Fișa nr.

13

Repere definitorii ale transportului feroviar

Contractul de transport de mărfuri pe calea ferată în trafic intern

Părţile contractului

Părţi. Părţile care încheie contractul de transport sunt expeditorul şi

cărăuşul.
Expeditorul. Expeditorul este acea persoană care prezintă cererea de a
contracta staţiei de cale ferată, cerere materializată printr-un înscris tipizat –
numit scrisoare de trăsură.
Cărăuşul. Cărăuşul este operatorul de transport feroviar ce deţine
autorizaţie legală pentru acest tip de activitate şi care a dobândit dreptul de
acces şi circulaţie pe C.F.R. în baza unui contract încheiat cu Compania
Naţională C.F.R. În acest sens, O.G. nr. 19/1997 privind transporturile a
consacrat principiul conform căruia activitatea de transport în general,
inclusiv cea de transport feroviar, poate să fie realizată de orice operator de
transport care deţine licenţă acordată pentru această activitate de ministerul
de resort.
Calea ferată, în calitatea sa de cărăuş aflat în stare de ofertă
permanentă de servicii faţă de public, este obligată să încheie în formă scrisă
contractul de transport la cererea expeditorului.
Destinatarul. Destinatarul nu participă la încheierea contractului de
transport. Cu toate acestea, el poate deveni titular de drepturi şi obligaţii ca:
dreptul de a primi marfa transportată, dreptul la acţiune împotriva cărăuşului
pentru întârziere, pentru pierdere sau avariere a bunurilor transportate,
obligaţia de a plăti tariful pentru transport. Aceste drepturi şi obligaţii ale
destinatarului sunt însă condiţionate de aderarea la contractul de transport.

Încheierea contractului şi caracterele juridice

Încheiere. La acest tip de contract, cărăuşul are obligaţia legală de a

încheia contract de transport cu orice persoană care-l solicită în acest sens,
dar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: expeditorul se supune
normelor din Regulament şi tarifelor de transport, transportul este posibil cu
personalul şi mijloacele de transport pe care le deţine şi transportul nu este
împiedicat de împrejurări pe care calea ferată nu le putea evita şi care nu
depind de ea pentru a fi înlăturare. Este de precizat că Regulamentul
distinge, din această perspectivă, între: mărfuri ce pot fi primite la transport
în orice condiţii – aceasta reprezentând regula –, mărfuri admise la transport
în anumite condiţii şi mărfuri excluse de la transport.

Caractere juridice

Contract real. Caracterele juridice ale acestui tip de contract rezultă

dintr-o analiză a acestuia. Astfel, contractul de transport feroviar de mărfuri
este un contract real – contractele reale fiind acele contractele pentru a căror
validitate este necesar, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, şi predarea
lucrului – iar, potrivit Regulamentului, contractul de transport se consideră
încheiat în momentul în care staţia de expediţie a primit integral marfa,
însoţită de scrisoarea de trăsură completată şi semnată de expeditor, iar
cărăuşul a aplicat ştampila cu data pe toate exemplarele documentului de
transport, predarea bunurilor fiind o condiţie de valabilitate a contractului.
Contract de adeziune. De asemenea, contractul de transport feroviar
de mărfuri este un contract de adeziune, pentru că transportatorul feroviar
organizează, de regulă, curse regulate, cu orare anunţate periodic, cu preţuri
deja stabilite, condiţii prestabilite la care clientul poate adera sau nu.
Contract numit. Totodată, este un contract numit ce beneficiază de
reglementare specială şi care se materializează într-un document tipizat,
numit scrisoare de trăsură.

Etape procedurale pentru încheierea contractului de transport

feroviar

Preliminarii. Aşa cum am mai precizat, iniţiativa de a încheia

contractului de transport feroviar este a expeditorului, care se adresează căii
ferate care, fiind un transportator profesionist, se află în stare de ofertă
permanentă de servicii faţă de public.
Comanda. Expeditorul depune la agenţia de marfă C.F.R. o comandă
scrisă, cu minimum 5 zile înainte de începerea operaţiunilor de încărcare a
mărfii, solicitând prin aceasta punerea la dispoziţie a mijloacelor de
transport.
Comanda făcută de expeditor trebuie să conţină următoarele elemente:
data şi locul unde va avea loc încărcarea, staţia de destinaţie a expediţiei,
tipul mijloacelor de transport solicitate, rechizitele necesare, felul mărfii care
va fi încărcată, cantitatea şi modul de prezentare la transport, trenul cerut
pentru expediere.
Garanţia. De asemenea, odată cu comanda, expeditorul trebuie să

2
Fișa nr.13

depună în contul C.F.R. şi o garanţie care se stabileşte în funcţie de tariful de

transport ce trebuie plătit în situaţia în care se încheie contractul de transport.
După încheierea contractului, garanţia se va restitui. Dacă, însă, clientul
renunţă la încărcarea vagoanelor înainte de încheierea contractului de
transport, garanţia depusă se face venit al căii ferate. Dacă, din culpa
clientului, în termen de 6 ore, nu s-a început încărcarea mijloacelor de
transport puse la dispoziţia sa, legea prezumă că acesta a renunţat tacit la
încărcare şi, în acest caz, garanţia depusă se va transforma tot în venit al căii
ferate.
Convenţii-cadru. Pentru clienţii cu care calea ferată are relaţii de
afaceri îndelungate, cu un anume istoric, se încheie convenţii-cadru de
încărcare/descărcare, pentru a se stabili de comun acord modalităţile în care
se comandă mijloacele de transport pentru încărcare, locul de încărcare sau
descărcare, modul de primire şi de predare a mărfurilor şi mijloacelor de
transport goale sau încărcate, programarea încărcărilor, modul de decontare
a tarifelor şi alte condiţii care trebuie îndeplinite de părţi pentru a se finaliza
cu încheierea contractului de transport. Pentru aceşti clienţii, adică cei cu
care a încheiat convenţii-cadru, calea ferată nu mai pretinde depunerea
garanţiei cerute de Regulament ca în cazul comenzilor celorlalţi clienţi.
Antecontractul. Comanda unui client, urmată de acceptarea ei de
către operatorul de transport feroviar, dar şi convenţia-cadru încheiată de
calea ferată cu clienţii permanenţi reprezintă, din punct de vedere al naturii
juridice, un antecontract. Prin acest antecontract, părţile îşi asumă anumite
obligaţii de a face, specifice pregătirii încheierii unui contract de transport,
precum şi obligaţia de a încheia în viitor unul sau mai multe contracte de
transport feroviar. Antecontractul nu se poate confunda cu contractul de
transport; el este un contract cu reglementare distinctă, cu un obiect propriu,
are un conţinut specific şi sancţiuni specifice în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor asumate de părţi.

Documentul de transport

Denumire. Denumirea contractului de transport de mărfuri pe calea

ferată este scrisoare de trăsură.
Forma contractului de transport feroviar de mărfuri. Contractul
de transport pe calea ferată se întocmeşte, de regulă, în formă scrisă, prin
completarea unui formular tipizat al cărui conţinut este stabilit de lege, fiind
astfel obligatoriu pentru părţi.
Exemplarele scrisorii de trăsură sunt în număr de cinci, distribuite
astfel: trei exemplare rămân în posesia căii ferate şi celelalte exemplare revin
1
_____________________________________________________________

expeditorului şi, respectiv, destinatarului. Exemplarele din documentul

de transport ce rămân la calea ferată sunt distribuite astfel: „copia”, adică un
exemplar ce poartă această denumire, rămâne la staţia de expediţie; un alt
exemplar, denumit „aviz şi adeverinţă de primire” însoţeşte marfa pe tot
parcursul transportului şi se va păstra la staţia de destinaţie; iar al treilea
exemplar revine cărăuşului, este considerat şi numit „exemplarul de
serviciu” şi însoţeşte marfa pe parcursul executării contractului. Celelalte
două exemplare poartă denumirea de „unicatul scrisorii de trăsură” –
exemplarul predat destinatarului împreună cu marfa – şi „duplicatul scrisorii
de trăsură” – exemplarul reţinut de expeditor.
Cuprinsul scrisorii de trăsură. Scrisoarea de trăsură cuprinde două
tipuri de menţiuni: menţiuni obligatorii şi menţiuni facultative.
Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă următoarele menţiuni din
categoria celor „obligatorii”:
a) data întocmirii scrisorii de trăsură;
b) numele şi adresa expeditorului;
c) numele şi adresa destinatarului;
d) denumirea staţiilor de expediţie şi destinaţie;
e) numărul şi seria sigiliilor aplicate;
f) denumirea mărfii predate la transport;
g) enumerarea detaliată a documentelor anexate la scrisoarea de trăsură:
documente fito-sanitare, vamale, sanitar-veterniare;
h) numărul de identificare a mijlocului de transport;
i) determinarea cantităţii de marfă a expediţiei exprimată în funcţie de
natura acesteia: greutate, volum, bucăţi;
j) menţiunea de francare.1
Aceste menţiuni fiind obligatorii, lipsa oricăreia dintre ele îl
îndreptăţeşte pe cărăuş să refuze încheierea contractului de transport.
Dacă însă scrisoarea de trăsură a fost primită fără toate menţiunile
„obligatorii”, contractul de transport se consideră, totuşi, valabil încheiat.
Menţiunile facultative se referă, în principal, la indicaţiile date de
către expeditor destinatarului şi, de regulă, nu privesc pe cărăuş, mai puţin în
situaţia în care plata este transmisă.
Funcţia probantă. Scrisoarea de trăsură face dovada existenţei
contractului de transport feroviar de mărfuri la care se referă. Este o dovadă
juris et de iure2. Totodată, documentul de transport probează şi încărcarea

