SISTEME DE COMUNICAŢII SC - CAP - 1a

SISTEME DE COMUNICAŢII
CAPITOLUL I
TRANSMISIA DIGITALǍ A SEMNALELOR ANALOGICE
În general, în transmisiile la distanţă semnalul emis este atenuat şi distorsionat de canalul de

transmisie, care introduce şi zgomote. Zgomotul fiind o mărime analogică, nu poate fi separat de
semnalele analogice transmise, doar pentru zgomotele de bandă largă se poate reduce influenţa lor prin
limitarea benzii.
De remarcat că sistemele
moderne de telecomunicaţii
(telefonie, radiorelee, transmisii
de date) se bazează pe
amplificarea periodică a
semnalelor în repetoare, iar
zgomotele şi distorsiunile
introduse (diafonie), se Figura 1.1 Regenerarea impulsurilor în sistemul PCM
cumulează de la o staţie repetoare
la cealaltă; cu cât traseul este mai lung, cu atât cerinţele impuse pe fiecare tronson sunt mai severe.
În cazul transmisiilor digitale, semnalul transmis având o formă particulară (de exemplu impuls
rectangular), repetoarele pot asigura atât amplificarea semnalului cât şi regenerarea formei de undă
transmise, prin această operaţie eliminându-se complet influenţa zgomotului de tip aditiv (figura 1.1).
Ca urmare se poate tolera un raport S/Z mai mic, ceea ce echivalează fie cu folosirea unor puteri
de emisie mai mici, fie cu plasarea repetoarelor la distanţe mai mari. Să amintim că, în plus,
repetoarele analogice introduc şi ele zgomote, înrăutăţind factorul de zgomot al sistemului.
Cerinţele impuse transmisiei pe un traseu, în acest caz, nu mai depind practic de lungimea totală a
Figura 1.2 Ilustrarea principiului separării căilor în timp

sistemului (numărul de tronsoane) având în vedere regenerarea periodică a impulsurilor (zgomotul este
1
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
înlăturat). De aceea, transmisia pe cale digitală a semnalelor analogice a câştigat tot mai mult teren,
având în vedere posibilitatea de a separa aproape în întregime semnalul de zgomotul aditiv.
Pentru aceasta se recurge la o eşantionare a semnalului, cu o anumită viteză, dată de teorema lui
Nyquist. Transmisia se realizează prin tehnici digitale, recurgându-se fie la modularea analogică a
unui tren de impulsuri în amplitudine, durată sau poziţie (MIA, MID sau MIP), fie la o modulare în
cod a impulsurilor – PCM (Pulse Code Modulation). Pentru folosirea eficientă a liniei de transmisie se
multiplexează în timp canalele.
Sistemele din prima categorie conţin ca operaţii principale: eşantionarea (sondarea) semnalelor,
modulaţia trenului de impulsuri (în amplitudine, durată sau poziţie) şi multiplexarea în timp a
eşantioanelor modulate (separarea căilor în timp). Informaţia analogică este transmisă la momente de
timp discrete. În figura 1.2 este ilustrat principiul sistemelor de transmisie cu separarea căilor în timp
(SCT).
La terminalul de emisie, canalele din banda de bază sunt conectate la linia de transmisie comună,
prin intermediul porţilor de eşantionare, care sunt deschise de trenurile de impulsuri I1, I2, In, etc. Pe
linia de transmisie sunt trimise astfel, periodic, eşantioane ale semnalelor în banda de bază, iar la
recepţie se face o separare în timp a acestora, cu ajutorul porţilor de recepţie, atacate cu trenuri de
impulsuri în sincronism cu cele de la emisie. Semnalul MIA rezultant este trecut prin FTJ, la ieşirea
acestuia obţinându-se semnalul în banda de bază.
Sincronizarea generatoarelor de impulsuri de la recepţie cu cele de la emisie se realizează
transmiţând un impuls de sincronizare distinct, în fiecare perioadă de repetiţie, denumită cadru
(Frame) prin analogie cu semnalul TV.
Figura 1.3 Spectrul semnalului eşantionat

Considerând un semnal în banda de bază, având spectrul de forma celui reprezentat în figura 1.3a,
spectrul semnalului MIA este reprezentat în figura 1.3b. Pentru reconstituirea semnalului în banda de
bază, cu ajutorul FTJ, acesta trebuie să aibă frecvenţa de tăiere ft cuprinsă între fm < ft < fs-fm, de unde
fs  2 fm (1.1)
relaţie cunoscută ca teorema eşantionării (Nyquist).

În afara modulaţiei MIA mai există şi alte tehnici de modulare a impulsurilor: în durată (MID) sau
în poziţie (MIP), care însă nu sunt folosite pentru transmisiile pe linii metalice, distorsiunile de
atenuare şi fază producând o dispersare în timp a semnalelor, care conduce la interferenţă intercanale
(diafonie).
Deşi necesită o bandă de frecvenţă mult mai largă decât sistemele analogice similare, ele au
avantaje esenţiale ca:
simplitatea echipamentului, identic pentru diversele canale,
supleţea în exploatare, rezultată din uniformitate,
protecţia faţă de zgomot (se realizează de fapt un compromis între raportul S/Z scăzut şi creşterea
benzii).
Aceste sisteme au fost folosite pentru realizarea fasciculelor de capacitate relativ mică (6-120 de
canale) pe liniile în cablu urban.
În trecut, o bună parte din sistemele de telecomunicaţii pe fir transmiteau semnalele analogice prin
tehnici analogice, cu multiplexarea căilor în frecvenţă, şi datorită investiţiilor enorme pentru
dezvoltarea infrastructurii sistemelor de telecomunicaţii, această situaţie a persistat o bună perioadă de
timp. Totuşi, ţările dezvoltate d.p.d.v. economic, precum şi ţările în curs de dezvoltare, care nu au
infrastructura prea dezvoltată, şi-au instalat rapid sisteme cu modulaţia impulsurilor în cod (PCM).
2
În cazul PCM, eşantionarea este urmată de conversia analog numerică a valorii eşantionului.
Plecând de la un semnal analogic, a cărui amplitudine poate lua o infinitate de valori, ajungem la un
semnal numeric (discret), care poate lua doar un set limitat de valori.
Aproximarea valorii eşantionului analogic prin una discretă (numerică) denumită CUANTIZARE
sau discretizare este însoţită astfel de erori. În acest caz se realizează o discretizare atât a timpului cât
şi a amplitudinii. Transmisia digitală (PCM, modulaţie delta) a semnalelor are ca avantaje:
robusteţea transmisiei (la zgomote şi perturbaţii),
regenerarea eficientă, periodică a semnalului în repetoare,
folosirea unui format uniform de transmisie pentru diferite semnale analogice (convorbiri, muzică,
facsimil, videotelefon, TV).
Dezvoltarea sistemelor digitale (PCM, modulaţie delta, comunicaţii de date, etc.) a fost favorizată
de:
dezvoltarea sistemelor cu un număr sporit de canale datorită fibrei optice care a devenit mediul de
transmisie cel mai economic;
scăderea costului CI (digitale) folosite la operaţiile de codare şi decodare (tehnologii LSI şi VLSI),
posibilitatea specializării CI şi multiplexării unui număr mai mare de canale;
creşterea considerabilă a debitului transmisiilor de date şi a semnalelor sub formă digitală;
evoluţia SC spre ISDN (Integrated Services Digital Network) în care toate mesajele sunt transmise
sub formă digitală, iar comutaţia este electronică şi condusă de calculatoare;
apariţia de servicii noi (poştă electronică, acces Internet, videoconferinţe, comerţ electronic).
Descoperirea tehnicii PCM se datoreşte lui Alec Reeves, care în 1936-1937 găseşte o metodă de
modulare MIP şi apoi că se poate obţine o imunitate sporită la zgomot prin cuantificarea valorii
analogice a eşantionului şi exprimarea ei în cod binar (patent Franţa 1939, SUA 1942).
În 1947 apare primul sistem PCM la laboratoarele BELL (SUA), bazat pe tehnologia tuburilor
electronice, scump, nefiabil şi voluminos: el nu s-a putut impune decât după 1960, după perfecţionarea
tranzistorului. Acest lucru a fost posibil datorită cerinţei tot mai mari de sporire a capacităţii reţelelor
telefonice. Instalarea unui număr sporit de cabluri în oraşe era dificilă, datorită lucrărilor de excavaţie
care împiedică circulaţia şi faptului că în pământ existau şi alte conducte (apă, gaz, canalizare).
Multiplexarea în frecvenţă a semnalelor nu dă rezultate la frecvenţe înalte, unde apar probleme
serioase de diafonie şi zgomote, liniile în cablu simetric fiind proiectate în primul rând pentru
audiofrecvenţă. S-a constatat că sistemele PCM ar oferi singura soluţie acceptabilă, iar prin 1961-1962
apar primele instalaţii, care foloseau pentru transmisie un cod ternar, marcând începutul dezvoltării SC
digitale moderne.
I.1 Modelul unui sistem PCM

Un sistem PCM are, în general, structura de principiu prezentată în figura 1.4.
Figura 1.4 Structura de principiu a unui sistem PCM

La emisie, semnalul în banda de bază este trecut printr-un FTJ, pentru a-i limita banda, şi apoi
eşantionat la intervale regulate, eşantioanele fiind convertite A/D şi trimise în linie. Convertorul A/D
este comun tuturor canalelor sistemului, având în vedere separarea căilor în timp.
După eşantionare, se memorează valoarea eşantionului, care este apoi convertită A/D, la ieşirea
convertorului A/D obţinând un număr binar, care corespunde celei mai apropiate valori discrete a
amplitudinii. Biţii astfel obţinuţi sunt codaţi, pentru a avea o formă cât mai adecvată transmisiei prin
canal, care distorsionează semnalul transmis şi introduce zgomote, determinând apariţia de erori.
La recepţie se efectuează operaţiile inverse; separarea canalelor se face cu ajutorul porţilor de
eşantionare comandate în sincronism cu cele de la emisie. La ieşirea convertorului D/A se obţine o
3
Figura 1.5 Structura funcţională a unui sistem PCM

versiune cuantizată a
semnalului analogic, care
este filtrată pentru a
obţine semnalul în banda
de bază. Această structură Figura 1.6 Schema simplificată a unui sistem PCM
funcţională a sistemului
este dată în figura 1.5.
Dacă presupunem canalul perfect, se obţine schema din figura 1.6, codorul şi decodorul dispărând,
iar blocul de cuantizare este obţinut ca urmare a cuplării celor două convertoare A/D şi D/A, care
introduc erori de cuantizare.
Presupunând că circuitele de
eşantionare şi reeşantionare sunt
perfect sincronizate, putem renunţa Figura 1.7 Modelul final al sistemului PCM
la unul din ele, obţinând schema din
figura 1.7.
S-a obţinut astfel, plecând de la un şir de operaţii complexe, o reducere importantă a acestora,
rămânând în final doar două: eşantionarea şi cuantizarea.
Pe lângă aceste două importante
procese, care pot introduce erori, mai
există alte două cauze:
zgomotele aleatoare, prezente în
canal, produc erori aleatoare, ce apar
foarte rar, cu frecvenţa
corespunzătoare probabilităţii de
apariţie a erorilor în sistem, care au
însă efecte importante în cazul
transmisiilor de date,
JITTER-ul, definit ca abaterea
momentelor de eşantionare de la
recepţie, faţă de cele ideale
(sincronizare imperfectă).
Semnalul eşantionat xs(t) şi cel
reeşantionat xr(t) sunt:

xs (t )    (t  kT ) (1.2)


xr (t )    (t  kT   k ) (1.3)

unde  k este abaterea în timp a

fiecărui moment de reeşantionare faţă
de momentul corespunzător de
eşantionare de la emisie, luat ca
referinţă. Mărimea  k poate fi
considerată ca valoarea funcţiei  (t )
la momentul kT, iar  (t ) este Figura 1.8 Efectul eşantionării cu diferite viteze
cunoscută sub denumirea de jitter.
4
Natura sa depinde de configuraţia sistemului. Efectul jitterului asupra semnalului analogic este
acela de a produce o modulaţie parazită de fază, care provoacă distorsiuni. Acest efect este important,
deoarece sincronizarea este extrasă din semnalul recepţionat, degradat de canalul de transmisie şi în
mod inerent, nu este ideală.
I.2 Eşantionarea semnalelor. Efecte

Să considerăm un semnal x(t), eşantionat la intervale T cu impulsuri (t) ideale, de lăţime
infinitezimală şi suprafaţă T.
Semnalul eşantionat xs (t ) poate fi scris ca o serie de impulsuri de acest tip, multiplicate cu
semnalul original x(t).

xs (t )   x(t )  (t  kTs ) (1.4)

Din analiza Fourier se ştie că

 
  (t  kTs )  e j 2 t k / T s
(1.5)
 
pentru impulsuri (t) ideale, de lăţime infinitezimală şi suprafaţă T. Înlo-cuind (1.5) în (1. 4)
obţinem:

xs (t )   x(t )e j 2 t k / T s
(1.6)

Spectrul X s ( ) al semnalului xs (t ) , efectuând transformata Fourier:

 
1

j k 2 t / Ts  j t
X s ( )  x(t )e e dt (1.7)
2 

sau, inversând ordinea de sumare şi integrând:

j   2 k  / Ts  t
  
1 1
X s ( ) 
2
 x(t )e dt 
2
 X   2k / Ts 
  
unde X() este spectrul lui x(t), sau, în final, obţinem:


X s ( f )   X  f  k / Ts  (1.8)

Astfel, dacă semnalul în banda de bază x(t) are un spectru limitat la fm, spectrul semnalului
eşantionat se obţine ca o suprapunere a unei serii infinite de spectre ale semnalului original pe
intervalele 1/Ts, ca în figura 1.8, iar semnalul original X(f) poate fi recuperat din Xs(f) folosind un FTJ
cu frecvenţa de tăiere fm şi
flanc abrupt.
I.3 Suprapunerea
spectrelor (aliasing)
Dacă 2 f m  f s , apare
o limitare cunoscută sub
denumirea de suprapunere
(aliasing), ilustrată în
figura 1.9, componentele
spectrale superioare şi
respectiv inferioare de la
Figura 1.9 Ilustrarea suprapunerii spectrelor (aliasing)
două benzi alăturate se
5
suprapun şi afectează semnalul de ieşire.

Dacă frecvenţa de eşantionare este mai mică decât frecvenţa Nyquist, sau semnalul nu a fost filtrat
corespunzător pentru a-i se limita spectrul, va apare un fenomen de suprapunere a spectrelor
(aliasing) ilustrat în figura 1.9.
În cazul semnalelor audio, alegerea necorespunzătoare a frecvenţei de eşantionare sau nefiltrarea
semnalului înainte de a fi eşantionat va introduce aliasing care se va manifesta prin distorsionarea
semnalului, ceea ce poate fi sesizat cu urechea. Eşantionarea se manifestă ca o tehnică de modulaţie,
purtătoarea fiind un tren de impulsuri Dirac, spectrul semnalului de intrare fiind translat pe armonicele
frecvenţei de eşantionare. Dacă nu sunt satisfăcute cerinţele teoremei eşantionării, modulaţia va
produce frecvenţe imagine care sunt simetrice cu cele originale în jurul armonicelor frecvenţelor de
eşantionare şi apar în banda semnalului reconstituit printr-un proces de rabatere (fold-over) în jurul lui
fs /2, translate cu cantitatea cu care au depăşit fs /2.
Exemplul I.1 Fie semnalul telefonic cu banda (0,3 -3,4) kHz eşantionat cu fs = 6 kHz, iar fs/2 = 3 kHz.
Frecvenţa de 3,4 kHz va apare atunci translată cu 3 – 3,4 [kHz]= 400 Hz, adică cu valoarea 3 kHz, banda
semnalului reconstituit fiind (0 –3) kHz.
De aici se observă necesitatea limitării spectrului semnalului ce urmează a fi eşantionat cu un filtru
trece jos ideal, cu caracteristică de transfer rectangulară, dar care nu poate fi realizat fizic.
Am văzut din modelul unui sistem PCM prezentat în figura 1.5 că la recepţie, după conversia D /A
şi reeşantionare se introduce un filtru trece jos. Prezenţa lui este necesară pentru reconstruirea corectă
a semnalului la recepţie. În cazul limită când s-ar transmite un semnal sinusoidal de frecvenţă fm
eşantionat cu 2fm, o perioadă ar fi reprezentată prin 2 eşantioane de valori x şi –x, iar convertorul D/A
ar genera o undă rectangulară de frecvenţă fm, având un spectru discret cu linii pe armonicele lui fm. De
aici, necesitatea introducerii filtrului trece-jos, denumit filtru de reconstrucţie, care limitează spectrul
semnalului reconstruit la valoarea fm.
Figura 1.10 Ilustrarea fenomenului de distorsionare a semnalului prin aliasing

Se observă de aici că în orice sistem PCM, şi prin extensie în orice sistem digital, semnalele ce
sunt transmise trec prin cel puţin două filtre analogice, iar dacă din motive practice se recurge de la
multe ori la conversie A/D urmată de conversie D/A, distorsionarea semnalului datorită
caracteristicilor filtrelor conectate în cascadă, care sunt departe de cele ideale, devine importantă.
Pentru a putea implementa adecvat filtrarea trece jos şi a micşora distorsiunile semnalului
reconstruit, fără a recurge la aproximaţii ale FTJ ideal, care sunt neliniare la frecvenţe înalte şi prezintă
distorsiuni puternice ale fazei se recurge la utilizarea de filtre digitale şi supraeşantionarea semnalului
înainte de convertorul D/A urmat un FTJ analogic cu o caracteristică de transfer lină. Această soluţie
asigură distorsiuni de fază mici, care nu depăşesc 0,5 grade în toată banda.
6
Folosirea eşantionării
cu o viteză mult mai mare
decât cea rezultată din
teorema eşantionării, adică
supraeşantionarea,
relaxează constrîngerile
impuse filtrului, deoarece
spectrul limitat în frecvenţă
al semnalului ce urmează a
fi supraeşantionat va apare
pe armonici ale lui fs mult Figura 1.11 Supraeşantionare prin interpolare cu dublarea ratei
distanţate între ele,
putându-se separa astfel mult mai uşor spectrul în banda de bază cu un FTJ de ordin mic, cu
caracteristică de transfer lină. Această tehnică are avantajul creşterii raportului S/Z şi al reducerii
varianţei zgomotului de cuantizare în banda ocupată de semnal.
Exemplul I.2 În tehnica de înregistrare digitală video se recurge la dublarea vitezei de eşantionare,
eşantioanele astfel obţinute fiind filtrate cu un filtru digital pentru înlăturarea efectelor de aliasing. Se obţine
astfel o caracteristică de fază aproape liniară.
Semnalul fiind sub formă digitală, dublarea ratei eşantioanelor se obţine prin interpolare, folosind un
circuit digital denumit interpolator, care calcu-lează valoarea unui nou eşantion aflat între două eşantione
originale succesive. Se obţine astfel un flux cu viteză dublă, din care se poate separa mult mai uşor semnalul
video din banda de bază, ţinând cont că următorul
spectru este centrat pe 2fs şi nu pe fs, ca în fluxul
original. Soluţia este ilustrată în figura 1.11.
Circuitul de interpolare lucrează asemănător cu
circuitele de predicţie tratate în subcapitolul DPCM.
Vechile eşantioane xk  2 , xk 1 şi xk devin x2i  4 , x2i  2 şi
x2i . La ele se adugă noile eşantioane x2i 3 , x2i 1 care
sunt generate de filtre digitale atacate de eşantioanele
semnalului original.
Deosebirea constă în aceea că predictorul
calculează valoarea prezisă a următorului eşantion,
 Figura 1.12 Rolul interpolării şi al predicţiei
de exemplu xk , pe baza câtorva eşantioane
anterioare, în timp ce circutul de interpolare calculează valoarea prezisă a unui eşantion, de exemplu
x2i 1 ce urmează a fi plasat între cele două eşantioane reale x2i  2 şi x2i adiacente.
Valorile interpolate ale eşantioanelor se obţin cu filtrul digital din figura 1.13, care efectuează
operaţiuni de prelucrare numerică a
semnalului digital de intrare: întârzieri,
multiplicări cu coeficienţi stocaţi într-o
memorie ROM şi sumare. Practic, coeficienţii
sunt aleşi astfel încât să se obţină un răspuns
la impuls adecvat.
Prin sumarea valorilor eşantioanelor
semnalului aflate în linia de întârziere Figura 1.13 Schema unui filtru binar transversal
ponderate cu coeficienţii stocaţi în memorie se
obţine noul eşantion.
Pentru a putea fi intercalat la momentele precise de timp între celelalte eşantioane se recurge la
intercalarea de (k  1) zerouri între eşantioanele originale, înainte de introducerea lor în filtru.
Avantajul tehnicii digitale este acela că distorsiunile şi zgomotul introdus de filtru sunt mai mici faţă
de cazul analogic.
Rezultatul actiunii de interpolare a filtrului digital este ilustrat în figura 1.14.
7
Figura 1.14. Semnal eşantionat, intercalarea de zerouri şi interpolarea semnalului
I.4 Eşantionarea la viteze superioare lui 2fm

