SC – Curs 1

SISTEME ŞI REŢELE DE TELECOMUNICAŢII

Tehnici digitale în reţelele de telecomunicaţii

O reţea de telecomunicaţii este formată din sisteme care asigură transportul informaţiilor (sisteme
de transmisiuni sau legături) şi din sisteme care asigură comutaţia (rutarea) acestora (sisteme de
comutaţie sau comutatoare).
În afară de acestea, orice reţea de telecomunicaţii conţine o infrastructură ce permite accesul
abonaţilor la serviciile oferite (reţeaua de acces). Reţelele digitale de telecomunicaţii conţin sisteme
de transmisiuni digitale şi comutatoare digitale. Obiectivul final al integrării digitale, constă în
utilizarea exclusivă a tehnologiei digitale în toate cele 3 domenii: transport, comunicaţie, acces.
În reţelele moderne, în afară de sistemele de transmisiuni şi comutaţie, reţeaua de telecomunicaţii
mai poate conţine o reţea de semnalizări, o reţea de sincronizare, respectiv o reţea de gestiune (TMN
– Telecommunication Management Network). Aceste reţele, oferă sau vor oferi în viitor o gamă din
ce în ce mai largă de servicii, pornind de la sistemul telefonic clasic (POTS – Plain Old Telephone
Service), transmisii de date, videoconferinţă, video la cerere (VOD – Video On Demand), televiziune
digitală de înaltă definiţie (HDTV – High Definition Television). Noile reţele de telecomunicaţii sunt
proiectate pentru a transmite 3 tipuri fundamentale de infirmaţii: voce (sunet), date şi imagini.

1. Sincronizarea în reţelele digitale

a. Legături digitale
O legătură digitală asigură transportul informaţiei într-o reţea digitală de telecomunicaţii. Este
formată din echipamente terminale (situate în nodurile reţelei), cu funcţia de formare şi transmitere a
semnalului de linie, echipamente de linie (Ri), cu funcţia de regenerare şi canale de comunicaţie.
Nodurile reţelei pot fi multiplexoare sau comutatoare.

afluenţi afluenţi

MUX-E1 Ri Ri Ri MUX-E1

Legătură digitală
În PSTN o astfel de legătură poate fi utilizată pentru interconectarea a 2 echipamente de
comutaţie sau pentru conectarea a mai multor linii de abonat la un echipament de comutaţie (în acest
caz MUX dinspre reţeaua de acces se numeşte şi multiplex de abonat). Un multiplex terminal trebuie
să asigure şi transmiterea curentului de sonerie spre abonatul chemat, alimentarea în c.c. a aparatelor
terminale (telefoane), detecţia şi transmiterea spre centrale a stării terminalului (închis / deschis), a
semnalelor de numerotare.

b. Sincronizarea legăturilor digitale

Pentru recepţia corectă a semnalelor digitale, receptorul trebuie să funcţioneze după o bază de
timp (ceas), identică cu cea de la emisie. Emiţătorul şi receptorul trebuie să fie sincronizate (la nivel
de bit). Sincronizarea se poate realiza diferit în funcţie de tipul legăturii:
- legătură T-MUX → T-MUX: fiecare emite pe un tact dat de generatorul propriu şi
recepţionează pe un tact obţinut din fluxul de date recepţionat ⇒ ceasuri diferite în cele 2 sensuri de
transmisiune.
- legătură comutator → T-MUX: un MUX conectat la un echipament de comutaţie iar celălalt la
liniile de abonat (T-MUX). Comutatorul emite pe un semnal de tact unic (generat intern) pe toate
legăturile digitale la care este conectat. Dacă T-MUX transmite pe un tact propriu, diferit de al
comutatorului ⇒ pierderi de cadre (pentru tact propriu mai rapid decât al comutatorului) sau repetări
de cadre (invers). Aceste pierderi = alunecări. Pentru evitare, T-MUX se sincronizează cu
1
 SC – Curs 1
comutatorul. T-MUX recepţionează pe tactul regenerat din fluxul digital şi va emite pe acelaşi tact.
Legătura digitală operează în regim de sincronizare în buclă de timp.
- legătură comutator → comutator izolată. O astfel de legătură este conectată la ambele capete la
sisteme de comunicaţie care emit fiecare pe un tact propriu. Dacă sunt interconectate doar două
comutatoare (legătură izolată) ⇒ fiecare îşi extrage tactul de recepţie din fluxul de date recepţionat.
Deci, sincronizarea se poate obţine prin implementarea unei bucle de timp la fiecare capăt al
legăturii.
- legătură comutator → comutator în reţea
Tact propriu Tact propriu

Tact propriu

Trebuie să se sincronizeze generatorul de tact propriu. Se realizează după un plan de sincronizare

şi reprezintă sincronizarea la nivel de reţea. Dacă acest lucru este realizat, legătura digitală poate
extrage tactul de la un singur comutator la care este conectată, fiind automat sincronizată şi cu
celălalt.