1
În cazul în care tariful de transport a fost plătit de expeditor, la rubrica „menţiunea de francare”, acesta va
preciza că transportul a fost „francat”, iar dacă plata tarifului urmează să fie făcută de către destinatar, în
rubrica „menţiuni de francare” se va face precizarea că plata a fost „transmisă”.
2
Este, aşadar, o prezumţie absolută, ce nu poate fi răsturnată prin probă contrară.
 mărfurilor de către expeditor, aceasta fiind o probă juris tantum.3

Modificarea unilaterală a contractului de transport feroviar de

mărfuri

Contractul de transport feroviar de mărfuri poate fi modificat de

expeditor şi, în mod excepţional, de destinatar. Există şi o situaţie
asimilabilă cu o modificare a contractului de transport feroviar de mărfuri,
făcută de calea ferată: cazul în care se iveşte o împiedicare la transport şi
calea ferată are posibilitatea să hotărască dacă este preferabil, din punctul de
vedere al expeditorului, să transporte din oficiu marfa, modificând itinerarul
sau dacă este indicat, în interesul expeditorului, să-i ceară instrucţiuni,
comunicându-i informaţiile utile de care dispune.
Modificarea contractului de transport de către expeditor.
Expeditorul poate să modifice contractul de transport cu îndeplinirea
următoarele condiţii: dispoziţia să fie dată printr-o declaraţie în forma
solicitată de calea ferată, declaraţia să fie reprodusă şi semnată de expeditor
pe duplicatul scrisorii de trăsură ce trebuie prezentat căii ferate, expediţia să
nu fi fost eliberată destinatarului, dispoziţiile expeditorului să nu solicite
divizarea expediţiei. Aceste dispoziţii ale expeditorului care solicită
modificarea contractului de transport trebuie să fie transmise prin
intermediul staţiei de predare a mărfurilor.
Având drept justificare protejarea cărăuşului, a intereselor sale, se
derogă şi în acest caz de la principiul simetriei prin modalitatea prestabilită
prin care se poate solicita modificarea de către expeditor. Nerespectarea
condiţiilor de formă solicitate pentru modificarea contractului de transport
de către expeditor are ca sancţiune nulitatea modificării.
Operatorul de transport feroviar trebuie să solicite de la expeditor
prezentarea duplicatului scrisorii de trăsură pentru a putea da curs
dispoziţiilor acestuia. Dacă nu face această solicitare, va răspunde faţă de
client de paguba ce poate rezulta din această cauză, potenţiala despăgubire
neputând să depăşească despăgubirea prevăzută în caz de pierdere a mărfii.
În acest caz, trebuie precizat că transportatorul feroviar nu are dreptul
să accepte decât acele modificări prevăzute de Regulament, iar dreptul
expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge în cazul în care
expediţia a fost eliberată destinatarului.
Modificarea contractului de transport de către destinatar.
Regulamentul de transport pe calea ferată face distincţie între cazul în care
transportul circulă numai pe reţeaua unei căi ferate şi situaţia în care
3
Prezumţie relativă este prezumţia care poate fi răsturnată prin proba contrară.

2
3
_____________________________________________________________

transportul circulă pe reţeaua mai multor căi ferate.

Pentru prima situaţie, adică în cazul în care expediţia predată cărăuşului
de expeditor circulă numai pe reţeaua unei căi ferate, dreptul de a dispune
asupra expediţiei poate aparţine destinatarului, din momentul încheierii
contractului de transport, numai dacă pe scrisoarea de trăsură este făcută o
menţiune în acest sens de către expeditor. În acest caz, destinatarul are
aceleaşi drepturi în privinţa modificării contractul de transport ca şi cele ale
expeditorului.
În situaţia în care transportul circulă pe reţeaua mai multor căi ferate,
destinatarul poate, prin dispoziţii ulterioare, să modifice contractul de
transport, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: expeditorul nu a luat în
sarcina sa tarifele aferente transportului pe calea ferată de destinaţie şi
expeditorul nu a făcut în scrisoarea de trăsură menţiunea „destinatar
neautorizat să dea dispoziţii ulterioare”.
Oricum, dispoziţiile destinatarului nu sunt executorii decât după
intrarea expediţiei pe reţeaua căii ferate de destinaţie.
Obligativitatea executării modificărilor. Operatorul de transport
feroviar este obligat să execute dispoziţiile expeditorului sau, după caz,
destinatarului, dar nu în toate cazurile. Există şi situaţii în care aceste
dispoziţii ulterioare nu mai pot fi executate de către transportator:
a) situaţia în care executarea nu mai este posibilă datorită momentului
în care sosesc dispoziţiile la staţia care trebuie să le execute;
b) executarea perturbă serviciul normal al exploatării;
c) executarea este contrară actelor normative în vigoare;
d) valoarea mărfii, atunci când se pune problema schimbării staţiei de
destinaţie, nu acoperă tarifele care vor greva marfa la sosirea la noua staţie,
mai puţin în situaţiile în care aceste tarife se plătesc imediat sau plata lor se
garantează imediat;
f) plata prestaţiei de transport se face printr-un terţ şi acesta nu şi-a dat
acceptul în scris.
Posibilitatea de modificare a contractului de transport din iniţiativa
căii ferate. În cazul în care se iveşte o împiedicare la transport, adică o
împrejurare care face imposibilă începerea ori continuarea, temporar sau
definitiv, a transportului pe itinerarul stabilit, calea ferată hotărăşte dacă este
preferabil, din punct de vedere al expeditorului, să transporte din oficiu
marfa, modificând ruta, sau dacă este indicat, în interesul expeditorului, să-i
ceară instrucţiuni, comunicându-i informaţiile utile de care dispune.
În cazul în care împiedicarea la transport intervine după ce
destinatarul a modificat contractul de transport, calea ferată trebuie să
înştiinţeze despre această situaţie destinatarul, iar dispoziţiile legale
aplicabile în cazul expeditorului sunt valabile şi pentru destinatar.

Executarea contractului de transport feroviar de mărfuri

Drepturile şi obligaţii prealabile încheierii contractului feroviar de

transport de mărfuri. Aceste drepturi şi obligaţii ale părţilor se nasc fie din
comanda clientului, fie din convenţia-cadru a părţilor, practic, din
antecontract.
Principalele obligaţii din această etapă sunt: avizarea expeditorului,
predarea mărfii la transport şi verificarea expediţiei de calea ferată.
Drepturi şi obligaţii ale părţilor după încheierea contractului de
transport. În privinţa executării contractului de transport pe calea ferată, trei
principale aspecte sunt considerate emblematice pentru acest tip de contract:
plata tarifului de transport, obligaţia de transport a bunurilor într-un anumit
termen şi obligaţia de eliberare a mărfii către destinatar.
Operaţiunile de încărcare şi descărcare. Consideraţii generale.
Expeditorul şi cărăuşul sunt cei care stabilesc de comun acord în sarcina cui
vor cădea operaţiunile de încărcare, respectiv descărcare, a mărfurilor.
Dacă nu există o convenţie în acest sens, aceste operaţiuni se efectuează
astfel: încărcarea şi descărcarea revin operatorului de transport pentru colete
şi pentru vagoanele complete şi unităţile de transport intermodal,
operaţiunile de încărcare revin expeditorului şi cele de descărcare
destinatarului.
Oricum, cu excepţia cazului în care încărcarea se realizează de
transportator, cel care va răspunde de pagubele produse de o încărcare
defectuoasă este expeditorul, indiferent dacă el a încărcat marfa direct sau a
fost încărcată de o altă persoană în numele său.
Obligaţia de plată a tarifului de transport. Principala obligaţie a
beneficiarului transportului este aceea de a plăti tarifele şi taxele
transportatorului. Preţul prestaţiei de transport se va stabili conform tarifului
căii ferate valabil în momentul încheierii contractului de transport.
Tarifele de transport şi taxele accesorii pot fi plătite de: expeditor, dacă
nu există o convenţie contrară între expeditor şi calea ferată ori de către
destinatar, odată cu eliberarea mărfii sau de către expeditor sau destinatar,
prin facturare periodică, atunci când între calea ferată şi client există o
convenţie de plată centralizată a tarifelor de transport.
Obligaţia de transport a bunurilor într-un anumit termen. Una din
obligaţiile principale ale căii ferate este aceea de a executa transportul în
termenul stabilit de Regulamentul C.F.R., care prevede obligaţia cărăuşului
de a parcurge un anumit număr de kilometri într-un interval de timp fixat.

