Sunteți pe pagina 1din 39

ORGANIZAREA MUNCII

INTELECTUALE

Lect. univ. dr. Cristina Popescu


Indicaţii succinte privitoare la organizarea tehnică a
muncii intelectuale folositoare studentului pentru
pregătirea lucrărilor de seminar şi a celor personale

În ceea ce priveşte munca intelectuală, ea este structurată


pe două părţi:

a) Lecturile;

b) Lucrările, asupra cărora vom insista puţin.


Lectura de specialitate
După cum afirma Nicolae Georgescu- Tistu: “Un student bun trebuie să ajungă să cunoască
şi să asimileze, cu vremea, mai întâi un anumit bagaj de cunoştinţe, ce alcătuiesc
materialul efectiv al unei discipline. Pentru aceasta va cerceta pe rând:

• 1. Lucrările introducătoare sau manualele de căpetenie, la care se va adresa în primul


rând. Aci va dobândi un cadru general de cunoştinţe şi indicaţii pentru o viitoare
aprofundare.
• 2. În al doilea rând, studentul va căuta să cunoască clasicii specialităţii, sau lucrările
care fac autoritate în materie. Aici, el va veni în contact cu capetele de operă ale genului
şi, pe lângă folosul material, va căpăta, şi formal, deprinderea cu acest fel de opere,
devenind mai exigent faţă de producţiunile slabe sau mediocre.
• 3. Apoi se va pune la curent cu publicaţiile periodice de specialitate, pe care le va
cerceta în chip regulat de aici înainte, dar pe care le va urmări în colecţiile lor şi în trecut.
• 4. În sfârşit, va ceti monografiile speciale consacrate amănunţirii principalelor probleme
ale ramurei.”
Fiecare profesor are grija să orienteze pe student, în lecţia de deschidere, sau
în cele imediat următoare, asupra organizării acestor lecturi.
Unul din aspectele care contribuie cel mai
mult la dezorientarea studentului intrat în
universitate este lipsa unei metode de
lucru adecvate noilor sale preocupări.
Adunarea materialului
• Una din cele mai mari erori ce se face de obicei de către
student este să se bizuie exclusiv pe memoria sa, în
culegerea materialului de referinţă.
• Pe lângă faptul că memoria foarte bună este o facultate
destul de rară, experimental, psihologia a dovedit „á la
longue” că memoria nu reţine mai mult de 1/3 din
materialul brut înmagazinat. Apoi, timpul deformează
considerabil amintirea şi nimic nu e mai supărător decât
imposibilitatea de a găsi, la momentul necesar, o
informaţie de care ai nevoie.
• Verificarea o avem în aceea că mai toţi marii intelectuali
au fost mari culegători de referinţe.
• Mai mult decât atât, chiar practicianul care-şi notează
cazurile interesante, pe lângă faptul că dobândeşte
posibilitatea orientării practice, mai şi depăşeşte planul
experienţei brute şi, cu vremea, ajunge să dea o
organizare sintetică a acestei experienţe.
• Notarea şi păstrarea materialului, deci, pe lângă faptul
că îmbogăţeşte considerabil memoria, dându-i în acelaşi
timp supleţe şi exactitate, îngăduie şi necontenita privire
sintetică asupra întregului evoluţiei orientărilor noastre
ştiinţifice şi spirituale, faţă de subiect.
• Metodele mai jos descrise nu sunt însă menite să
înlocuiască inteligenţa prin perseverenţă; ele nu
constituie un panaceu demn de a rezolva toate greutăţile
tehnice ale muncii intelectuale a studentului. Munca
intelectuală e ceva prea variat şi personal, spre a
permite o astfel de uniformizare.
• Metoda vine numai să completeze şi să sprijine inteligenţa
– indicând, ca în orice meserie, tehnica rudimentară, care
nu exclude măiestria proprie.
• Ea reprezintă un bagaj de experienţe, degajate din practica
celor ce s-au ocupat cu asemenea lucrări, putând fi utilizate
cu folos de cei ce urmează aceeaşi cale.
Două mari operaţii sunt esenţiale – în general –
la realizarea unei lucrări:
1. Informaţia,
2. Înţelegerea informaţiei.