2. Sincronizarea reţelelor digitale

Sincronizarea unei reţele digitale se referă la sincronizarea generatoarelor de tact (GT) situate în
nodurile reţelei. Sunt mai multe tehnici de sincronizare:
a). Plesiocronismul: dacă nodurile unei reţele digitale emit fiecare pe baza unui tact propriu,
generat de un oscilator propriu, reţeaua se numeşte plesiocronă. Într-o astfel de reţea nu are loc o
sincronizare propriu-zisă. Alunecările sunt menţinute în limitele admisibile prin utilizarea unor GT
performante. Este uşor de implementat şi nu necesită transmiterea semnalelor de tact între nodurile
reţelei (utilizat în PSTN şi este standard CCITT – Comite Consultatif International Telegraphique et
Telephonique pentru sincronizarea conexiunilor digitale internaţionale).
b). Sincronizarea cu ceas unic de referinţă (master).
Metoda presupune existenţa unui tact unic în întreaga reţea (ceas master). Este generat de un unic
oscilator, cu o precizie şi stabilitate foarte bune. Semnalul de tact este distribuit către toate nodurile
prin canale dedicate, diferite de legăturile digitale existente. Aceste canale formează reţeaua de
sincronizare a reţelei de telecomunicaţii. În acest caz reţeaua digitală este sincronă ⇒ toate nodurile
sunt conectate prin reţeaua de sincronizare la nodul master, dependenţa e totală ⇒ metodă puţin
utilizată.
c). Sincronizarea master – slave.
Tehnică derivată din cea precedentă, dar aici ceasul de referinţă este transmis prin legături
dedicate doar anumitor noduri, considerate de nivel înalt în planul de sincronizare. Ele transmit
referinţa altor noduri, fie prin legături dedicate, fie pe legăturile digitale existente. Aceste noduri sunt
situate pe acelaşi nivel sau pe nivel ierarhic inferior din punct de vedere al sincronizării. În astfel de
plan ierarhic, un nod căruia i se transmite tactul pe legăturile digitale existente poate primi referinţa
de la mai multe noduri (două). Cade cea principală, se trece pe cea secundară.
Tehnica se utilizează în PSTN la nivele ierarhice inferioare şi în reţelele sincrone.

2
 SC – Curs 1
Ceas master

Legătură dedicată

Legături digitale
Referinţă Referinţă
primară secundară

Concluzie: Sincronizarea se poate realiza fie prin transmiterea semnalului de ceas de la emisie pe
canal de comunicaţie separat, fie prin încorporarea informaţiei de timp în semnalul de date. În
ultimul caz, ceasul de recepţie se obţine în receptor din semnalul de linie prin procedeul de refacere
(regenerare a tactului).

3. Refacerea tactului

Când tactul nu este transmis pe un canal de comunicaţie separat, ceasul de recepţie trebuie
obţinut local, în receptor (regenerator), prin refacerea tactului de emisie din semnalul de linie. Pentru
aceasta este vital ca fluxul recepţionat să conţină cât mai multă informaţie referitoare la ceasul de
emisie, adică să existe o cât mai mare densitate a tranziţiilor în semnalele de linie.
Din cauza frecvenţelor pauzelor dintr-o conversaţie telefonică, biţii 0 emişi în urma digitizării
PCM a semnalului vocal au o probabilitate mai mare decât biţii 1 ⇒ perioade lungi de timp în care
semnalul de linie nu are tranziţii, deci nu conţine informaţie de timp. Pentru refacerea cât mai corectă
trebuie să se asigure unei densităţi cât mai mari a tranziţiilor, deci evitarea şirurilor lungi de 0 sau 1.
Se face prin:
a) aleatorizarea datelor;
b) coduri de linie puternic sincronizatoare;
c) introducerea de biţi de sincronizare;
d) introducerea erorilor intenţionate;
e) restricţionarea sursei;
f) refacerea tactului cu buclă PLL.

a) Presupune sumarea semnalului informaţional cu o secvenţă pseudoaleatoare, cu perioadă de

repetiţie cât mai mare.
Echipamentul de aleatorizare = scrambler. Conţine generator de secvenţă pseudoaleatoare (SPA),
realizată cu registru de deplasare în configuraţie inel şi un sumator modulo 2. Nu se elimină total
şirurile uniforme lungi, dar probabilitatea lor de emisie scade foarte mult.
b) Codurile de linie puternic sincronizatoare asigură o foarte bună densitate a tranziţiilor fie prin
creşterea benzii semnalului, fie prin creşterea complexităţii codului de linie.
În PSTN se utilizează coduri ca HDB-3 (High Density Bipolar-3) pentru debite joase şi CMI
(Coded Mark Inversion) pentru debite ridicate.
Codurile Manchester şi Miller (foarte bune) se folosesc pentru transmisii de date, mai puţin voce.
c) Presupune introducerea în fluxul informaţional a unor biţi redundanţi de sincronizare, la
intervale regulate sau când e necesar. Nu este adecvată transmisiilor în timp real pentru că inserarea
produce întârzieri care necesită instalarea de memorii de recepţie.