4
5
_____________________________________________________________

Obligaţia de eliberare a mărfii către destinatar. După efectuarea

transportului, calea ferată are obligaţia să avizeze pe destinatar despre
sosirea la destinaţie şi punerea la dispoziţie a expediţiilor pentru descărcare,
prin afişare în staţia de destinaţie.
Calea ferată are obligaţia să remită destinatarului un exemplar al
scrisorii de trăsură şi să elibereze marfa în staţia de destinaţie contra
semnăturii de primire.
Destinatarul are dreptul, după sosirea mărfii în staţia de destinaţie, să
solicite căii ferate să-i remită scrisoarea de trăsură şi să-i elibereze marfa.

Răspunderea cărăuşului feroviar

Dispoziţiile Regulamentului C.F.R. însumează o serie de principii ce

guvernează instituţia răspunderii cărăuşului. Astfel, potrivit acestor
dispoziţii:
– calea ferată răspunde pentru paguba care rezultă din pierderea totală
sau parţială, precum şi din avarierea mărfii produsă între momentul primirii
ei la transport şi momentul eliberării ei către destinatar;
– calea ferată răspunde, totodată, pentru paguba care rezultă din
depăşirea termenului de executare al contractului de transport;
– în detrimentul căii ferate operează, de asemenea, o prezumţie legală
relativă a culpei căii ferate în cazul producerii unui prejudiciu;
– răspunderea transportatorului este limitată sub aspectul întinderii sale,
în sensul că el este obligat să despăgubească pe beneficiarul transportului
doar pentru paguba efectivă, nu şi pentru beneficiul nerealizat.
Aşadar, calea ferată care a primit marfa la transport împreună cu
scrisoarea de trăsură răspunde, potrivit Regulamentului, de executarea
transportului şi de integritatea mărfurilor pe tot parcursul, de la primirea
mărfurilor până la eliberarea lor în mâinile destinatarului. Totodată, în
Regulamentul de transport este reglementată şi o răspundere a cărăuşului
pentru fapta altuia.

Căile de valorificare a pretenţiilor faţă de cărăuş

 Căile de valorificare a pretenţiilor faţă de cărăuş presupun parcurgerea
obligatorie a două etape procedurale: reclamaţia administrativă adresată căii
ferate competente şi acţiunea în justiţie.
Exercitarea acţiunii împotriva cărăuşului este precedată, în mod
obligatoriu, de formularea unei reclamaţii administrative, neîndeplinirea
acestei proceduri prealabile conducând, potrivit dispoziţiilor
Regulamentului, la respingerea acţiunii contra cărăuşului ca fiind
inadmisibilă.
Reclamaţia administrativă este prima cale de valorificare a pretenţiilor
faţă de cărăuş ce rezultă din contractul de transport de mărfuri pe calea
ferată.
Reclamaţiile administrative rezultate din contractul de transport sunt
obligatorii şi preced acţiunile în justiţie. De aceea, acţiunile introduse la
instanţele judecătoreşti trebuie însoţite de dovada soluţionării reclamaţiei
administrative.
Dreptul de a reclama aparţine expeditorului şi destinatarului, dar
numai după ce acesta din urmă aderă la contractul de transport.

6
7
_____________________________________________________________

Contractul de transport de persoane şi bagaje

Aspecte generale
Până la intrarea în vigoare a Cod civil român actual, adică până în
2011, contractul de transport de persoane nu beneficia de o reglementare
generală, ci existau doar norme speciale ce guvernau diferitele tipuri de
transport. Altfel spus, în reglementarea românească, nu existau norme cu
caracter general care să se constituie în ceea ce se numeşte o teorie generală
a contractului de transport de persoane. Acesta este motivul pentru care,
înainte de 2011, neexistând o normă generală în acestă materie care să
asigure acoperire juridică pentru situaţiile în care norma specială era
lacunară, pentru anumite situaţii juridice se aplicau normele din Codul
comercial, atunci în vigoare, din sfera contractului de transport de mărfuri.
Desigur, aplicarea unor norme din materia contractului de transport de
bunuri avea loc doar pentru acele situaţii în care era posibil, adică doar dacă
exista compatibilite cu contractul de transport de persoane.
Actualmente, reglementarea din Codul civil asigură normă generală în
materia contractului de transport de persoane prin dispoziţiile, contractulul
devenind, astfel, un contract numit.
În materia contractului de transport, normele Codului civil (Capitolul
VIII. Contractul de transport) sunt grupate pe trei secțiuni: un prim set de
norme este alcătuit din dispozițiile art. 1955- 1960 - Secțiunea 1. Dispoziții
generale, al doilea set de norme care dau conținutul celei de-a doua secțiuni
– Secțiunea a 2-a. Contractul de transport de bunuri sunt dispozițiile art.
1961-2001; iar cea de-al treilea set este alcătuit din prevederile art. 2002-
2008 - Secțiunea a 3-a. Contractul de transport de persoane și bagaje.
Prima secțiune asigură normă generală tuturor contractelor de
transport, indiferent de modul de transport și indiferent că este vorba de
transportul de bunuri ori de persoane și reglementările privesc chestiuni
generale: definirea contractului de transport, proba contractului, modalitățile
de transport, domeniul de aplicare al normelor la care ne referim, aspecte de
generalitate privind răspunderea transportatorului și substituirea.
Secțiunea a doua normează contractul de transport de bunuri și, privită
în ansamblu, ea reia problematica din reglementarea anterioară, cea a
Codului comercial.
Secțiunea finală, Secțiunea a 3-a. Contractul de transport de
persoane și bagaje, reprezintă, în ansamblul său, un set de norme cu statut
de noutate la nivel de normă generală pentru această materie. Deși există
opinii în doctrină că reglementarea este una sumară, neîndestulătore pentru
ansamblul aspectelor juridice ridicate de acest tip de transport, este de salutat
faptul că actualul Cod prevede norme care stabilesc, chiar și la nivel de
principii, un minim de reguli pentru această materie.
Trebuie, însă, să admitem că, dacă privim în ansamblu această
reglementare nu putem să nu observăm faptul că i se rezervă un număr foarte
redus de articole și că din punct de vedere al conținutului, sunt reglementate
doar două aspecte ale contractului de transport de persoane și bagaje:
obligațiile părților și răspunderea operatorului de transport pentru persoana
călătorului și pentru bagaje și alte bunuri (Cotuţiu, 2015: 203).
De fapt, și în ceea ce privește obligațiile părților, una din criticile
doctrinei se referă tocmai la faptul că nu sunt reglementate complet aceste
obligații și că lipsește din reglementare una din obligațiile principale ale
călătorului, anume aceea de a plăti prețul transportului.
Așadar, doar la o privire de ansamblu, se remarcă faptul că
reglementarea la care ne referim este una perfectibilă, atât în privința
aspectelor pe care ea trebuie să le vizeze, dar și asupra conținutului lor.