Pentru a studia procesele ce au loc în cazul unui sistem eşantionat şi filtrat, vom considera situaţia
când acesta este atacat de un semnal compus dintr-o componentă s(t) cu banda limitată şi puterea S,
având un spectru bine definit, cu energia zero pentru f > fm , şi o componentă perturbatoare z(t) cu
spectru nelimitat şi puterea Z, care este independentă de s(t), reprezentate în figura 1.15.
Figura 1.15 Eşantionarea semnalelor însoţite de zgomot

Să considerăm ec. (1.9) adaptată pentru spectrul de putere:

Ps ( f )   P  f  k / Ts  (1.9)

unde Ps(f) şi P(f) sunt spectre de putere. Dacă s(t) şi z(t) sunt independente, putem efectua suma:
P( f )  S ( f )  Z ( f ) (1.10)
Puterea semnalului eşantionat şi reconstituit P0 este:

  
fm fm k  fm  k / T
P0   P( f )df   P  f   df   (1.11)
s
P ( f ) df
 fm  fm Ts   fm  k / T
   s
Dacă eşantionarea se face cu viteza Nyquist 1/ TS  2 f m , P0 este o sumă de integrale pe domenii

de lăţime 2fm, ale căror centre se află la distanţa 2fm, fără a exista suprapunere, iar
  fm (2 k 1)
P0    P( f )df
 fm (2 k 1)

 
P0  

P ( f ) df  

 S ( f )  Z ( f )df  S0  Z 0 (1.12)
Ec.(1.12) ne arată că prin eşantionarea cu frecvenţa 2fm şi reconstituirea semnalului cu FTJ cu

frecvenţa de tăiere fm, atât puterea semnalului cu bandă limitată, cât şi cea a semnalului cu bandă
nelimitată rămâne neafectată. Se observă că este esenţial ca semnalul de intrare, înainte de eşantionare
şi codare, să fie prefiltrat, astfel toate semnalele nedorite ce însoţesc semnalul de intrare vor fi
introduse în banda de trecere a sistemului.
Alegând viteza de eşantionare mai mare decât frecvenţa Nyquist: 1/ TS  2 f m r unde r > 1, ec.
(1.11) devine:
8
 fm (2 k r 1)
P   P ( f )df (1.13)
 fm (2 k r 1)
Această situaţie este reprezentată în figura 1.16. Domeniile de integrare nu mai sunt alăturate, dar
spectrul de energie al semnalului dorit este încadrat în aceste domenii. Puterea semnalului nedorit este
redusă faţă de cazul anterior la valoarea 2fm /2fm r sau 1/r (se elimină energia zgomotului din domeniile
haşurate). Rezultă,
P0  S0  Z 0 / r (1.14)
Deci, crescând viteza de eşantionare peste viteza Nyquist, obţinem o îmbunătăţire a raportului S/Z
(eşantionarea cu dublul vitezei Nyquist 4fm produce o îmbunătăţire cu 3 dB).
Explicaţia acestui fapt este dată de teorema conservării energiei. Energia este produsul putere ori
timp, iar puterea este produsul dintre densitatea spectrală de putere şi bandă. Mărind viteza de
eşantionare se măreşte banda, ceea ce duce la o scădere corespunzătoare a d.s.p. Puterea colectată în
banda fm a semnalului este cu atăt mai mică, cu cât viteza de eşantionare este mai mare decât cea
Nyquist.
Figura 1.16 Efectul eşantionării cu viteze mai mari decât viteza Nyquist
Dacă considerăm acum semnalul cuantizat, el poate fi tratat ca suma dintre semnalul dorit şi o
componentă distorsionată ce rezultă în urma cuantizării, cu un spectru foarte întins, adică obţinem
exact cazul tratat anterior. O concluzie logică este că în cazul eşantionării cu o viteză egală cu viteza
Nyquist, puterea semnalului distorsionant în banda de trecere este egală cu puterea semnalului
distorsionant dat de circuitul de cuantizare.
I.5 Modelarea d.s.p. a zgomotului

Creşterea calităţii transmisiei, reflectată în raportul S/Z poate fi asigurată prin folosirea de filtre
digitale, care să modeleze adecvat densitatea spectrală de putere a zgomotului, împingând-o
Figura 1.17 Efectul supraeşantionării combinat cu modelarea d.s.p. a zgomotului
9
(centrifugând-o) spe frecvenţe aflate în afara benzii de trecere a semnalului.

Prin interpolare, creindu-se eşantioane noi, aceasta este echivalent cu creşterea ratei de eşantionare
a semnalului şi totodată a lungimii cuvântului şi se poate aplica compromisul bandă-putere pentru a
reduce puterea zgomotului. Scopul urmărit este ca cea mai mare parte a puterii zgomotului să se
găsească în afara benzii de trecere a semnalului, împingând-o în zona de frecvenţă dintre fm şi fs, de
exemplu pentru un semnal audio în afara benzii audibile avută la dispoziţie.
Evident, cu cât fs este mai mare, ceea ce se poate obţine prin supraeşantionare, cu atât reducerea
puterii în bandă a zgomotului va fi mai puternică, ţinând cont de legea conservării energiei.
Reducerea puterii în bandă a zgomotului se realizează folosind tehnici de derivare şi reacţie
negativă. Performanţele sistemului depind de complexitatea algoritmului utilizat, care pe baza
proprietăţilor statistice ale zgomotului încearcă să scadă o replică a sa din combinaţia semnal de
intrare plus zgomot.
Cu cât supraeşantionarea se face cu o viteză mai ridicată în raport cu cea Nyquist, cu atât zgomotul
este deplasat mai mult spre frecvenţele înalte.
Exemplul I.3 Să considerăm că zgomotul ar fi trecut printr-un circuit de derivare, care este echivalent cu
combinaţia dintre un integrator (care extrage partea lent variabilă a semnalului) şi un circuit de scădere,
care să scadă partea lent variabilă dată de integrator din semnalul de intrare. În cazul ideal funcţia de
transfer a derivatorului este
H ( )  j 
iar d.s.p. a semnalului la ieşirea circuitului de
derivare va fi afectată de factorul
2 2
H( f )  a f
unde a este o constantă. Atunci d.s.p. a
zgomotului se transformă din uniformă în
parabolică. Pe de altă parte, datorită
supraeşantionării cu k  f s , primul spectru
lateral al semnalului apare pe frecvenţa k  f s ,
şi cea mai mare parte a energiei zgomotului
este împinsă în afara benzii semnalului
recuperat, reprezentată prin linii punctate în
figura 1.17.
Se observă că acţiunea de reducere a
zgomotului este cu atât mai puternică cu cât Figura 1.18 Panta de redistribuire a d.s.p. a
panta caracteristicii de transfer a circuitului,
denumită panta de redistribuire a zgomotului, este mai mare în afara regiunii audibile şi mai mică în
interiorul benzii audibile (figura 1.18).
În general, circuitul de reducere al zgomotului conţine un număr n de integratoare, care dau
ordinul circuitului, combinate cu circuite de scădere pentru a realiza efectul de derivare. Performanţele
circuitului depind atât de numărul n de
derivatoare cât şi de k, factorul de
supraeşantionare.
Cu creşterea lui n, panta caracteristicii de
distribuţie a zgomotului creşte şi tot mai multă
energie a zgomotului este deplasată spre limita
superioară a benzii semnalului reconstruit, iar
dacă există şi supraeşantionare este împinsă în
afara benzii.
Densitatea spectrală de putere a
zgomotului se redistribuie după relaţia Figura 1.19 Circuit de reducere a zgomotului
W ( f )  a  f 2n ( di )
ilustrată în figura 1.18 pentru cazul ideal a n circuite de derivare în cascadă şi a zgomotului cu
d.s.p. de putere uniformă. Un exemplu de circuit de reducere a zgomotului de ordinul 3 este prezentat
10
în figura 1.19, unde D reprezintă întârzierea cu o perioadă de eşantionare, iar Q acţiunea de cuantizare
a semnalului.
Ieşirea primului circuit de reducere a zgomotului de ordinul 1 este introdusă în circuitul de ordinul
doi. Ieşirea acestuia este diferenţiată şi sumată iar cu ieşirea primului circuit. Ieşirea circuitelor de
reducere a zgomotului este întârziată cu o perioadă de eşantionare şi scăzută din semnalul de intrare,
ea apărând ca un semnal de eroare. Acţiunea de reducere a zgomotului datorată atât supraeşantionării
cât şi modelării pantei de redistribuire a zgomotului este ilustrată în figura 1.20.
I.6 Consideraţii practice privind eşantionarea

Semnalul de clock cu care se face eşantionarea nu este perfect, astfel că momentele la care este
eşantionat semnalul se abat faţă de cele ideale.
Acest efect este cunoscut sub denumirea de jitter şi reprezintă o modulaţie parazită de fază a
semnalului de clock. Datorită abaterii faţă de momentele ideale de eşantionare vor rezulta erori de
cuantizare care se manifestă sub formă de zgomote.
Valoarea acceptabilă a jitterului, pentru un domeniu dinamic dat al semnalului, este dată de
Ts 1
 (1.15)
Ts  2n 1
unde Ts este perioada clock-ului folosit pentru eşantionare, Ts este jitterul introdus de sistem, iar
n numărul de biţi pe care este reprezentat un eşantion.
Exemplul I.4 Fie semnalul video cu banda de 5.5 MHz, eşantionat cu frecvenţa de 11 MHz. Valoarea
tolerată a jitterului trebuie să fie inferioară lui
Ts 106
Ts  sau  Ts 
 2n 1 11    28
Ts  113 ps.
Eşantionarea reală nu poate utiliza impulsuri Dirac, ci se
face cu impulsuri scurte, de durată finită, Ca urmare se produce
un efect denumit de apertură. Valoarea eşantionului astfel Figura 1.20 Reducere zgomot
obţinut reprezintă o valoare medie a semnalului pe intervalul de
timp egal cu durata Ti a impulsului folosit pentru eşantionare, în jurul momentului de eşantionare.
Spectrul semnalului eşantionat real, faţă de cel ideal eşantionat cu impulsuri Dirac, este afectat de
un termen de tip sinus atenuat (efect de apertură) de forma
  f Ts 
sin    
D  2 f N Ti  sau sub formă logaritmică 20  Log D [dB ] (1.16)
 f Ts
 
2 f N Ti
Efectul de apertură este mai puţin important dacă lăţimea impulsului este sub 20% din perioada de
eşantionare şi este maxim –3,9 dB dacă Ti  Ts . El poate fi în oarecare măsură compensat prin
folosirea unor filtre cu caracteristici de frecvenţă crescătoare.
I.7 Cuantizarea semnalelor

Pentru a beneficia de avantajele transmisiilor numerice, semnalul eşantionat este convertit sub
formă binară, fiecare eşantion fiind codat prin n biţi, care corespund unui număr de 2n nivele. Astfel,
valorile eşantioanelor sunt discretizate (reduse la un număr finit de valori), operaţie numită cuantizare.
1.7.1. Cuantizare liniară
Un exemplu de eşantionare şi conversie A/D a unei forme de undă este reprezentat în figura 1.21.
Înălţimea eşantionului este rotunjită la o valoare întreagă, exprimată în exemplul considerat printr-
un număr cu 4 biţi. secvenţa de date emisă în linie va fi următoarea:
1111 / 1101 / 1011 / 1000 / 0101 / 0011 / 0100 / 0110 / 1000
Pentru rotunjire se poate alege una din variantele:
Adoptarea valorii inferioare kq (cuantizare prin lipsă),
11
Adoptarea valorii de mijloc a intervalului (k+1)q (cuantizare prin adaos),

Adoptarea valorii de mijloc a intervalului, kq+q/2.
Figura 1.21 Exemplu de cuantizare cu adoptarea valorii de mijloc
În figura 1.21 este reprezentat un exemplu de cuantizare cu adoptarea valorii de mijloc a

intervalului de cuantizare i.
Dacă se consideră un semnal de intrare aplicat unui circuit de cuantizare având înălţimea unei
trepte de cuantizare q şi N nivele de cuantizare, dacă nivelul semnalului este cuprins între -Nq/2 şi
Nq/2, se obţine o funcţionare normală. Dacă semnalul iese din acest domeniu, la ieşirea circuitului de
cuantizare se obţine nivelul +Nq/2, iar circuitul a intrat în limitare.
Figura 1.22 Ilustrarea conversiei A/D

Dacă se scade progresiv nivelul semnalului la intrare, numărul treptelor obţinute la ieşire scade, iar
semnalul obţinut la recepţie reproduce tot mai puţin pe cel de la intrare, la limită, când excursia de
semnal sinusoidal la intrare este mai mică decât q (idling) se obţin două situaţii:
1. Dacă valoarea medie (c.c.) a semnalului este q/2, se obţine o ieşire tip undă rectangulară, cu o
cursă dinamică vârf la vârf q;
2. Dacă valoarea medie a sinusoidei este 0 sau q, se obţine o ieşire cu valoarea constantă,
reprezentată în figura 1.23.
12
Figura 1.23 Ilustrarea erorii de cunatizare

În regimul de semnal mic (idling), erorile de cuantizare nu mai sunt aleatoare ci devin corelate cu
semnalul, iar efectul lor apare mult mai puternic vizibil. Ele nu se mai manifestă ca un zgomot aditiv
ci ca un efect de prag sau distorsionare puternică a semnalului. Pentru a atenua acest efect se utilizează
un semnal de zgomot (dither), care se aplică semnalului înainte de conversia A/D şi care face ca în
semnalul cuantizat să nu apară secvenţe repetitive, de exemplu 1010... în figura 1.12, sau ca semnalul
convertit A/D să nu rămână pe acelaşi nivel de cuantizare, ci să comute aleator între două nivele de
cuantizare adiacente.
Dither-ul poate fi generat numeric, cu ajutorul unui microprocesor care produce numere aleatoare,
ce sunt apoi aplicate unui convertor D/A. După conversia A/D a semnalului însoţit de dither se poate
recurge la extragerea numerelor aleatoare din semnalul digital folosind calcule în virgulă flotantă.
1.7.2. Cuantizare vectorială
Figura 1.24 Ilustrarea codării vectoriale
Cuantizarea vectorială este o metodă eficientă de compresie a imaginilor urilizată în transmisiile

video. Imaginile sunt organizate sub formă de blocuri şi fiecare bloc este asociat unui cuvânt sub
forma unui tabel de codare. Practic, blocul ce urmează a fi transmis este comparat cu cele găsite în
tabelul de codare şi se transmite cuvintul asociat blocului de pixeli cel mai asemănător, faţă de care
sunt diferenţe minime. Receptorul, pe baza cuvântului recepţionat şi a tabelului de codare cunoscut
reface blocul de pixeli, care este o versiune aproximativă a blocului original. Metoda este ilustrată în
figura 1.24.
13
1.7.3. Eroarea de cuantizare

Între semnalul analogic
original şi replica sa discretă apare
o diferenţă, cu caracter aleator,
cunoscută sub denumirea de eroare
de cuantizare. Datorită erorii de
cuantizare de la emisie, semnalul
recepţionat va diferi de cel original
(analogic), această diferenţă
manifestându-se sub forma unui
zgomot având înfăşurătoarea în
dinte de fierăstrău, denumit
zgomot de cuantizare (Zq),
reprezentat în figura 1.25.
Acest zgomot, conform figurii
1.26, pentru un eşantion oarecare Figura 1.25 Eroarea de cuantizare
este zk = x – xk, iar valoarea sa
medie
xk  q / 2
x q / 2 zk p( xk )dx
zk  k
xk  q / 2
(1.17)
x  q / 2
k
p( xk )dx
unde p(xk) este funcţia densitate de probabilitate ca eşantionul x să se găsească în plaja

 xk  q / 2, xk  q / 2  .
Presupunând că intervalele de cuantizare sunt suficient de
mici pentru a putea considera p ( xk )  pk constant, atunci:
xk  q / 2
pk  ( x  xk )dx
xk  q / 2
zk  xk  q / 2
0 (1.18)
pk  x q / 2
k
dx
Deci, zgomotul de cuantizare are valoarea medie nulă şi

pentru a-l caracteriza vom recurge la valoarea sa medie pătratică.
Cele două momente zk2 , zk fiind calculate, avem
xk  q / 2
x q / 2 p( xk )( x  xk )
2
dx
2 q2
zk  k
xk  q / 2
 (1.19)
Figura 1.26 Zgomot de cuantizare
12
x q / 2 p( xk )dx
k
 2  zk 2  ( zk )2  q 2 /12 (1.20)
Exemplul I.5 Să calculăm valorile extreme ale erorii de cuantizare pentru o conversie A/D pe 8 biţi (un bit
pentru semn) cu cuantizare uniformă (aceeaşi valoare a cuantei). In acest caz, numărul de nivele ale
semnalului va fi 27=128 nivele, având valorile între 0 şi 127.
Eroarea minimă apare când aproximăm pe 126,5 prin 126 sau prin 127
126,5  127
emin   0,39%
126,5
iar eroarea maximă va fi când aproximăm pe 0,5 cu 1 sau cu 0.
14
0,5  1
emax   100%
0,5
Pentru un semnal sinusoidal, cu nivelul maxim  Nq / 2 , valoarea medie pătratică este:
2 2
 E  1  Nq  ( Nq ) 2
Es2        (1.21)
 2 2 2  8
Raportul semnal/zgomot de cuantizare S/Zq este egal cu

Es2 ( Nq ) 2 12
  1,5 N 2 (1.22)
2 8 q2
şi se observă că depinde de numărul N de nivele.

