Daniela-Elena Brîncoveanu - Bibliotecar, Serviciul Cercetare.
Dezvoltare, Biblioteca NaŃională a României)

Pe parcursul celor trei ani în care am urmat cursurile SecŃiei


Biblioteconomie şi ŞtiinŃa Informării a FacultăŃii de Litere din cadrul
UniversităŃii Bucureşti, am avut onoarea să-l am ca profesor pe
domnul Mircea Regneală, la cursul de Biblioteconomie. Din punctul
meu de vedere, domnul Mircea Regneală ilustrează perfec noŃiunea de
profesor, Domnia Sa împărtăşindu-ne cu multă răbdare şi
meticulozitate cât mai mult din tainele biblioteconomiei. Întotdeauna a
avut timp să asculte întrebările studenŃilor, să răspundă în amănunt
cu cu multă răbdare şi umor, în mod deschis şi nepretenŃios, degajat şi
prietenos, depăşind astfel prin atitudine linia dintre profesor şi
student, ajutându-ne astfel să creştem profesional, să devenim
conştienŃi de această evoluŃie şi să ne-o asumăm. łin să îi mulŃumesc
şi pe această cale şi să-i urez sincer şi din inimă multă sănătate şi La
mulŃi ani! (Maria Bohoreanu Vicşoreanu - Bibliotecar, Compartiment
RedacŃional al publicaŃiilor BNR, Biblioteca NaŃională a României)
291
«Un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să Ńi se pară
uşoare», spunea Grigore Moisil; acelaşi lucru se poate spune şi despre
domnul Mircea Regneală. Sunt una dintre cele care au avut onoarea să
îl aibă ca profesor pe Mircea Regneală şi pot spune că se remarcă prin
bunătate şi dăruire didactică, prin deschiderea spre tot ce e nou în
domeniul biblioteconomiei şi nu numai. Firea sa jovială l-a apropiat de
studenŃi cărora le-a îndrumat paşii în formarea ca specialişti,
insuflându-le dragostea pentru carte şi bibliotecă. La ceas aniversar îi
doresc sănătate şi aceeaşi putere de muncă! (Liliana Cristea -
Bibliotecar, Rezerva NaŃională de PublicaŃii, Biblioteca NaŃională a
României)

În ziua de astazi, mă întreb câŃi profesori din cei pe care îi ai în


facultate îi percepi ca modele, ca mentori spirituali… Personalitatea
complexă a domnului profesor, calităŃile sale didactice deosebite de
care au beneficiat atâtea generaŃii de studenŃi mă determină să
exprim toată admiraŃia pentru un om care îşi urmează profesia cu
pasiune, pricepere şi abnegaŃie. Pentru toate acestea şi multe altele, îi
mulŃumesc şi îl asigur de întreaga mea preŃuire. (Cristina Oană -
Bibliotecar, Serviciul Dezvoltarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

Am avut onoarea să-l cunosc pe domnul prof. univ. dr. Mircea


Regneală ca pe un excelent profesionist, plin de entuziasm, dăruire şi
abnegaŃie în tot ceea ce întreprinde în domeniul biblioteconomiei. Cred
că pentru fiecare student în parte, întâlnirea cu Profesorul Mircea
Regneală a însemnat mai mult decât un simplu curs. Cele mai sincere
urări de bine, sănătate, prosperitate! (Corina Odjacof - Bibliotecar,
Biroul Schimb internaŃional, Biblioteca NaŃională a României)

Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste, am deosebita plăcere de a vă


omagia şi a vă aduce cele mai sincere urări de sănătate,
dumneavoastră - care ne-aŃi fost un model şi un dascăl bun, ne-aŃi
îndrumat pe drumuri alese cu fiecare generaŃie de bibliotecari în parte.
Şi, nu în ultimul rând, vă urez La mulŃi ani! (Doina Zamfir -
Bibliotecar, Serviciul Dezvoltarea ColecŃiilor, Biblioteca NaŃională a
României)