Definire şi caractere juridice

Așa cum am mai precizat, reglementarea generală din matreia
contractului de transport cuprinde trei sectiuni, iar prima secțiune asigură
normă generală tuturor contractelor de transport, indiferent de modul de
transport și indiferent că este vorba de transportul de bunuri ori de persoane.
Definirea contractului de transport de persoane este asigurată de dispozițiile
art. 1955 Cod civil care vizează atât transportul de bunuri, cât și pe cel de
persoane: contractul de transport este, potrivit reglementării legale,
contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal,
să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui
preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească,
la timpul şi locul convenite.
Fiind o definire a ambelor contracte, ea are, fără îndoială, un grad de
generalitate mare și articolul la care facem referire are în vedere doar
elementele esenţiale în definirea contractului de transport. Drept urmare,
pentru a reda cât mai fidel fizionomia juridică reală a contractului de
transport de persoane, este necesară coroborarea acestui articol cu
reglementarea din secțiunea a treia, cea care tratează expres contractul de
transport de persoane și bagaje. De asemenea, este necesar a se face o
abordare a tuturor elementelor care, la nivel de teorie, conduc la o definire
completă a contractului de transport.
Un prim element în definire este reprezentat de identificarea părţile
contractului. Din definirea contractului de transport oferită de art. 1955 Cod

8
9
_____________________________________________________________

civil rezultă că părțile acestui contract de transport sunt: transportatorul şi

pasagerul. Cu toate că în acestă zonă de reglementare este folosită noțiunea
de pasager, ea nu se regăsește deloc în reglementarea din secțiunea a treia,
respectiv în art. 2002-2008. O altă noțiune este folosită în reglementarea ce
privește contractul de transport de persoane și bagaje și anume, călator. Este
evident că persoana care călătorește în baza unui contract de transport este
considerată ca fiind aceeași – persoana fizică, atât în secțiunea generală unde
este definit contractul, cât și în cea de a treia secțiune. Totuși, la nivel
terminologic, opțiunea Codului este diferită: pasager și călător. Dacă e să
analizăm terminologia din legile speciale din această materie, obsevăm, de
asemenea, opțiuni diferite: în transportul feroviar se optează pentru călător,
în legislația din transportul aerian se folosește noțiunea de pasager, în
transportul rutier și naval nu se remarcă o terminologie specifică, referirile
legislative făcându-se la persoana transportată. Așadar opțiunea Codului
pentru terminologia privind una din părțile contractului de transport de
persoane nu este una tranșantă și întrucât acesta nu distinge, înțelegem că
ambele opțiuni pot fi folosite: parte a contractului este călătorul sau
pasagerul.
Dacă e să oferim o opinie critică pe acest subiect, putem să remarcăm
că în materie de terminologie în reglementarea contractului de transport, în
general, există o serie de probleme. Astfel, în literatura de specialitate
(Dănișor, 2015: 157-158) s-a atras atenția asupra faptului că polisemia în
limbajului dreptului poate fi, uneori, o sursă de ambiguitate. Și, din păcate,
în materia dreptului transporturilor întâlnim astfel de situații. De fapt, avem
de-a face în privința limbajului juridic cu două tipuri de polisemie: externă și
internă. Polisemia externă vizează situația în care termenii uzitați în drept
primesc un sens, iar folosiți în limbajul extern dreptului sau în cel uzual au
alte conotații; așadar, sunt termeni cu duală aparteneță și valență: tehnico-
juridică și uzuală. Polisemia internă este cea calificată ca factor de
ambiguitate pentru că același termen îmbracă în cadrul limbajului juridic
mai multe sensuri distincte. Aici putem încadra, de exemplu, termeni ca
expeditor, expediție ori transport combinat.
Ceea ce vrem să subliniem este faptul că aspectele terminologice au
rolul lor și, că, deși par minore în raport cu conținutul reglementărilor, ele
pot crea confuzie și pot astfel afecta fondul, conținutul reglementărilor.
În materia transportului de persoane, o opțiunie unică pentru persoana
care calătorește în baza unui contract de transport era de preferat.
Actualizarea limbajului din acest domeniu și opţiunea pentru formule clare
privind denumirea acestor contracte, a documentelor de transport, a părților
trebuie să fie considerată o problemă prioritară și nu una secundară
problemelor juridice ce trebuie a fi reglementate.
Un alt element important în definirea contractului de transport de
persoane este reprezentat de obligaţiile părţilor aferente prestației
caracteristice, respectiv obligaţia transportatorului de a transporta o persoană
sau un bun și obligația pasagerului de a plăti preţul transportului. Ca
excepție, obligația de a plăti prețul transportului poate lipsi într-o situație,
expres prevăzută de lege: dacă transportul este efectuat de un transportator
care îşi oferă serviciile publicului, în cadrul activităţii sale profesionale,
transportul poate fi și cu titlu gratuit.
Alte elemente care trebuie să facă parte din definirea contractului sunt:
un termen de executare a transportului, transportatorul răspunzând pentru
prejudiciile cauzate prin întârziere; existența unui mijloc de transport
corespunzător, așa cum este definit de art. 9 alin.2 din O.G. nr. 19/1997:
“mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie,
amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să
se deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviara, navală sau aeriană”
și parcurgerea unui itinerariu pe o infrastructură de transport sunt alte
elemente importante.
De asemenea, în definirea acestui contract trebuie avute în vedere alte
două aspecte pe care Codul insistă, asigurându-le reglementare. Este vorba
despre conţinutul obligaţiei de a transporta persoane și natura juridică a
acestei obligaţii.
Obligaţia de transporta persoane cuprinde, în afara operaţiunilor de
deplasare, și operaţiunile de îmbarcare şi debarcare. Ca efect al acestei
obligaţii, răspunderea transportatorului va viza atât prejudiciile suferite de
călători şi de bagajele acestora în timpul transportului, cât şi în timpul
operaţiunilor de îmbarcare şi debarcare. Altfel spus, neefectuarea sau
efectuarea necorespunzătoare a operaţiunilor de îmbarcare şi debarcare vor
genera o răspundere contractuală, ca și operațiunea de deplasare. Doctrina
avertizează asupra interpretării corecte a acestei situații, în sensul că
transportatorul are obligația de a amenaja și de a utiliza infrastructura
proprie fiecărui mod de transport și de a asigura accesul în siguranță în
mijlocul de transport și debarcarea călătorului în același condiții de
siguranță. Dar, nu trebuie confundate aceste operațiuni cu acțiunile proprii
ale călătorului de urcare și coborâre din mijlocul de transport, efectuate prin
acțiunile proprii ale acestuia și pentru care există o răspundere personală
(Cotuţiu, 2015: 204-205).
Această obligație este prevăzută în art. 2002, alin.1 Cod civil, deci are
o consacrare la nivel de normă generală, dar în legile speciale există
reglementări exprese care prevăd în mod concret care sunt obligațiile

10
11
_____________________________________________________________

transportatorului legate de aceste operațiuni și care este răspunderea acestuia

pentru neîndeplinirea ei.
Referitor la natura juridică a obligaţiei de transporta persoane se
observă opțiuni juridice diferite oferite de Cod în transportul de persoane
față de transportul de bunuri. Astfel, potrivit art. 1958 alin. 2 Cod civil, cu
excepţia situaţiei în care este efectuat de un transportator care îşi oferă
serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale, transportul cu titlu
gratuit nu este supus dispoziţiilor cuprinse în reglementarea ce vizează
contractul de transport, transportatorul fiind ţinut numai de o obligaţie de
prudenţă şi diligenţă. În cazul transportului efectuat contra unui preţ avem
de-a face cu o obligaţie de rezultat.
În privinţa tipului de obligaţie, în cazul transportului de persoane şi de
bagaje avem de-a face cu soluţii diferite: în privinţa transportului de bagaje
rezolvarea este cea oferită de art. 1958 alin. 2 Cod civil, iar referitor la
transportul de persoane, art. 2002 alin. 2 prevede faptul că transportatorul
este obligat să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de
destinaţie. Aşadar, avem de-a face cu o obligaţie de rezultat indiferent de
caracterul remunerat sau gratuit al transportului, iar în conţinutul acestei
obligaţii este conţinută nu numai deplasarea călătorilor, ci şi o obligaţie
considerată în literatura de specialitate (Pop, Popa, Vidu, 2012: 33-34) ca
fiind o obligaţie de securitate, aceea de a aduce călătorii nevătămaţi şi în
siguranţă.
Obligațiile de securitate nu au o consacrare legislativă expresă, ele
sunt considerate a fi o specie a obligațiilor de a face, având o natură
contractuală în majoritatea cazurilor și, uneori, legală. Este vorba de o
îndatorire contractuală sau legală pe care o parte o are de a garanta pe
cealaltă parte și chiar terțe persoane împotriva riscurilor ce le amenință
securitatea corporală (Pop, Popa, Vidu, 2012:33).
Dacă privim în ansamblu legislația, observăm că obligațiile de
securitate le întâlnim, în special, în dreptul consumului și în dreptul
transportului, când este vorba de transportul de persoane.
Așadar, contractul de transport este contractul prin care o parte,
numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte la timp,
nevătămat și în siguranță pasagerul/călătorul, dintr-un loc în altul convenit
cu acesta, cu un mijloc de transport corespunzător, în schimbul unui preţ pe
care pasagerul/călătorul se obligă să îl plătească și să-i asigure acestuia
condiții corespunzătoare pentru ca operațiunile de îmbarcare și debarcare să
se desfășoare în siguranță.
Din perspectiva caracterelor juridice, contractul de transport de
persoane este un contract sinalagmatic, un contract oneros, un contract
consensual. De asemenea, este un contract comutativ.
Unii autori caracterizează contractul de transport ca fiind, în general,
unul de adeziune. Justificarea acestei calificări rezidă în faptul că, de regulă,
contractele epocii moderne tind spre o simplificare a procedurii de încheiere
şi se caracterizează printr-o rapiditate motivată de necesitatea economiei de
timp. Intră în această categorie o gamă largă de contracte, cum sunt
contractele de radio şi televiziune, de furnizare a apei, a electricităţii,
contractele ce privesc prestaţiile telefonice, contractele de asigurare, etc ..
Privit din această perspectivă, contractul de transport poate îndeplini
condițiile cerute de art. 1175 Cod civil pentru un astfel de contract:
“contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse
ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”
Trebuie precizat și faptul că însăși reglementarea contractului de
adeziune, respectiv dispozițiile art. 1175 Cod civil, creează confuzie
considerând încheierea valabilă a contractului atunci când părțile au stabilit
clauzele sale esenţiale, adică atunci când se îndeplinește ceea ce doctrina
numește acord suficient (Pop, Popa, Vidu, 2012: 123). Elementele secundare
ale contractului, cele pe are doctrina le numește clauze deschise, se stabilesc
ulterior și nu au impact asupra valabilității contractului. În cazul în care
părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia
i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la
cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor (Cod civil român, art.
1182).
În acest context legislativ, se pune problema ce reprezintă elemente
esențiale pentru valabilă formare a contractului de transport. Trimiterile
doctrinare referitoare la elementele esențiale ale unui contract sunt la
prestațiile caracteristice ale contractului respectiv. Prin încheierea
contractului de transport se naște un raport obligațional. Obiectul
contractului de transport este transportul, iar obiectul raportului obligațional
este dat de prestațiile la care sunt obligate părțile: deplasarea persoanei la
destinație de către transportator și plata prețului de către călător. Drept
urmare, acordul asupra acestor elemente esențiale, se traduce în încheierea
valabilă a acestui contract și cum în practică rutele sunt stabilite de
transportator, iar clientul nu face altceva decât să aleagă din rutele
practicabile oferite de acesta, iar prețul, de cele mai multe ori este unul
format, dat fiind oferta transportatorului care îl calculează după metode
standard ce iau în calcul numărul de km de parcurs, consumul de
combustibil și prețul acestuia, etc., se poate concluziona ca acest contract

