care îl va primi nu-l va păstra pentru sine, ci îl va oferi

Domnului, expresie a bucuriei de a se simţi iubită şi a

conştiinţei că maternitatea ei este darul lui Dumnezeu. Am
spus că viaţa este un dar al lui Dumnezeu, copiii sunt un
dar al lui Dumnezeu. Dar cum trebuie să se manifeste
grija noastră faţă de ei? Ascultând întâmplarea din
Evanghelia de azi, am putea fi mai degrabă scandalizaţi:
să rămână fără ştirea părinţilor la templu! Nu a fost un
gest de neascultare? Nu, nici vorbă de aşa ceva. El a voit
să le dea o învăţătură tuturor părinţilor: „Nu ştiaţi că
trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Părinţii trebuie să ştie
că nu sunt stăpânii sau proprietarii copiilor lor. Mai înainte
de a fi copiii lor, sunt copiii lui Dumnezeu. Copiii sunt daţi
în grijă părinţilor, iar părinţii trebuie să se îngrijească de ei
încât să ajungă în casa Tatălui ceresc. Ei, părinţii, trebuie
să facă să crească în copii convingerea că cea dintâi
vocaţie a creştinului este să-l urmeze pe Isus.
Cum ar vrea oare un tată sau o mamă să le fie copiii
ascultători, atâta vreme cât ei nu ascultă de Tatăl ceresc?
Atâta vreme cât înjură, atâta vreme cât nu se roagă, atâta
vreme cât nu păstrează fidelitatea conjugală? De cele mai
multe ori, copiii sunt răi şi neascultători din cauză că
părinţii sunt neascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Diogene, filosoful grec din vechime, a auzit într-o zi pe
stradă un copil care rostea cuvinte urâte. Se uită la el, îl
recunoaşte şi nu-i spune nimic. Pleacă îndată, îl caută pe
tatăl copilului şi, când îl găseşte, fără să-i spună ceva, îi
dă o palmă peste gură. „De ce mă loveşti?”, îl întreabă
omul. „Pentru cuvintele urâte pe care le-a pronunţat gura
copilului tău. Tu eşti de vină”.
Filosoful avea dreptate. Copiii sunt răi, de obicei, pentru
că părinţii ori nu le dau educaţie bună, ori le dau exemplu
rău. Dacă părinţii vor să aibă copii precum Isus, mai întâi
ei trebuie să fie precum Maria şi Iosif. Şi numai în acest
ambient vor creşte copiii lor „în înţelepciune, în statură şi
în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”.
Familia este locul cel mai propice pentru a experimenta
iubirea. Aici omul devine conştient de dependenţa lui, de
faptul că este fiu, că nu s-a făcut de la sine, că a fost voit,
că este fiu al unei voinţe şi al unei iubiri care l-a voit. Şi, pe
măsură ce în sânul familiei creşte nu numai în carne, dar
şi în spirit, îşi dă seama nu doar că este făcut de un altul,
dar că este făcut pentru un altul, că fiinţa sa nu-i este dată
pentru sine însuşi. Omul descoperă în el o întrebare, o
dorinţă foarte puternică după o paternitate încă şi mai
mare decât aceea care l-a născut. Şi aceasta este
chemarea lui Dumnezeu. Ne spune sfântul apostol Ioan în
prima sa scrisoare: „Iată ce fel de iubire ne-a dăruit nouă
Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu şi suntem!”
Trăind conştienţi de filiaţia divină, conştienţi că suntem
copii ai lui Dumnezeu, ne transformăm şi comportamentul
faţă de ceilalţi oameni, pe care îi vom recunoaşte ca fiind
fraţi, căci cu toţii suntem fraţi, de vreme ce cu toţii suntem
copii ai aceluiaşi Tată. Tot sfântul Ioan, în aceeaşi
scrisoare, ne spune: „Aceasta este porunca lui Dumnezeu:
să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne
iubim unii pe alţii, precum ne-a dat poruncă”.