Exemplul I.6 Să determinăm numărul N de nivele, astfel încât într-un sistem PCM raportul S/Zq pentru o
sinusoidă de nivel maxim să fie cel puţin 40 dB. Din rel. (1.21)
S / Zq 10000
N   81, 65
1,5 1,5
Cum N = 81,65 < 128 , rezultă că se foloseşte o reprezentare cu 7 biţi a semnalului, iar valoarea raportului:
S / Zq  1.5 N 2  1.5 1282  24576 sau S / Zq  43,9 dB .
Banda canalului afectează numărul de nivele de cuantizare al semnalului ce urmează a fi transmis.
Fie două sisteme cu numărul de nivele N1  2n cu durata bitului 1, şi respectiv N 2  2n cu durata
1 2
bitului 2 şi având benzile f1 şi respectiv f2. Lungimea cuvântului fiind aceeaşi

n11  n2 2 (1.23)
pentru a avea acelaşi grad de protecţie împotriva erorilor este necesar ca:
1 f1   2 f 2 (1.24)
Rezultă că
f 2 n2 log 2 N 2
  sau N 2  N1 f 2 / f1
(1.25)
f1 n1 log 2 N1
Exemplul I.7 Să determinăm cu cât se reduce eroarea de cuantizare dacă trecem de la un sistem de
transmisie pe 6 biţi la un sistem cu transmisia pe 8 biţi.
Inălţimea treptei se reduce de 28 / 26  4 ori, iar varianţa erorii  2  q 2 /12 se reduce de 16 ori.
Dacă N1  2n  26  64 şi
1
n2 8
N2  2  2  256
f n 8
atunci 1  2   1,33
f 2 n1 6
Creşterea benzii cu 33% permite deci creşterea numărului de nivele de cuantizare la 256 şi reducerea
varianţei erorii de 16 ori.
I.8 Dither
Dither-ul este o tehnică inrudită oarecum cu scrambling-ul. Ditherul se referă la adăugarea unui
zgomot analogic de nivel mic semnalului ce urmează a fi cuantizat, pentru a îmbunătăţi performanţele
convertorului A/D în regim de semnal mic (idling). De exemplu, dacă nivelul semnalului de intrare
este sub cel al celui mai puţin semnificativ bit (LSB), ieşirea convertorului A/D este zero şi informaţia
aflată în semnalul de intrare s-a pierdut complet. Pe de altă parte, dacă nivelul semnalului de intrare
este constant, sau acesta devine repetitiv, de exemplu transmiterea unui ton sinusoidal de frecvenţă
constantă, aceasta va genera în fluxul de date PCM secvenţe repetitive, care au un spectru discret, de
linii, şi pot perturba transmisiile pe alte canale.
15
Exemplul I.8 Fie un semnal sinusoidal cu frecvenţa 1 kHz ce urmează să fie transmis printr-un sistem PCM.
Frecvenţa de eşantionare fiind standard de 8 kHz, o perioadă va fi reprezentată prin 8 eşantioane, situaţie
ilustrată în figura 1.27. Dacă semnalul este de amplitudine maximă, eşantioanele analogice le găsim la
 / 8  i   / 4 , pentru i  0,1 7 .
Cu cât nivelul semnalului este mai mare,
cu atât aproximarea sinusoidei prin
dreptunghiuri va fi mai bună şi nivelul
armonicelor conţinute în spectrul
semnalului sinusoidal discretizat va fi mai
mic. Aceasta se poate vedea din datele
ilustrate în tabelul I.1 pentru 2 sinusoide
de 1 kHz şi amplitudini de 127 şi
respectiv 11.
Valorile sinusoidei cu amplitudinea 127
în  / 8 şi 3 / 8 sunt 48,6008 şi respectiv
117,33, care cuantizate devin 49 şi
respectiv 117. Valorile sinusoidei cu
amplitudinea 11 în  / 8 şi 3 / 8 sunt
4,20952 şi respectiv 10,1627, care
cuantizate devin 4 şi respectiv 10.
Semnalul sinusoidal periodic discretizat,
având simetrie impară poate fi dezvoltat
în serie Fourier ca

Figura 1.27 Aproximarea sinusoidei prin trepte
y ( x)   bn  sin(n  x)
n 1
coeficienţii dezvoltării în serie Fourier fiind calculaţi cu formula

1
bn 
  y ( x)  sin( n  x) dx

bn
şi reprezentaţi în tabelul I.1 sub formă logaritmică 20  log10
[dB]
b1
TABELUL I.1 Nivelul armonicelor în semnalul sinusoidal discretizat cu 8 eşantioane în [dB]
n 1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21
A=12 0 -51.65 -56.2 -17.60 -19.85 -63.25 -64.74 -24.41 -25.52 -68.12 -69.02
A=11 0 -40.16 -47.17 -18.14 -20.43 -54.35 -55.87 -25.08 -26.22 -59.33 -60.24
Se observă din exemplul de mai sus existenţa unor armonici, unele de nivel destul de ridicat, cum
este a 7-a, iar distorsiunile cresc odată cu scăderea nivelului semnalului. De exemplu, pentru armonica
a 3-a nivelul creşte de la –51,65 dB (0.0031476) la –40,16 dB (0,00981242), adică de 3.11 ori.
Dacă se aplică un zgomot analogic de nivel mic semnalului ce urmează a fi cuantizat, forma de
undă discretizată nu va mai fi periodică şi, ca urmare, distorsiunile se micşorează, deoarece dispar
armonicile. Practic, distorsiunile sunt împinse în afara benzii audibile.
Ditherul este rezultatul unui compromis dintre zgomot şi rezoluţie, prezenţa zgomotului oferind
posibilitatea de a decela nivele foarte mici ale semnalului, mai mici decât LSB, ca şi cum am avea de a
face cu un sistem cu un număr mai mare de nivele de cuantizare, respectiv biţi, dar cu un nivel de
zgomot crescut.
În cazul unui nivel constant prezenţa ditherului determină comutarea între două nivele de
cuantizare adiacente, în locul rămânerii pe un nivel constant. O analogie mecanică interesantă este
aceea a privitului printr-un gard cu fante înguste. Stând pe loc nu se vede mai nimic; deplasându-ne
prin faţa gardului se observă ce este în spatele gardului. O altă analogie poate fi făcută cu sistemul de
frânare ABS. Blocarea roţilor şi implicit patinarea poate fi înlăturată prin sesizarea tendinţei de blocare
a roţii şi eliberarea frânei pe roata blocată, urmată iar de acţionarea frânei. In cazul unui drum alunecos
în situaţia de frânare frânele intră în vibraţie (anclanşare-declanşare) cu o frecvenţă de circa 10 Hz,
realizând o frânare eficientă şi evitând patinarea roţilor.
16
Un exemplu de utilizare a ditherului este ilustrat în figura 1.28, unde este prezentată imaginea
clasică Lena în varianta gri cu o calitate slabă a imaginii.
Se observă că prin adăugarea unui zgomot de valoare mică şi folosind un prag de detecție se obţin
detalii suplimentare despre imagine, aceasta apărând mai vizibilă.
Figura 1.28 Imaginea standard “Lena”varianta gri [B. Kosko & S. Mitaim, (USC)]
Pentru un nivel intermediar al zgomotului conținutul imaginii poate fi identificat destul de clar.
I.9 Calitatea transmisiei PCM

Vom aprecia calitatea transmisiei PCM prin raportul S/Zq. Am văzut că varianţa zgomotului de
cuantizare este:
 2  zk2  q 2 /12
Cum q  2Vm / N  2Vm / 2n (1.26)
2
1  2Vm 
atunci zk2    (1.27)
12  2n 
Dacă valoarea de vârf a semnalului este Vm , valoarea

eficace e Vm / 2 , iar raportul S/Zq devine:
x2 x2
S / Zq   2
zk 2 Figura 1.29 Calitatea transmisiei PCM
1  2 2Vmef 
 
12  2n 
 
3 x 2 2n
sau S / Zq  2
2 (1.28)
2 U mef
17
care, în unităţi de transmisie, devine

3
S / Zq  10  lg  20  n  lg 2  10  lg x 2  10  lg Vmef
2
(1.29)
2
S / Zq  1,8  6n  Pi  Pm
unde Pi – puterea medie a semnalului de intrare dB

Pm – puterea maximă, corespunzătoare lui Vmef dB.
Deci, fiecare bit din semnalul PCM contribuie cu 6 dB la creşterea calităţii semnalului, exprimată prin
raportul S/Zq.
EXEMPLUL I.9 Să apreciem calitatea transmisiei PCM pentru un sistem cu n = 8 şi Pm =0 dB. În acest
caz:
S / Zq  6  8  1,8  Pi  0  49,8  Pi [dB]
relaţie reprezentată în figura 1.29.
Se observă că, în aceste condiţii, calitatea transmisiei va fi cu atât mai proastă cu cât semnalul de
intrare este de nivel mai mic (vezi Exemplul I.5) şi, în general, variază în funcţie de utilizator
(dinamica vorbitorului). Calitatea redării semnalului este cu atât mai bună cu cât numărul de biţi pe
care este cuantizat semnalul este mai mare. De exemplu, trecând de la un sistem pe 8 biţi la unul pe 20
biţi, raportul semnal/zgomot de cuantizare din exemplul de mai sus creşte de la 49,8 la 121,8 dB.
I.10 Compandare
Semnalele telefonice, care formează obiectul transmisiunilor PCM, prezintă un domeniu dinamic
întins şi variaţia de putere medie până la 40 dB, datorat atât diferenţelor între modul de a vorbi al
diferitelor persoane cât şi distanţelor diferite între aparatele telefonice şi centrale, precum şi
caracteristicilor diferite ale liniilor de legătură cu centrala.
Am văzut anterior că varianţa erorii de cuantizare este  2  q 2 /12 şi depinde de valoarea q a
cuantei. Până acum s-a presupus circuitul de cuantizare liniar. Funcţionarea sa este adecvată numai
pentru semnale având o funcţie de densitate de probabilitate uniformă şi semnale staţionare.
Figura 1.30 Comparaţie între cuantizarea liniară şi cea neliniară

Semnalele telefonice au însă domeniu dinamic larg, energia medie variabilă şi prezintă o
probabilitate mare de apariţie a intervalelor caracterizate prin nivel scăzut al semnalului.
Dacă se utilizează o cuantizare uniformă, cu aceeaşi valoare a cuantei, semnalele cu nivel mic vor
prezenta un raport S/zq mult mai prost decât semnalele de nivel mai mare. Pentru o redare adecvată a
18
semnalului pe un domeniu dinamic larg este necesară o cuantizare de înaltă precizie (11-13 biţi), care
implică o bandă de transmisie largă şi un echipament relativ complex.
De aceea ar fi mult mai avantajos să se lucreze nu cu o cuantă de valoare constantă şi eroare de
cuantizare, respectiv raport S/zq variabil, ci cu o cuantă variabilă care să conducă la o valoare
aproximativ aceeaşi a raportului S/zq, indiferent de nivelul semnalului. În acest caz, valoarea q a
cuantei ar trebui să fie mică la nivele mici ale semnalului şi mare la nivele mari. Se obţine astfel o
transmisiune eficientă, utilizând o codare printr-un număr mai redus de biţi.
Figura 1.31 Compandare realizată prin prelucrarea neliniară a semnalului

Deşi această tehnică îmbunătăţeşte raportul S/Zq doar la nivele mici, semnalele de nivel mare fiind
distorsionate destul de mult, totuşi având în vedere particularităţile semnalului telefonic (de exemplu
amplitudinea instantanee a semnalului este mai mică decât 25% din valoarea eficace a semnalului
circa 30% din timpul total de convorbire), ea este foarte eficace.
Raportul S/Zq pentru intervalul k de cuantizare este deci:
S / Zq  12 xk2 / qk2 (1.30)
unde qk este mărimea cuantei pentru intervalul k. Se observă din relaţia de mai sus că dacă valoarea
cuantei qk creşte odată cu mărirea semnalului xk, obţinem un raport S/Zq constant. Aceasta se traduce
deci printr-o operaţie de prelucrare neliniară a semnalului, putându-se proceda în 3 moduri:
□ Conversie A/D cu cuantizare neliniară,
□ Conversie A/D de precizie cu cuantizare liniară urmată de o prelucrare neliniară a
eşantioanelor codate,
□ Prelucrare neliniară a semnalului urmată de conversie A/D cu cuantizare liniară.
Prima metodă este ilustrată în figura 1.30, iar cea de-a treia în figura 1.31. Iniţial, cea de-a treia
metodă era mai uşor de implementat, implicând amplificatoare cu circuite neliniare (diode) montate la
intrare sau în bucla de reacţie. Caracteristicile celor două circuite de la emisie şi recepţie fiind
complementare (vezi figura 1.31), ca dezavantaj putem menţiona faptul că diodele trebuie
împerechiate iar sistemul necesită operaţii de reglaj la instalare.
În prezent se utilizează primele două metode, fie cu codecuri integrate, fie prelucrând semnalele cu
ajutorul procesoarelor de semnal. Esenţială este respectarea caracterului complementar al operaţiilor
de la emisie şi de la recepţie.
La emisie se realizează aşadar o comprimare sau compresie a nivelelor, iar la recepţie o expandare
a lor. Efectul global este cunoscut sub denumirea de compandare.
Pentru a deduce forma legii de compandare y = f(x), să considerăm situaţia prezentată în figura
1.32.
19
Figura 1.32 Reprezentarea legii de compandare

Presupunând la fel ca în cazul anterior că intervalele de creştere sunt mici, putem exprima pe:
xk2  xk2 (1.31)
dar, yk / xk  f ' ( xk ) (1.32)
yk y q
de unde, xk    (1.33)
f ' ( xk ) f ' ( xk ) f ' ( xk )
Cum intervalul de cuantizare este constant:

S 12 xk2 S 12 xk2  ' 2
 2  c2   2  f ( xk )   c 2
Zq k Zq q
cq 1 a
iar, f ' ( xk )   Figura 1.33 Legea de compandare A (1.34)
2 3 xk xk
indiferent de intervalul k. Integrând obţinem:

f ( xk )  a  log x  b (1.35)
unde a  c q / 2 3 , iar b este o constantă de integrare.

Legile de compandare adoptate pe baze empirice sunt: legea  (folosită în SUA) şi legea A
(folosită în Europa). Ele reprezintă aproximaţii liniar fragmentate ale legii continue originale.
Caracteristicile de compresie în domeniul 1 sunt descrise de:
ln(1   x )
F ( x)  sgn( x) 1    1 (1.36)
ln(1   )
 A x 1
 FA ( x)  sgn( x) 0 x 
 1  ln A A
şi  (1.37)
 F ( x)  sgn( x) 1  ln A x 1
 A  x 1
1  ln A A
20
Legea A (A = 87,6) este definită în tabelul I.2, în care:

V = 4096 P = digit de polaritate PXYZABCD – cuvânt binar
XYZ - digiţi segment S = 4X + 2Y + Z ABCD - digiţi liniari L = 8A + 4B + 2C + D
Semnalul decodat la ieşire este    32  2 L  1  2S  
  1 P 1   0 S 0
unde:  
  1 P0   1 S0
Figura 1.34 Ilustrarea legii de compandare A, A = 87.6
TABELUL I.2 Definirea legii A

Segment Domeniul mărimii de intrare în Cod de ieşire Interval de
decodor cuantizare q
0 0 – 32 0 – V/128 P 000 ABCD 2
1 32 – 64 V/128 – V/64 P 001 ABCD 2
2 64 – 128 V/64 – V/32 P 010 ABCD 4
3 128 – 256 V/32 – V/16 P 011 ABCD 8
4 256 – 512 V/16 – V/8 P 100 ABCD 16
5 512 – 1024 V/8 – V/4 P 101 ABCD 32
6 1024 – 2048 V/4 – V/2 P 110 ABCD 64
7 2048 – 4096 V/2 - V P 111 ABCD 128
21
În figura 1.33 sunt prezentate trei caracteristici de compandare, pentru diverse valori ale lui A.
Legea A este reprezentată în figura 1.34. Segmentul 0
este coliniar cu 1 şi se prelungeşte şi în cadranul III. Se
obţin în total, pentru valori pozitive şi negative, un număr
de 13 segmente, A fiind egal cu 87,6.
Pentru legea  , V = 8192
PXYZABCD – cuvânt binar
P - digit de polaritate
XYZ - digiţi segment
ABCD - digiţi liniari
S  1  4 X  2Y  Z L  8 A  4 B  2C  D
Semnalul decodat la ieşire este


y    2S L  33(2S 1  1)   Figura 1.35 Legea de compandare 

unde  = 1 dacă P = 1  = - 1 dacă P = 0
TABELUL I.3 Definirea legii de compandare 
Segment Domeniul mărimii de intrare Cod de ieşire Cuanta q
1 -31 - 31 V/128 P111ABCD 2
2 31 - 95 V/128 P110 ABCD 4
3 95 - 223 V/64 P101 ABCD 8
4 223 - 479 V/32 P100 ABCD 16
5 479 - 991 V/16 P011 ABCD 32
6 991 - 2015 V/8 P010 ABCD 64
7 2015 - 4063 V/4 P001 ABCD 128
8 4063 - 8159 V/2 P000 ABCD 256
Pentru legea  se obţin 15 segmente cu  = 255. În figura 1.35 este prezentată legea de
compandare  pentru diferite valori ale lui . Iniţial s-a folosit  = 100 şi o codare cu 7 biţi a
semnalului. Legea  este definită în tabelul I.3.
În prezent, expandarea este realizată
conform metodei 3, cu un convertor D/A,
montat în bucla de reacţia a convertorului
A/D. Schema bloc a circuitului de
expandare este prezentată în figura 1.40.
Compandarea se poate realiza şi
conform metodei 2, folosind tehnici
digitale, singurul dezavantaj fiind
folosirea unui convertor A/D de 12 biţi.
Exemplul I.10 Sǎ calculǎm puterea
zgomotului de cuantizare la ieşirea unui
codor PCM de n biţi cu legea de
compandare μ, amplitudinea semnalului
de intrare fiind uniform distribuitǎ în
intervalul [-1, +1]V.
1
1
12 1
Zq  q 2 ( x)  p( x) dx iar
q
q ( x )   xk  '
f ( xk ) Figura 1.36 Puterea zgomotului de compandare
Pentru cadranul 1 şi intervalul [-1, +1]V,
22
ln(1   x)
f ( xk ) 
ln(1   )
1 
f ' ( xk ) 
ln(1   ) (1   x)
ln(1   )
q( x)  q (1   x)

Pentru legea de distribuţie uniformǎ a amplitudinii semnalului avem
1
 p( x) dx  1 sau 2 ţinând cont de simetria caracteristicii, de unde

1
k=1/2 şi
1 2
1  ln(1   ) 
12 0
Zq  2 q (1   x )  k dx
  
2 1
k 2  ln(1   ) 
 (1  2  x  
2 2
Zq  q x ) dx
6   
 0
2 2
k  2   ln(1   )  2
Zq   n   (1    )
6 2     3
2
k 2 n  ln(1   )  2
Zq  2   (1    )
3    3
Puterea zgomotului de cuantizare este reprezentată în figura Figura 1.37 Puterea
zgomotului de compandare
1.36 pentru n = 6, 7 şi 8 şi μ variind de la 0 la 1000. Se observă că
odată cu creşterea lui n scade puterea zgomotului de cuantizare, iar peste valoarea 255 a lui μ
caracteristica tinde să rămână aproximativ plată.
În figura 1.37 este reprezentată puterea zgomotului de cuantizare în unităti logaritmice pentru n =
6, 7, 8, 9 şi 10 şi μ variind de la 0 la 255. Este evidentă scăderea puterii zgomotului de cuantizare cu
creşterea numărului de biţi n pe care se face conversia analog-digitală a semnalului.
Evident, creşterea numărului de biţi n pe care se face conversia analog-digitală a semnalului
conduce la creşterea vitezei de transmisie a semnalului codat PCM, transmisia devenind neeconomică.
EXEMPLUL I.11 Să determinăm cu cât creşte viteza de transmisie dacă s-ar trece de la un sistem de
cuantizare pe 8 biţi la un sistem pe 10 biţi. Creşterea este dată de raportul 10/8 =1.25, adică 25 %, respectiv
80 kbiţi/s în loc de 64 kbiţi/s cât este în prezent.
Compandarea poate fi privită ca o conversie analog-digitală liniară pe 12 (sau 13 biţi - legea μ),
urmată apoi de o transformare a cuvintelor de 12 biţi în cuvinte de 8 biţi conform legii A şi tabelului
I.4. Expandarea se realizează invers, fiind urmată de conversie D/A.
TABELUL I.4 Ilustrarea legii de compandare
Cod de 12 biţi Cod de 8 biţi
Segment ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' '
I 11 I 10 I 9 I 8 I 7 I 6 I 5 I 4 I 3 I 2 I 1 I 0 I 7 I 6 I 5 I 4 I 3 I 2 I1 I 0
HI 11KLMN---------- 1111KLMN
GH 101KLMN--------- 1110KLMN
FG 1001KLMN------- 1101KLMN
EF 10001KLMN------ 1100KLMN
CD 1000001KLMN--- 1010KLMN
BC 10000001KLMN-- 1001KLMN
AB 10000000KLMN-- 1000KLMN
BA 00000000KLMN-- 0000KLMN
EXEMPLUL I.12 Fie cuvântul binar de 8 biţi 11010110. Să decodăm eşantioanele, conform legilor de
compandare A şi .
23
A P =+ 1   =+1  P = 1   =+1
S  1  22  0  21  1  20  5 S  1  0  22  1  21  0  20  2 S  3   1
L  0  2  1 2  1 2  0  2  6
3 2 1 0
L  1 2  0  2  0  2  1 2  9
3 2 1 0
Y   (1  32  2  6  1)  24  784 Y  [23  9  33  (22  1)]  171
Figura 1.38 Schema unui circuit codor PCM
În figura 1.38 se prezintă schema unui codor PCM. Semnalul vocal de intrare este filtrat trece jos
pentru a-i se limita banda şi a satisface cerinţele teoremei eşantionării. Urmează apoi eşantionarea
semnalului cu frecvenţa de 8 kHz, memorarea fiecărui eşantion şi convertirea analog-digitală pe 8 biţi.
Semnalul este codat şi apoi convertit sub formă serie pentru a fi introdus în multiplexorul TDM şi
a fi transportat în interiorul unui flux E1.
Figura 1.39 Schema unui decodor PCM
Schema unui decodor PCM este prezentată în figura 1.39. Fluxul de date serie cu viteza de 64
kbiţi/s este obţinut din demultiplexarea unui flux E2 cu debitul 2,048 Mbiţi/s şi apoi convertit serie-
paralel. Semnalul este apoi decodat şi convertit în semnal analogic după operaţiile de eşantionare pe 8
kHz şi memorare, urmate de filtrare trece jos.
Se poate observa de aici importanţa codării şi decodării.
I.11 Codare si decodare