12
13
_____________________________________________________________

poate fi considerat ca fiind unul de adeziune pentru cele mai multe tipuri de
transport.
Cu toate aceste, trebuie să admitem că în unele din situații și cu
respectarea limitelor impuse de lege, contractul de transport are și un
caracter negociat. Structura complexă a acestui contract, ce cuprinde în ea
elemente negociabile și nenegociabile în procesul de încheiere, i-a făcut pe
doctrinari(Stănescu, 2017: 30) să admită posibilitatea că acest contract, cel
de transport, se poate încadra în categoria contractelor încheiate cu
consumatorii.
Contractul încheiat cu consumatorii este reglementat de Codul civil
român actual în art. 1177, potrivit căruia un asemenea contract este supus
legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor sale. Legislația specială în
materie, legea protecției consumatorului, reglementează raporturile juridice
dintre profesioniști și consumatori.
Doctrina (Dogaru, Drăghici, 2014: 65-70) remarcă faptul că dreptul
contemporan a realizat o clasificare nouă a contractelor, pornind de la
conținutul noțiunilor de “profesionist” și ”profan”, în sensul de amator.
Contractele încheiate între aceștia sunt supuse în continuare regimului
tradițional, dar contractele încheiate între un profesionist și un particular se
numesc contracte de consum și sunt supuse unui regim de protecție a
consumatorului, regim din ce în ce mai extins. Acest regim juridic are la
bază ideea de protejare a particularului în raportul său cu profesionistul care,
în comparație cu celălalt, are pricepere și abilitate. Prin consumator se
înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociații, care, în temeiul unui contract, acționează în scopuri din afara
activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori
liberale. Profesionistul este orice persoana fizică sau juridică autorizată,
care, în temeiul unui contract, acționează în cadrul activității sale
comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și
orice persoană care acționează în acelasi scop în numele sau pe seama
acesteia.
Legislația noastră și, implicit practica juridică (Pap, 2016: 194-196),
au o evidentă tendință în a-l considera pe pasager un consumator. Un
exemplu în acest sens este Hotărârea nr. 1912/2006 privind stabilirea unor
măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 261/2004 al
Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004, care
stabilește reguli comune privind compensarea și asistența acordate
pasagerilor în cazul refuzului la îmbarcare și al anulării sau întârzierii
zborurilor. Astfel, în scopul asigurării aplicării în România, de la data
aderării României la Uniunea Europeană, a prevederilor Regulamentului
(CE) nr. 261/2004 s-a desemnat Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor ca organism responsabil cu supravegherea respectării
drepturilor pasagerilor prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004.
Desemnarea Autorității Națională pentru Protecția Consumatorilor ca
organism responsabil reprezintă o recunoaștere tacită a statutului de
consumator.

Condiţii de fond și condiții de formă

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, condiţii esenţiale pentru
valabilitatea contractului de transport, se impune precizarea că ele sunt
comune cu cele ale oricărei convenţii: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită. De asemenea, în situaţia în care legea prevede expres, şi forma
contractului este o condiţie esenţială.
În materia dreptului transporturilor operează, fără îndoială,
reglementările şi regulile din dreptul comun, dar cu particularităţi ce ţin de
conţinutul activităţii de transport.
Astfel, în ceea ce priveşte consimţământul, ca o particularitate, trebuie
precizată situaţia transportatorul profesionist care se află în stare de ofertă
permanentă de servicii faţă de public şi faptul că el nu are dreptul, cu
excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, să refuze efectuarea
transportului. Astfel, potrivit art. 1958 alin. 3 Cod civil, transportatorul care
îşi oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care
solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are
un motiv întemeiat de refuz.
Legea nu precizează ce poate fi, din perspectiva transportatorului, un
motiv întemeiat de refuz, dar în legile speciale întâlnim motive de refuz
considerate întemeiate. Astfel, conform art. 9 din O.G. nr. 7/2005 privind
aprobarea Regulamentului de transport pe căile ferate din România sunt
excluși de la transport călătorii care nu respectă regulamentul și dispozițiile
operatorului de transport feroviar, făcute publice. De asemenea, în tren și în
stație nu se admit sau pot fi evacuate: persoanele care prin comportare îi
deranjează pe ceilalți călători sau care produc vătămări materialului rulant
aparținând operatorului de transport feroviar ori care nu respectă prevederile
regulamentul; persoanele care din cauză de boală îi incomodează pe ceilalți
călători, în afară de cazul în care călătoresc cu plata rezervării întregului
compartiment; persoanele care insultă sau agresează personalul operatorului
de transport feroviar ori al administratorului/gestionarilor de infrastructură
aflat în timpul serviciului.
Din perspectiva celeilalte părţi, respectiv a pasagerului, este de

