SISTEME DE COMUNICAŢII 1 - To - 6 - Chapters

SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________
CAPITOLUL I
TRANSMISIA DIGITALǍ A SEMNALELOR ANALOGICE
În general, în transmisiile la distanţă semnalul emis este atenuat şi distorsionat de canalul de

transmisie, care introduce şi zgomote. Zgomotul fiind o mărime analogică, nu poate fi separat de
semnalele analogice transmise, doar pentru zgomotele de bandă largă se poate reduce influenţa lor prin
limitarea benzii.
De remarcat că sistemele
moderne de telecomunicaţii
(telefonie, radiorelee, transmisii
de date) se bazează pe
amplificarea periodică a
semnalelor în repetoare, iar
Figura 1.1 Regenerarea impulsurilor în sistemul PCM
zgomotele şi distorsiunile
introduse (diafonie), se cumulează de la o staţie repetoare la cealaltă; cu cât traseul este mai lung, cu
atât cerinţele impuse pe fiecare tronson sunt mai severe.
În cazul transmisiilor digitale, semnalul transmis având o formă particulară (de exemplu impuls
rectangular), repetoarele pot asigura atât amplificarea semnalului cât şi regenerarea formei de undă
transmise, prin această operaţie eliminându-se complet influenţa zgomotului de tip aditiv (figura 1.1).
Ca urmare se poate tolera un raport S/Z mai mic, ceea ce echivalează fie cu folosirea unor puteri
de emisie mai mici, fie cu plasarea repetoarelor la distanţe mai mari. Să amintim că, în plus,
repetoarele analogice introduc şi ele zgomote, înrăutăţind factorul de zgomot al sistemului.
Figura 1.2 Ilustrarea principiului separării căilor în timp

1
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________________________________________
Cerinţele impuse transmisiei pe un traseu, în acest caz, nu mai depind practic de lungimea totală a
sistemului (numărul de tronsoane) având în vedere regenerarea periodică a impulsurilor (zgomotul este
înlăturat). De aceea, transmisia pe cale digitală a semnalelor analogice a câştigat tot mai mult teren,
având în vedere posibilitatea de a separa aproape în întregime semnalul de zgomotul aditiv.
Pentru aceasta se recurge la o eşantionare a semnalului, cu o anumită viteză, dată de teorema lui
Nyquist. Transmisia se realizează prin tehnici digitale, recurgându-se fie la modularea analogică a
unui tren de impulsuri în amplitudine, durată sau poziţie (MIA, MID sau MIP), fie la o modulare în
cod a impulsurilor – PCM (Pulse Code Modulation). Pentru folosirea eficientă a liniei de transmisie se
multiplexează în timp canalele.
Sistemele din prima categorie conţin ca operaţii principale: eşantionarea (sondarea) semnalelor,
modulaţia trenului de impulsuri (în amplitudine, durată sau poziţie) şi multiplexarea în timp a
eşantioanelor modulate (separarea căilor în timp). Informaţia analogică este transmisă la momente de
timp discrete. În figura 1.2 este ilustrat principiul sistemelor de transmisie cu separarea căilor în timp
(SCT).
La terminalul de emisie, canalele din banda de bază sunt conectate la linia de transmisie comună,
prin intermediul porţilor de eşantionare, care sunt deschise de trenurile de impulsuri I1, I2, In, etc. Pe
linia de transmisie sunt trimise astfel, periodic, eşantioane ale semnalelor în banda de bază, iar la
recepţie se face o separare în timp a acestora, cu ajutorul porţilor de recepţie, atacate cu trenuri de
impulsuri în sincronism cu cele de la emisie. Semnalul MIA rezultant este trecut prin FTJ, la ieşirea
acestuia obţinându-se semnalul în banda de bază.
Sincronizarea generatoarelor de impulsuri de la recepţie cu cele de la emisie se realizează
transmiţând un impuls de sincronizare distinct, în fiecare perioadă de repetiţie, denumită cadru
Figura 1.3 Spectrul semnalului eşantionat

(Frame) prin analogie cu semnalul TV.
Considerând un semnal în banda de bază, având spectrul de forma celui reprezentat în figura 1.3a,
spectrul semnalului MIA este reprezentat în figura 1.3b. Pentru reconstituirea semnalului în banda de
bază, cu ajutorul FTJ, acesta trebuie să aibă frecvenţa de tăiere cuprinsă între fm < ft < fs-fm, de unde
fs > 2 fm (1.1)
relaţie cunoscută ca teorema eşantionării (Nyquist).