După ce semnalul analogic a fost eşantionat şi cuantizat, valoarea sa discretă este convertită binar,
pentru a obţine un semnal digital cu 2 nivele cu imunitate
maximă la zgomote. Se obţine un cuvânt de n biţi,
corespunzător unor eşantioane cu valori cuprinse între 0 
(2n-1)q în reprezentare unipolară, sau între –(2n-1q)  2n-1q în
reprezentare bipolară. Alegerea codului are o deosebită
importanţă pentru transmisie, ea contribuind la creşterea
performanţelor transmisiei sau la degradarea lor.
Figura 1.40 Schema expandorului
Problema codării poate fi privită şi referindu-ne la
uşurinţa realizării tehnologice. Semnalele binare sunt mai
uşor de generat decât cele zecimale (BCD), pot fi mai uşor convertite în alte semnale (ternare,
cuaternare, cu 8 sau 16 nivele, etc.).
24
D.p.d.v. al structurii, codul binar nu este indicat pentru transmisie, având în vedere faptul că două
poziţii succesive pot diferi printr-un număr mare de biţi (de exemplu 7 şi 8 reprezentate ca 0111 şi
1000), ceea ce e dezavantajos pentru transmisiile de tip diferenţial (vezi DPCM), sau în situaţia când
datele sunt obţinute de la codoare electro-optice, cu fotodetectori.
Se defineşte distanţa Hamming ca
numărul de simboluri (biţi) prin care
diferă cuvintele de cod succesive. Codul
binar natural are o distanţă Hamming
variabilă, iar pentru transmisie ne-ar
interesa un cod care să aibă această
distanţă constantă şi egală cu 1,
proprietate specifică codului Gray sau
binar reflectat, ilustrată în figura 1.41b,
prin rastrul codului (pătratele negre
reprezintă bitul 1, iar cele albe bitul 0).
Unele codoare generează semnale în
codul binar simetric (cu excepţia primului
bit, ce indică semnul sau polaritatea, Figura 1.41 Ilustrarea unor rastre de coduri
rastrul prezentând simetrie faţă de linia
mediană orizontală), a se vedea figura 1.38.
Alte coduri utilizate sunt: codul CHAIN (chain code) şi cel complementar faţă de 2, utilizat în
sistemele cu microprocesor.
Cel mai vechi tip de codor e cel utilizat în primul sistem PCM al laboratoarelor BELL, reprezentat
în figura 1.42. Codorul este de forma unui tub catodic întâlnit în osciloscop, în care pe intrarea y se
aplică semnalul eşantionat, iar
în locul ecranului are o mască
de codare şi un colector.
Masca are forma rastrului,
cu găuri în locul biţilor 1,
semnalul de pe intrarea x
determină baleiajul spotului
electronic pe orizontală,
producând succesiv la ieşire
biţii corespunzători valorii
eşantionului (care determină
poziţia pe verticală unde va fi
baleiată masca), de unde Figura 1.42 Primul codor PCM Bell
necesitatea codului GRAY.
Variantele moderne fac apel la convertoare A/D, iar codorul se poate implementa cu o memorie
PROM programată adecvat.
I.12 Sisteme de transmisiuni

PCM
CCITT a elaborat două recomandări
pentru sistemele PCM:
□ una pentru transmisiile cu viteza
sistemului Bell T1, de 1,544 Mb/s
(recomandarea A 733),
□ alta pentru transmisiile PCM cu
viteza de 2,048 Mb/s.
Sistemul Bell T1 asigură multiplexarea a Figura 1.43 Multiplex primar Bell T1
24 de canale vocale, utilizând 7 biţi pentru
25
codarea înălţimii eşantionului şi un al 8-lea bit pentru semn. Frecvenţa de eşantionare este de 8000 Hz,
iar durata cadrului elementar de 125 s, în care se vor transmite în cod eşantioanele corespunzătoare
celor 24 de canale. La cei 24  8  192 biţi se adaugă încă unul, folosit pentru sincronizare (figura
1.43). Viteza de transmisie este deci,
v  193  8000  1.544 Mb / s
Pentru sincronizare, valorile atribuite bitului al 193-lea corespund unei legi, care să elimine
posibilitatea de a fi
confundat cu variaţiile
întâmplătoare care apar în
semnalul vocal. Practic, s-a
găsit că trebuie să se atribuie
valori conform succesiunii
01010...010..., care nu apar
pentru o durată mai mare în
semnalul vocal, deoarece
aceasta corespunde frecven-
ţei de 4 kHz, care este
atenuată de filtrele de intrare
(300- 3400 Hz).
Echipamentul terminal
de recepţie inspectează biţii
şi verifică această alternanţă
0101 a celui de-al 193-lea
bit. Dacă ea nu este găsită,
se inspectează toţi biţii aflaţI
la o distanţă de 193
compartimente de timp, până
ce se găseşte. Timpul
necesar pentru refacerea
sincronizării este de 0,4  Figura 1.44 Structura cadrului multiplex primar E1
0,6 ms, sau, în cel mai rău
caz, de 50 ms, dacă se verifică toate cele 193 poziţii.
În cazul transmisiilor de date, în semnalul de date poate să existe fortuit succesiunea 0101 şi atunci
este necesară o altă metodă de sincronizare. În acest scop se grupează biţii din mai multe cadre,
formând o secvenţă de aliniere – f.a.w.
(frame alignment word).
În recomandarea CCITT, bitul de
sincronizare este pe poziţia 1, în loc de
193, iar pentru sincronizare se foloseşte un
cuvânt de 12 biţi.
În sistemele cu 2,048 Mb/s se
multiplexează 32 de canale, din care 30
vocale şi 2 de sincronizare şi semnalizare,
fiecare eşantion fiind codat prin 8 biţi,
obţinându-se viteza v = 3288000 = 2048
Mb/s, sistemul având structura din figura
Figura 1.45 Formatul de multiplexare BELL
1.42. CCITT propune de asemenea,
înlocuirea biţilor 1 prin 0 şi invers, astfel
ca pe timpul cât canalul nu transmite, semnalul recepţionat să nu conţină zerouri, pentru a nu se pierde
sincronizarea (având în vedere codul bipolar folosit pentru transmisie).
Practica recomandă folosirea sistemelor PCM cu capacităţi de 24-30 canale pentru distanţe de
8-80 km. Pentru funcţionarea economică pe linii mai lungi sunt necesare viteze mai ridicate,
26
recurgându-se la multiplexarea mai multor sisteme de acest tip. În figura 1.45 se prezintă schema bloc
a sistemului T al firmei Bell, ierarhia fiind descrisă în tabelul I.5.
TABELUL I.5 Ierarhia digitală Bell
Sistem Viteză MUX Canale Video- TV Linie Distanţă Lungime Rată
Mbiţi/s vocale telefon repetoare maximă erori
mile mile
T1 1,544 T1 24 - - cs 1 50 10-6
T2 6,312 4(T1) 96 1 - cc 2,5 500 10-7
T3 44,32 7(T2) 672 7 1 cc ++ ++ ++
T4 274,176 6(T3) 4032 42 6 cc 1 500 10-6
T5 560,160 2(T4) 8064 84 12 cc 1 500 410-7
WT4 18500,00 58(T4) 23000 2436 348 gu 25 4000 10-8
Notă: ++ - funcţionare numai la nivel de multiplexare, nu se transmite sub această formă.

cs – cablu simetric
gu – ghid de undă
cc – cablu coaxial
În alegerea structurii multiplex intervin mai
mulţi factori de proiectare, precum caracteristicile
semnalului ce urmează a fi transmis (vocal,
videotelefon, date, TV), aspectele tehnice ale
procesului de multiplexare, precum şi
caracteristicile SC ce vehiculează semnalele Figura 1.46 Sistem DPCM
rezultate.
I.13 DPCM sau PCM diferenţial

Semnalele audio sau video prezintă destul de rar variaţii abrupte de nivel. Pe de altă parte, ele sunt
eşantionate cu o viteză mai mare decât viteza Nyquist, ceea ce face ca între două eşantioane alăturate
să existe un grad înalt de corelaţie. Deci, diferenţa
a 2 eşantioane alăturate are o varianţă mai mică
decât varianţa semnalului, iar semnalul codat va
conţine deci biţi redundanţi. Prin înlăturarea
acestora se obţine o transmisie mai eficientă.
În figura 1.46 este ilustrată schema sistemului
PCM diferenţial (DPCM), care înlătură redundanţa
prin transmiterea nu a eşantionului curent, ci a
diferenţei dintre eşantionul curent şi cel anterior. Figura 1.47 Codor DPCM digital
Această variantă este specifică perioadei de
început a DPCM-ului, în prezent fiind înlocuită de DPCM-ul cu predicţie.

Semnalul DPCM se obţine deci din codarea PCM a diferenţei m(t )  m(t ) , cum se arată în figura
1.47. Se observă că m(t ) are o valoare cuprinsă între q şi Nq/2, N = 2n fiind numărul de nivele de
cuantizare. Tehnica DPCM reprezintă o cuantizare şi codare a vitezei de variaţie a semnalului (pantă)
şi nu a amplitudinii (PCM clasic).
Emiţătorul DPCM poate fi implementat digital sub forma
prezentată în figura 1.44. Se observă că:
m3 (t )  A   m2 (t )  m1 (t )  (1.38)
A fiind câştigul comparatorului, iar la echilibru:

m1 (t )  m2 (t )   m4 (t )dt (1.39)
Figura 1.48 Formă de undă
27
d
sau m4 (t )  m1 (t ) (1.40)
dt
Deci cuvântul digital In-1..... I1I0 este proporţional cu dm(t)/dt, derivata semnalului m(t). Această
metodă stă la baza altor 2 tehnici de transmisie:
1. PCM diferenţial cu predicţie, care realizează o reducere însemnată a redundanţei semnalelor
audio sau video (TV).
2. Modulaţia delta (PCM diferenţial cu 2 nivele, N = 2, n = 1)
EXEMPLUL I.13 Fie un semnal eşantionat, având valorile din figura 1.48. În reprezentarea cu 7 biţi pentru
înălţimea eşantionului şi al 8-lea bit pentru semn, eşantioanele şi diferenţa lor sunt codate ca:
Eşantion Cod eşantion Diferenţa Cod diferenţă
+1201111 1000 necunoscută
+1241111 1100 +4 1100
+1261111 1110 +2 1010
+1271111 1111 +1 1001
+1251111 1101 -2 0010
+1211111 1001 -4 0100
Se observă în acest caz particular că, aparent s-ar putea
trece de la o reprezentare cu 8 biţi la una cu 4 biţi, deci o Figura 1.49 Efectul de derivare
reducere cu 50% a vitezei de transmisie.
Acest proces este ilustrat în figura
1.47. Plecând de la forma de undă m(t),
obţinem prin scăderea eşantioanelor
adiacente, forma de undă md(t), care
aproximează derivata lui m(t). Se obţine
astfel schema bloc DPCM din figura 1.50.
Varianţa semnalului m(t) este (pentru
m(t )  0 ):
1
2 
N
 m2 (kTs ) (1.41)
k
unde sumarea se face pe un număr mare N Figura 1.50 Schemă bloc DPCM
de eşantioane alăturate.
Varianţa lui md(t), pentru md (t )  0
N N N N
1 1 1 2
12 
N
 md2 (kTs )  N  m2  kTs   N  m2 (k  1)Ts   N  m[kTs ]m (k  1)Ts  (1.42)
k 1 k 1 k 1 k 1
Primii 2 termeni din sumă sunt egali cu 2 pentru N

suficient de mare, iar (1.42) devine atunci
 d2  2 2 (1  R) (1.43)
 m(kTs )m(k  1)Ts

k
cu R (1.44)
 m2 (kTs )
k
şi evident R este un coeficient de corelaţie.

Într-o formă mai generală, excluzând introducerea în
formule a momentelor de eşantionare, putem scrie:
Figura 1.51 Funcţia de autocorelaţie

28
 m( k ) m( k  n)
k
R ( n)  (1.45)
 m 2 (k )
k
El poate fi interpretat ca valoarea medie a similarităţii eşantioanelor lui m(t) separate de un

interval de timp mTs .
În figura 1.51 este prezentată funcţia de autocorelaţie R(n) pentru semnalul telefonic eşantionat cu
8 kHz. Se observă că R(0 )= 1 iar R(1) = 0,85 şi atunci
 d2  2 2 (1  R)  2 2 (1  0,85)  0,3 2
 d  0,3  0,5
Deci semnalul DPCM ocupă numai jumătate din numărul de nivele de cuantizare de la intrarea în
coder, faţă de PCM, şi s-ar putea reduce la jumătate numărul de nivele, adică să se renunţe la un bit
din cei n. Reducerea vitezei de transmisie în acest caz (n = 8) este de 1/8=12,5%, ceea ce este
insuficient.
I.14 Sisteme DPCM cu predicţie

Pe baza cunoaşterii unei pǎrţi din semnalul redundant, de exemplu la semnalul vocal se ştie cǎ
R(1) = 0.85, se poate anticipa cum va evolua acesta în viitor sau măcar să se facă estimarea cea mai
probabilă, proces denumit predicţie. În exemplul I.13 se observă că diferenţa scade lin, ca apoi să
treacă tot lin la valori negative.
Figura 1.52 Sistem DPCM cu predicţie
Schema sistemului DPCM cu predictor este dată în figura 1.52. Pentru un semnal m(t), eşantionat
cu viteza 1/Ts vom obţine un set de eşantioane m(kTs), distanţate cu Ts şi corelate. Intrarea în circuitul
de cuantizare este un semnal de eroare
e( kTs )  m(kTs )  mˆ (kTs ) (1.46)
unde mˆ (kTs ) este valoarea prezisă (ieşirea din filtrul predictor) a lui m(kTs). Ieşirea din circuitul de
cuantizare este
eq (kTs )  e(kTs )  qe (kTs ) (1.47)
iar qe(kTs) este eroarea de cuantizare. Din figura 1.52 rezultă

mq (kTs )  mˆ (kTs )  eq ( kTs ) (1.48)
sau mq (kTs )  mˆ (kTs )  e(kTs )  qe (kTs ) (1.49)
iar m(kTs )  mˆ (kTs )  e(kTs ) (1.50)

de unde
mˆ (kTs )  e( kTs )  m(kTs ) (1.51)
Deci,
Figura 1.53 Schema unui circuit predictor

29
mq (kTs )  m(kTs )  qe (kTs ) (1.52)
Versiunea cuantizată mq(kTs) a semnalului de intrare eşantionat m(kTs) la intrarea în filtrul

predictor, diferă deci de acesta prin eroarea de cuantizare qe(kTs). Dacă predicţia este corectă, varianţa
erorii de predicţie e(kTs) va fi mai mică decât varianţa semnalului m(kTs).
Aceasta înseamnă că pentru un circuit de cuantizare dat, cu un număr fix de nivele, se poate obţine
o eroare de cuantizare cu o varianţă mai mică decât în cazul când semnalul de intrare m(kTs) ar fi
cuantizat direct (PCM clasic). Sistemul DPCM cu predictor necesită o parte de hard-ware mai
complexă şi transmite eroarea de predicţie codată (diferenţa dintre semnal şi varianta sa prezisǎ).
În general, predicţia valorii m(kTs) implică cunoaşterea valorilor anterioare de tipul m(k-1)Ts,
m(k-2)Ts,....etc., iar predictorul foloseşte un algoritm de predicţie de tipul:
mˆ (kTs )  a1mq  ( k  1)T5   a2 mq  ( k  2)T5   ...  a p mq  ( k  p )T5 

(1.53)
unde
Figura 1.54 Circuit de predicţie

mq (kT )  mˆ (kT )   m(kT )  m(kT )q  mˆ (kT )  e(kT )
p
sau mˆ ( kTs )   ai mq  (k  i )Ts  (1.54)
i 1
unde p este ordinul filtrului predictor.

Schema filtrului predictor este dată în figura 1.53 şi utilizează o linie de întârziere cu prize, cu
ieşiri ponderate.
În cel mai simplu caz, p  1 , iar schema sistemului DPCM cu predictor este cea din figura 1.54.
EXEMPLUL I.14 Fie sistemul DPCM cu predictor descris de mˆ (kTs )  a m  (k  1)Ts  , m(kTs) fiind
semnalul de intrare m(t), de valoare medie zero, eşantionat la intervale Ts , iar a o constantă. Să calculăm:
a) varianţa  e2 a erorii de predicţie e(kTs )  m( kTs )  mˆ (kTs ) ,
b) valoarea coeficientului a, la care e este minimă,
c) condiţia ca e 2 <  2  2 - varianţa semnalului m(kTs)
1
 2   m 2 (kTs )
N k
1 1
 e2    m(kTs )  mˆ (kTs )     m(kTs )  a m(k  1)Ts  
2 2
N k N k
2a
  2  a 2 2 
N k
 m(kTs )  m (k  1)Ts  
 2aR (Ts ) 
  2 1  a 2  
 2 
unde R(Ts) – valoarea funcţiei de autocorelaţie a lui m(kTs) pentru o
întârziere egală cu Ts.
Figura 1.55 Filtru predictor
 2  2 R (Ts )  R(Ts )
b) e   2  2a    0 de unde a 
a   2
 2
 2aR (Ts )  2 R(Ts )
c)  e2   2   2 1  a 2  2
2
   sau a 
   2
Exemplul I.15 Fie filtrul predictor reprezentat în figura 1.55. Să calculăm coeficienţii a şi b ai filtrului
predictor care minimizeazǎ varianţa  x2 a erorii de predicţie e[kTs ] , e(kTs )  x( kTs )  xˆ (kTs ) .
30
 x2  E[( x  xk )2 ]
 x2  E[( xk  axk 1  bxk  2 )2 ]
sau
 x2  E[ xk 2  a 2 xk21  b 2 xk2 2  2axk xk 1  2bxk xk  2  2abxk 1 xk  2 ]
 x2  E[ xk 2 ]  a 2 E[ xk21 ]  b 2 E[ xk2 2 ]  2aE[ xk xk 1 ]  2bE[ xk xk  2 ]  2abE[ xk 1 xk  2 ]
 x2  R (0)  a 2 R (0)  b 2 R(0)  2aR(1)  2bR (2)  2abR(1)
  x2
  0  2aR (0)  2bR (1)  2 R (1)  0
 a
 2
  x
 b  0  2bR(0)  2aR(1)  2 R(2)  0
Rezolvând acest sistem de ecuaţii rezultǎ
R (1)[ R(0)  R (2)] R(0) R(2)  R(1) 2
a b 
R (0) 2  R(1) 2 R(0) 2  R(1) 2
Pentru a înţelege mai bine tehnica de predicţie să considerăm un semnal sinusoidal cu frecvenţa de
800 Hz, care este eşantionat cu f s  8000 Hz. Se obţine reprezentarea din figura 1.54, în fiecare
semiperioadă având 5 eşantioane de semnal, reprezentate cu linie groasă.
Să presupunem că prezicerea eşantionului curent xk , notat cu xˆk se face pe baza celor două
eşantioane anterioare xk 1 şi xk  2 , iar tehnica de predicţie ar implica trasarea unei drepte care trece prin
vârfurile celor 2 eşantioane anterioare, ca în figura 1.56.
Dacă eşantionul xk  2 apare la momentul 0, iar xk 1 şi xk cu Ts şi respectiv 2Ts perioade de eşan-
tionare mai târziu, ecuaţia dreptei care trece prin cele 2 puncte de coordonate (0, xk  2 ) şi ( Ts , xk 1 ) este
x  xk  2 t 0

xk 1  xk  2 Ts  0
t
sau x  xk  2  ( xk 1  xk  2 )
Ts
Pentru t  2Ts obţinem valoarea lui xˆk
2Ts
xˆk  xk  2  ( xk 1  xk  2 )  2 xk 1  xk  2
Ts
Deci, xˆk  2 xk 1  xk  2
coeficienţii filtrului predictor, conform figurii 1.55, fiind a  2 şi b  1 .
Considerând valorile celor 10 eşantioane pe durata perioadei semnalului de 800 Hz, eşantionat cu
8000 Hz, şi că primul eşantion se ia la Ts / 2 , conform figurii 1.53, valorile lui xk şi xˆk sunt cele
reprezentate în tabelul I.6.
TABELUL I.6 Valori ale eşantioanelor curente şi prezise pentru sinusoida de 800 Hz
Esantion 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1
0
xk 0 0 1 0 0 - - 1 - -
.309 .809 .809 .309 0.309 0.809 0.809 0.309
xˆk a  2, b  - - - - -
1,31 1,191 0,618 0,191 0,927 1,31 1,191 0,618
31
Figura 1.56 Ilustrarea predicţiei liniare particulare
Se observă că eroarea de predicţie în acest caz este destul de mare, de peste 50 %.