14
15
_____________________________________________________________

menţionat cazul transporturilor de linie, unde condiţiile de transport sunt

condiţii prestabilite de transportator şi aduse la cunoştinţa publicului şi unde
acceptarea din partea călătorului constă, practic, într-o adeziune.
Obiectul contractului, potrivit art. 1225 Cod civil, este reprezentat de
operaţiunea juridică, adică transportul. Obiectul obligaţiei este, potrivit art.
1226 Cod civil, prestaţia la care se angajează debitorul, respectiv a da, a
face sau a nu face ceva concret ca efect al operațiunii juridice pe care a
încheiat-o.
Definiția se referă la prestațiile la care părțile se obligă, dar vizează și
persoanele la care se referă conduita părților, privite ca obiect derivat al
raportului juridic civil și, deci, al contractului. Astfel, transportatorul poate
refuza un transport dacă nu deţine mijloacele de transport adecvate pentru a
efectua transportul şi trebuie să fie licit pentru că, uneori, aspecte ce ţin de
securitatea publică sau de condiţii de exploatare a mijloacelor de transport
justifică refuzul transportatorului de a transporta anumite persoane.
Imposibilitatea de a transporta trebuie să existe în momentul încheierii
contractului şi trebuie să fie obiectivă. Totodată, obiectul contractului de
transport trebuie să aibă caracter licit, adică să nu contravină normelor
imperative şi regulilor sociale.
În privința transportatorului putem vorbi de elemente particulare în
privința capacității de folosință. Astfel, potrivit normelor O.G. nr. 19/1997
pot realiza activitate de transport și pot încheia contracte de transport doar
persoanele care desfășoară activități de transport în interes public și potrivit
normelor Codului civil doar transportatorii care îşi oferă serviciile
publicului în cadrul activităţii lor profesionale.
În privința pasagerului, regula este de asemenea capacitatea de
exercițiu, adică aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice (Cod
civil român, art. 37). Date fiind reglementările din materia capacității de
exercițiu a persoanei fizice, al căror conținut este transpus în reglementările
speciale din materia transportului de persoane în diferite moduri, în funcție
de tipul de transport, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază,
precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la data încheierii lor. La actele de dispoziție de mică valoare, curente
intră, de exemplu, cumpărarea unui bilet de metrou, care reprezintă, de fapt,
încheierea unui contract de transport (Baias, Chelaru, Constantinovici,
Macovei, 2012: 47).
Cauza nu prezintă particularităţi faţă de regulile de drept civil, în
sensul că îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil în materie, astfel:
pentru transportator scopul în vederea căruia s-a încheiat contractul de
transport este obţinerea preţului transportului în care este introdus profitul
său, iar pentru călător scopul este reprezentat de deplasarea în spaţiu a
propriei persoane.
La nivel de normă generală, legea nu prevede anumite condiții de
formă pentru contractul de transport de persoane, cum, de altfel, nu prevede
nici pentru cel de bunuri. Două articole fac referire la chestiuni ce privesc
forma: art. 1956 Cod civil care vizează atât contractul de transport de bunuri,
cât și pe cel de persoane și care prevede că aceste contracte se dovedesc prin
documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje,
foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele
asemenea, de la caz la caz și art. 2007 Cod civil ce reglementează cedarea
drepturilor din contractul de transport de persoane. Astfel, potrivit
reglementării legale, în lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se
prevede altfel, călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din contractul
de transport înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să îl
înştiinţeze pe transportator. Acest ultim articol furnizează informații despre
natura juridică a documentului de transport. Astfel, profesioniștii în
activitatea lor folosesc unele înscrisuri care împrumută caracteristicile
titlurilor de credit, fară a fi, însă, titluri de credit. Ele sunt titlurile de
legitimare, denumite de doctrină titluri de valoare improprii (Stanciu D.
Cărpenaru, 2012: 605) și probează existență unor raporturi juridice ce
servesc pentru legitimarea dreptului posesorului. Posesorul unui atare titlu
este considerat legitimate să primească plata.
Art. 2007 Cod civil reglementează cedarea drepturilor din contractul
de transport. Potrivit acestuia, dacă nu există stipulaţie contrară sau dacă prin
lege nu se prevede altfel, călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din
contractul de transport înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să
îl înştiinţeze pe transportator.

Efecte ale contractului

Principalele obligații ale transportatorului, așa cum rezultă ele din
reglementarea generală, sunt: obligaţia transportatorului profesionist de a sta
în stare de ofertă permanentă față de public în condițiile sale de transport;
obligația transportatorului de a duce călătorul la locul de destinație,
nevătămat și în siguranță; obligaţia transportatorului de a efectua transportul
în termenul stabilit; obligația transportatorului de persoane de a avea
asigurare de răspundere civilă; obligația transportatorului de a pune la
dispoziţia călătorului un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;

16
17
_____________________________________________________________

obligația transportatorului de a transporta copiii care călătoresc împreună cu

călătorul, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale; obligația
transportatorului de a transporta fără o altă plată bagajele călătorului, în
cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.
Obligaţia transportatorului profesionist de a sta în stare de ofertă
permanentă față de public în condițiile sale de transport. Transportatorul
profesionist se află în stare permanentă de ofertă de servicii faţă de public şi
el este obligat să accepte orice cerere de transport, cu excepţia situaţiilor
prevăzute de lege.
De altfel, această obligație beneficiază de reglementare legală în Codul
civil. Astfel, art. 1958 alin. 3 Cod civil prevede că transportatorul care îşi
oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită
serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un
motiv întemeiat de refuz.
Codul civil român face trimitere la legea specială în această materie,
care se aplică cu prioritate față de cea generală, în art. 2002 alin. 3 și care
cuprinde diferite prevederi referitoare la refuzul de a accepta un transport
sau acceptare condiționată. De exemplu, taximetristul poate, potrivit art. 52
lit. i din Legea nr. 38 din 20 ianuarie 2003 privind transportul în regim de
taxi și în regim de închiriere, cu modificările ulterioare să nu angajeze
transportul unui client aflat în stare avansată de ebrietate, deci are dreptul de
a-l refuza la transport. Comandantul de aeronavă civilă poate, potrivit art. 40
alin. 3 OG nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul aerian debarca orice
membru al echipajului şi orice pasager la o escală intermediară, pentru
motive determinate de siguranţa zborului şi de păstrarea ordinii în aeronava
civilă. Regulamentul CE nr. 261/2004, art. 2 lit. j definește „refuzul la
îmbarcare” ca fiind refuzul de a transporta pasageri pe un anumit zbor, deși
aceștia s-au prezentat pentru îmbarcare în condițiile stabilite, cu excepția
cazurilor în care există motive temeinice pentru refuzul la îmbarcare, cum ar
fi starea sănătății, cerințele de siguranță sau securitate sau documente de
călătorie necorespunzătoare. Așadar, sunt enumerate cu această ocazie
motivele temeinice pentru care operatorul de transport aerian poate refuza
transportul unei persoane.
Obligația transportatorului de a duce călătorul la locul de destinație,
nevătămat și în siguranță. Obligația transportatorului de a efectua
transportul poate fi analizată prin raportare la clasificarea realizată
obligațiilor, în general. Astfel, pornind de la clasificarea obligațiilor în
funcție de izvorul lor, observăm că obligația transportatorului de a efectua
transportul de persoane se încadrează la categoria obligațiilor contractuale,
născute din acte juridice, ansamblul de clasificare după izvor fiind format
din: obligații contractuale, cvasicontractuale, delictuale și cvasidelictuale.
În funcție de obiectul lor, obligațiile se clasifică, în mod tradițional, în:
obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face (Ploscă, 2015:
173-174). Privită din această perspectivă, obligația transportatorului de a
efectua transportul de bunuri este o obligație de a face.
În literatura de specialitate, clasificarea obligațiilor în funcție de
obiectul lor, comportă discuții, în sensul că, în lumina noilor reglementări și
pornind de la faptul că legislația noastră este în mare măsură una de
inspirație franceză, s-a propus o altă clasificare a obligațiilor în raport de
acest criteriu, în: obligații de plată a unei sume de bani ori de predare a unei
cantități de alte bunuri generice, obligații de predare a unui bun cert,
individual determinat, obligații de prestare de servicii și obligații de a nu
face. O parte a doctrinei consideră că această clasificare este mai aproape de
realitățile practice, față de obligația de a da, contestată în această viziune,
pentru că se consideră că transferul dreptului de proprietate și a altor drepturi
reale operează de plin drept în baza acordului de voințe.
Într-o atare clasificare, obligația transportatorului de a efectua
transportul este o obligație de prestare de servicii, adică o obligație ce are ca
obiect o activitate proprie a debitorului, cu excepția predării unui bun sau
unor bunuri.
În raport de scopul urmărit, obligațiile se clasifică în obligaţiile de
mijloace şi obligaţiile de rezultat. Obligația transportatorului de a efectua
transportul de bunuri este o obligaţie de rezultat, indiferent dacă
transportatorul execută, în cadrul activității sale profesionle, transportul
remunerat ori gratuit.
Tot în cadrul acestei clasificări s-a identificat și un alt tip de obligație –
obligația de securitate. Obligațiile de securitate sunt considerate ca fiind o
specie a obligațiilor de a face în care una din părți are obligația, contractuală
sau legală, de a o garanta pe cealaltă parte împotriva riscurilor ce le
amenință securitatea corporală. Acest tip de obligație îl întâlnim în cazul
transportului de persoane: art. 2002 alin. (2) prevede faptul că
transportatorul este obligat să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în
siguranţă, la locul de destinaţie. Aşadar, avem de-a face cu o obligaţie de
rezultat indiferent de caracterul remunerat sau gratuit al transportului, iar în
conţinutul acestei obligaţii este conţinută nu numai deplasarea călătorilor, ci
şi o obligaţie considerată în literatura de specialitate ca fiind o obligaţie de
securitate, aceea de a aduce călătorii nevătămaţi şi în siguranţă. Doctrina
(Pop, Popa, Vidu, 2012: 139) remarcă faptul că această obligație și-a depășit
condiția inițială, când era considerată ca o obligație implicită în contractele
de transport și acum, prin conacrarea ei în art. 2002 alin. 2 a devenit o

