UNIVERSITATEA DE STAT ”BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CATEDRA DE DREPT

Evaluare Curentă
Disciplina: Drept Roman

Testul Nr. 1

APROB_________________________________
Șef Catedra de Drept
Lector univ. Ciudin Oxana

STUDENTUL Mocanu Gheorghe

Grupa D 20.02
Data 08.11.2020

1. Explicați noțiunea de Persoana și Personalitate (20 p).

2. Determinați tipurile de proprietate la Roma (20 p).
3. Explicați prin câteva idei diferența dintre Bunuri și Patrimoniu (20 p).
4. Descrieți succint Statutul familiei romane (20 p).
5. Prezentați Servituțile Personale (20 p).

1.a. Explicați noțiunea de Persoana și Personalitate

Se numeste persoana, orice fiinta umana, capabila de a fi subiect de drepturi si
obligatii( active sau pasiv), adica de a avea drepturi sau obligatii.
1.b.Personalitate

CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Personalitatea umană esteo abstracţie psihologică extreme de complexă şi cudeterminări
multiple.Este greu de definit in mod exhautist.Există numeroase definitii aleconceptului de
personalitate,numărul acestora depăşind cifra de o sută.Cele mai multe definitii dezvoltă o
integrativă şi dinamică.Personalitatea a fostdefinita din perspectiva mai multor orientări şi
teorii.Dintre aceste teorii amintim:teoria biologică,teoria psihanalitică,teoria factorială şi teoria
integrativ-dinamică.
•
Teoria biologică explică personalitatea prin structura morfologică şi funcţională aomului cu
accent pe experienţa lui timpurie.
•
Teoria psihanalitică consideră că structura personalităţii este dterminată deinteracţinea forţelor
psihice interioare(a motivelor) cu condiţiile mediuluiextern(S.Freud)
•
Teoria factorială explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierahică aunor trăsături
generale sau factorii de temperament, motivaţionali sau
alţifactori(extraversiune,introversiune,labilitate,anxietate-Cattle Gilford)
•
Teoria integrativ-dinamică elaborată de W.Allport,consideră personalitatea caavând mai multe
niveluri şi anume:nivelul refelexelor,deprinederilor, altrăsăturilor personale şi sinele ca sistem
unitar.

2. Determinați tipurile de proprietate la Roma

Atat institutia proprietatii cat si cea a posesiunii au fost recunoscute inca din dreptul roman. In
timp, ambele institutii au evoluat odata cu societatea.

Proprietatea in Roma Antica

In literatura juridica, proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca institutie a dreptului obiectiv.

Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza
modul de repartitie a mijloacelor de productie, precum si a produselor.Dreptul subiectiv de
proprietate, acea posibilitate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu, este
definit de normele dreptului de proprietate. Aceste atribute se manifesta pe un plan mai larg sau
mai restrans, in functie de conditiile istorice concrete.

Formele primitive de proprietate

Formele primitive de proprietate erau proprietatea colectiva a gintii si proprietatea familiala. In

epoca prestatala a Romei pamantul, ca principal mijloc de productie, se afla in proprietatea
colectiva a gintii. Astfel, proprietatea era colectiva cu exceptia a doua iugare de pamant care se
aflau in proprietatea familiala. Mancipatiunea, modul originar de transmitere a proprietatii la
romani, presupunea tinerea cu mana de catre dobanditor a lucrului transmis. Fireste aceasta
forma nu se putea aplica la lucrurile imobile. Prin urmare, in epoca aparitiei mancipatiunii nu se
cunostea proprietatea privata asupra pamantului si caselor, ci numai asupra lucrurilor mobile ca
sclavii si vitele, deorece numai asemnea lucruri puteau fi aduse in fata martorilor si tinute cu
mana de catre achizitor. Actiunea in revendicare a imbracat, in epoca veche, forma lui
sacramentum in rem. Sacramentum in rem, intre alte forme, presupunea si prezenta lucrului in
fata magistratului. Aceasta forma nu putea fi indeplinita in cazul lucrurilor imobile, asa incat,
iarasi trebuie sa admitem ca aceste lucruri nu erau obiect de proprietate privata; daca bunurile
imobile ar fi fost obiect de proprietate privata, forma originara a revendicarii ar fi fost astfel
elaborata incat sa fie aplicabila si in cazul lor. Succesiunea legala era atribuita sui heredes-ilor in
lipsa acestora agnatilor, iar daca lipseau si agnatii, gentililor. Gentilii (membrii gintii) veneau cu
totii la mostenirea celui ce nu avea sui heredes sau agnati. Acest drept de mostenire, consacrat in
Legea celor XII Table, este o amintire a epocii in care ginta exercita in colectiv dreptul de
proprietate asupra pamantului.