Dacă în locul semnalului de 800 Hz avem un semnal sinusoidal cu frecvenţa de 400 Hz, eşantionat
şi el cu 8000 Hz, pe durata unei perioade vom avea un număr de 20 eşantioane, dublu faţă de cazul
anterior. Situaţia este ilustrată în figura 1.56, la eşantioanele cu linie groasă din cazul anterior
adăugându-se alte 10 eşantioane, reprezentate cu linie subţire. De remarcat însă că două eşantioane
sunt zero. Folosind aceeaşi lege de predicţie, se observă din figura 1.54 că, datorită apropierii
eşantioanelor şi creşterii gradului lor de corelaţie, predicţia valorii eşantionului curent pe baza celor
două anterioare este îmbunătăţită semnificativ.
Valorile obţinute sunt reprezentate în tabelul I.7 pentru primele 10 eşantioane, cele cu caractere
îngroşate aparţinând cazului anterior.
Eşantion 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
xk 0 0.309 0.587785 0.809 0.951 1 0.951 0.809 0.5878 0.309
xˆk a  2, b  1 0,618 0,86657 1,030215 1,093 1,049 0,902 0,667 0,36657
Se observă că eroarea de predicţie a scăzut la circa 18 %. Predicţia poate fi îmbunătăţită în primul

rând determinând coeficienţii filtrului predictor care minimizează eroarea de predicţie şi eventual
considerând un număr mai mare de eşantioane anterioare, pe baza cărora să se efectueze predicţia.
Considerând coeficienţii filtrului predictor a  1, 6 şi b  1 se obţin valorile reprezentate în tabelul
I.8 pentru sinusoida de 800 Hz.
Se observă că eroarea de predicţie a fost mult redusă, ea nedepăşind 5%. S-au prezentat spre
comparare şi valorile din cazul anterior, reprezentat în figura 1.55.
32
Eşantion 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
xk 0.309 0.809 1 0.809 0.309 - - 1 - -
0.309 0.809 0.809 0.309
xˆk a  1, 6, b  1 - - - -
0,985 0,791 0,294 0,3146 0,803 0,9854 0,791 0,294
xˆk a  2, b  1 - - -
1,31 1,191 0,618 -0,191 0,927 -1,31 1,191 0,618
DPCM aplicat la semnale TV

Tehnica este larg aplicată la semnalele TV, datorită redundanţei mari şi o întâlnim în înregistrarea
digitală a imaginii (videocasetofoane), sisteme TV prin cablu, teleconferinţă, transmiterea imaginilor
prin satelit şi videotelefon, urmărindu-se reducerea benzii semnalului.
Metodele de predicţie se clasifică în:
1. Predicţie în interiorul cadrului, folosind redundanţa intereşantioane sau interlinii.
2. Predicţie între cadre, folosită în cazul transmiterii imaginilor cvasistatice, în care nu există
diferenţe mari între cadre (de exemplu videotelefon).
În cazul predicţiei în interiorul cadrului, dacă se foloseşte valoarea intensităţii pixelului precedent
de pe aceeaşi linie pentru valoarea prezisă a pixelului curent, sau valorile mai multor pixeli imediat
precedenţi vorbim despre predicţie 1-D.
Predicţia 2-D, de asemenea în interiorul cadrului, foloseşte în plus şi valorile pixelilor adiacenţi de
pe alte linii, implicând pixeli de pe liniile aflate desupra pixelului curent, sau aflaţi la stânga pixelului
curent pe aceeaşi linie.
Predicţia în interiorul cadrului este ilustrată în figura x1.
Figura x1. Prediciţie în interiorul cadrului
Fie pixelul curent, aflat pe poziţia i din linia j, Pi ,jn , din semicadrul par numărul n. Se codează
semnalul diferenţă dintre Pi ,jn şi valoarea prezisă Pî ,jn pentru pixelul aflat pe aceeaşi poziţie i, linia j
din semicadrul n impar, Pi ,jn  Pî ,jn .
33
Exploatând redundanţa intereşantioane (nu sunt modificări semnificative între două eşantioane
succesive), Pî ,jn este ales ca valoarea pixelului precedent
Pî ,jn  Oij1, n

Oij1, n fiind pixelul aflat pe poziţia i-1 din linia j considerată, semicadrul par n, iar semnalul diferenţă
transmis va fi:
Pi ,jn  Pî ,jn  Pi ,jn  O j
i 1 , n
Figura x2. Predicţie în interiorul cadrului, interlinii şi intercadre
Exploatând redundanţa interlinii (nu sunt modificări semnificative între două linii succesive), Pî n
este determinat ca:
34
E i j, n1  J i j, n1
Pî ,jn 
2
En şi J n fiind pixeli aflaţi pe aceeaşi poziţie i, pe o linie mai sus şi respectiv mai jos faţă de linia
curentă, dar în semicadrul n impar.
Atunci semnalul diferenţă transmis va fi:
E i j, n1  J i j, n1
j ˆ j j
Pi , n  Pi , n  Pi , n 
2
Evident, în situaţia când predicţia este perfectă, Pi ,jn  Pî ,jn  0 .
Exploatând redundanţa intercadre (nu sunt modificări semnificative între două cadre succesive) şi
interlinii, se va transmite semnalul diferenţă
( Pi ,jn  Bi j, n 2 )  ( Pi ,jn1  Bi j, n21 )
Pentru o predicţie perfectă
( Pi ,jn  Bi j, n 2 )  ( Pi ,jn1  Bi j, n21 )  0
iar Pi ,jn  Pî ,jn  Pi ,jn1  Bi j, n 2  Bi j, n21
Ţinând cont şi de predicţia interlinii, putem scrie semnalul diferenţă ca:
j
E i j, n1  J i j, n1 j
E i j, n11  J i j, n11
( Pi , n  )  ( Pi , n1  )
2 2
Pentru o predicţie perfectă
E j 1  J i j, n1 E j 1  J i j, n11
( Pi ,jn  i , n )  ( Pi ,jn1  i , n1 )0
2 2
 E i j, n1  J i j, n1  E i j, n11  J i j, n11
j ˆ j
iar Pi , n  Pi , n  Pi , n1   j 
 2  2
 
35
În cazul general filtrul predictor are

p celule de întârziere şi p coeficienţi,
ce se determinǎ prin minimizarea
varianţei erorii de predicţie
2
 p 
 x2  E  xk   ai xk i  (1.55)
 
 i 1 
care se mai poate scrie ca
p p p
 x2  R (0)  2 ai R(i )   ai a j R (i  j )
i 1 i 1 j 1
(1.56) Figura 1.57 Calitatea semnalului PCM cu şi fǎrǎ

compandare
Dupǎ efectuarea derivatelor
parţiale în raport cu a j şi egalarea lor cu zero, rezultǎ
p
 ai R(i  j )  R( j ) j  1, 2, p (1.57)
i 1
cunoscut şi ca sistemul de ecuaţii Yule-Walker, ce permite determinarea coeficienţilor filtrului

predictor.
Exemplul I.16 Fie semnalul vocal având funcţia de autocorelaţie normatǎ datǎ de
2  f1 
R( )  e cos 2  f 2 
reprezentatǎ în figura 1.51. Aici f1  181.5 Hz şi f 2  475 Hz, iar frecvenţa de eşantionare este cea standard
de 8000 Hz, cǎreia îi corespunde o perioadǎ de 125 μs. Sǎ determinǎm coeficienţii a şi b pentru circuitul
predictor reprezentat în figura I.53. Din rel.(1.58) rezultǎ R(0)=1, R(1)=0.80 şi R(2) = 0.55.
Conform exemplului I.15 avem
R(1)[ R(0)  R(2)] 0.8(1  0.55)
a a 1
R(0) 2  R(1) 2 1  0.82
R(0) R(2)  R(1) 2 0.55  0.82

b 2 2
b  0.25
R(0)  R (1) 1  0.82
Între valorile funcţiei de autocorelaţie şi coeficienţii filtrului predictor existǎ deci relaţia (1.57)
care se poate scrie matricial sub forma:
 R (0) R(1)  R( p  1)   a1   R (1) 
 R (1)  
 R(0)  R( p  2)   a2   R(2) 
 (1.58)
        
    
 R ( p  1) R ( p  2)  R (0)   a p   R( p) 
Exemplul I.17 Sǎ verificǎm formula (1.58) cu datele din exemplul I.16. Relaţia (1.58) devine
 R (0) R(1)   a   R(1) 
 R(1) R(0)   b    R (2) 
    
 1 0.8  1   0.8 
şi 0.8 1   0.25  0.55
    
Faţǎ de un sistem PCM, sistemul DPCM prezintǎ perfor-manţe îmbunǎtǎţite, apreciate printr-un
câştig. Câştigul introdus de circuitul de predicţie optim este dat de
36
1
 p 
G  1   ai R(i )  (1.59)
 i 1 
iar raportul S/Z astfel realizat este dat de

Pi
S /Z  G 2
(1.60)
q /12
Sǎ apreciem îmbunǎtǎţirea calitǎţii recepţiei în cazul folosirii legii de compandare μ şi DPCM cu

predicţie, faţǎ de PCM. În cazul PCM, raportul S/Z este dat de
Px
S/Z  (1.61)
q 2 /12
unde Px este puterea instantanee a semnalului de intrare discretizat. Caracteristica de compandare este
ln(1   x )
F ( x)  sgn( x) 1    1
ln(1   )
iar derivata ei
 1
F ' ( x)  ) 1    1 (1.62)
ln(1   ) 1   x
Raportul S/Z pentru cuantǎ variabilǎ (PCM cu compandare) poate fi scris ca

Px Px
S/Z  2
 (1.63)
q 12q 2 K
1
px ( x)
unde K  ' 
2
dx (1.64)
 F ( x) 
1
În urma efectuǎrii calculelor rezultǎ

pentru cazul general
ln 2 (1   )
K (1  2 x   2 Px ) (1.65)
2
În cazul particular al semnalului
vocal, funcţia de densitate de Figura 1.58 Influenţa compandǎrii asupra calitǎţii semnalului
probabilitate a acestuia poate fi
modelatǎ ca o distribuţie Laplace de forma:
  x
px ( x)  e (1.66)
2
cu
Px   x 2  2 /  2 (1.67)
iar x  1/   Px / 2 (1.68)
Pentru valoarea standard μ = 255, ecuaţia (1.65) devine

K  4, 729 104 (1  360, 6 Px  65025 Px ) (1.69)
37
În figura 1.57 sunt

reprezentate rapoartele S/Z
cu şi fǎrǎ compandare, pentru
compandare folosindu-se
legea μ, cu μ = 255. Prezenţa
compandǎrii introduce
practic o independenţǎ a
calitǎţii semnalului codat faţǎ
de nivelul semnalului de
intrare. În absenţa
compandǎrii, dependenţa este
liniarǎ, calitatea crescând cu Figura 1.59 Schema emiţǎtorului DPCM cu dublǎ predicţie
creşterea nivelului
semnalului de intrare în
codec. Figura 1.61 Adaptarea cuantei
Influenţa valorii lui μ asupra caliǎţii semnalului codat poate fi
observatǎ din figura 1.58,
unde este reprezentat
raportul S/Z pentru trei
valori ale lui μ. Cu
creşterea lui μ,
caracteristica S/Z în
funcţie de puterea
semnalului de intrare se
aplatizeazǎ, iar calitatea Figura 1.60 Schema decodorului DPCM cu dublǎ predicţie
se pǎstreazǎ într-o zonǎ
mai întinsǎ.
În practicǎ sunt numeroase situaţii când nu se cunosc aprioric valorile funcţiei de autocorelaţie a
semnalului eşantionat R(k). Se recurge atunci la o estimare a acestora Rˆ (k ) , pe baza unui numǎr mai
mare de eşantioane, fie el N, conform relaţiei
1 N j
Rˆ ( j )   mi  mi  j
N  j i 1
j  0,1, 2, p (1.70)
Pentru îmbunǎtǎţirea calitǎţii predicţiei se recurge la utilizarea a douǎ filtre liniare predictoare,
unul pentru semnal şi celǎlalt pentru eroarea de predicţie cuantizatǎ. Schema emiţǎtorului DPCM cu
dublǎ predicţie este prezentatǎ în figura 1.59. Semnalul eşantionat mk este prezis sub forma
p p
mˆ k   ai m k i   bi ek i (1.71)
i 1 i 1
Schema decodorului DPCM cu dublǎ predicţie este prezentatǎ în figura 1.60, la semnalul
recepţionat ce reprezintǎ eroarea de predicţie adǎugându-se atât semnalul prezis cât şi replica prezisǎ a
erorii de predicţie.
Sistemele DPCM cu predicţie au fost dezvoltate pe baza ipotezei cǎ semnalul de intrare este
staţionar, adicǎ valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa sa sunt constante. În realitate multe
semnale sunt cvasistaţionare, valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa variind lent în timp.
Ca urmare au fost dezvoltate sisteme DPCM adaptive, care recurg la ajustarea periodicǎ a
coeficienţilor de predicţie pe baza valorilor estimate ale funcţiei de autocorelaţie, ce reprezintǎ valori
pe termen scurt, calculate pe un numǎr N de eşantioane recente. Tehnicile adaptive pot recurge şi la o
cuantizare neliniarǎ, cu înǎlţimi variabile ale cuantei, adicǎ o compandare a semnalului.
38
I.15 DPCM adaptiv (ADPCM)

În PCM s-a introdus compandare pentru a creşte calitatea transmisiei recurgându-se la conversia
A/D cu cuantă variabilă. DPCM-ul adaptiv extinde tehnica de predicţie şi la circuitul de cuantizare,
acesta ajustându-şi mărimea cuantei în funcţie de
caracteristicile semnalului.
Atât la emisie cât şi la recepţie se foloseşte acelaşi
algoritm de estimare a eşantionului următor, pe baza
eşantioanelor precedente, iar sistemul transmite
diferenţa dintre valoarea curentă şi cea prezisă.
Datorită ajustării cuantei în funcţie de Figura 1.62 Codor ADPCM
caracteristicile semnalului se obţine o reducere a
numărului de biţi prin care este reprezentat un eşantion de semnal. Astfel, dacă eroarea de predicţie e
mică, se foloseşte o mărime mică a cuantei. Dacă eroarea de predicţie creşte, pentru a putea fi descrisă
cu acelaşi număr de biţi, de exemplu 4 biţi pentru transmisia ADPCM cu 32 kbiţi/s, este necesară
creşterea valorii cuantei şi semnalizarea acestui lucru receptorului, pentru a putea decoda corect
semnalul. La micşorarea erorii de predicţie se recurge la micşorarea valorii cuantei.
Exemplul I.18 Cu 4 biţi se poate descrie eroarea de predicţie dacă ea variază între limitele –7 şi +7, având
în total 16 valori, valoarea 0 fiind socotită de 2 ori şi pentru plus şi pentru minus. Dacă s-a depăşit valoarea
7, de exemplu eroarea de predicţie ar atinge valoarea 10 (vezi figura 1.61), se recurge la dublarea valorii
cuantei, iar semnalul de eroare este codat ca 5 ( 5  2  10 ), deci tot cu 4 biţi (3 pentru înălţime şi unul
pentru semn).
Tehnica ADPCM este reglementată prin
recomandarea G728 a CCITT. Cu ADPCM
semnalul vocal poate fi codat cu viteza 32
kbiţi/s, viteza de eşantionare fiind 8 kHz, iar
codarea pe 4 biţi. O calitate ceva mai scăzută a
redării se obţine în cazul vitezelor de 24 sau 16
kbiţi/s şi mai bună cu 46 kbiţi/s.
Recomandarea G722 reglementează
codarea semnalelor vocale cu o bandă de 7,1
kHz şi viteza de 64 kbiţi/s şi conduce la
creşterea calităţii semnalului vocal transmis.
Tehnica ADPCM este folosită în centralele
PABX pentru dublarea traficului de ieşire, pe
acelaşi număr de fluxuri E0 de 64 kbiţi/s Figura 1.63 Ilustrarea predicţiei ADPCM
putându-se transmite un număr dublu de
convorbiri, codate cu 32 kbiţi/s. O altă utilizare o întâlnim în telefoanele DECT (Digital Enhanced
Cordless Telephone) sau camerele video Canon, reglementate de Recomandarea G726. Standardul
DECT foloseşte banda de frecvenţă 1880-1900 MHz în Europa şi 1920-1930 MHz în SUA, cu 10
purtătoare în Europa, distanţate la 1,728 kHz şi respectiv 5 purtătoare în SUA cu aceeaşi separare în
frecvenţă, alocarea canalelor fiind dinamică. Puterile de emisie au valorile medii 10 mW şi respectiv 4
mW, valorile de vârf fiind 250 mW şi respectiv 100 mW.
Ca dezavantaj al ADPCM-ului putem menţiona faptul că datorită compresiei existente nu permite
transmisia de semnale fax sau de date la viteze peste 4800 biţi/s, pentru acestea fiind necesare
transmisii PCM pe 64 kbiţi/s.
Dacă în transmisie apar erori, semnalul recepţionat va fi decodat incorect, datorită erorii de
predicţie, care se bazează pe 6 eşantioane ale diferenţelor anterioare celei curente, iar erorile se vor
propaga. Pentru a limita propagarea erorilor se foloseşte un sistem de forţare la zero a acestora
(“automatic decay”) ilustrat în figura 1.63. Pentru aceasta se codează nu diferenţa dintre valoarea
prezisă şi cea curentă, ci diferenţa dintre o valoare puţin diferită de cea prezisă, denumită aici valoare
impusă şi cea curentă. Diferenţele dintre cele 2 valori: prezisă şi impusă sunt de circa 10%, iar selecţia
diferenţelor se face în aşa fel încât valoarea medie să tindă la zero, selectând alternativ diferenţe prin
adaus şi prin pierdere.
39
I.16 Standardul de compresie video H.264

Aplicaţiile predicţiei şi interpolării pot fi văzute în standardul de compresie video H.264, în
prezent cel mai complex şi mai eficient. Acesta este cunoscut şi ca “MPEG-4 part 10” sau AVC şi
realizează compresii de imagine cu factori de compresie mai mari sau cel puţin egali cu 50 şi este
folosit în stocarea informaţiei video de rezoluţie ridicată (HD) pe discuri Blu-ray şi în transmisiile TV
digitale terestre de tip DVB-T, DVB-T2, ATSC şi ISDB-T precum şi în cele prin cablu (DVB-C) sau
prin satelit (DVB-S şi DVB-S2).
Creşterea performanţelor compresiei faţă de standardele anterioare (MPEG, MPEG2000, H261),
asigurarea scalabilităţii şi multi-rezoluţiei se datorează metodelor de predicţie inter-cadre şi intracadru
şi de estimare a cadrelor.
H264 utilizează trei tipuri de cadre I, P şi B. Cadrele I (Intra Coded) conţin informaţii complete
privind imaginea. Cadrele P (Predictive) conţin informaţii referitoare la schimbările ce apar între cadre
P sau I alăturate, înlăturându-se astfel multă informaţie redundantă, dar permiţând reconstruirea
imaginilor complete. Astfel, cadrele P au 60% din mărimea unui cadru I. Cadrele ce prezintă tranziţii
line sau conţin fundaluri monotone vor fi comprimate mai eficient folosind predicţia inter-cadre şi vor
fi decodate cu o calitate bună fără defecte vizibile datorită compresiei. În schimb, dacă există diferenţe
mari între cadrele succesive, predicţia inter-cadre nu este eficientă şi poate conduce la scăderi
inacceptabile ale calităţii imaginilor video. Predicţia inter-cadre necesită un timp de procesare mai
mare şi solicită sistemului mai multe resurse.
Cadrele B (Bi-predictive) aduc informaţii suplimentare referitoare la diferenţele temporale dintre
cadre şi fac line tranziţiile dintre cadre de tip P-P sau I-P, având circa 10% din mărimea unui cadru I.
Cadrele B sunt foarte eficace pentru compresie în cazul când sunt redate scene cu mişcări repetitive
sau de tip du-te-vino.
Figura 1.64 Reprezentarea unui flux video în variantele necomprimată şi comprimată

Un exemplu de aplicare a predicţiei, interpolării şi a altor tehnici moderne de procesare a semnalor
video îl găsim în standardul de compresie H.264. O ilustrare a acestor tehnici este reprezentată în
figura 1.65.
Transformatele se execută pe blocuri de 4x4 sau 8x8, similar transformatei DCT (Discrete Cosine
Transform), dar într-o variantă simplificată şi care permite o decodare precisă. Aplicate pe blocuri 8x8
conduc la o mai bună compresie a zonelor corelate puternic. Pentru informaţia de crominanţă şi uneori
de luminanţă se foloseşte o transformată Hadamard ce conduce la compresie mai bună în regiunile cu
tranziţii line.
Figura 1.65 Ilustrarea codării/decodării cadrelor video în H.264
Figura 1.65 Ilustrarea tehnicilor de codare/decodare video din standardul H.264
40
Cadrele video sunt codate într-un flux digital H.264 recurgând la tehnici de predicţie, compresie şi
estimarea mişcării, transmise şi apoi decodate la recepţie. Procesul este ilustrat în figura 1.66.
Figura 1.66 Operaţii specifice codorului H.264

