Tema 2.2 Dezvoltarea spaţială a oraşului.

Pentru studiul dinamicii dezvoltării spațiale a oraşelor, este necesară cunoaşterea etapelor
ciclului de viață parcurse de oraşe. În literatura de specialitate sunt considerate următoarele 4
faze ale ciclului de viaţă urbană corespunzătoare etapelor de dezvoltare economică şi socială
după cum urmeaza:
1. Industrializarea, exprimată în plan spațial prin Urbanizare, care conduce la concentrarea
spaţială şi care are următoarele trăsături:
-prioritate acordată creșterii economice;
- amplasarea economiilor de scară (exemplu: industria energetica);
-dezvoltarea transportului public local.
Oraşele devin motoare ale dezvoltării regiunii si sunt caracterizate printr-o continuă creștere a
numărului populației, a locurilor de muncă şi a facilitaților urbane. În această etapă dezvoltarea
spațială este guvernată de comportamentul spațial al companiilor, care atrag după sine stabilirea
populației în zona în care există locuri de muncă. Distanța între locuințe și locul de muncă este
dictată de mijloacele de transport disponibile la momentul respectiv: mersul pe jos, bicicleta și
începuturile transportului public.
Dezvoltarea sectoarelor transport și servicii, care conduce la deconcentrare spațială
(Suburbanizare) și are următoarele trăsături:
-creșterea rapidă a prosperității;
- creștere rapidă a numărului de posesori de autoturisme;
- dezvoltarea infrastructurii pentru transport devine o prioritate a politicii guvernamentale;
- creștere rapidă a spațiilor de birouri;
- conturarea zonei metropolitane și periurbane.
In această fază, comportamentul spațial al familiilor este factorul dominant care dictează
dezvoltarea spațială a oraşului. Familiile, în căutarea unui cadru de viață mai plăcut și având
posibilitatea de a parcurge distanțe mai lungi până la locul de muncă cu automobilul personal,
încep să se amplaseze la distanță de centrul orașului, formând aglomerări perimetrale, la periferia
oraşului. Odată cu amplasarea populației, firmele tind să se localizeze în apropierea noilor zone
rezidențiale, de asemenea la periferia oraşului. În această fază ,oraşul se confruntă cu pierderi
de populație, dar oraşul oferă încă locuri bune de muncă. Pierderile de populație din orasu sunt
compensate de creșterea populației şi creșterea numărului locurilor de muncă în suburbiile
dezvoltate, la periferie, de-a lungul primului inel. În această fază, autoritățile nu dau prea multă
atenție acestui tip de dezvoltare. Suburbiile, orientate funcțional către oraşul , formează împreună
cu acesta Metropola. Aglomerările de populație și companii de pe primul inel sunt polii urbani,
poli de creștere ulterioară. Zona în care metropola îşi exercită influența împreună cu localitățile
legate funcțional de metropolă crează zona metropolitană sau Regiunea Funcțională Urbană
(FUR). In acest moment începe declinul ,oraşului care se confruntă cu pierderi de populație,
locuri de muncă și, în consecință, scăderea veniturilor municipale- scăderi ale bugetului local ca
și consecință a scăderii numărului plătitorilor de taxe.
Aprecierea sporită a cadrului (natural) de viață, având corespondent în planul dezvoltării
spațiale Dezurbanizarea; această fază este marcată printr-o deconcentrare sporită, cu
următoarele trăsături:
-creştere rapidã a prețului energiei;
- micşorarea dimensiunii familiei medii (număr de membri pe familie);
- politici guvernamentale îndreptate, în special, către dezvoltarea transportului public;
-renovare urbană și planificare spațială.
Oraşul este marcat în continuare de scăderea locurilor de muncă şi scăderea populaţiei. Polii
urbani (aglomerările de pe primul inel) oferă elemente locaţionale mai atractive pentru companii
şi pentru populaţie decât oraşul care se află într-un declin accentuat. Mai mult, populația în
căutare de amplasamente mai atractive în termeni de cadru natural plăcut, trafic redus, poluare
redusă, facilități pentru sport și petrecerea timpului liber, acces facil către zonele comerciale
(hipermarket-uri, mall-uri) se mută în oraşele şi mai mici, mai îndepărtate de orașul inițial,
municipalități situate pe aşa numitul al doilea inel .
Polii urbani aflați pe primul inel funcționează similar cu ,,oraşul" din faza a 2-a și generează la
rândul lor Regiuni Funcționale Urbane de dimensiuni medii și mici. Odată cu mutarea populației
pe al doilea inel, Regiunea Funcțională Urbană mare, formată din metropolă și polii urbani
începe să piardă din populație. In schimb, localitățile de pe al doilea inel cresc, împreună cu
Regiunile Funcționale Urbane mici şi mijlocii dezvoltate în jurul polilor cat de un declin
accentuat al „oraşului ". Tot în faza a treia se situează şi punctul de cotitură înurbani.