18
19
_____________________________________________________________

obligație contractuală explicită, expres prevăzută în teoria generală a

contractului de transport de persoane, fiind expresia ceam mai clară a
modernizării dreptului nostru privat.
Din punctul de vedere al conținutului său, obligaţia de transporta
persoane cuprinde, în afara operaţiunilor de deplasare, și operaţiunile de
îmbarcare şi debarcare. Aceast aspect este prevăzut în art. 2002, alin.1 Cod
civil și efectul ei constă în faptul că răspunderea transportatorului va viza
atât prejudiciile suferite de călători şi de bagajele acestora în timpul
transportului, cât şi în timpul operaţiunilor de îmbarcare şi debarcare.
Obligaţia transportatorului de a efectua transportul în termenul
stabilit. Potrivit art. 2002, alin. 2 Cod civil român, transportatorul este
obligat să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de
destinaţie. Răspunderea transportatorului de a efectua transportul în termenul
stabilit rezultă și din art. 2004 alin. 2 Cod civil unde se instituie răspunderea
transportatorului pentru daunele directe şi imediate rezultând din
neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele
stabilite sau din întârzierea executării acestuia. Răspunderea este una
contractuală.
În funcție de tipul de transport, unii dintre transportatori au termene de
efectuare a transportului stabilite de legiuitor sau de autorităţile în drept, alţii
le stabilesc în mod unilateral şi le aduc la cunoştinţa publicului, iar alţii le
stabilesc pe cale convenţională.
Obligația transportatorului de persoane de a avea asigurare de
răspundere civilă. Transportatorul este obligat să aibă asigurare de
răspundere civilă, încheiată în condiţiile legii. Această obligaţie a
transportatorului este consacrată cu caracter general doar în sarcina
transportatorului de persoane şi bagaje. Prin legi speciale, asigurarea de
răspundere civilă poate fi instituită şi pentru transportul de bunuri.
Importanţa transportului de persoane a determinat ca, indiferent de
modul de transport sau de caracterul remunerat ori gratuit al transportului, să
existe obligaţia transportatorului de a contracta o asigurare de răspundere
civilă (Pop, Popa, Vidu, 2012: 83).
Obligația transportatorului de a pune la dispoziţia călătorului un loc
corespunzător legitimaţiei sale de călătorie. Mijloacele de transport de
persoane sunt diverse, au diferite clase, niveluri de confort, grade de
rapiditate; sunt mijloace de transport unde se poate călătorii și în picioare.
De exemplu, în transportul feroviar de persoane, potrivit. art. 12 din OG nr
7/2005, călătorul poate ocupa loc în tren, respectând dreptul la clasă și
serviciile asigurate prin legitimația sa de călătorie. La trenurile cu regim de
rezervare a locurilor, călătorul poate ocupa numai locurile înscrise în
legitimația de călătorie. Călătorul care nu poate obține loc și nu consimte să
călătorească în picioare are dreptul să ceară restituirea contravalorii
legitimației de călătorie pentru parcursul neefectuat, amânarea călătoriei sau
să plătească diferența pentru călătoria la o clasă superioară, conform
prevederilor Normelor uniforme ori ale reglementărilor proprii ale
operatorilor de transport feroviar, iar în cazul în care călătorul nu poate
ocupa locul rezervat potrivit legitimației de călătorie, personalul de tren este
obligat să îi asigure alt loc, în limita locurilor disponibile din tren, conform
prevederilor Normelor uniforme sau ale reglementărilor proprii ale
operatorilor de transport feroviar.
Obligația transportatorului de a transporta copiii care călătoresc
împreună cu călătorul, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii
speciale. Legile speciale detaliază diferit această obligație. Astfel, pentru
transportul feroviar, potrivit. art. 13 din OG nr 7/2005, copiii până la vârsta
de 5 ani împliniți, pentru care nu se cere un loc separat, se transportă gratuit,
fără legitimație de călătorie, iar copiii până la vârsta de 10 ani împliniți
plătesc 50% din tariful de transport și din suplimentul de tren, având drept la
loc separat. La trenurile cu locuri rezervate plătesc și tariful integral al
tichetului. În transportul rutier national contra cost de personae, potrivit art.
41 alin. 4 transportul copiilor sub 5 ani se realizează gratuit, dacă aceștia nu
ocupă locuri separate.
Obligația transportatorului de a transporta fără o altă plată bagajele
călătorului, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii
speciale. Deși Codul civil reglementează la nivel de normă generală bagajul,
ca noțiune nu o definește și nici nu face o departajare clară între ceea ce
reprezintă bagajul de mână și bagajul înregistrat, făcând trimitere la legile
speciale.
Astfel, o reglementare mai amplă a regulilor privind bagajele și,
eventual, o definire a acestuia rezultă din reglementările speciale din materia
transportului feroviar de persoane și bagaje. Potrivit art. 17 din OG nr
7/2005, călătorul poate să ia cu el în vagoanele de călători, în mod gratuit,
bagaje de mână. Bagajele de mână, ca regulă, trebuie să fie ușor de
manipulat, să fie bine ambalate, astfel încât să nu fie posibilă scurgerea
conținutului, avarierea sau murdărirea vagoanelor ori incomodarea celorlalți
călători. Călător dispune, pentru bagajele sale de mână, doar de spațiul situat
deasupra locului pe care îl ocupă sau de un spațiu echivalent în boxa pentru
bagaje a vagoanelor. Pentru transportul feroviar, masa totală a bagajelor de
mână admisă pentru fiecare loc ocupat este de 30 kg. Supravegherea
obiectelor pe care călătorul le ia cu el în vagon revine acestuia și, de
principiu, călătorul este răspunzător de orice pagubă cauzată de obiectele pe

20
21
_____________________________________________________________

care le ia cu el în vagon. Transportatorul rămâne răspunzător dacă se

dovedește că bagajul a pierit din vina sa.
Pentru transportul aerian de personae și bagaje, dispozițiile OG nr.
107/2000 privind ratificarea Conventiei pentru unificarea anumitor reguli
referitoare la transportul aerian international, adoptata la Montreal la 28 mai
1999, respective dispozițiile art. 3 stipulează că transportatorul este
obligat să elibereze pasagerului o eticheta de identificare a bagajului pentru
fiecare articol de bagaj înregistrat. De asemenea, pasagerul va fi informat în
sensul că i se va elibera o înștiintare scrisă prin care i se va indica că în cazul
aplicării acestei convenții, aceasta reglementează și poate limita răspunderea
transportatorilor în caz de deces sau vătămare, în caz de distrugere, pierdere
ori deteriorare a bagajelor, precum și în caz de întârziere. În reglementarea
din materia transportului aerian, termenul bagaj desemnează atât bagajul
înregistrat, cât și bagajul neînregistrat.
Totodată, în art. 17 referitor la răspunderea transportatorului aerian
pentru decesul sau vatamarea pasagerilor și pentru daune produse bagajelor
se stipulează faptul că transportatorul răspunde pentru daunele survenite
datorită distrugerii, pierderii sau deteriorarii bagajului înregistrat, cu condiția
ca evenimentul care a provocat distrugerea, pierderea sau deteriorarea să fi
avut loc la bordul aeronavei sau în perioada în care transportatorul avea în
grija bagajul înregistrat. Transportatorul nu răspunde dacă dauna a survenit
datorită unui defect al bagajului, calității sau viciului acestuia. În cazul unui
bagaj neînregistrat, inclusiv al obiectelor personale, transportatorul poartă
răspunderea dacă dauna survine din vina sa, a prepușilor sau a mandatarilor
săi.
Și în legislația din materia transportului rutier există, pentru diferite
tipuri de mijloace de transport, referiri la bagaje. Astfel, Legea nr.
38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, cu
modificările ei ulterioare, în art. 52 alin 3 lit. m) prevede obligativitatea
pentru transportator de a transporta bagajele clienţilor, în cazul transportului
de persoane, în limitele spaţiului destinat pentru acestea, fără perceperea de
tarife suplimentare; iar art. 49 alin.1 lit. c că preţul transportului nu este
condiţionat de numărul persoanelor sau de cantitatea de bunuri transportate,
atâta timp cât acestea nu depăşesc capacitatea de transport autorizată a
taxiului.
În acest context, o critică poate fi formulată: Codul civil român, deși
prevede obligația transportatorului de a transporta fără o altă plată bagajele
călătorului și instituie răspunderea transportatorului pentru neândeplinirea ei,
nu definește noțiunea de bagaj, nu instituie un regim juridic la nivel de
principiu pentru răspunderea în ceea ce privește bagajul de mână și cel
înregistrat și nu face o deosebire clară între ceea ce reprezintă transportul de
bunuri și cel de bagaje. Se mărginește a face trimiteri la legile speciale care
si ele, deși reglementează regimul bagajelor în mijloacele proprii de
transport, nu au referiri complete care să acopere tot spectrul de probleme
juridice ridicate de bagaje, motiv pentru care, acolo unde este posibil, îl lasă
pe transportator, prin propriile regulamente, să gestioneze aceste aspecte
(Piperea, 2005: 63).
Referitor la spectrul obligațiilor transportatorului, deși regimul său
juridic beneficiază de o reglementare mult mai amplă decât cea a călătorului
în privința obligațiilor ce-i revin, trebuie să remarcăm că, la nivel de normă
generală, legiuitorul avea posibilitatea de a reglementa și alte obligații ale
acestuia. De exemplu, obligația de a merge pe ruta stabilită și consecințele
juridice ale nerespectării ei. Totodată, regimul juridic al drepturilor
transportatorului, la nivel de principiu, este ignorat de legiuitor.
Regimul juridic al obligaţiile călătorului din reglementarea generală
este unul redus, în sensul că, potrivit dispoziţiilor art. 2003 alin. 2 Cod civil,
în timpul transportului, călătorul are obligația să se supună măsurilor luate
potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii transportatorului. Desigur,
această obligație trebuie completată de obligațiile ce rezultă din legile
speciale. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm că lipsește din
reglementare una din principalele obligaţii ale călătorului, anume aceea de
plată a preţului transportului, care ar fi putut beneficia la nivel de normă
generală de o reglementare.
În privința drepturilor călătorului, Codul consacră dreptul călătorului
de a denunța unilateral contractul de transport în cazul în care, după
împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai
prezintă interes pentru călător. În această situație, călătorul îl poate denunţa,
solicitând rambursarea preţului.
Aşadar, pentru a putea fi exercitat dreptul călătorului de a denunţa în
mod unilateral contractul de transport, trebuiesc îndeplinite în mod
cumulativ următoarele condiţii: să existe o îndeplinire necorespunzătoare a
contractului de transport, în sensul întârzierii executării transportului și
executarea transportului cu întârziere să nu mai prezinte interes pentru
călător.
Denunţarea unilaterală constituie o cauză de încetare a contractului
reglementată de art. 1276 Cod civil, potrivit căruia dreptul de a denunţa
unilateral contractul poate fi exercitat numai de către partea în favoarea
căreia acesta este consacrat şi numai dacă executarea contractului nu a
început.