Aplicaţiile predicţiei şi interpolării pot fi văzute în standardul de compresie video H.264, în
prezent cel mai complex şi mai eficient. Standardul H.264 utilizează o codare a informaţiei digitale de
imagine organizată pe blocuri denumite macroblocuri (MB) folosind tehnici de compensare a mişcării.
În figura 1.66 sunt reprezentate operaţiile specifice codorului H.264.
Predicţia utilizată în H.264 este
fie de tip “inter”, fie de tip “intra”.
Predicţia inter foloseşte până la 16
cadre de referinţă sau 32 câmpuri de
referinţă. În cazul cadrelor ce conţin
mişcări repetitive sau aceleaşi
fundaluri se asigură o reducere
substanţială a redundanţei (scăderea
vitezei fluxului digital) cu păstrarea
clarităţii imaginilor. Figura 1.67 Intrapredicţie cu extrapolare spaţială
Intrapredicţia implică utilizarea
informaţiei din interiorul aceluiaşi cadru sau câmp. Ea este ilustrată în figura 1.67.
Predicţia spaţială are loc de la marginile blocurilor adiacente pentru informaţia video şi de
luminanţă pe blocuri de 16x16, 8x8 şi 4x4, dar pentru un singur tip în cadrul fiecărui macrobloc. Ea
este ilustrată în figura 1.68 pentru un pixel dintr-un macrobloc.
Exemplul I.20 Fie valoarea prezisă a lui X de forma:
L  2M  N
XP 
4
Eroarea de predicţie (reziduală) este:
R( X )  X  X P
La recepţie are loc decodarea şi se
calculează valoarea prezisă a lui X:
L  2M  N
XP 
4
iar valoarea pixelului X reconstruit este :
X  R ( x)  X P
Schema bloc a codorului H.264 este
prezentată în figura 1.69. El conţine, pe
lângă blocurile întâlnite în standardele
41
Figura 1.68 Predicţie cu extrapolare spaţială

Figura 1.69 Schema bloc a codorului H.264
anterioare (MPEG-1, MPEG-2, MPEG-4, H.261, H.263) un bloc nou intitulat filtru de deblocare
(Deblocking filter).
La intrarea codorului se aplică cadrul curent denumit Fn. Pentru codarea cadrelor în standardul
H.264 se pot folosi unul sau două cadre care au fost codate anterior momentului n. Ele sunt memorate
local şi sunt denumite cadre de referinţă. În unele cazuri sunt necesare mai multe cadre de referinţă şi
ele vor fi salvate în liste (lista 0 şi lista 1).
Fluxul video digital este organizat pe cadre, un grup de cadre formând o secvenţa video. Cadrele
pot fi mai departe formate din felii (slices), care conţin macroblocuri (MB). Pixelii de imagine dintr-un
macrobloc pot fi grupaţi în partiţii de 16x16, 16x8, 8x16 sau 8x8 pixeli. Macroblocurile de 8x8 pixeli
pot fi mai departe organizaţi în submacroblocuri (SMB) de 8x8, 8x4, 4x8 sau 4x4 pixeli, un exemplu
putând fi urmărit în figura 1.70.
Imaginile sunt codate în spaţiul
culorilor YUV folosind informaţile
referitoare la luminanţă (Y) şi crominanţă
(Cb şi Cr), putând exista o corespondenţă 1
la 1 între rezoluţia imaginii dată de
numărul de pixeli şi informaţia YUV sau
nu. Plecând de la observaţia că ochiul este
sensibil la detaliile imaginilor, dar mai
puţin sensibil la schimbările de culoare din
imagini, o soluţie de compresie pentru a
micşora fluxul digital video este de a Figura 1.70 Ierarhii în fluxul digital video
reduce la jumătate rezoluţia pentru
informaţiile de crominanţă Cb şi Cr [10]. Practic se alocă o
valoare a lui Y pentru fiecare pixel şi câte o singură valoare
Cb şi Cr la un grup de 4 pixeli alăturaţi, aşa cum se observă
din figura 1.64.
Un macrobloc va conţine o matrice 16x16 de valori Y
Figura 1.71 Eşantionare YUV 4:2:0
şi 2 matrici de 8x8 pixeli aferente componentelor de
luminanţă.
42
Cadrele sau feliile (slices) sunt de tipul I când conţin macroblocuri de tip I, de tipul P când pot
conţine macroblocuri de tip P şi I sau de tipul B când conţin macroblocuri de tip P şi I.
Macroblocurile de tip I sunt formate cu ajutorul predicţiei pe baza eşantioanelor decodate anterior
din aceeaşi felie.
Macroblocurile de tip P rezultă în urma predicţiei de tip Intra (în interiorul cadrului) utilizând una
sau mai multe imagini de referinţă codate anterior.
Macroblocurile de tip B folosesc predicţia de tip Inter (intercadre) bazată pe cadre codate anterior,
unul din lista 0 şi unul sau mai multe cadre din lista 1 [11]
În schema bloc a codorului H.264 din figura 1.69 se observă două căi: o cale directă şi una
inversă.
Un cadru curent, notat cu Fn este procesat macrobloc cu macrobloc, fiecare macrobloc putând fi
prezis intra sau inter. Fiecare submacrobloc component este calculat pe baza modului de predicţie ales
(intra sau inter), obţinându-se o predicţie P bazată pe eşantioane ale imaginii reconstruite.
În modul de predicţie Intra se obţin eşantioane PRED plecând de la eşantioanele învecinate codate
anterior din interiorul aceluiaşi cadru, după o prealabilă decodare şi reconstrucţie a acestora. Se
exploatează astfel redundanţa spaţială a imaginii.
În modul de predicţie Inter se obţin eşantioanele PRED după
ce s-a efectuat predicţia compensării mişcării (motion-
compensation prediction) bazată pe utilizarea a unui cadru de
referinţă sau două din lista 0 şi /sau lista 1, exploatând redundanţa
temporală a imaginilor. Cadrele de referinţă F0 până la Fn1 pot fi
cadre codate anterior, cadre anterioare (pentru felii de tip P şi B)
sau cadre viitoare (pentru felii de tip B). Ele au fost codate,
reconstruite şi filtrate.
Pe calea directă se realizează apoi scăderea blocului prezis
PRDE din blocul curent, obţinându-se blocul rezidual Dn (figura
1.69). Blocul Dn este apoi transformat cu ajutorul unei
transformate de bloc T şi cuantizat (Q) dând naştere unui bloc X
Fig. 1.72 Predicţie intracadru
bidimensional (2D) ce conţine coeficienţi transformaţi şi cuantizati.
Figura 1.73 Predicţie intercadre

Blocul 2D astfel obţinut este re-aranjat sub forma unui bloc undimensional (1D) şi codat folosind
o schemă de compresie fără pierderi în care lungimea fiecărui cuvânt este proporţională aproximativ
cu logaritmul probabilităţii sale de apariţie, luat cu semnul minus. Această tehnică de compresie este
cunoscută sub denumirea de codare cu entropie şi realizează înlocuirea unui cuvânt de intrare cu
lungimea fixă printr-un cuvânt de lungime variabilă, fără a utiliza un prefix. La fel ca în codarea
Morse, cele mai frecvente simboluri au alocate cele mai scurte coduri.
43
Prin această tehnică de compresie sunt eliminate informaţii referitoare la tranziţiile abrupte de
intensitate sau culoare, care implică frecvenţe înalte, având în vedere că acestea contribuie mai puţin la
generarea imaginii, operaţie cunoscută sub denumirea de cuantizare.
Informaţia referitoare la imagine, în urma operaţiilor prezentate mai sus trebuie să fie completată
cu informaţii suplimentare, care să permită decodarea şi redarea imaginii care a fost prelucrată şi
comprimată în vederea transmisiei. Se adaugă deci informaţii referitoare la modurile de predicţie (intra
şi inter), parametrii de cuantizare, vectorii de mişcare etc. iar fluxul digital astfel obţinut se transmite
în stratul NAL (Network Abstraction Layer) pentru a fi transmis sau stocat.
Deci, în emiţător avem:
( Fn  P ) * T * Q  X
şi se transmite X * E . Prin “*” s-a notat operaţia executată de un bloc din componenţa codorului H264
(T – transformare de bloc, Q-cuantizare, E –codor de entropie).
Compresia video se bazează pe redundanţa temporală existentă, informaţia ce diferă de la cadru la
cadru fiind în general mică. Se poate astfel prezice cadrul ce urmează pe baza cadrului anterior sau a
mai multor cadre anterioare. Ţinând cont că în imaginile în mişcare un macrobloc din cadrul current
va apare în diverse poziţii în cadrele următoare, conţinutul său fiind identic dar diferind doar
coordonatele sale din interiorul cadrului, compresia se realizează prin transmiterea acestei informaţii
sub forma unui vector de mişcare.
Blocul ME (Motion Estimation) are rolul de a determina care este cel mai bun vector de mişcare
pentru a fi folosit la predicţia intercadre.
Schema bloc a decodorului H.264 este ilustrată în figura 1.74. Procesul de decodare este similar
cu cel care are loc în emiţator pe calea inversă. Semnalul de intrare este un flux video comprimat
NAL. Pentru reconstruira cadrului F 'n se execută decodarea entropică
X *E  X
din care rezultă un set de coeficienţi cuantizaţi X. Aceştia sunt scalaţi
X * Q 1  ( Fn  P) * T
şi suferă o transformare de bloc inversă T 1 , rezultând un bloc diferenţă Dn identic cu cel din codorul
H264.
( Fn  P) * T * T 1  ( Fn  P)  Dn
Pe baza informaţiilor suplimentare din fluxul video comprimat se generează un bloc PRED,
identic cu blocul P din codorul H264, care se adună cu blocul Dn . Rezultatul este filtrat şi se obţine
Figura 1.74 Schema bloc a decodorului H.264
astfel blocul Fn [11].

Dn  P  ( Fn  P)  P  Fn
44
În cazul predicţiei intercadre se generează macroblocuri pornind de la cadrele precodate folosind

tehnica de compensare a mişcării. Un macrobloc (16x16, 16x8, 8x16 sau 8x8 pixeli) poate fi
Figura 1.75 Descompunerea cadrelor în macroblocuri şi submacroblocuri

descompus in submacroblocuri (SMC) de diverse mărimi, tehnica fiind cunoscută sub denimirea de
compensare mişcării pe arbore structurat (tree
structured motion compensation).
Fiecare SMB este asociat cu un vector de
mişcare (VM). O ilustrare a predicţiei intercadre şi
a vectrului de mişcare VM poate fi văzută în figura
1.76.
Setul de VM corespunzători SMB dintr-um
MB este codat şi transmis împreună cu modul de
partiţionare al MB în SMB. Evident, în cazul Fig.1.76 Ilustrarea vectorului de mişcare
partiţiilor de dimensiuni mari (16x16, 16x8 sau
8x16) informaţia suplimentară adăugată (tipul partiţiei şi setul de VM) este puţină iar compresia va fi
foarte eficientă. Acest lucru e valabil pentru imagini care nu au detalii de fineţe. In cazul imaginilor cu
detalii de fineţe se partiţionează în SMB mai mici (8x4 sau 4x4) pentru a creşte calitatea redării, dar
aceasta implică o creştere a informaţiei suplimentare transmisie şi implicit a debitului.
This information
is further packed with data necessary to decode the original block
(prediction modes, quantizer parameter, motion vectors, etc.). This is now
a compressed bit stream and is transmitted to a Network Abstraction Layer
(NAL) for transmission or storage.
As mentioned earlier, the previously encoded frames are required for encoding
current frames when Inter prediction mode is used. That means that
the encoded current frame has to be decoded also in the encoder for future
predictions. This happens in the Reverse datapath. There, the coefficients
of matrix X are dequantized (Q 1) and inverse transformed (T 1). The
result is a difference block D0
n . The PRED block is then added to the difference
block and a reconstructed block (uF0
45
Figura 1.74 Decodor H.264

n ) is obtained. This is in fact
an unfiltered version of the decoded block.
At the decoder side, a similar process takes place. In Figure 2.4, the datapath
is represented from right (NAL - the compressed bitstream as input) to
left (F0
n the reconstructed frame). The NAL bitstream is entropy decoded
and a set of quantized coefficients (X) is produced. These are scaled and inverse
transformed. The result of these operations is the difference block D0
n
(identical to the one in the Encoder). Using the information encapsulated in
the received bitstream, the decoder creates a PRED block (identical to the
P block from the encoder side). The prediction block is added to the difference
block and , after filtering, the decoded block is obtained (F0
n ) [11].
Intra prediction
Inter prediction
Inter predicted MBs are determined from pre-encoded frames using blockbased
MC. As explained in Section 2.2, there are multiple ways to split a
MB into partitions: from a 16x16 block down to a 4x4 block. H.264 allows
a much finer MV resolution, up to q-pel for luma and 8-pel for chroma
46
components.
The method of splitting a MB into different sizes of SMBs for performing
MC is also known as tree structured motion compensation. When splitting a
MB into smaller blocks, for every SMB there is a separate MV. The MV set
must also be encoded and transmitted, together with the choice of partitions.
This information is added to the encoded bit stream.

If large partitions are chosen (like 16x16, 16x8 or 8x16), the extra information
(partition type, MVs) added to the bitstream is small. This works
fine for images with reduced detail information. When, on the other hand,
there is an area of fine detail, choosing large partitions would bring a high
amount of energy to the encoded bitstream because of a large motion compensated
residual. In these cases, usually, a lower partition size is preferable.
A low partition size, like 8x4 or 4x4, may reduce significantly the
motion compensation residual, but adds extra bits for partition size and extra
MVs [11]. The same goes for the two Chroma components, with half of
the resolution on both horizontal and vertical direction. There is a balance
between choosing partition size and keeping a minimal number of bits in
the encoded stream.
A 4x4 luma block partition is very challenging for several reasons: every
SMB has a MV, thus 16 MVs in a MB, increases the memory access, adds
extra bits for encoding the partition size, but offers the best residual information
for very fine detailed images. The 4x4 SMB type is also the most
computing intensive MB partition. That is why the 4x4 luma and 2x2 Cb,
Cr SMB partitions have been chosen
47
I.16 Zgomote în sistemele PCM

Transmisia semnalelor este însoţitǎ de zgomote, cu caracter aleator, ce produc erori în fluxul de
date recepţionat. Ca urmare, semnalul reconstruit (decodat) va diferi de cel emis, iar diferenţa dintre
semnalul discretizat emis şi cel recepţionat o numim zgomot de decodare (decoding noise). Aşadar,
tehnicile PCM introduc doua tipuri de zgomote: zgomot de cuantizare şi zgomot de decodare.
Sǎ presupunem cǎ erorile apar
cu probabilitatea pe  1 şi cǎ
transmisia se face pe cuvinte
binare de r biţi de forma
br 1br  2  b1 b0 . Presupunând o
reprezentare a eşantioanelor
discretizate în codul binar natural,
o eroare pentru bitul i implicǎ o
deplasare a nivelului eşantionului
cu  i   q  2i . Valoarea medie
pǎtraticǎ a erorii de decodare se
obţine mediind valoarea lui  i
pentru cele r poziţii din cadrul
cuvântului de cod, erorile Figura 1.61 Comportarea la zgomot a unor sisteme PCM
manifestându-se aleator.
1 r 1 q2 r 1
q 2 4r  1
i2  
r i 0
( q  2i ) 2 
r
 4i  r 3
(1.72)
i 0
Cum q  2 / 2r , relaţia (1.72) poate fi scrisǎ ca

4 4r  1 4
i2   (1.73)
r 3 4 r
3 r
iar puterea zgomotului de decodare poate fi scrisǎ ca

4
 d 2  r pe  i 2  pe (1.74)
3
Zgomotul total, compus din zgomotul de cuantizare şi zgomotul de decodare are puterea
q2 4 16 pe  q 2
Z D   q2   d 2   pe  (1.75)
12 3 12
iar raportul S/Z poate fi scris ca

S 12
   Px (1.76)
 Z  D 16 pe  q 2
Ţinând cont cǎ probabilitatea de eroare pentru zgomot alb gaussian este datǎ de raportul S/Z la
recepţie prin intermediul relaţiei
pe  Q 
  S / Z R  (1.77)
putem reprezenta dependenţa dintre raportul S/Z când zgomotul include şi pe cel de decodare
( S / Z ) D şi raportul S/Z la recepţie ( S / Z ) R .
Exemplul I.19 Sǎ reprezentǎm dependenţa dintre raportul S/Z când zgomotul include şi pe cel de decodare
( S / Z ) D şi raportul S/Z la recepţie ( S / Z ) R pentru cazul particular Px  0.5 şi valorile numǎrului de biţi r
pe care sunt reprezentate eşantioanele de 5, 6, 7 şi 8. Rezultatele sunt prezentate în figura 1.61.
48
Din caracteristicile deduse în exemplul I.19 se poate observa existenţa unui efect de prag, sub o
anumitǎ valoare a raportului ( S / Z ) R apǎrând o scǎdere mai rapidǎ a raportului ( S / Z ) D .
I.17 Modulaţia delta

Un caz particular de sistem DPCM, foarte uşor de implementat, este acela cu cuantizare doar pe 1
bit (două nivele) a semnalului diferenţă, bitul indicând semnul diferenţei dintre două eşantioane
succesive: această tehnică este denumită modulaţie delta (MD).
Figura 1.63 Semnal sinusoidal modulat delta
Îmbunătăţirile aduse acestei tehnici, ca

MD adaptivă (cu pantă variabilă), cu
compandare instantanee ori silabică sau
modulaţia delta-sigma, au făcut-o un concurent
serios al sistemelor telefonice PCM, fiind chiar
preferată în sistemele militare.
Avantajul principal al MD este deci cel al
implementării foarte simple (ea fiind cea mai
simplă metodă, cunoscută până acum, de
conversie analog-digitală), care se obţine pe
seama creşterii benzii de transmisie, în raport
cu sistemele PCM.
MD, ca şi DPCM, se bazează pe utilizarea
proprietăţilor de corelaţie ale semnalului,
Figura 1.62 Ilustrarea modulaţiei delta
eşantionat cu o viteză mult mai mare decât cea
Nyquist (pentru a creşte corelaţia între
eşantioanele alăturate), în scopul simplificării procedurii de cuantizare.
I.17.1 Modulaţia delta liniară

Cu această tehnică, cea mai simplă, obţinem o aproximaţie în trepte mq(t) a semnalului analogic
m(t), cu condiţia eşantionării sale cu o viteză mult superioară celei Nyquist, aşa cum se arată în figura
1.63. Diferenţa dintre semnalul de intrare m(t) şi replica sa cuantizată mq(t) este cuantizată cu două
nivele  , care indică semnul acesteia. Dacă la momentul de eşantionare mˆ q (kTs  Ts )  m(kTs ) , se
creşte mˆ q (kTs ) cu ; în caz contrar, se scade cu .
49
Condiţia de eşantionare cu viteză superioară celei date de teorema eşantionării, face ca semnalul să
nu varieze rapid de la un eşantion la altul, iar mq(t) să aproximeze pe m(t) în limitele . Schema
sistemului este prezentată în figura 1.64.
Figura 1.64 Schema unui sistem cu modulaţie delta

Procesele ce au loc în sistemul de transmisie cu MD pot fi descrise de relaţiile:
e(kTs )  m(kTs )  mq (kTs  Ts ) (1.78)
eq (kTs )   sgn  e(kTs )  (1.79)
mq ( kTs )  mq ( kTs  Ts )  eq ( kTs )  mq (kTs  Ts )   sgn  e(kTs )  (1.80)
unde Ts – intervalul de eşantionare,

e(kTs) – semnal de eroare egal cu diferenţa dintre mq(kTs) şi ultima aproximare a acesteia
m(kT )  mq ( kTs  Ts )
eq(kTs) – valoarea cuantizată a lui e(kTs).
Circuitele de codare şi decodare asigură adaptarea semnalului digital la linie. Formele de undă
implicate sunt ilustrate în figura 1.63. Practic, sistemul este realizat ca în figura 1.65.
Diferenţa faţă de PCM este aceea că se eşantionează nu semnalul m(t), ci un semnal diferenţă
bipolar (cuantizat binar). De aici şi denumirea de modulaţie delta.
Schema derivă din cea a emiţătorului DPCM (figura 1.43). Deoarece viteza de eşantionare este
egală cu cea a datelor de ieşire (n = 1), schema se simplifică, contorul de n biţi devine un simplu
bistabil D, iar convertorul A/D un comutator analogic care aplică integratorului nivelele de referinţă 
Uref.
Demodulatorul
utilizează un integrator
pentru decodarea
semnalului. Implementarea
sistemului este foarte
simplă, în locul
integratorului fiind
suficient un simplu filtru
RC, atât la emisie cât şi la
recepţie (viteza de
eşantionare este mare în
comparaţie cu cea
Nyquist). MD prezintă însă
şi dezavantaje ca:
Sistemul nu poate
transmite compo-nenta de
c.c. şi frecvenţele joase
(deci nu este indicat pentru Figura 1.65 Ilustrarea funcţionării modulatorului delta
transmiterea semnalelor
TV), datorită diferenţierii produse
asupra semnalului;
50
Figura 1.66 Funcţionarea modulatorului delta