Putem spune fără greş că Domnul Mircea Regneală a pus bazele


FacultăŃii de Biblioteconomie, a format generaŃii de bibliotecari, a fost
Directorul Bibliotecii Centrale Universitare şi autor al multor lucrări de
specialitate. Are o activitate impresionantă în domeniul
biblioteconomiei româneşti, impunându-se rapid în Ńară şi în
292
strainătate. Într-un cuvânt, Biblioteconomia este un ideal de viaŃă al
domnului Mircea Regneală. Pe această cale, noi, bibliotecarii îi
mulŃumim şi suntem convinşi că Domnul Mircea Regneală va rămâne
în istoria Biblioteconomiei ca o personalitate marcantă a acestui
domeniu. (Mihaela Erceanu - Bibliotecar, Serviciul Primiri. EvidenŃă.
ExpediŃii, Biblioteca NaŃională a României)

O ocazie deosebită să vă aduc cele mai sincere şi frumoase urări de


bine, sănătate, prosperitate dumnevoastră - care sunteŃi atât de drag
fiecăruia dintre noi, bibliotecarii. Vă aduc cuvinte de mulŃumire pentru
munca imensă pe care o depuneŃi pentru noi. Chiar de v-am greşit
uneori sau poate chiar mereu şi chiar dacă am fost neatenŃi la ore, vă
rugăm să ne iertaŃi. Vă mulŃumim din suflet că ne-aŃi încurajat şi aŃi
avut atâta răbdare cu noi. (Ioana Mihaela Găinescu - Conservator,
Serviciul Primiri. EvidenŃă. ExpediŃii, Biblioteca NaŃională a
României)

Am urmat cursul domnului profesor Mircea Regneală şi am rămas cu o


impresie plăcută în urma predarii cursului de către un profesionist
bine pregătit, un specialist de excepŃie al biblioteconomiei româneşti. A
fost un curs constructiv, interactiv, unde am dobândit cunoştinŃe noi,
demne de a fi puse în practică. Vă mulŃumesc pentru că mi-aŃi dat
posibilitatea de a mă perfecŃiona într-un domeniu al biblioteconomiei
unde este întotdeauna loc de mai mult şi mai bine pentru noi
bibliotecarii. (Carmen Dragne - Bibliotecar, Serviciul Primiri.
EvidenŃă. ExpediŃii, Biblioteca NaŃională a României)

Cu ocazia aniversării, vă adresez urările mele de bine şi succes în tot


ceea ce faceŃi pentru bibliotecari şi biblioteci. Vă doresc multă
sănătate, prosperitate, discipoli inteligenŃi, dornici de a parcurge,
împreună cu Dumneavoastră, calea formării prin cunoaştere. Vă
mulŃumesc şi vă urez La mulŃi ani! (Corina Ana Popescu - Bibliotecar,
Serviciul Primiri. EvidenŃă. ExpediŃii, Biblioteca NaŃională a
României)

Domnule Profesor Mircea Regneală, doresc să-mi exprim toată stima şi


consideraŃia pentru acumularea cunoştinŃelor către care m-aŃi
îndrumat. Am respectat dintotdeauna cartea, iar experienŃa
împărtăşită de dumneavoastră m-a ajutat s-o preŃuiesc şi s-o respect
şi mai mult, lucru pentru care vă sunt profund recunoscătoare. Vă urez
un sincer La mulŃi ani! (Anca Iordache-Dinu - Bibliotecar, Serviciul
Depozite. Legătorie, Biblioteca NaŃională a României)
În prag de sărbătoare, îi mulŃumesc Domnului Profesor Mircea
293
Regneală pentru că mi-a îndrumat paşii în tainele biblioteconomiei.
InformaŃiile primite şi cunoştinŃele dobândite m-au ajutat şi mă ajută
în continuare pentru a-mi desfăşura activitatea profesională. Îi respect
pasiunea pentru biblioteconomie şi anii de muncă asiduă depuşi în
acest domeniu. La mulŃi ani, domnule profesor! (Maria Cujava -
Bibliotecar, Serviciul Depozite. Legătorie, Biblioteca NaŃională a
României)