În afara modulaţiei MIA mai există şi alte tehnici de modulare a impulsurilor: în durată (MID) sau
în poziţie (MIP), care însă nu sunt folosite pentru transmisiile pe linii metalice, distorsiunile de
atenuare şi fază producând o dispersare în timp a semnalelor, care conduce la interferenţă intercanale
(diafonie).
Deşi necesită o bandă de frecvenţă mult mai largă decât sistemele analogice similare, ele au
avantaje esenţiale ca:
2
_________________________________________________________________________________________________________________
simplitatea echipamentului, identic pentru diversele canale,

supleţea în exploatare, rezultată din uniformitate,
protecţia faţă de zgomot (se realizează de fapt un compromis între raportul S/Z scăzut şi
creşterea benzii).
Aceste sisteme au fost folosite pentru realizarea fasciculelor de capacitate relativ mică (6-120 de
canale) pe liniile în cablu urban.
În trecut, o bună parte din sistemele de telecomunicaţii pe fir transmiteau semnalele analogice prin
tehnici analogice, cu multiplexarea căilor în frecvenţă, şi datorită investiţiilor enorme pentru
dezvoltarea infrastructurii sistemelor de telecomunicaţii, această situaţie a persistat o bună perioadă de
timp. Totuşi, ţările dezvoltate d.p.d.v. economic, precum şi ţările în curs de dezvoltare, care nu au
infrastructura prea dezvoltată, şi-au instalat rapid sisteme cu modulaţia impulsurilor în cod (PCM).
În cazul PCM, eşantionarea este urmată de conversia analog numerică a valorii eşantionului.
Plecând de la un semnal analogic, a cărui amplitudine poate lua o infinitate de valori, ajungem la un
semnal numeric (discret), care poate lua doar un set limitat de valori.
Aproximarea valorii eşantionului analogic prin una discretă (numerică), denumită CUANTIZARE
sau discretizare, este însoţită astfel de erori. În acest caz se realizează o discretizare atât a timpului cât
şi a amplitudinii. Transmisia digitală (PCM, modulaţie delta) a semnalelor are ca avantaje:
robusteţea transmisiei (la zgomote şi perturbaţii),
regenerarea eficientă, periodică a semnalului în repetoare,
folosirea unui format uniform de transmisie pentru diferite semnale analogice (convorbiri,
muzică, facsimil, videotelefon, TV).
Dezvoltarea sistemelor digitale (PCM, modulaţie delta, comunicaţii de date, etc.) a fost favorizată
de:
dezvoltarea sistemelor cu un număr sporit de canale datorită fibrei optice care a devenit
mediul de transmisie cel mai economic;
scăderea costului CI (digitale) folosite la operaţiile de codare şi decodare (tehnologii LSI
şi VLSI), posibilitatea specializării CI şi multiplexării unui număr mai mare de canale;
creşterea considerabilă a debitului transmisiilor de date şi a semnalelor sub formă digitală;
evoluţia SC spre ISDN (Integrated Services Digital Network) în care toate mesajele sunt
transmise sub formă digitală, iar comutaţia este electronică şi condusă de calculatoare;
apariţia de servicii noi (poştă electronică, acces Internet, videoconferinţe, comerţ
electronic).
Descoperirea tehnicii PCM se datoreşte lui Alec Reeves, care în 1936-1937 găseşte o metodă de
modulare MIP şi apoi că se poate obţine o imunitate sporită la zgomot prin cuantificarea valorii
analogice a eşantionului şi exprimarea ei în cod binar (patent Franţa 1939, SUA 1942).
În 1947 apare primul sistem PCM la laboratoarele BELL (SUA), bazat pe tehnologia tuburilor
electronice, scump, nefiabil şi voluminos: el nu s-a putut impune decât după 1960, după perfecţionarea
tranzistorului. Acest lucru a fost posibil datorită cerinţei tot mai mari de sporire a capacităţii reţelelor
telefonice. Instalarea unui număr sporit de cabluri în oraşe era dificilă, datorită lucrărilor de excavaţie
care împiedică circulaţia şi faptului că în pământ existau şi alte conducte (apă, gaz, canalizare).
Multiplexarea în frecvenţă a semnalelor nu dă rezultate la frecvenţe înalte, unde apar probleme
serioase de diafonie şi zgomote, liniile în cablu simetric fiind proiectate în primul rând pentru
audiofrecvenţă. S-a constatat că sistemele PCM ar oferi singura soluţie acceptabilă, iar prin 1961-1962
3
_________________________________________________________________________________________________________________
apar primele instalaţii, care foloseau pentru transmisie un cod ternar, marcând începutul dezvoltării SC
digitale moderne.
I.1 Modelul unui sistem PCM
Un sistem PCM are, în general, structura de principiu prezentată în figura 1.4.
Figura 1.4 Structura de principiu a unui sistem PCM