MD liniară este limitată de viteza de urmărire (slew-rate) şi conduce la supradepăşiri în cazul

semnalelor cu variaţii rapide de amplitudine sau de frecvenţă ridicată;
Notând cu  valoarea cuantei şi cu f s  1/ Ts – frecvenţa de eşantionare, viteza maximă de variaţie
a tensiunii la ieşirea integratorului va fi fs V/s. Pentru un semnal m(t) sinusoidal,
m(t )  A sin 2 f t (1.81)
dm(t )
panta maximă este 2Af, obţinută pentru
dt t  0
Atunci f s  2  Af , iar
A 1 fs
 (1.82)
 2 f
Domeniul dinamic al semnalului este dat de raportul A/ şi este cu atât mai mare, cu cât frecvenţa
de eşantionare este mai mare în raport cu frecvenţa semnalului. Aceasta ne arată că semnalele de joasă
frecvenţă vor fi redate mai bine decât cele de
frecvenţă mai ridicată.
În semnalul vocal (f1 = 300Hz, f2 =
3400Hz; f2  10f1), majoritatea energiei este
concentrată la frecvenţe joase, iar domeniul
dinamic poate fi considerat numai în funcţie
de acestea. Presupunând A/=256 ca la un
sistem PCM de 8 biţi,
f s 2 A f
  1600 iar s  160 ,
f1  f2
ceea ce contrastează cu f s / f 2  2 dat de

Figura 1.68 Modulator delta adaptiv
teorema Nyquist.
Funcţionarea modulatorului delta poate fi
urmărită cu ajutorul figurii 1.66. La început, mˆ (t )  m(t ) şi primul impuls transmis va fi +; procesul
continuă până când mˆ (t )  m(t ) , când se va produce un impuls -, această etapă iniţială a funcţionării
MD fiind denumită intrare în regim (start-up). Se evidenţiază apoi o regiune în care m(t) =constant, iar
mˆ (t ) oscilează cu  în jurul lui m(t), ieşirea MD fiind o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1, regim
denumit granularitate. Urmează apoi o regiune de urmărire, în care MD funcţionează corect. Depăşirea
de pantă apare datorită limitării slew-rate – ului MD, în situaţia când m(t) creşte prea rapid (figura
1.67).
Conform rel. (1.82), valoarea de vârf a semnalului la care apare depăşire de pantă este:
 fs
A (1.83)
2 f 0
S-a determinat experimental că prin MD se pot transmite semnale vocale fără distorsiuni
observabile, datorită depăşirii de pantă, dacă A satisface ec. (1.83) cu f0 = 800 Hz. Aceasta deoarece
spectrul semnalului vocal M(f) satisface relaţia:
Figura 1.67 Ilustrarea depăşirii de pantă
51
M ( f )   f0 / f  M ( f )
2
f0  f  f m (1.84)
adică scade cu o viteză mai mare ca 1/f2 (6

dB/octavă) pentru frecvenţe mai mari ca f0.
Pentru reducerea raportului fs / f0 în cazul MD,
s-au propus mai multe metode, bazate pe folosirea
unei duble integrări în bucla de reacţie, a integrării
cu predicţie sau cu câştig variabil al buclei. Fgura 1.69 Modulator delta adaptiv digital
I.17.2 Modulatia delta adaptivă

Limitările MD liniare se manifestă atunci când semnalul variază foarte lent (granularitate) sau
foarte rapid (depăşire de pantă). Ele pot fi înlăturate folosind o MD adaptivă, cu valoare variabilă a
cuantei , în funcţie de semnal. În principiu, pentru a evita granularitatea, cuanta trebuie să fie mică,
iar pentru evitarea depăşirii de pantă este necesară o cuantă mare.
Schema MD adaptiv este prezentată în figura 1.68. Valoarea cuantei este ajustată prin câştigul
amplificatorului, care variază liniar cu tensiunea de comandă de pe condensatorul C. Vom obţine astfel
o valoare mică a cuantei la Uc = 0 şi o valoare mare pentru Uc mare.
În regim de granularitate, ieşirea circuitului este o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1 (), de
valoare medie zero şi Uc  0.
În cazul depăşirii de pantă, ieşirea MD este o succesiune de biţi 0 sau 1 (+ sau -), ceea ce dă
naştere unei tensiuni de control Uc pozitive, indiferent de polaritatea impulsurilor (de aici necesitatea
circuitului cu caracteristică de transfer pătratică). O variantă digitală a implementării MD adaptive,
care mai este denumită şi CVSD (Continuously Variable Slope Delta) este prezentată în figura 1.69.
Schema trebuie să detecteze situaţia depăşirii de pantă (secvenţe lungi de 0 sau 1, cu lungimea de
cel puţin 3) şi, în acest caz, să mărească amplificarea buclei pentru un interval de timp adecvat T,
astfel încât ieşirea MD să poată urmări semnalul de intrare. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor
sumatoare modulo-2 şi al unui registru de deplasare cu două celule.
În cazul semnalelor vocale, filtrul RC, folosit pentru reglajul amplificării (controlul cuantei) este
un estimator silabic, având un răspuns în timp adecvat fluctuaţiilor puterii aemnalului vocal. S-a
stabilit experimental că cele mai bune rezultate se obţin pentru o constantă de timp RC = 4  10 ms.
Pentru filtrul silabic digital, T este de 4  10 ms, valoare mare în comparaţie cu perioada de
eşantionare Ts. Cu cât secvenţa de
biţi 1 sau 0 succesivi este mai
lungă, cu atât mai mare va fi
ieşirea filtrului silabic.
Integratorul din MD este
realizat sub formă digitală, fiind
un numărător reversibil, bitul 1
crescându-i conţinutul, iar bitul 0
scăzându-l. Semnalul de ieşire din
integrator, ponderat prin ieşirea
filtrului silabic, este aplicat unui Figura 1.70 Schema unui demodulator delta tip CVSD
convertor D/A de 10 biţi, pentru a
genera versiunea cuantizată a semnalului m(t). La recepţie, demodulatorul va conţine un circuit similar
cu cel de la emisie (cu amplificare variabilă).
În această variantă se
realizează şi CODEC-uri pentru
compandare, având aceeaşi
structură şi circuitul de integrare
comun, în situaţia de decodor
bucla fiind deschisă între
comparator şi bistabilul D. De
52
Figura 1.71 Schema unu modulator delta adaptiv CVSD

semnalat că ele realizează o compandare care nu respectă nici legea A, nici legea .
Calitatea semnalului obţinut cu un codec CVSD lucrând cu fs = 32kbiţi/s este similară cu cea
obţinută cu un sistem PCM cu 8 biţi cu compandare (64 kbiţi/s). O calitate mai slabă a semna-lului
vocal, care rămâne perfect inteligibil, poate fi obţinută pentru viteze mai coborâte (9,6 kbiţi/s).
În figura 1.71 se prezintă schema unui modulator CVSD, care are algoritmul CVSD implementat
pe 3 biţi. Circuitul de integrare 1, denumit aici doar integrator, are constanta de integrare de 1 ms.
Integratorul 2 este denumit integrator silabic şi are constanta de integrare de 4 ms. Valorile treptei de
integrare sunt determinate de  min şi  max şi sunt variate astfel încât să se evite atât granularitatea cât
şi depăşirea de pantă. Blocul denumit L este un convertor D/A pe 1 bit cu ieşire bipolară ( 1 ). Q este
un circuit de cuantizare pe 1 bit şi poate fi implementat cu un comparator. Blocul Q 1 realizează
funcţia inversă lui Q, dând la ieşire trepte pozitive sau negative.
I.17.3 Modulaţia delta-sigma

MD adaptivă cu compandare silabică, este tot un sistem DPCM pe un singur bit, care prezintă un
răspuns slab în c.c. şi la frecvenţe joase; ea nu este indicată pentru transmisia semnalelor cu
componentă de c.c. (TV). Aceste dezavantaje sunt înlăturate folosind o altă tehnică, denumită delta-
sigma, care însă nu mai este diferenţială.
Pentru aceasta se introduce un integrator la intrarea modulatorului, care, ţinând cont că face
cuantizarea pe un bit, iar diferenţa calculată este tot pe un bit, va produce la ieşire un semnal cu
amplitudine constantă şi frecvenţă variabilă (figura 1.72). De aceea modulaţia delta-sigma mai este
denumită şi PDM (Pulse Density Modulation).
În MD clasică, integratorul montat în buclă realizează funcţia inversă, de diferenţiere a semnalului,
suprimând componentele de joasă frecvenţă din spectrul semnalului. Introducând un integrator
înaintea MD (figura 1.72), semnalul de intrare în integratorul din buclă aproximează semnalul de
intrare m(t). Evident,
dmi (t ) d  m(t )dt
m4 (t )    m(t ) (1.85)
dt dt
În această variantă, integratorul de la intrarea buclei este atacat de semnale cu domeniul dinamic
mare (dinamica medie a vorbirii este de 30 dB), iar schema necesită deci un integrator suplimentar.
O schemă simplificată este prezentată în figura 1.73. Circuitul integrează diferenţa dintre semnalul
de intrare şi ieşirea cuantizată pe un bit, care urmăreşte în medie semnalul de intrare, integratorul
comportându-se ca un filtru trece jos pentru semnalul diferenţă, care reduce mult din puterea
zgomotului de cuantizare, dacă se lucrează cu supraeşantionare.
Figura 1.73 Schema simplificată
53
Dacă în MD clasică se cuantiza diferenţa dintre 2 eşantioane succesive pe un bit, modulaţia delta-
sigma cuantizează pe un bit diferenţa dintre eşantionul curent şi suma diferenţelor anterioare.
În domeniul discret integrala din domeniul continuu devine o sumă. Datorită anulării efectului de
derivare produs asupra semnalului de intrare de către integratorul suplimentar în sistemele DPCM, în
particular MD, care codează viteza de variaţie a semnalului (panta) şi nu amplitudinea acestuia,
modulaţia delta-sigma va coda şi ea amplitudinea semnalului, ca în sistemele PCM, dar mult mai
eficient. În consecinţă se recurge la supraeşantionarea cu viteze ridicate în raport cu viteza Nyquist, o
valoare tipică a factorului de supraeşantionare fiind 64.
Ca urmare se reduce d.s.p. a zgomotului de
cuantizare, aceasta fiind extinsă spre frecvenţe Figura 1.72 Modulator delta sigma
foarte mari în raport cu banda semnalului, în banda
semnalului rămânând o putere de zgomot foarte mică. De asemenea, sunt reduse în foarte mare măsură
distorsiunile provocate prin aliasing, având în vedere distanţarea foarte mare în frecvenţă a spectrelor,
astfel că separarea spectrului semnalului în banda de bază se face în condiţii foarte bune cu un filtru
digital de ordin mic.
O îmbunătăţire a modulatorului delta-sigma este dată în figura 1.76, comparatorul fiind înlocuit
printr-un amplificator diferenţial cu câştig unitar urmat de un detector de treceri prin zero.
Deoarece amplificatorul diferenţial, spre deosebire de comparatorul clasic, are o funcţie de transfer
liniară, se poate aplica teorema superpoziţiei şi înlocui cele două operaţii de integrare de la intrarea sa
cu o singură integrare a semnalului diferenţă (la ieşirea sa), semnalul diferenţă având evident un
domeniu dinamic mic.
Figura 1.76 Scheme bloc de modulatoare şi demodulatoare delta sigma
Figura 1.77 Schemă funcţională modulator delta

i
Figura 1.74 Exemplu de codare delta-sigma pentru o sinusoidă
Figura 1.75 Schema bloc de principiu a unui modulator delta-sigma digital
54
Se poate afirma că detectorul de treceri prin zero, împreună cu bistabilul D se comportă ca un

modulator în impulsuri, atacat de semnalul analogic diferenţă integrat. La recepţie, efectul integrării
este înlăturat cu ajutorul unui circuit de diferenţiere montat la ieşire, care anulează efectul
integratorului din demodulatorul delta clasic, deci se obţine schema din figura 1.76d.
Figura 1.78 Analogie hidraulică pentru modulatorul delta sigma

Avantajul principal al modulaţiei delta-sigma constă în simplitatea convertoarelor, având în vedere
conversia A/D pe un bit a semnalului de intrare şi ca urmare foarte rapid.
55
I.18 Conversia MD-PCM
Conversia MD-PCM poate fi efectuată cel mai simplu cu ajutorul schemei prezentate în figura
1.77. Contorul reversibil de n biţi funcţionează ca un integrator, memorând un cuvânt de n biţi, care
este variat cu 1 pentru fiecare impuls la intrare, valoarea sa variind în ritmul frecvenţei de eşantionare
delta f s  Rf s' . Latchul de n biţi
selectează cuvintele cu viteza f s' , de R
ori mai mică. Din experimente s-a
găsit că
R = 100  200.
EXEMPLUL I.20 Să calculăm viteza de Figura 1.77 Ilustrarea conversiei MD-PCM
lucru a codecului PCM bazat pe
modulatorul delta, care să poată fi folosit în telefonie pentru multiplexarea a N canale telefonice (N = 32).
Evident f s'  8000 Hz .
Pentru R=200 f s  NRf s'  32  200  8000  5,12 106 biti / s
viteză mare cu câteva decenii în urmă,
ce conducea la creşterea puterii
disipate.
Frecvenţa de eşantionare poate fi
scăzută folosind o MD cu interpolare,
schema de conversie fiind dată în
figura 1.78.
Circuitul utilizează un numărător
reversibil de n - k biţi, ceea ce permite
reducerea în MD a frecvenţei de
eşantionare la valoarea R '  f s' , unde Figura 1.78 Conversie delta-PCM îmbunătăţită
evident R’ < R. Restul de k biţi, care
asigură precizia sistemului, sunt extraşi din semnalul cu MD prin INTERPOLARE – operaţie
echivalentă cu o mediere pe
viteza de codare delta.
Această tehnică se bazează
pe faptul că în codarea delta
semnalul este eşantionat cu o
viteză de R ori mai mare (100 -
200) decât cea rezultată din
teorema eşantionării. Ca
urmare, lobii spectrali ai
semnalului eşantionat vor fi
separaţi de intervale mari în Figura 1.79 Filtru digital FIR
comparaţie cu lăţimea lor (vezi
figura 1.16).
Interpolarea este echivalentă cu o filtrare digitală cu frecvenţă mică de tăiere, care va reduce
lăţimea lobilor. Prin reducerea vitezei de eşantionare, lobii spectrali vor fi aduşi mai aproape unul de
altul, micşorându-se intervalul ce-i separă.
Fenomenul de suprapunere a lobilor spectrali (aliasing) nu apare nici pentru reduceri
semnificative ale vitezei de eşantionare, având în vedere valoarea iniţială mare a lui R şi constanta
mare de timp a interpolării.
Prin interpolare se execută o mediere (sumă ponderată) pe un grup de L biţi de la ieşirea MD,
circuitul de interpolare fiind un filtru digital cu răspuns finit la impuls (FIR), având structura din figura
1.79. Datorită întârzierii cu LTs, pe care o suferă semnalul, este necesar un circuit de întârziere cu LTs
în schema din figura 1.79.
56
Dacă se foloseşte o modulaţie delta-sigma, se poate renunţa la integratorul digital, circuitul de

conversie conţinând doar un FTJ digital, care prelucrează semnalul de ieşire din codorul delta-sigma.
I.19 Eşantionarea sistemelor trece bandă

Sistemele cu multiplexare în frecvenţă reprezintă un caz particular de sisteme de tip trece bandă.
Ele au fost bine dezvoltate şi
standardizate. Pe măsura
dezvoltării transmisiilor digitale
au apărut situaţii când un sistem
cu multiplexare în frecvenţă
trebuia înlocuit cu unul cu
multiplexare în timp.
Datorită faptului că
echipamentul de demultiplexare
pentru sistemele cu multiplexare
în frecvenţă era mai scump de 2
 3 ori decât pentru cele cu
multiplexare în timp, nu era
convenabil să se facă Figura 1.80 Esantionarea sistemelor multiplexate în
f
demultiplexarea până la canalele
de transmisie (banda de bază) şi apoi să se facă o codare PCM. În acest caz se recurgea la codarea
PCM a întregului ansamblu cu multiplexare în frecvenţă, folosind coduri speciale.
Pentru eşantionarea ansamblurilor, având în vedere caracterul trece-bandă al canalelor de
transmisie, vom alege frecvenţa de eşantionare astfel ca în spectrul semnalului rezultant să nu avem o
suprapunere a benzilor laterale (non-aliasing). În tabelul I.9 sunt recapitulate grupele întâlnite în
sistemele cu multiplexare în frecvenţă.
TABELUL I.9 Grupuri în multiplexarea canalelor în frecvenţă
Ansamblu Frecvenţa Banda Nr. de canale Nivel de Alocare zgomot
kHz kHz încărcare pW
Grup primar 60-108 48 12 3,3 60-100
Grup secundar 312-552 240 60 6,1 60-100
Grup terţiar 812-2044 1232 312 9,8 40-60
16 gr.secundare 60-4028 3968 960 14,8 40-60
Astfel, presupunând spectrul semnalului translat cuprins între f1 şi f2, de bandă B  f 2  f1 , viteza
de eşantionare fs = 2f2 rezultă mult mai mare decât 2B; de aceea alegem fs astfel ca să localizăm
spectrul semnalului translat între douǎ armonici succesive ale lui fs /2, de exemplu nfs /2 şi (n+1)fs/2,
unde n =0, 1, 2, 3, ... , situaţie ilustrată în figura 1.80. Va rezulta deci:
fs fs
f 2  ( n  1) f1  n (1.86)
2 2
Dacă în plus spectrul semnalului este plasat simetric între armonicile alăturate ale lui fs/2, atunci
obţinem şi distanţe egale de separare între benzile laterale, condiţie dată de
(2n  1) f s  2( f1  f 2 ) (1.87)
iar separarea între benzile laterale devine:

fs
f    f 2  f1  (1.88)
2
Deoarece distanţa între canale este de 4 kHz, se alege fs un multiplu de 4 kHz, ceea ce asigură
eliminarea componentelor incoerente de intermodulaţie produse de frecvenţele de eşantionare şi
purtătoare. Cel mai convenabil ar fi ca fs să se aleagă egală cu una din frecvenţele purtătoare.
a. Grupul primar (60-108 kHz)
57
Pentru n = 0
nf fs
f1  s f 2   n  1 fs  2 f2 (216 kHz )
2 2
Această valoare depăşeşte cu mult fs = 2  48 kHz care rezultă din teorema eşantionării.
Pentru n = 1 2 f1  f s  f 2
108  f s  120 kHz
Pentru aceeaşi separare între benzile laterale:

2 2
(2n  1) f s  2( f1  f 2 ) n  1 fs   f1  f 2    60  108  112 kHz
3 3
fs 112
Separarea între benzi este f    f 2  f1    48  56  48  8 kHz
2 2
b. Pentru grupul secundar rezultă,
n  1 , f s  576 kHz , separarea între benzile laterale fiind f = 48 kHz.
c. Pentru cele 16 grupuri secundare, evident n = 0 şi rezultă valoarea minimă fs =8056 kHz. Se
alege însă fs = 8432 kHz, cea mai apropiată frecvenţă purtătoare.
d. Pentru grupul terţiar (812-2044 kHz), întrucât cuprinde mai mult de o octavă, poate fi eşantionat
cu 2 fs = 4088 kHz, prea mare în comparaţie cu (2044-812)2 = 2464 kHz.
I.20 Codarea liniar predictivă