3
 SC – Curs 1
d) Presupune forţarea câte unui bit în eroare la apariţia unui şir lung fără tranziţii (în SUA).
Produce o uşoară degradare a raportului s/z de cuantizare.
e) Mai puţin utilizat, are la bază un algoritm de codare a sursei. Din alfabetul codului vor lipsi
cuvintele cu structură uniformă.
f) Refacerea tactului cu PLL
Semnalul de linie (filtrat şi egalizat) reprezintă intrarea în buclă. Ceasul la recepţie trebuie să
urmărească în permanenţă ceasul de emisie (sincronizare în frecvenţă şi fază). Informaţia privind
ceasul de emisie este dată de tranziţiile semnalului de linie.

Detector de fază
Sgn linie Er. de fază
ϕ FTJ

VCO
Clk local Tensiune de
control

Detectorul de fază ϕ va genera un impuls de tensiune pozitiv dacă tranziţia semnalului digital
apare înaintea celei locale (clock-ul local este în urma celui de emisie). Lăţimea impulsului este
proporţională cu defazajul dintre cele două semnale. În urma filtrării acestui impuls rezultă o
tensiune pozitivă, care aplicată la intrarea oscilatorului comandat în tensiune (VCO), va determina
creşterea frecvenţei sale de oscilaţie.
Invers ⇒ scăderea frecvenţei de oscilaţie a VCO.

Sgn. linie

clk. local

tens. Control VCO

Imposibilitatea buclei de urmări prompt (instantaneu) şi exact, face ca între ceasul de recepţie şi
cel de linie să existe întotdeauna un defazaj a cărui mărime variază în timp.
Instabilitatea tactului de recepţie are 4 cauze:
- instabilitatea oscilatorului de la emisie;
- zgomotul şi interferenţele de pe canalul de transmisiune;
- modificarea lungimii canalului de comunicaţie;
4
 SC – Curs 1
- refacerea tactului la recepţie

Concluzii:
Variaţia în timp a frecvenţei ceasului de recepţie are 3 componente:
- variaţia frecvenţei ceasului de emisie;
- modificarea poziţiei tranziţiilor datorită canalului de comunicaţie ⇒ defazaje variabile ale
ceasului de linie faţă de cel de emisie;
- oscilarea frecvenţei VCO din PLL în jurul ceasului de linie ⇒ defazaje variabile ale ceasului
de recepţie faţă de cel de linie.
Ultimele două componente fac ca ceasul de recepţie şi cel de emisie să fie în permanenţă defazate.
Mărimea defazajului variază în timp, mai lent sau mai rapid şi se numeşte jitter (tremurătură,
nervozitate) ⇒ o instabilitate de frecvenţă înaltă.
Instabilitatea de joasă frecvenţă (variaţiile lente ale frecvenţei tactului) = wander (hoinăreală).
Viteza cu care frecvenţa tactului variază de la limita sa superioară la cea inferioară = frecvenţa
instabilităţii.
Pragul general acceptat între wander şi jitter = 10kHz.
În general se foloseşte termenul de jitter = o modulaţie de fază parazită a semnalelor digitale din
sistemele de transmisiune.
Efectele jitterului:
- erori de regenerare;
- erori de sincronizare la nivel de cadru în transmisiunile cu multiplexare în timp.
Datorită jitterului din ceasul de recepţie este posibil să apară citiri duble ale unor biţi
( f rec < f emisie ) sau necitiri de biţi ( f rec > f emisie ). Aceste fenomene se numesc alunecări. Într-un lanţ
de n regeneratoare (pe distanţe lungi) jitterul se acumulează.
Jitter – nesistematic: produs de zgomot şi diafonie (nu se acumulează în lanţurile regeneratoare
⇒ are un efect redus);
Jitter – sistematic: datorită interferenţei intersimbol (IIS), distorsiunilor de fază şi atenuării.
Se măsoară cu jitter – metrul şi se vede pe osciloscop cu ajutorul „diagramei ochiului”.

4. Regenerarea semnalelor digitale

Rolul unui regenerator din sistemele de transmisiuni digitale este de a produce la ieşirea sa un
semnal pe cât posibil identic cu cel emis la începutul secţiunii de regenerare.