La emisie, semnalul în banda de bază este trecut printr-un FTJ, pentru a-i limita banda, şi apoi
eşantionat la intervale regulate, eşantioanele fiind convertite A/D şi trimise în linie. Convertorul A/D
este comun tuturor canalelor sistemului, având în vedere separarea căilor în timp.
După eşantionare, se memorează valoarea eşantionului, care este apoi convertită A/D, la ieşirea
convertorului A/D obţinând un număr binar, care corespunde celei mai apropiate valori discrete a
amplitudinii. Biţii astfel obţinuţi sunt codaţi, pentru a avea o formă cât mai adecvată transmisiei prin
canal, care distorsionează semnalul transmis şi introduce zgomote, determinând apariţia de erori.
Figura 1.5 Structura funcţională a unui sistem PCM

La recepţie se efectuează operaţiile inverse; separarea canalelor se face cu ajutorul porţilor de
eşantionare comandate în sincronism cu cele de la emisie. La ieşirea convertorului D/A se obţine o
versiune cuantizată a semnalului analogic, care este filtrată pentru a obţine semnalul în banda de bază.
Această structură funcţională a sistemului este dată în figura 1.5.
Dacă presupunem canalul perfect, se obţine schema din figura 1.6, codorul şi decodorul dispărând,
iar blocul de cuantizare
este obţinut ca urmare a
cuplării celor două
convertoare A/D şi D/A,
care introduc erori de Figura 1.6 Schema simplificată a unui sistem PCM
cuantizare.
Presupunând că circuitele de eşantionare şi reeşantionare sunt perfect sincronizate, putem renunţa
la unul din ele, obţinând schema din figura 1.7.
S-a obţinut astfel, plecând de la un şir de operaţii complexe, o reducere importantă a acestora,
rămânând în final doar două:
eşantionarea şi cuantizarea.
Pe lângă aceste două
Figura 1.7 Modelul final al sistemului PCM
importante procese, care pot
introduce erori, mai există alte două cauze:
4
_________________________________________________________________________________________________________________
zgomotele aleatoare, prezente în canal, produc erori aleatoare, ce apar foarte rar, cu
frecvenţa corespunzătoare probabilităţii de apariţie a erorilor în sistem, care au însă efecte
importante în cazul transmisiilor de date,
JITTER-ul, definit ca abaterea momentelor de eşantionare de la recepţie, faţă de cele
ideale (sincronizare imperfectă).
Semnalul eşantionat xs(t) şi cel reeşantionat xr(t) sunt:
∞
x s (t ) = ∑ δ (t − kT ) (1.2)
−∞
∞
x r (t ) = ∑ δ (t − kT + ε k ) (1.3)
−∞
unde ε k este abaterea în timp a fiecărui moment de reeşantionare faţă de momentul corespunzător de
eşantionare de la emisie, luat ca referinţă. Mărimea ε k poate fi considerată ca valoarea funcţiei ε (t ) la
momentul kT, iar ε (t ) este
cunoscută sub denumirea de jitter.
Natura sa depinde de configuraţia
sistemului. Efectul jitterului asupra
semnalului analogic este acela de a
produce o modulaţie parazită de fază,
care provoacă distorsiuni. Acest efect
este important, deoarece sincronizarea
este extrasă din semnalul recepţionat,
degradat de canalul de transmisie şi în
mod inerent, nu este ideală.
I.2 Eşantionarea semnalelor.

