112 NIVELUL FIZIC CAP.

2.5.3 Bucla locală: Modemuri, ADSL şi transmisia fără fir

Este timpul să pornim studiul nostru detaliat despre funcţionarea sistemului telefonic. Principa-
lele părţi ale sistemului sunt ilustrate în figura2-23. Aici se văd buclele locale, trunchiurile, oficiile de
taxare şi oficiile finale, ambele conţinând echipamente de comutare care comută apelurile. Un oficiu
final are până la 10.000 de bucle locale (în SUA şi alte ţări mari). De fapt, până de curând, codul şi
prefixul de zonă indicau oficiul final, astfel încât numărul (212) 601-xxxx aparţinea unui anumit ofi-
ciu final cu 10.000 de abonaţi, numerotaţi de la 0000 la 9999. Odată cu evoluţia competiţiei pentru
serviciile locale, acest sistem nu mai era viabil, deoarece mai multe companii doreau să aibă codul
oficiului final. De asemenea, numărul de coduri era practic epuizat, astfel încât au trebuit introduse
scheme de organizare mai complexe.
Să începem cu partea cu care cei mai mulţi oameni sunt familiarizaţi: bucla locală, formată din
două fire care vin de la un oficiu final al unei companii telefonice şi intră în case sau companii mai
mici. Bucla locală mai este numită adesea şi „ultima milă”, deşi lungimea ei poate fi de până la câte-
va mile. În ultimii 100 de ani, bucla locală a folosit semnalizarea analogică şi probabil va continua să o
folosească timp de ani buni, datorită costului mare al conversiei la digital. Totuşi, până şi în acest ultim
bastion al transmisiei analogice au loc schimbări. În acest capitol, vom studia bucla locală tradiţională şi
noile îmbunătăţiri care au loc în acest domeniu, concentrându-ne pe comunicaţia de date de la calcula-
toarele casnice.
Atunci când un calculator doreşte să trimită date numerice pe o linie telefonică, datele trebuie să
fie convertite în prealabil în formă analogică pentru a putea fi transmise pe o buclă locală . Aceasta
conversie este făcută de către un modem, dispozitiv pe care îl vom studia în curând. La oficiul final al
companiei telefonice, aceste date sunt convertite la forma digitală pentru a fi transmise pe trunchiu-
rile pentru distanţe mari.
Dacă la celălalt capăt se află un calculator cu un modem, este necesara conversia inversă – digital
la analogic pentru a putea traversa bucla locală către destinaţie. Această schemă este prezentată în
fig. 2-23 pentru ISP-ul 1 (Internet Service Provider, rom: furnizor de servicii internet), care dispune
de o bancă de modem-uri, fiecare fiind conectat la o altă buclă locală. Acest ISP poate servi atâtea
conexiuni câte modemuri are (presupunând că serverul sau serverele sale au destulă putere de cal-
cul). Această schemă era considerată normală până când au apărut modem-urile de 56 Kbps, din
motive care se vor vedea în curând.
Codificarea analogică a semnalului constă în modificarea tensiunii electrice în funcţie de timp,
pentru de a reprezenta un şir de date. Dacă mediul de transmisie ar fi fost ideal, receptorul ar fi pri-
mit exact acelaşi semnal pe care l-a expediat transmiţătorul. Din păcate, mediile nu sunt perfecte, iar
semnalul recepţionat nu este identic cu semnalul transmis. Pentru datele numerice, aceste diferenţe
pot conduce la erori.
Pe liniile de transmisie apar trei mari probleme: atenuarea, distorsiunea datorată întârzierii şi
zgomotul. Atenuarea reprezintă pierderea de energie în timpul propagării semnalului. Pierderea se
exprimă în decibeli pe kilometru. Energia pierdută depinde de frecvenţa semnalului. Pentru a vizua-
liza efectul acestei dependenţe de frecvenţă, să ne imaginăm un semnal nu ca o simplă undă, ci sub
forma unei serii de componente Fourier. Fiecare componentă este atenuată diferit, ceea ce are ca
rezultat la receptor un spectru Fourier diferit.
Pentru a agrava situaţia, diferitele componente Fourier se propagă cu viteze diferite de-a lungul
firului. Aceste diferenţe de viteză duc la distorsionarea semnalului recepţionat la celălalt capăt.
SEC. 2.5 SISTEMUL TELEFONIC 113