Şi, de aceea – sistematic – două mari erori


pândesc lucrările academice, din acest
punct de vedere:

1. Lipsa de informaţie,
2. Lipsa de originalitate.
• E o eroare mare de a crede că erudiţia poate înlocui
inteligenţa, munca de prelucrare personală, adunarea
materialului din cărţi. O lucrare compilată se evidenţiază
îndată ca atare.
• Este o eroare tot atât de mare să-ţi închipui că poţi trata
singur şi ignorând toată strădania ştiinţifică anterioară,
cu folos şi cu suficientă deschidere, o problemă.
• Munca ştiinţifică capătă din ce în ce un caracter social
tot mai acut şi, pe măsură ce cultura se răspândeşte şi
se individualizează, intelectualul este în legătură de
cooperare tot mai strânsă cu semenii săi.
• Cei ce pretind contrariul nu sunt sinceri, sau nu au putut
realiza niciodată o lucrare cu adevărat „academică”.
• Cea dintâi grijă la adunarea materialului va fi, deci, alcătuirea dosarului de
informaţii sau de referinţe. Instrumentul ce s-a dovedit cel mai eficace este fişa de
referinţă.
• Fişa este o bucată de hârtie sau de carton (cartonul având, din pricina maniabilităţii
şi a duratei, o incontestabilă superioritate tehnică), de dimensiuni determinate (fişa
de referinţă este, de obicei, mai mică: cel mai răspândit format este 12x7,5 cm.),
susceptibilă de a primi însemnări de un fel determinat şi într-o anumită ordine, şi
susceptibilă de a fi clasată la un loc cu alte fişe de acelaşi fel. Principiul de bază
care prezida la redactarea unei fişe este acel al unităţii. Fiecare fişă e rezervată
unei notări privitoare la o singură unitate sau idee.
• Fişa prezintă spre deosebire de caiet o serie de avantaje, care o fac să-i fie
preferată:
– Fişa este detaşată şi, ca atare, poate fi clasată cu uşurinţă, deplasată şi luată
cu sine sau reclasată.
– Fiind scrisă pe o singură faţă, cercetătorul poate dispune simultan, în faţa sa,
toate fişele privitoare la aceeaşi chestiune, spre a le cuprinde într-o vedere
sintetică.
– Cea mai simplă fişă este foaia de hârtie de dimensiunea unei 1/2 de foaie
comercială, scrisă pe o singură parte, respectând marginile şi o anume
dispoziţie a textului, clasată apoi într-un dosar extensibil.
Fişe de referinţe (bibliografice)
Pe aceste fişe se vor nota, întotdeauna într-o aceeaşi ordine (lucru foarte important în
cazul când referinţei îi lipsesc unele indicaţii):
- numele autorului; prenumele; titlul (ştiinţific, didactic);
- titlul integral al cărţii; subtitlul integral;
- numărul volumelor;
- ediţia;
- oraşul publicării (editura şi, în lipsă,tipografia); anul apariţiei;
- numărul de pagini
Clasarea materialului
Fişele astfel adunate nu pot fi păstrate în dezordine. Ele trebuiesc clasate. Scopul
clasării lor este dat de nevoia dublă:
1. De a găsi imediat, în orice moment şi cu minimum de efort, informaţia
notată de care ai nevoie.
2. De a putea parcurge imediat – în acelaşi timp totalul fişelor adunate cu
privire la o aceeaşi chestiune.
Pentru aceasta, fişele se vor pune în dosare sau cutii, de
preferinţă extensibile, pentru că nu putem prevedea a
priori numărul fişelor ce-l vor mobila, fiecare dosar
referindu-se la una şi aceeaşi problemă.

În acest fel, ştim că vom găsi oricând în dosar toate fişele


adunate de noi până în clipa căutării. Dificultatea clasării
stă toată în greutatea de a găsi un cadru de clasificare
potrivit fiecărei probleme.

Determinarea acestui cadru se poate face a priori sau


empiric:
– a priori, atunci când cadrul de clasificare rigid este impus mai
dinainte cercetării.
– empiric, atunci când cadrul de clasificare se dezvoltă pe măsura
nevoilor lucrului.
Dintre sistemele „apriorice” – cel mai desăvârşit este clasarea metodică. Clasarea
metodică constă în gruparea dosarelor după gruparea naturală a capitolelor în
lucrare.