Cotrobăi cu toată nostalgia în cufărul minŃii mele şi scot la iveală


amintiri minunate legate de una dintre cele mai frumoase perioade din
viaŃa mea, aceea a studenŃiei. Au fost şi clipe mai tulburi, recunosc.
Dar cum să treci prin facultate fără să fii zdruncinat din toate
încheieturile? Când trebuie să vorbim despre cei care ne-au pus bazele
profesiei noastre, despre cei care ne-au ajutat să ne întărim
profesional, nu prea avem cuvinte, ba cele pe care le avem parcă nu le
aşezăm cum se cuvine, nu sunt suficiente şi expresive. Sunt
emoŃionată să-mi aşez gândurile cu acest prilej. Domnul Mircea
Regneală este profesorul care venea cu zâmbetul pe faŃă de fiecare
dată la cursuri, care ne încuraja şi ne învăŃa să nu ne dăm bătuŃi şi să
demonstrăm ceea ce am acumulat în toŃi anii de facultate. Vă doresc
din tot sufletul, domnule profesor, să aveti o viaŃă lungă, frumoasă şi
liniştită şi să vă bucuraŃi de cât mai multe întrevederi cu foşti studenŃi
ai Domniei Voastre care să vă demostreze că i-aŃi şcolit la standarde
înalte şi să vă mulŃumească prin activităŃile profesionale de calitate pe
care le întreprind. (Liliana Rotaru - Bibliotecar, Serviciul Depozite.
Legătorie, Biblioteca NaŃională a României)

Domnul Profesor Mircea Regneală, un om de o deosebită valoare, ne-a


condus pe tărâmul ştiinŃelor bibliotecii (cunoscut vag de către unii din
noi sau deloc cunoscut de alŃii). Doresc să-mi exprim nemăsurata
consideraŃie a bogăŃiei cunoştinŃelor către care dânsul ne-a îndrumat
şi aprecierea faŃă de drumul plin de învăŃăminte al istoriei
biblioteconomiei pe care l-am parcurs împreună. MulŃumesc domnului
profesor pentru calitatea şi cantitatea informaŃiilor pe care a reuşit să
ni le facă cunoscute în puŃinele ore de curs prin care dumnealui şi-a
împărtăşit experienŃa acumulată în domeniu. (Mirela Paula Manea -
Bibliotecar, Serviciul Depozite. Legătorie, Biblioteca NaŃională a
României)

294
14 martie 1995 - Aniversarea a 100 de ani de la inaugurarea Bibliotecii Fundațiunii
Universitare „Carol I”

Prof. Regneală în mijlocul participanților la seminarul internațional cu tema


Licențele de bibliotecă organizat de ABIR în colaborare cu Institutul Goethe (2001)

295
Alături de colegii de la BCU (decembrie 2000)

Prima ediție a Zilelor BCU (2003)

296
O parte din delegația românească la Conferința IFLA de la Berlin (2003)

Supraveghind montarea plăcii de bronz realizate cu ocazia adăugării la denumirea


bibliotecii a numelui întemeietorului ei, Regele Carol I (2006)
297
Redeschiderea Aulei BCU, consolidată și restaurată, în prezența Majestăților Lor
Regele Mihai I și Regina Ana și a Principesei Margareta (2007)

Alături de rectorul Universității din București, Ioan Pânzaru, redeschizând Aula BCU
298
Alături de colegi din trecutul și din prezentul BCU București, cu ocazia inaugurării
noului sediu al Bibliotecii de Psihologie (2008)

În biroul directorului Bibliotecii Universității din Bergen, Randi E. Taxt (2009)

299
În Aula ASE, la deschiderea celei de-a XXI-a Conferințe Naționale a ABR (2010)

La sfârșitul ultimei ședințe din an a Consiliului de conducere al ABR (2010)

300
Lansarea volumului Romanian Libraries, în cadrul Conferinței Naționale ABR de la
Sibiu (2011)

Prezent, ca întotdeauna, alături de colegi și foști sau actuali studenți - aici, cu ocazia
Conferinței Alumnilor Facultății de Litere dedicată absolvenților învățământului
biblioteconomic (noiembrie 2012)
301
SPONSORI

E-nformation este o companie specializata in furnizarea de baze de date de


reviste si carti in varianta electronica. Scopul companiei noastre este de a
facilita accesul la informatiile de specialitate pentru a veni in intampinarea
nevoilor de documentare din toate domeniile academice.

302