Fig. 2-23. Conectarea între calculatoare foloseşte transmisia analogică şi cea digitală.
Conversia este realizată de către modemuri şi de către codoare/decodoare.

O altă problemă este zgomotul, care reprezintă energie nedorită, provenită din alte surse decât
transmiţătorul. Zgomotul termic este cauzat de mişcarea aleatorie a electronilor printr-o sârmă şi nu
se poate evita. Interferenţa este produsă de cuplajul inductiv care se formează între două fire care
sunt apropriate unul de altul. Atunci când vorbim la telefon, putem auzi o altă conversaţie în fundal.
Aceasta este interferenţa. În sfârşit, există şi zgomote de tip impuls, determinate de şocuri electrice
sau de alte cauze. Pentru datele digitale, zgomotele de tip impuls pot duce la dispariţia unuia sau a
mai multor biţi.
Modemurile
Datorită problemelor prezentate anterior, în special datorită faptului că atât atenuarea cât şi vi-
teza de propagare sunt dependente de frecvenţă, se doreşte evitarea prezenţei unui domeniu larg de
frecvenţe într-un semnal.
Din păcate, undele pătratice, precum cele din datele numerice, au un spectru larg şi, în concluzie,
suferă o atenuare puternică şi distorsiuni de întârziere. Aceste efecte fac din codificarea analogică în
bandă de bază (DC) o alegere nepotrivită, cu excepţia situaţiilor în care se utilizează viteze mici şi
transmisia are loc pe distanţe scurte.
Pentru a evita problemele asociate cu codificarea analogică în bandă de bază (DC), în special pe
liniile telefonice, se utilizează codificarea analogică AC. Se introduce un ton continuu în domeniul
1000 - 2000 de Hz, numit undă purtătoare sinusoidală. Amplitudinea, frecvenţa sau faza acestei
unde pot fi modulate. În modularea în amplitudine, sunt folosite două niveluri de tensiune pentru a
reprezenta 0 şi 1, respectiv. În modularea în frecvenţă, cunoscută de asemenea sub denumirea de
codare prin deplasarea frecvenţei (frequency shift keying), se folosesc două (sau mai multe) tonuri
diferite. (Termenul de codare este larg folosit în industrie ca sinonim pentru modulare). În varianta
cea mai simplă, cea a modulării în fază, unda purtătoare este sistematic comutată la intervale egale
114 NIVELUL FIZIC CAP. 2

la 45, 135, 225, sau 315 grade. Fiecare schimbare de fază transmite 2 biţi de informaţie. De aseme-
nea, obligativitatea unei schimbări de fază la sfârşitul fiecărui interval face receptorul să recunoască
mai uşor limitele intervalelor de timp.
Fig. 2-24 ilustrează cele trei forme de modulare. În figura2-24(a) una dintre amplitudini este dife-
rită de zero şi una este zero. În fig. 2-24(b) sunt folosite două frecvenţe. În fig. 2-24(c) o deplasare de
fază este sau nu prezentă la marginile fiecărui bit. Un echipament care acceptă un şir serial de biţi la
intrare şi produce o purtătoare modulată la ieşire (sau vice-versa) se numeşte modem (modulator-
demodulator). Modemul este inserat între calculator (digital) şi sistemul telefonic (analogic).

Fig. 2-24. (a) Un semnal binar. (b) Modularea în amplitudine.

(c) Modularea în frecvenţă. (d) Modularea în fază.