Paralel cu proprietatea colectiva a gintii a existat si proprietatea familiala. Aceasta are un caracter
inalienabil confirmat de mecanismul mancipatiunii. Proprietatea asupra lui heredium are si un
caracter indivizibil: dupa moartea lui pater familias, sui heredes traiau intr-o stare de indiviziune,
situatie desemnata, mai tarziu, prin termenul de antiquum consortium. Datorita acestui fapt,
heredium nu desemna numai o forma de proprietate ci si o forma de mostenire. Legea celor XII
Table proclama faptul ca mostenitorii-sui heredes-dupa moartea lui pater familias nu isi puteau
imparti pamantul datorita faptului ca ei se aflau intr-o stare de indiviziune. Aceasta stare era
oarecum avantajoasa pentru mostenitori deorece fragmentarea pamantului putea duce la scaderea
productivitatii lui. In fine, proprietatea familiala are un caracter de coproprietate. Sui heredes se
mostenesc pe ei insisi, in sensul ca vin la mostenirea unui lucru pe care il stapaneau si inainte de
moartea lui pater familias.

Proprietatea in epoca veche

In epoca veche au existat doua forme de proprietate: proprietatea publica sau colectiva a statului
si proprietatea individuala privata ( quiritara). Proprietatea publica a statului: se imparte in 2
categorii: proprietatea statului asupra pamantului –ager publicus- si proprietatea statului asupra
sclavilor – servi publicus, ambele aflandu-si originea in cuceririle de razboi romane. O parte din
ager publicus, statul il dadea in folosinta cetatenilor romani. Treptat a inceput un proces de
concentrare a pamanturilor in mainile patricienilor formandu-se marile mosii (latifundia). Ca
urmare a acestui lucru, statul acorda si celor saraci dreptul de a folosi o parte din ager publicus,
cu scopul de a micsora stapanirea patricienilor. Proprietatea statului asupra sclavilor se forma
astfel: prizonierii de razboi erau transformati in sclavi si deveneau proprietate a statului roman
din care o parte erau vanduti cetatenilor romani. Totodata, statul ii putea folosi ca servitori ,
scribi, usieri, etc. Sclavii statului puteau fi dezrobiti de catre magistratii superiori printr-o simpla
declaratie, primeau anual o suna de bani pentru intretinere, primeau o portiune din teritoriu
public pentru a-si construi casa pe aceasta, aveau dreptul de a inchea un fel de casatorie cu femei
libere si aveau dreptul de a dispune pentru cauza de moarte de jumatate din patrimoniul lor.

Proprietatea quiritara constituia privilegiul exclusiv acordat cetatenilor romani. Aceasta contine 3
atribute care o definesc: ius utendi, ius frutendi si ius abutendi. Proprietatea quiritara prezinta si 3
caractere: absolut, perpetuu si exclusiv. Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul
absolut al drepturilor reale, caci proprietatea este principalul drept real, care este opozabil tuturor
–erga omnes, iar pe de alta parte datorita faptului ca proprietarului de pamant si sclavii ii erau
recunoscute puteri nelimitate asupra bunurilor; din vremea celor XII Table se aduc unele limitari
caracterului absolut, cum ar fi obligatia proprietarilor unor terenuri vecine de a lasa un spatiu
liber de 5 picioare intre fonduri. Caracterul perpetuu consta in faptul ca dreptul de proprietate nu
se putea pierde dupa un anumit timp deoarece proprietatea quiritara avea ca scop exploatarea
lucrului. Caracterul exclusiv consta in faptul ca nu i se poate impune proprietarului sa imparta
folosinta lucrului cu o alta persoana.Proprietatea quiritara era de mai multe categori: asupra
pamantului, asupra sclavilor, asupra vitelor mari si a vitelor mici. Proprietatea quiritara asupra
sclavilor constituia forma de proprietate fundamentala a societatii romane, deoarece insasi baza
economica era sclavagista, se intemeia pe munca sclavilor. Proprietatea quiritara asupra vitelor
mari constituia o categorie importanta a proprietatii, deoarece acestea constituia mijloacele
necesare pentru cultivarea pamantului inca dinaintea aparitiei statului.