22
23
_____________________________________________________________

Răspunderea transportatorului
În privința regimului juridic al răspunderii transportatorului, Codul
civil stipulează că acesta răspunde pentru: moartea călătorului, vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului, neexecutarea transportului,
executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite, întârzierea executării
transportului.
Răspunderea transportatorului este, ca natură juridică, una
contractuală și, potrivit reglementării legale, este considerată nescrisă orice
clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului
pentru prejudiciile prevăzute în legea generală.
Clauzele considerate nescrise sunt clauze nule de plin drept. În
doctrină (Nicolae, 2012: 27-29), s-a subliniat faptul că ele au fost consacrate
în dreptul nostru intern sub influența și impulsul reglementărilor comunitare,
ragăsindu-se în dreptul intern al mai multor state ale Uniunii Europene, ca
dreptul francez, belgian și că sunt acele clauze inserate într-un act juridic, pe
care legiuitorul le consideră drept inexistente, deoarece contravin naturii și
efectelor juridice normale ale acelui act și care sunt înlocuite de plin drept cu
dispozițiile legale imperative.
Transportatorul răspunde, totodată, pentru paguba cauzată de mijlocul
de transport folosit, de starea sa de sănătate și de starea de sănatate a
angajaţilor lui.
Contractul de transport este unic şi indivizibil (Cristoforeanu,1925:
215 - 218) şi perioada pentru care este angajată răspunderea contractuală a
acestuia este cea cuprinsă între momentul îmbarcării călătorului și momentul
debarcării acestuia, îmbarcarea și debarcarea făcând parte din activitatea de
transport și atrâgând tot răspundere contractuală. Așadar, pentru acțiuni sau
inacțiuni imputabile transportatorului anterior îmbarcării sau debarcării
răspunderea sa poate fi angajată doar pe temei delictual (Cotuţiu, 2015: 210).
Art. 2004 alin. 4 prevede situațiile în care operează exonerarea de
răspundere a transportatorului. Astfel, cauzele de nerăspundere sunt
enumerate limitativ: dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu
intenţie sau din culpă gravă; dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de
starea de sănătate a călătorului; dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de
fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă; dacă dovedeşte că
paguba a fost cauzată de forţa majoră (Atanasiu, Dimitriu, Dobre, 2011:
737).
Starea de sănătate a călătorului și fapta unui terţ pentru care
transportatorul nu este ţinut să răspundă au pentru transporator natura
juridică a unui caz fortuit. În materia contractului de transport de persoane
cazul fortuit nu exonerează de răspundere și rațiunea pentru care Codul civil
enumeră aceste două situații în mod expres este pentru că ele, ca excepție de
la situația cazului fortuit în general, îl exonerează de răspundere pe
transportator.
Analiza referitoare la răspunderea transportatorului pentru bagaje şi
alte bunuri nu poate fi făcută fară a preciza, așa cum am mai menționat, că
noțiunea de bagaj, ca și cea de alte bunuri ale călătorului nu primesc o
definire în legea generală. Așa cum remarcă doctrina în majoritatea ei
definirea este importantă pentru că pentru prejudiciile aduse altor bunuri
decât cele menționate, răspunderea transportatorului se va întemeia pe
dispozițiile art. 1984 și următoarele din materia contractului de transport de
bunuri și nu pe art. 2005 ce reglementează răspunderea pentru bagaje și alte
bunuri.
Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor
sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a fost
cauzat de viciul acestora, culpa călătorului sau forţa majoră.
Se observă că art. 2005 Cod civil reglementează pierderea și
deteriorarea, dar nu și întârzierea bagajului. Aceasta nu înseamnă ca în caz
de întârziere transportatorul nu răspunde, ci că răspunderea pentru
întârzierea bagajului se va întemeia pe dispozițiile art. 1959 alin. 2 Cod civil
care stipulează că: pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la
destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore, transportatorul
răspunde. Această reglementare poate fi incidentă în această materie și
pentru ca art. 2005 în alin. 4 permite aplicarea reglementărilor din materia
contractului de transport de bunuri, dacă nu există stipulație contrară lor, în
materia contractului de persoane și bagaje.
Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu
sine, transportatorul răspunde numai dacă se dovedeşte intenţia sau culpa
acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea lor.
Cât privește cuantumul despăgubirilor, transportatorul răspunde
pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului
în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu
natura, conţinutul obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după
împrejurări.
Codul civil reglementează în acestă materie, în art. 2006, răspunderea
în cadrul transportului succesiv sau combinat. Astfel, în cadrul transportului
succesiv sau combinat, transportatorul pe al cărui parcurs al transportului a
intervenit decesul, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului,
pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului
răspunde pentru prejudiciul astfel cauzat. Se observă promovarea la nivel
legislativ a unei soluții diferite față de transportul de bunuri, unde în privința

24
25
_____________________________________________________________

angajării răspunderii pentru acest tip de transport, acţiunea în răspundere se

poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de
transport sau împotriva ultimului transportator și în privința despăgubirilor,
în raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la despăgubiri
proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul de transport.
Este admisă și o excepție în această materie: transportatorul nu
răspunde dacă prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres că unul
dintre transportatori răspunde integral.
Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale
călătorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori este ţinut să
contribuie la despăgubire.
Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine
numai dacă, la terminarea întregului parcurs, întârzierea subzistă. Articolul
2006 alin. 3 Cod civil instituie regula potrivit căreia, în cazul transportului
succesiv sau combinat, întârzierea transportului trebuie apreciată global, la
terminarea întregului parcurs. Aşadar, întârzierea transportului pe unul din
segmentele parcursului nu constituie o neîndeplinire a obligaţiilor derivând
din contractul de transport, susceptibilă de a întemeia angajarea răspunderii
celui care a efectuat transportul pe segmentul în cauză, cât timp nu există o
întârziere a transportului pentru întregul traseu.
Referitor la bagaje, Codul face trimitere la dispozițiile art. 2000 Cod
civil care devine incident în materie, adică la soluția din materia contractului
de transport de bunuri. Trebuie remarcat că soluția este valabilă, potrivit
Codului, pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale
călătorului ce au fost predate transportatorului. Per a contrario, pentru
bagajele și bunurile ținute de călător asupra sa nu se aplică această soluție, ci
cea de la transportul de persoane.