Secţiune de regenerare
S. bipolar

Ri Ri

5
 SC – Curs 1
Schema bloc a unui regenerator

CI D
R
RT

AU

C.I. – blocul circuitelor de intrare

R.T. – blocul de refacere a tactului
D.R. – blocul circuitelor de decizie şi regenerare
AUX – blocul circuitelor auxiliare

CI → semnalul recepţionat este filtrat, egalizat şi amplificat. Conţine: egalizor IIS, FTJ,
amplificator.
RT → conţine bucla PLL şi un formator de impulsuri pe ieşirea VCO. Generarea ceasului de
recepţie se realizează din semnalul de linie. El este livrat blocului de decizie şi regenerare.
DR → semnalul de la ieşirea CI este citit la momentele optime determinate de tactul dat de RT.
Semnalul digital este regenerat prin compararea valorilor citite cu pragurile de decizie.
AUX → asigură telealimentarea regeneratorului, protecţia la supracurenţi şi supratensiuni.
Dacă transmisiunea nu este în banda de bază, regeneratorul va realiza şi demodularea semnalului
de linie la recepţie, respectiv remodularea sa la transmisie.

5. Ecoul

În orice punct în care un semnal transmis pe o legătură telefonică digitală întâlneşte o

dezadaptare, o parte a sa se reflectă. Unda reflectată se numeşte ecou.
Cauza principală a ecoului este trecerea de la 2 la 4 fire. Efectul este cu atât mai grav cu cât
întârzierea dintre unda iniţială şi cea reflectată este mai mare. Pentru întârzieri mici (până la 10 – 20
ms) efectul este redus, iar ecoul apare ca o distorsiune spectrală sau reverberaţie. Peste câteva zeci de
ms, ecoul devine perceptibil, pentru sute de ms devine deranjant.
În afară de întârziere, efectul ecoului depinde de nivelul său şi de distorsiunea spectrală pe care o
produce. Efecte semnificative apar doar în cazul legăturilor la mare distanţă.
Sunt 2 tipuri de ecou:
- ecoul vorbitorului;
- ecoul ascultătorului.

Vorbitor Vorbitor
Calea ecoului Calea ecoului
vorbitorului vorbitorului
Ascultător Ascultător

Metode de eliminare:
a). introducerea unei atenuări de inserţie;
b). supresare;
c). compensare;
d).utilizarea hibrizilor adaptivi.

6
 SC – Curs 1
a). Se inserează pe fiecare sens al legăturii la 4 fire o atenuare de L dB. Ecoul, parcurgând linia
dus – întors va fi atenuat du 2L dB. Semnalul recepţionat va fi atenuat cu L dB.
Se realizează scăderea nivelului ecoului şi nu eliminarea sa. Datorită introducerii atenuării, care
afectează nivelul semnalului util la recepţie, metoda nu este aplicabilă decât pentru legături scurte.
b). Se întrerupe printr-un comutator calea de întoarcere a ecoului pe timpul cât abonatul
îndepărtat vorbeşte. Supresorul de ecou este format dintr-o pereche de comutatoare condiţionate de
voce.

L1

Control Comparator Hb Telefon

Închide
Deschide

L2

Blocul de control deschide comutatorul atunci când abonatul îndepărtat vorbeşte. Comutatorul
va anula acţiunea controlului (închide comutatorul) atunci când nivelul de semnal pe linia de emisie
L2 este mai mare decât cel de pe linia de recepţie.
Performanţele supresoarelor de ecou sunt modeste. Datorită lor, partea de început a unei emisii
de semnal vocal este degenerată, iar pe durata în care ambii abonaţi vorbesc (întreruperi, răspunsuri
scurte) ecoul nu este eliminat → se folosesc compensatoare de ecou.
c). Principiu: se sintetizează o replică a ecoului care apoi este scăzută din semnalul de emisie de
la ieşirea hibridului.

L1

FA H Telefon

L2

Compensator de ecou

Replica ecoului este sintetizată cu ajutorul unui filtru adaptiv transversal, care trebuie să
reproducă cât mai fidel funcţia de transfer a căii de ecou. Pe o legătură digitală se instalează
compensatoare de ecou la ambele capete.
d). Principiu hibrizi adaptivi: hibridul adaptiv realizează adaptarea impedanţei echilibrorului la
impedanţa liniei.

7
 SC – Curs 1

G x(t)
6dB
C
T H(ω)
R
+ ZL
+
z(t) -

Bucla y(t)
abonat
CT = centrala telefonica -
−
Principiu: foarte asemănător cu compensatorul de ecou. Funcţia de transfer H(ω) se adaptează
(optimizează) astfel încât să reproducă cât mai exact funcţia de transfer a căii ecoului. Pentru
compensarea atenuării semnalului recepţionat pe divizorul de tensiune R − Z L se introduce
amplificatorul G. R se alege uzual egală cu rezistenţa nominală a buclei (600Ω).