3. Explicați prin câteva idei diferența dintre Bunuri și Patrimoniu

Bunurile
noţiunea de bun poate fi folosită într-un dublu sens.
În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea.
În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Patrimoniu
O definiţie legală a bunului este oferită de art. 535 C.civ., potrivit căruia „sunt bunuri lucrurile, corporale
sau incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Din punctul de vedere al dreptului, totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale apartinand unei
persoane fizice sau juridice determinata, privite ca o suma de valori active si pasive, strans legate intre
ele.Ca obiect de studiu al contabilitatii, este totalitatea bunurilor, a valorilor economice pe care le
gestioneaza un agent economic, precum si totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care acesta si le asuma
in legatura cu averea pe care o poseda. Patrimoniul este deci format din doua elemente interdependente: -
persoana fizica sau juridica denumita subiect, titular de patrimoniu sau proprietar - relatiile de drepturi si
obligatii in cadrul carora se procura si gestioneaza aceste bunuri.

4. Descrieți succint Statutul familiei romane

Familia in Roma Antica era dominata de figura tatalui a carui autoritate,cel putin in perioada
republicii,era nelimitata si absoluta.El avea dreptul de viata si de moarte asupra sotiei si copiilor
sai ,pe care ii putea maltrata,ucide sau vinde ca sclavi.Treptat-treptat ,aceste drepturi tiranice au
disparut ,dar,pana in secolul I d.Hr. sotul mai avea inca dreptul ,in anumite cazuri ,sa-si ucida
sotia ,iar pana in preajma anului 400 d.Hr. putea sa-si repudieze copiii nou-nascuti ,expunandu-i
si parasindu-i in strada,sau sa-i vanda ca sclavi (numai in afara Romei).
Abia in sec.I i.Hr. sotia romana a ajuns sa fie respectata mai mult decat era femeia in societatea
greaca.In scolile elementare fetele invatau alaturi de baieti.Mai tarziu ,fetele din familiile bogate
invatau cu un perceptor literatura latina si greaca,studiau muzica si dansul.Dupa casatorie(fetele
se puteau casatori de la varsta de 12 ani ,iar baietii de la 14 ani ),femeia romana putea iesi
singura ,la vizite sau la cumparaturi si chiar sa-si insoteasca sotul la ospete.

5. Prezentați Servituțile Personale

Dreptul de servitute este un drept real imobiliar, principal, perpetuu și indivizibil care dezmembrează
proprietatea, conferind titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.

Dreptul de servitute este un drept imobiliar întrucât se constituie numai în folosul și respectiv în sarcina
unor imobile.
Servitutea este un drept perpetuu, întrucat se menține atât timp cât există cele două imobile și situația care
a determinat constituirea ei.
Servitutea este indivizibilă, în sensul că profită intregului fond dominant și grevează, în întregime,
fondului aservit.
El reprezintă o sarcina impusă asupra unui fond (teren) pentru utilitatea unui alt fond învecinat, care
aparține unui alt proprietar.

De exemplu, dreptul proprietarului unui teren înfundat (fondul dominant) de a trece peste terenurile
învecinate (fonduri aservite) pentru a ajunge la o cale publică reprezintă o servitute.

Dreptul de servitute poate fi limitat sau stins prin convenția proprietarilor celor două imobile. 1.Noțiune și
caractere juridice18

Dreptul de servitute este reglementat de articolele 576-643 C.civil. Servitutea este acel drept real
principal, derivat, perpetuu și indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul și
utilitatea altui imobil, numit fond dominant, care aparține altui proprietar. Această definiție a servituții
este dată de art.576 C.civil român inspirat din modelul francez, art.637 C.civil fr.19 În virtutea caestui text
“sevitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt
stăpân”. În doctrina veche citată denumirea de servitute, este rezervată pentru a desemna numai acele
sarcini care în afară de limitele normale ale atributelor inerente dreptului de proprietate și sunt constituite
printr-un act de voință individuală în folosul unui fond dominant și în sarcina altui fond zis servit.

Servitutea ia naștere și are ființă legală pentru utilitatea unui fond, spre deosebire de uzufruct, uz și
abitație care sunt constituite în favoarea unei persoane.

Servituțile sunt dezmembrăminte care se constituie asupra imobilelor proprietate privată în general.
Controversa din doctrină privind valabilitatea servituților asupra bunurilor din domeniul public, a fost
tranșată de art. 13 și 14 din Legea nr. 213/1998, care le consideră “valabile numai în măsura în care aceste
servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”. În
aceleași condiții sunt menționate servituți anterioare (art. 13 al. 2 din lege).