Atingerea unor viteze din ce în ce mai mari nu este posibilă doar prin creşterea continuă a ratei
de eşantionare. Teorema lui Nyquist afirmă că eşantionarea la o frecvenţa mai mare de 6000 de Hz
este lipsită de interes chiar şi pentru o linie ideală de 3000 de Hz (nu este nici pe departe cazul unei
linii telefonice). În practică, majoritatea modem-urilor eşantionează de 2400 ori/sec şi se concentrea-
ză să transmită cât mai mulţi biţi pe eşantion.
Numărul de eşantioane pe secundă se măsoară în baud. Pe durata fiecărui baud este trimis un
simbol. Astfel, o linie de n baud trimite n simboluri/sec. De exemplu, o linie de 2400 baud trimite un
simbol la aproximativ fiecare 416,667µsec. Dacă simbolul codifică prin tensiune nulă un bit 0 logic şi
SEC. 2.5 SISTEMUL TELEFONIC 115

prin tensiunea de 1V un bit 1 logic, rata de bit este de 2400 bps. Dacă însă sunt folosite tensiunile de
0, 1, 2 şi 3 volţi, fiecare simbol codifică 2 biţi, astfel că o linie de 2400 baud poate transmite 2400 sim-
boluri/sec la o rată de date de 4800 bps. În mod similar, pentru patru deplasări de fază posibile, sunt
codificaţi tot 2 biţi/simbol, deci avem din nou o rată de bit dublă faţă de viteza de transmisie a liniei.
Cea de-a doua tehnică este larg folosită şi se numeşte QPSK (Quadrature Phase Shift Keying, rom:
modulaţia cuadratică în fază).
Conceptele de lărgime de bandă, viteza de transmisie (eng: baudrate), rată de simboluri şi rată de
biţi sunt adeseori confundate, deci le vom reformula aici. Lărgimea de bandă a unui mediu reprezintă
spectrul de frecvenţe care trec prin el cu atenuare minima. Este o proprietate fizică a mediului (de
obicei de la 0 la o frecvenţă maximă) şi se măsoară în Hz. Viteza de transmisie reprezintă numărul de
eşantioane preluate într-o secundă. Prin fiecare eşantion se transmite o parte din informaţie, adică un
simbol. Deci, viteza de transmisie şi rata de simboluri sunt unul şi acelaşi lucru. Tehnica de modulare
(de exemplu QPSK) determină numărul de biţi/simbol. Rata de biţi reprezintă cantitatea de informa-
ţie trimisă prin canal şi este egală cu numărul de simboluri/sec înmulţit cu numărul de biţi/simbol.
Toate modemurile performante folosesc o combinaţie de tehnici de modulare pentru a transmite
mai mulţi biţi pe baud. Deseori mai multe amplitudini şi mai multe deplasări de faza sunt combinate
pentru a transmite mai mulţi biţi/simbol. În fig. 2-25(a), vedem puncte la 45, 135, 225 şi 315 grade, cu
amplitudine constanta (distanţa faţă de origine). Faza unui punct este indicata de unghiul pe care l-
ar face axa x cu o linie care uneşte punctul cu originea. Fig. 2-25(a) are patru combinaţii posibile şi
poate fi folosită pentru a transmite 2 biţi pe simbol. Este exact QPSK.
În fig. 2-25(b) vedem o schemă diferită de modulare, în care sunt folosite 4 amplitudini şi 4 dife-
renţe de fază, în total 16 combinaţii. Această schemă de modulare poate fi folosită la transmiterea a
4 biţi pe simbol şi este numită QAM (Quadrature Amplitude Modulation, rom: modulaţia
cuadratică în amplitudine) atunci când este folosită pentru transmisia a 9600 biţi pe secundă pe o
linie de 2400 baud.
Fig. 2-25(c) reprezintă încă o schemă de modulare, care implică amplitudine şi faza. Ea permite
64 de combinaţii, astfel încât pot fi transmişi 6 biţi pe simbol. Se numeşte QAM-64. Sunt folosite şi
QAM-uri de ordine mai înalte.
Diagramele de genul celor din fig. 2-25, care reprezintă combinaţiile posibile de amplitudine şi
fază, sunt numite tipare de constelaţii. Fiecare standard de modem de viteze înalte are propriul lui
tipar de constelaţie şi poate comunica numai cu alte modemuri care folosesc acelaşi standard (cu
toate că majoritatea modemurilor pot simula modemuri mai lente).