• Clasarea metodică tinde a reproduce, la sfârşitul cercetării, tabla exactă de materii,


înlesnind astfel enorm redactarea.
• Ea are superioritatea logică că îngăduie orientarea imediată în lucrare şi
cuprinderea rostului fiecărui capitol în ansamblul general.
• Uitându-te într-un fişier clasat metodic, poţi oricând degaja concepţia autorului
despre subiect.

Am văzut însă că o bună clasare suferă necontenite transformări, pe măsură ce se


transformă concepţia însăşi. Din acest punct de vedere, clasificarea metodică este
rigidă.
• Ea are defectul că cere o muncă îndelungată pentru fiecare reclasare.
• Apoi – la început, când autorul nu are decât idei vagi despre subiect – este tare
greu să poată şti exact care va fi chiar planul său aproximativ de cercetare; iar
planul de lucru, introdus în fişier, riscă să nu amintească nici pe departe planul
lucrării înseşi. Cei ce au făcut lucrări de acest fel ştiu bine acest lucru.
Prelucrarea materialului

Când adunarea materialului în acest fel şi clasarea lui au


epuizat informaţia de care dispunem,
- e momentul să trecem la compunerea lucrării, care
cuprinde:
- operaţiile redactării provizorii
- operaţiile redactării definitive.
Redactarea

În toate cele anterior menţionate, se observă că tehnica


muncii intelectuale nu face decât să reproducă, în termeni
noi, fazele cunoscute din retorica clasică:
- adunarea materialului corespunzând temei propuse,
- clasarea materialului.

Redactarea propriu-zisă va corespunde citării, sintetizarii,


analizei, interpretării materialului selectat.
Prima redactare

• Pentru a face prima redactare, autorul va aşeza


înaintea sa toate dosarele de care dispune, spre
a putea cuprinde dintr-o dată, cu mintea,
ansamblul problemei.
• Va desface, apoi, pe rând fiecare dosar, în
ordinea metodică a planului.
• Va confrunta încă o dată fişele unele cu altele şi
va reciti observaţiile sale asupra fiecăreia.
La sfârşit, va grupa la un loc pe cele
asemănătoare şi va scrie:
l. Rezumând grupe întregi de fişe analoage, reproducând
indicaţiile ce cuprind, cu problemele pe care le pun şi
controversele pe care le generează;
2. Reproducând, în total sau fragmentar, fişele care vor
părea esenţiale, omiţând neesenţialul;
3. Legând fişele deja scrise, prin fraze comprehensive, unele
de altele;
4. Încercuind, cu ajutorul creionului, pasajele de eliminat,
pentru ca totul să fie cursiv şi corect.
• Făcând astfel, prelucrarea fiecărui dosar va da
naştere câte unui capitol.

• Când acest lucru va fi făcut cu fiecare dosar,


autorul va trece la transcrierea lucrării, capitol
cu capitol, periind stilul şi rotunjind
asperităţile unui material brut până la acel
moment.
• Câteva indicaţii se pot da şi aici pentru simplificarea acestei
redactări, cu privire mai ales la executarea tehnică a
lucrului.
• Dacă până aci uneltele necesare au fost stiloul, pixul şi
creionul, de aici încolo intră în funcţiune foarfeca şi
pensula.
• Foarfeca implică în fapt curajul de a simplifica tot ce nu e
imediat util înţelegerii
– foarfeca împreună cu pensula permit răsturnarea ordinii în care
prezentăm unele fapte, spre a le face mai clare înţelegerii, în loc de a
recopia textul întreg,
– paragrafele ce nu sunt la locul lor sunt decupate izolat şi apoi lipite
în adevărata lor ordine (în ordinea lor logică).
– În acelaşi fel, se introduc în text şi noile lămuriri considerate
indispensabile.
• Experienţa a dovedit că, pentru minţile cu puternică organizare
sintetică, noua redactare este mult mai clară, liberă de orice
asperităţi şi lucruri greoaie, mai suplă şi mai elegantă, şi ea trebuie
deci preferată celei vechi.

• Alţii trec de la prima la a doua redactare, sau de la a doua la a


treia, citind unui specialist prieten manuscrisul.
Din felul în care acesta urmăreşte şi pricepe, ca şi din observaţiile
ce i se fac, autorul ajunge la o nouă redactare, dotată cu un grad şi
mai mare de perfecţie.