Această tehnică denumtă LPC (Linear Predictive Coding) a apărut în deceniul 7 din secolul trecut,
cercetările fiind orientate spre codarea semnalului vocal cu 1,2 – 4 kbiţi/s, chiar în condiţiile în care
calitatea vocii redate era slabă, cu aparenţă sintetică – gen robot, fără recunoaşterea timbrului şi
inflexiunilor. Acest obiectiv a fost dictat de aplicaţiile militare, scăderea vitezei de bit şi implicit
creşterea duratei de bit, respectiv a energiei semnalului conducând la o rezistenţă la bruiaj sporită.
În comunicaţiile mobile, de exemplu în sistemele GSM, ţinând cont de banda limitată alocată
transmisiei şi de dorinţa de a asigura accesul la comunicare unui număr cât mai mare de utilizatori, s-a
pus cu stringenţă problema codării semnalului vocal cu o compresie cât mai bună, dar cu păstrarea
aspectului natural al vocii.
Prin voce înţelegem sunetele emise de organul vocal uman, format din corzile vocale şi întreg
sistemul asociat de canale, muşchi şi cavităţi. Organul vocal uman poate produce sunete cu diferite
tonalităţi, într-un domeniu dinamic larg (45-60 dB), de la şoapte (intensitate sonoră 0,24 pW/cm2 sau
34 dB) până la strigăte
(0,24 W/cm2 sau 94 dB),
dinamica medie fiind de
30 dB.
S-au realizat pentru
început viteze de bit de 16
kbiţi/s, reduse apoi la 13 şi
ulterior 7 kbiţi/s. O
condiţie impusă a fost ca
durata de procesare a
semnalului să nu
depăşească 65 ms, condiţie
dictată de supresoarele de Figura 1.81 Model traiect vocal
ecou.
Codarea LPC îmbină doua tehnici: codarea de sursă de tip ADPCM şi vocoderele, care recurg la
modelarea semnalului şi transmiterea codată a elementelor de semnal. Vocoderele se bazează pe faptul
că urechea umană este insensibilă la fază şi atunci contează doar energia semnalului. Ca atare,
semnalul este redresat în unele tehnici, separat pe benzi de frecvenţă şi se determină nivelele relative
de putere în fiecare bandă.
58
Când con-
vorbirea are loc
între un telefon
mobil şi un post
telefonic fix,
semnalul vocal
trebuie convertit
din LPC în Figura 1.82 Ilustrarea prelucrării şi transmiterii semnalului vocal în GSM
PCM şi vice-
versa.
Codarea LPC recurge la conversia analog-digitală a semnalului vocal şi divizarea acestuia în seg-
mente cu durata de circa 20 ms (codat prin 160 eşantioane dacă frcevenţa de eşantionare este 8 kHz).
Pentru fiecare segment se determină înălţimea sunetului (frecvenţa formantă de bază) sau “pitch”,
tăria semnalului şi dacă sunetele sunt vocale (‘voiced”), create prin schimbarea rezonanţei traiectului
vocal produsă de închiderea şi deschiderea laringelui, cum ar fi vocalele şi unele consoane ca m, v, l
sau nevocale “unvoiced”, când laringele este deschis, iar sunetele sunt create cu ajutorul unor
turbulenţe în curentul de aer expirat din plămâni generate cu ajutorul cavităţii bucale, un exemplu fiind
consoanele f şi s.
Se extrag apoi nişte parametri de excitaţie ai filtrului LPC sau coeficienţi, pe baza unui model al
căii vocale (vocal tract model) care este variabil în timp. Filtrul LPC este descris de ecuaţia
p
yn   ai yn i  Gen (1.89)
i 1
semnalul de intrare fiind en - eroarea introdusă de sintetizator, yn - semnalul de ieşire, iar G

câştigul.
Prima decizie a codorului LPC se referă la tipul sunetului: vocal sau nevocal. In primul caz se
generează eşantioane folosind un generator de trenuri de impulsuri, in timp ce în cazul nevocal se
generează eşantioane cu un generator de zgomot de bandă largă, ambele semnale fiind folosite pentru
excitarea filtrului LPC ce simulează traiectul vocal.
Prin scăderea componentei spectrale pe frecvenţa fundamentală, denumită şi componenta
periodică din segmentul prelucrat, amplitudinea semnalului este redusă în foarte mare măsură, şi ca
atare semnalul diferenţă, denumit şi eroare poate fi codată cu un număr mic de biţi. Pentru recuperarea
componentei periodice la recepţie se foloseşte un filtru pentru sinteza acesteia, filtrul fiind programat
în acest scop cu setul de coeficienţi transmişi. Apoi, componenta periodică astfel regenerată se
sumează cu semnalul diferenţă transmis şi dă naştere replicii semnalului vocal de la emisie. Această
tehnică este utilizată în telefonia mobilă GSM şi este ilustrată în figura 1.82.
Setul de parametri transmis ( ai şi G) se referă la modelarea formei şi excitaţiei traiectului vocal.
Aceştia se calculează prin metoda de aproximare cu abatere pătratică minimă (least squares) pe baza
unui sistem de ecuaţii care să conducă la minimizarea diferenţei dintre semnalul vocal şi cel generat de
modelul LPC, excitat fie de generatoarele de trenuri de impulsuri, fie de zgomotul de bandă largă.
Coeficienţii ai ai filtrului se determină astfel ca să minimizeze eroarea
p
 2  ( yn   ai yn i  Gen )2 (1.90)
i 1
Acest sistem în care un segment vocal de 20 ms este reprezentat prin 160 de eşantioane poate fi
concentrat la o expresie compactă sub forma unui vector A cu 13 componente,
A  [a1 , a2 , a3 , a4 , a5 , a6 , a7 , a8 , a0 , a10 , G, V / UV , T ] (1.91)
în care a1 , a10 sunt parametri ce definesc filtrul LPC ce generează componenta periodică din
segmental vocal considerat, valorile lor fiind diferite de la segment la segment, G fiind câştigul ilustrat
în figura 1.81, V/UV specifică natura sunetului voiced /unvoiced, iar T perioada fundamentalei din
segmental vocal considerat.
Pe baza lui A, filtrul sintetizor de la recepţie generează cele 160 de eşantioane prin care este
reprezentat segmentul vocal sub forma unui vector Y,
59
Y  [ y0 , y1 , y159 ]
(1.92)
Semnalul de la ieşirea filtrului LPC y(n) este legat de semnalul diferenţă de la intrare e(n) prin
relaţia
10
e(n)  y (n)   ai y ( n  i ) (1.93)
i 1
Parametrii V/UV şi G se determină din e(n), calculat pe baza relaţiei de mai sus, determinând mai
întâi valorile funcţiei de autocorelaţie Re (k ) a semnalului e(n) şi apoi analizând structura acesteia, aşa
cum se arată în figura 1.81. Aici, evident ca un exemplu didactic, T =4, ceea ce corespunde unei
frecvenţe fundamentale de 2000 Hz, ce nu poate apare în semnalul vocal.
159  k
Re ( k )  
n 0
e( n ) e( n  k ) (1.94)
Domeniul spectral al vocii se întinde între 100 şi 8000 Hz. Frecvenţa oscilaţiilor fundamentale în
vocea umană este cuprinsă între 80-150 Hz la bărbaţi şi 220-330 Hz la femei şi copii. Vocile muzicale
au un interval mai larg. O particularitate interesantă se referă la repartiţia energiei vorbirii în domeniul
frecvenţă. Cea mai mare contribuţie (60%) o au frecvenţele joase, sub 500 Hz, iar cea mai mică (sub
2%) frecvenţele înalte, peste 3000 Hz.
Pentru determinarea înălţimii sunetului (frecvenţa fundamentală din segmentul vocal investigat) se
poate recurge la calcularea lui AMFD (Average Magnitude Difference Function)
N
1
AMFD( k ) 
N

i 1
yi  yi  k (1.95)
Aceasta are evident valoarea minimă dacă k este egal cu perioada fundamentalei, de ordinul a 20 –
160 eşantioane. Evident, dacă frecvenţa de eşantionare este cea standard de 8 kHz, aceasta conduce la
valori ale fundamentalei de 50- 400 Hz.
Coeficienţii ai ai filtrului LPC sunt determinaţi din condiţia ca energia E a semnalului diferenţă
asociat segmentului vocal considerat să fie minimă
159
E   e2 (k ) (1.96)
k 0
Derivând parţial expresia E în raport cu ai şi egalând derivatele parţiale cu 0,

E
 0 (1.97)
ai
şi ţinând cont că
159  k
R(k )  
n0
y ( n) y ( n  k ) (1.98)
se obţine pentru p = 10 sistemul de ecuaţii

 R (0) R(1) R(2) R(3) R(4) R (5) R (6) R(7) R(8) R(9)   a1    R (1) 
 R (1)
 R(0) R(1) R(2) R(3) R (4) R (5) R(6) R(7) R(8)   a2    R(2) 
 R (2) R(1) R(0) R(1) R(2) R (3) R (4) R(5) R(6) R(7)   a3    R(3) 
    
 R (3) R(2) R(1) R(0) R(1) R (2) R (3) R(4) R(5) R(6)   a4    R(4) 
 R (4) R(3) R(2) R(1) R(0) R (1) R (2) R(3) R(4) R(5)   a5    R (5) 
    (1.99)
 R (5) R(4) R(3) R(2) R(1) R (0) R (1) R(2) R(3) R(4)   a6    R (6) 
 R (6) R(5) R(4) R(3) R(2) R (1) R (0) R(1) R(2) R(3)   a7    R(7) 
    
 R (7) R(6) R(5) R(4) R(3) R (2) R (1) R(0) R(1) R(2)   a8    R(8) 
    
 R (8) R(7) R(6) R(5) R(4) R (3) R (2) R(1) R(0) R(1)   a9    R(9) 
 R (9) R(8) R(7) R(6) R(5) R (4) R (3) R(2) R(1) R(0)   a10    R(10) 
care este asemănător cu ecuaţiile Yule-Walker (rel. 1.58), diferenţa fiind în semnele minus din
membrul doi al ecuaţiei.
Sistemul matricial de ecuaţii (1.99) poate fi rezolvat prin diferite metode, cum ar fi
Metoda Gauss
60
Calculul inversei matricei valorilor de autocorelaţie folosind un utilitar ca Mathematica, Maple,

Matlab sau Mathcad sau rezolvarea sistemului de ecuaţii.
Algoritmul Levinson Durbin.
Exemplul I.21 Fie semnalul vocal UV descris de funcţia de autocorelaţie din figura 1.83, cu valorile :
R(0)=1, R(1)=0.1, R(2)=-0.12, R(3)=0.07, R(3)=0.07, R(4)=0.09, R(5)=0.11, R(6)= -0.14, R(7)=0.075,
R(8)=0.06, R(9)=0.08. Să caculăm coeficienţii filtrului predictor, rezolvând ec.(1.99) în MATHEMATICA.
A:= {{1,0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11,-0.14,0.075,0.06,0.08},
{0.1,1,0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11,-0.14,0.075,0.06},
{-0.12,0.1,1,0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11,-0.14,0.075},
{0.07,-0.12,0.1,1,0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11,-0.14},
{0.09,0.07,-0.12,0.1,1,0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11},
{0.11,0.09,0.07,-0.12,0.1,1,0.1,-0.12,0.07,0.09},
{-0.14,0.11,0.09,0.07,-0.12,0.1,1,0.1,-0.12,0.07},
{0.075,-0.14,0.11,0.09,0.07,-0.12,0.1,1,0.1,-0.12},
{0.06, 0.075,-0.14,0.11,0.09,0.07,-0.12,0.1,1,0.1},
{0.08, 0.06, 0.075,-0.14,0.11,0.09,0.07,-0.12,0.1,1}}
Dimensions[A]
{10,10}
B=-Transpose[{{0.1,-0.12,0.07,0.09,0.11,-0.14,0.075,0.06,0.08,1}}];
F:=Transpose[{{a1,a2,a3,a4,a5,a6,a7,a8,a9,a10}}]
Dimensions[F]
{10,1}
Solve[A.FB, {a1,a2,a3,a4,a5,a6,a7,a8,a9,a10}]
{{a1-0.0228355,a20.120557,a30.0260248,a4-0.19855,a50.0119003,
a60.181919,a7-0.00225004,a8-0.138533,a90.0449704,a10-1.0738}}
Deci, a1 = -0.02283, a2 = 0.1205, a3 = 0.02602, a4 = -0.1985, a5 =0.0119,
a6 = 0.1819, a7 = 0.0022, a8 = -0.1385, a9 = 0.0449, a10 = 1.0738
Figura 1.83 Funcţia de autocorelaţie a semnalului e(n)
I.21 Probleme
I.1 Un semnal cu banda limitată la 3,6 kHz este transmis pe un canal PCM, având viteza maximă
de 40.000 biţi/s. Determinaţi viteza de eşantionare fs, n şi N.
I.2 Un semnal s(t) cu banda limitată la fM este eşantionat cu un gard de impulsuri triunghiulare cu
înălţimea l şi durata  ( < T = 1/fs). Calculaţi şi reprezentaţi spectrul semnalului astfel eşantionat.
61
I.3 Un semnal x(t), cu banda limitată la fM = 4 kHz, modulează MA o purtătoare f0. Semnalul MA
astfel obţinut este eşantionat cu fs = 25 kHz. Dacă f0 variază între 5 şi 50 kHz determinaţi limitele sale
de variaţie, astfel încât să nu apară suprapunerea benzilor (aliasing).
I.4 Un semnal x(t) are spectrul limitat de un FTB ideal cu f1 = 20 kHz şi f2 = 82 kHz. În ce domeniu
se poate alege frecvenţa de eşantionare fs?
I.5 Fie semnalul x(t)=cos2 90t+cos2 230t, ce este eşantionat ideal, cu frecvenţa fs=300 Hz, iar
xs(t) este trecut printr-un FTJ ideal, de bandă B = 150 Hz. Ce frecvenţe se obţin la ieşirea FTJ?
I.6 Fie semnalul x(t) =14 sin2t, ce se transmite printr-un sistem PCM cu n =5 biţi. Dacă circuitul
de cuantizare e liniar, q = 1V şi aproximaţia se face prin mijlocul valorii intervalului de cuantizare,
desenaţi forma de undă PCM corespunzătoare unei perioade a semnalului. Se presupune fs = 4 Hz,
eşantioanele fiind luate la 1/8, 3/8, 5/8 secunde.
I.7 Semnalul x(t) =cos2 10fot + cos2  11 fo t + cos2  12 fot este eşantionat ideal cu frecvenţa
fs = 8f0 şi apoi filtrat cu un FTJ ideal de bandă Bt = 2fo. Scrieţi expresia semnalului obţinut la ieşire.
I.8 Fie semnalul x(t) cu spectrul X(f) reprezentat în figura 1.84. Reprezentaţi spectrul semnalului
eşantionat pentru fs = 0, 30 şi 40 kHz. În ce cazuri se poate recupera semnalul din banda de bază?
I.9 Fie forma de undă PCM reprezentată în figura 1.85.
Decodaţi-o şi reprezentaţi semnalul decodat pentru n = 3 şi
n = 4.
I.10 Fie semnalul x(t )  e t u (t ) , de bandă nelimitată.
Determinaţi viteza minimă de eşantionare, în funcţie de
Figura 1.84 Spectrul unui
banda semnalului x(t), definită la 3dB, astfel încât mărimea semnal
celei mai mari componente spectrale introdusă prin
suprapunerea benzilor (aliasing), să fie cu 10 dB sub valoarea celei mai mari componente spectrale a
lui x(t).
I.11 Un semnal cu banda 100 - 4000 Hz şi amplitudinea limitată la 3V, este eşantionat uniform
cu frecvenţa fs = 8 kHz şi cuantizat liniar cu n = 6 biţi. Calculaţi şi comparaţi benzile şi rapoartele
Sm/Zq, unde Sm este puterea de vârf a semnalului (valoare eficace).
I.12 Reprezentaţi caracteristica de compresie şi expandare pentru legea , cu  = 100 şi 225.
a. Dacă puterea semnalului x este uniform distribuită între –1 şi +1, arătaţi că factorul de
îmbunătăţire al compandării este:
2
    1 
C     
 ln(1    1    / 3
2
unde C este definit ca raportul dintre puterea Figura 1.85 Forma de undă PCM
zgomotului de cuantizare fără compandare şi cea cu
compandare.
b. Deduceţi o expresie simplificată a factorului C pentru nivele mici ale semnalului.
I.13 Fie sistemul DPCM cu predicţie descris de relaţia xk  axk 1  bxk  2 . Semnalul de intrare are
covarianţele R(0) = 1, R(1) = 0.6, R(2) = -5/12 şi varianţa  2 = -1.
a. Calculati varianţa  e2 a erorii de predicţie;
b. Determinaţi constantele a şi b astfel încât varianţa  e2 a erorii de predicţie să fie minimă;
c. Reprezentaţi circuitul de predicţie.
62

SISTEME DE COMUNICAŢII SC - CAP - 1a

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE COMUNICAŢII SC - CAP - 1a

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE COMUNICAŢII

TRANSMISIA DIGITALǍ A SEMNALELOR ANALOGICE

În general, în transmisiile la distanţă semnalul emis este atenuat şi distorsionat de canalul de

Figura 1.2 Ilustrarea principiului separării căilor în timp

Figura 1.3 Spectrul semnalului eşantionat

relaţie cunoscută ca teorema eşantionării (Nyquist).

I.1 Modelul unui sistem PCM

Figura 1.4 Structura de principiu a unui sistem PCM

Figura 1.5 Structura funcţională a unui sistem PCM

unde  k este abaterea în timp a

I.2 Eşantionarea semnalelor. Efecte

Din analiza Fourier se ştie că

Spectrul X s ( ) al semnalului xs (t ) , efectuând transformata Fourier:

sau, inversând ordinea de sumare şi integrând:

unde X() este spectrul lui x(t), sau, în final, obţinem:

suprapun şi afectează semnalul de ieşire.

Figura 1.10 Ilustrarea fenomenului de distorsionare a semnalului prin aliasing

Figura 1.14. Semnal eşantionat, intercalarea de zerouri şi interpolarea semnalului

I.4 Eşantionarea la viteze superioare lui 2fm

Figura 1.15 Eşantionarea semnalelor însoţite de zgomot

Puterea semnalului eşantionat şi reconstituit P0 este:

Dacă eşantionarea se face cu viteza Nyquist 1/ TS  2 f m , P0 este o sumă de integrale pe domenii

Ec.(1.12) ne arată că prin eşantionarea cu frecvenţa 2fm şi reconstituirea semnalului cu FTJ cu

I.5 Modelarea d.s.p. a zgomotului

Figura 1.17 Efectul supraeşantionării combinat cu modelarea d.s.p. a zgomotului

(centrifugând-o) spe frecvenţe aflate în afara benzii de trecere a semnalului.

I.6 Consideraţii practice privind eşantionarea

I.7 Cuantizarea semnalelor

Adoptarea valorii de mijloc a intervalului (k+1)q (cuantizare prin adaos),

Figura 1.21 Exemplu de cuantizare cu adoptarea valorii de mijloc

În figura 1.21 este reprezentat un exemplu de cuantizare cu adoptarea valorii de mijloc a

Figura 1.22 Ilustrarea conversiei A/D

Figura 1.23 Ilustrarea erorii de cunatizare

Figura 1.24 Ilustrarea codării vectoriale

Cuantizarea vectorială este o metodă eficientă de compresie a imaginilor urilizată în transmisiile

1.7.3. Eroarea de cuantizare

unde p(xk) este funcţia densitate de probabilitate ca eşantionul x să se găsească în plaja

Deci, zgomotul de cuantizare are valoarea medie nulă şi

Raportul semnal/zgomot de cuantizare S/Zq este egal cu

şi se observă că depinde de numărul N de nivele.

bitului 2 şi având benzile f1 şi respectiv f2. Lungimea cuvântului fiind aceeaşi

I.9 Calitatea transmisiei PCM

Cum q  2Vm / N  2Vm / 2n (1.26)

Dacă valoarea de vârf a semnalului este Vm , valoarea

care, în unităţi de transmisie, devine

unde Pi – puterea medie a semnalului de intrare dB

Figura 1.30 Comparaţie între cuantizarea liniară şi cea neliniară

Figura 1.31 Compandare realizată prin prelucrarea neliniară a semnalului

Figura 1.32 Reprezentarea legii de compandare

dar, yk / xk  f ' ( xk ) (1.32)

Cum intervalul de cuantizare este constant:

indiferent de intervalul k. Integrând obţinem:

unde a  c q / 2 3 , iar b este o constantă de integrare.

Legea A (A = 87,6) este definită în tabelul I.2, în care:

Figura 1.34 Ilustrarea legii de compandare A, A = 87.6

TABELUL I.2 Definirea legii A

Semnalul decodat la ieşire este

 p( x) dx  1 sau 2 ţinând cont de simetria caracteristicii, de unde

Y   (1  32  2  6  1)  24  784 Y  [23  9  33  (22  1)]  171

Figura 1.38 Schema unui circuit codor PCM

Figura 1.39 Schema unui decodor PCM

I.11 Codare si decodare

I.12 Sisteme de transmisiuni