Fig. 2-25. (a) QPSK. (b) QAM-16. (c) QAM-64

116 NIVELUL FIZIC CAP. 2

Cu atâtea puncte în tiparul de constelaţie, chiar şi un mic nivel de zgomot detectat în amplitudine
sau fază poate conduce la o eroare, adică la mai mulţi biţi eronaţi. Pentru a reduce posibilitatea de a
genera o eroare, standardele pentru modemuri cu viteze mari fac corecţia erorilor, adăugând biţi
suplimentari la fiecare eşantion. Astfel de scheme sunt cunoscute sub numele de TCM (Trellis
Coding Modulation, rom: modulatie prin codificare matricială). De exemplu, modemul standard
V.32 foloseşte 32 de puncte în constelaţie pentru a transmite 4 biţi de date şi un bit de paritate pe
simbol, la 2400 baud, şi obţine 9600 bps cu corecţie de erori. Tiparul său de constelaţie este cel din
fig. 2-26(a). Decizia de a fi „rotită” cu 45 de grade în jurul originii a fost luată din motive inginereşti;
constelaţiile rotite sau nerotite au aceeaşi capacitate de informaţie.

Fig. 2-26. (a) V.32 pentru 9600 Kbps. (b) V.32 bis pentru 14.400 Kbps

Următorul pas peste 9600 bps este 14.400 bps. Este numit V.32 bis. Această viteză este atinsă
prin transmiterea a 6 biţi de date şi un bit de paritate pe eşantion la o rată de 2400 baud. Tiparul de
constelaţie are 128 de puncte atunci când se foloseşte QAM-128, aşa cum se vede în fig. 2-26(b). Fax-
modemurile folosesc această viteză pentru a transmite pagini care au fost scanate ca o hartă de biţi
(bitmap). QAM-256 nu este folosit în nici unul din modemurile telefonice standard, dar este folosit
în reţelele de cablu, aşa cum vom vedea mai târziu.
Următorul modem telefonic după V.32 bis este V.34, care atinge 28.800 bps la 2400 baud cu 12
biţi de date/simbol. Ultimul modem în aceasta serie este V.34 bis, care foloseşte 14 biţi de da-
te/simbol la 2400 baud şi atinge 33.600 baud.
Pentru a creşte în continuare rata efectivă, multe modemuri comprimă datele înainte de a le
transmite, şi pot obţine o rată efectivă de transmisie a datelor de peste 33.600 bps. Pe de alta parte,
aproape toate modemurile testează linia înainte de a începe să transmită date de la utilizator şi, dacă
observă că sunt probleme care ţin de calitatea transmisiei, reduc viteza sub cea maxima. Astfel, vite-
za efectivă observată de utilizator poate fi mai mică, egală sau mai mare faţă de cea oficială.
Toate modemurile moderne permit traficul din ambele direcţii în acelaşi timp (folosind frecvenţe
diferite pentru direcţii diferite). O conexiune care permite traficul simultan în ambele direcţii se nu-
meşte full duplex. O şosea cu două benzi este full duplex. O conexiune care permite traficul în orica-
re dintre sensuri, dar pe rând se numeşte half duplex. O şină de cale ferata este half duplex. O cone-
xiune care permite traficul într-o singura direcţie se numeşte simplex. O stradă cu sens unic este