Evident că, cu cât mai multe perfecţionări suferă o lucrare, cu atât tinde
să devină mai perfectă.
Când şi această operaţie va fi făcută, lucrarea este aproape gata.
Rămâne să i se dea forma definitivă, spre a fi gata de prezentat.
Redactarea definitivă

Trecem acum la analiza redactării definitive.


Redactarea aceasta cuprinde două
elemente:
I. Textul propriu-zis,
II. Notele.
l. Textul propriu-zis
Textul propriu-zis constă în expunerea sistematică a temei.
Aci cercetătorul va aplica regulile de compoziţie la
dezvoltarea argumentelor pe care se sprijină.
Textul cuprinde, în general:
– o încercare de formulare a problematicii dezvoltate, o
prezentare a materialului,
– o analiză a soluţiunilor anterioare, cu critica lor,
– o fixare a punctului de vedere propriu,
– o justificare a acestui punct de vedere,
– o analiză a obiecţiilor posibile
– şi o înlăturare a acestora.
• Calităţile ce se cer expunerii sunt:

– în primul rând, claritatea;


– în al doilea rând, concizia;
– abia în al treilea rând vin celelalte calităţi de
stil.
• Multe ispite pândesc la redactare, mai ales pe cei ce scriu
cu uşurinţă şi se lasă duşi de propriul lor stil.
1. Cea dintâi ispită a autorului este lungimea
textului
O prejudecată de începător, pe care o sprijină o admiraţie
naivă a cititorului, este aceea de a aprecia valoarea unui
text după „dimensiunile” sale.
Începătorii, mai ales, se straduiesc să scrie „tot ce ştiu”
despre subiect, pierzând din vedere faptul că
amănuntele întunecă vederea întregului.
Adevărul este însă altul.
Lungimea unei lucrări, mersul ei greoi vădesc,
paradoxal, un timp insuficient de redactare.
E cunoscută fraza prin care d-na de Sevigne se
scuza nepoatei sale: „Iartă-mă că ţi-am scris o
scrisoare aşa de lungă, dar n-am avut timpul s-o
fac mai scurtă”.
Ceea ce se cere este curajul de a sacrifica tot ceea
ce nu este indispensabil înţelegerii.
Concizia dă contur şi vigoare fiecărei afirmaţii.
2. A doua ispită e ziaristica

Mulţi tineri se simt atraşi, în scris, de farmecul expresiilor tari şi


plastice.
Deosebirea de genuri e însă fundamentală.
În vreme ce ziaristica
- încearcă să creeze o sugestie prin cuvânt,
într-o lucrare ştiinţifică
- fiecare afirmaţie reprezintă o judecată ce trebuie
întemeiată şi de care se poate cere socoteală autorului.
De unde, cu totul alta e valoarea de întrebuinţare a formelor de
stil.
• Formulele bombastice şi vagi, locurile comune
trebuie evitate în lucrările ştiinţifice, iar epitetele
alese decent şi judicios.
• Disciplina intelectuală severă trebuie apoi să ne
deprindă să evităm cu totul argumentele ce
umplu ziaristica.
• Spiritul polemic este una din cele mai mari ispite
ale începătorilor bine dotaţi, care, dacă nu se
stăpânesc la vreme, ajung să se risipească în
zadar, spre paguba aptitudinilor lor şi a ştiinţei.
Tocmai acestora li se recomandă examenul
straşnic al valorii fiecărei aserţiuni.
3. O altă ispită este incorectitudinea în
afirmaţii ori în citări
Pentru a ne feri de ea, ori de câte ori folosim un
citat, suntem datori să-l facem în condiţiile în
care am menţionat, vorbind de extragerea lui.
Va fi întotdeauna pus între semnele citării şi însoţit
de indicaţia completă a izvorului – pentru control
- în notă.
Dacă facem citatul în limba în care scriem, o notă
îl va reproduce imediat în limba originală, urmat
de referinţe.
Trebuie mai ales să ne ferim să cităm
trunchiat, denaturarea sensului ce ar putea
rezulta constituind una din cele mai grave
incorectitudini în munca intelectuală.
Apoi, ori decâte ori expunem o idee pe care o
avem rezumată dintr-un autor, aceeaşi
corectitudine cere să-i pomenim măcar
numele, dacă nu şi locul de unde o avem.
O idee ce aparţine patrimoniului comun se
poate reda fără referinţe. Singură cultura
specială ne învaţă acest tact.
4. Dacă utilizarea ideilor altora, fără a ne
referi la ele, este o incorectitudine de
evitat, abuzul de referinţe este, de
asemenea, un lucru de evitat.
Ea doveşte lipsă de gust şi preţiozitate.
Între incorectitudine şi preţiozitate, calea de
mijloc este cea mai dreaptă.
5. O ultimă îndatorire e aceea de politeţe