Acest stagiu al ciclului urban este marcat de un declin accentuat aloraşulude bază. Tot în faza a
treia se situiază şi punctul de cotitură în care creșterea populației și locurilor de muncă din
Regiunea Funcțională Urbană mare cunoaște o încetinire şi apoi o regresie, conducând la
declinul întregii Regiuni Funcționale Urbane. În faza a treia a dezurbanizării comportamentul
spațial al familiilor/populației este din nou factorul determinant al dinamicii spațiale.
Dezvoltarea sectorului informational, tradusă în plan spațial prin Reurbanizare, conducând la o
și mai mare deconcentrare spațială și fiind caracterizată prin:
- computerizare puternică a societății;
- atenție sporită acordată întreprinderilor mici și mijlocii;
- mărire structurală a timpului liber.
Inițiativele de acest tip se referă la revitalizarea zonelor din jurul gărilor istorice tradiționale, prin
amplasarea în imediata vecinătate a acestora a centrelor de afaceri, sălilor de conferințe și
hotelurilor urbane dedicate turismului de afaceri de scurtă durată.
Politicile de revitalizare urmăresc creşterea atractivității orașului pentru amplasarea de
întreprinderi mici, neconsumatoare de spațiu, cu producție în tehnologia informației.
Oraşele sunt concentrări spațiale de oameni şi infrastructuri, alcătuind un tot unitar care asigură
complexul de activități necesare traiului și progresului social-economic. Acestea reprezintă
expresia concentrată a potențialului natural al unor teritorii de extensiune variabilă. Activitățile
umane cunosc o mare diversitate dimensională și funcțională (de la sate mici, cu populație sub
100 locuitori și profil agricol, la orașe multimilionare, cu funcții complexe şi angrenaje teritoriale
ce depăşesc în cele mai multe cazuri limitele teritoriilor naționale ale statelor).
Ca urmare a creşterii populației, oraşul este obligat să se extindă. Această problemă nu este însă
deloc simplă. Uneori oraşele sau comunele întâmpină o rezistență mare la anexarea de către
oraşul-centru.
O altă problemă interesantă este cea a amplasării construcțiilor industriale. Firmele mari cumpără
terenuri peste necesar, în afara oraşului, în scopul de a-şi asigura rezerve în cazul în care
activitatea devine prosperă și reclamă construirea de noi spații de producție.
Prețul terenurilor este un alt factor important ce influențează extinderea oraşelor. In toate
cazurile, prețul unui metru pătrat de teren din centrul oraşului este foarte mare comparativ cu
prețul aceluiaşi metru pătrat de la periferie. În alte situații, prețul unui metru pătrat în cartierele
de lux poate fi foarte mare comparativ cu cel al unor cartiere învecinate.
Amplasamentul unor căi de comunicație poate conduce și el la oscilații de preț. Astfel, în zonele
periferice, vecinătatea unui drum circulat sau a unei căi ferate duce la creșterea prețului, pe când
lipsa unei infrastructuri corespunzătoare de transport conduce la prețuri uneori derizorii
(neînsemnat). Este însă evident că prețul unei aceleiaşi zone cunoaște fluctuații mari în timp.
Astfel, o zonă cu terenuri ieftine, după ce este construită dotată cu o infrastructură
corespunzătoare poate înregistra prețuri mari la terenuri.
Dezvoltarea mijloacelor de transport este, de asemenea, determinantă pentru evoluția prețurilor.
Autoturismele rapide din ziua de astăzi micşorează considerabil duratele de deplasare, astfel
încât distanțele de câteva zeci de kilometri nemaifiind piedici în calea stabilirii reşedintei. In
multe cazuri apar și situații paradoxale. Speculațiile cu terenuri ajung să atribuie acestuia nişte
prețuri exorbitante în zone ce dispun de foarte puține facilități. Dorința populației înstărite de a
locui cât mai în centrul oraşului alimentează constant aceste prețuri. O alternativă la costul din ce
în ce mai mare al terenului este dezvoltarea pe verticală a oraşelor. Astfel, tendința de construire
a clădirilor cu un număr mare de etaje este constrânsă în niște limite bine stabilite. In schimb,
alte oraşe ale lumii ce dispuneau de suprafețe suficiente de teren au preferat extinderea verticală
tocmai pentru diminuarea prețului total al locuinței. În alte situații acest tip de dezvoltare a
apărut din cauza reliefului orielnic. În oraşe înconjurate de culmi muntoase a fost nevoie să se
demoleze case de trei-patru etaje, iar în locul acestora au fost înalțați zgârie-nori ce ocupau
suprafete mici, dar ofereau un spațiu locativ suficient .
Conservarea aspectului tradițional al oraşului este însă, de multe ori, o piedică foarte mare în
calea extinderii pe verticală. Oraşe istorice cu nenumărate edificii culturale şi de patrimoniu nu
acceptă construcții noi care să contrasteze cu aspectul general. Este cazul, de exemplu, al
orașului Paris care a înregistrat multe controverse și discuții polemice la înălțarea piramidei din
fața Muzeului Luvru.