Pentru aceasta, ori de câte ori pomenim în text


numele unei persoane, dacă aceasta este în
viaţă, îl vom preceda de indicaţia: d-l, d-na, d-ra
etc....
Când preopinentul nu mai e în viaţă, sau când este
o persoană bine cunoscută, se îngăduie
pomenirea numelui singur; totuşi, chiar în acest
ultim caz, e mai corect să însoţim numele de
particulă.
Această observaţie nu priveşte însă notele.
II. Spre deosebire de text, care reprezintă,
după cum am spus, economia strictă a
lucrării, notele alcătuiesc bagajul
complementar, ce nu este absolut necesar
pentru înţelegerea poziţiei autorului; dar
contribuie la ilustrarea şi întărirea ei.
Notele sunt de două feluri:

• Indicaţii de izvoare;
• Complemente ale afirmaţiilor, încercuiri ale
lor, exemplificări, discuţii.
Tehnica redactării notelor e supusă şi ea
unor cerinţe bine de ştiut; căci unele
universităţi le impun condiţii riguroase, mai
ales indicaţiunilor de primul fel.
Astfel, Universitatea din Paris cere ca
referinţele să fie complete şi impune chiar
• caractere diferite pentru numele autorului
(capitale),
• pentru titlu (italice) şi pentru indicaţiile de
loc, dată şi pagină (normale).
• Exactitatea referinţelor este politeţea unei
publicaţii faţă de cititorii ei.
• Ea nu urmăreşte etalare de erudiţie, ci
punerea unui anume material la dispoziţia
acestora.
• O referinţă incompletă, ce nu îngăduie
controlul pasajului citat, este inutilă şi e de
preferat să fie lăsată pe dinafară.
Pentru simplificarea citării unei cărţi ce
revine mereu în discuţie, e obiceiul ca,
după o primă referinţă completă, să se
indice numai:
a)Dacă referinţa se face imediat şi în acelaşi
loc: „ibidem, pag.”;
b) Dacă se face mai departe: „autorul, op.
citat, pag.
Notele explicative au fizionomia normală a lucrării.
Se imprimă de obicei cu caractere mai mici,
referindu-se printr-o cifră la unul din cuvintele
sau propoziţiile textului pe care le explică.
Notele se dispun de obicei în josul paginii,
numerotându-se cu cifre arabe, începând de la
fiecare primă notă a paginii. Când însă
întinderea lor este prea mare şi ar îngreuna
lectura, e preferabil ca toate notele să fie trimise
în apendice.
Lucrarea câştigă astfel în eleganţă.
• Unii autori disting, prin două feluri de
numerotări (cifre arabe şi asterisc), cele
două categorii de note, ceea ce dă mai
multă eleganţă;
• alţii le dispun etajate; alţii, în sfârşit, aşază
notele cu referinţe în subsolul paginii,
marcându-le, iar notele explicative la
sfârşit, în apendice, numerotându-le în
continuare, dar în mod diferit pe fiecare
categorie.
• Redactarea definitivă se va face de obicei pe foi
de hârtie detaşată sau pe caiet, scriindu-se însă
numai pe una din pagini (recto).
• Acest mod de a redacta are dublul avantaj de a
îngădui deplasarea paragrafelor
• Deplasarea paragrafelor poate fi folositoare,
întrucât dispunerea lor poate varia până în
ultimul moment.

O parte din informatiile prezentate au fost preluate şi interpretate din:

Vulcănescu, Mircea. Către fiinţa spiritualităţii româneşti. Bucureşti,


1996, vol. 3.