Efecte
Să considerăm un semnal x(t),

eşantionat la intervale T cu impulsuri
δ(t) ideale, de lăţime infinitezimală şi
suprafaţă T.
Semnalul eşantionat x s (t ) poate
fi scris ca o serie de impulsuri de
acest tip, multiplicate cu semnalul
original x(t). Figura 1.8 Efectul eşantionării cu diferite viteze
∞
x s (t ) = ∑ x(t )δ (t − kTs ) (1.4)
−∞
Din analiza Fourier se ştie că
5
_________________________________________________________________________________________________________________
∞ ∞
∑ δ (t − kTs ) =∑ e j 2π t k / T
−∞ −∞
s
(1.5)
pentru impulsuri δ(t) ideale, de lăţime infinitezimală şi suprafaţă T . Înlocuind (1.5) în (1. 4) obţinem:
∞
xs (t ) = ∑ x(t )e j 2π t k / Ts (1.6)
−∞
Spectrul X s (ω ) al semnalului x s (t ) , efectuând transformata Fourier:

∞ ∞
1
∫ ∑ x(t )e
j k 2π t / Ts
X s (ω ) = e − jω t dt (1.7)
2π −∞ −∞
sau, inversând ordinea de sumare şi integrând:

∞ j (ω − 2 k π / Ts ) t
∞ ∞
∑ X (ω − 2kπ / T )
1 1
X s (ω ) =
2π
∑
−∞ −∞
∫ x(t )e dt =
2π −∞
s (1.8)
unde X(ω) este spectrul lui x(t), sau, în final, obţinem:

∞
X s ( f ) = ∑ X ( f − k / Ts ) (1.9)
−∞
Astfel, dacă semnalul în banda de bază x(t) are un spectru limitat la fm, spectrul semnalului
eşantionat se obţine ca o suprapunere a unei serii infinite de spectre ale semnalului original pe
intervalele 1/Ts, ca în figura 1.8, iar semnalul original X(f) poate fi recuperat din Xs(f) folosind un FTJ
cu frecvenţa de tăiere fm şi flanc abrupt.
Dacă 2 f m > f s , apare o limitare cunoscută sub denumirea de suprapunere (aliasing),
componentele spectrale superioare şi respectiv inferioare de la două benzi alăturate se suprapun şi
afectează semnalul de ieşire.
I.2.1 Esantionarea la viteze superioare lui 2fm
Pentru a studia procesele ce au loc în cazul unui sistem eşantionat şi filtrat, atacat de un semnal
compus dintr-o componentă cu banda limitată s(t) cu puterea S şi un spectru bine definit cu energia
zero pentru f > fm , şi o
componentă perturbatoare
z(t) cu spectru nelimitat şi
puterea Z, care este
independentă de s(t),
Figura 1.9 Eşantionarea semnalelor însoţite de zgomot
reprezentate în figura 1.9.
Să considerăm ec. (1.9) adaptată pentru spectrul de putere:
∞
Ps ( f ) = ∑ P ( f − k / Ts ) (1.10)
−∞
unde Ps(f) şi P(f) sunt spectre de putere. Dacă s(t) şi z(t) sunt independente, putem efectua suma:
6
_________________________________________________________________________________________________________________
P( f ) = S ( f ) + Z ( f ) (1.11)
Puterea semnalului eşantionat şi reconstituit P0 este:
fm ∞
⎛ k ⎞ ∞ fm + k / Ts
P( f )df =∑ ∫
fm
P0 = ∫ P⎜⎜ f − ⎟⎟df =∑ ∫ P( f )df (1.12)
− fm
−∞
− fm
⎝ Ts ⎠ − ∞
− fm + k / Ts
Dacă eşantionarea se face cu viteza Nyquist 1/ TS = 2 f m , P0 este o sumă de integrale pe domenii

de lăţime 2fm, ale căror centre se află la distanţa 2fm, fără a exista suprapunere, iar
∞ − fm ( 2 k +1)
P0 = ∑ ∫ P( f )df (1.13)
− fm ( 2 k −1)
−∞
[S ( f ) + Z ( f )]df
∞ ∞
P0 = ∫ P( f )df = ∫ = S0 + Z0 (1.14)
−∞ −∞
Ec.(1.14) ne arată că prin eşantionarea cu frecvenţa 2fm şi reconstituirea semnalului cu FTJ cu

frecvenţa de tăiere fm, atât puterea semnalului cu bandă limitată, cât şi cea a semnalului cu bandă
nelimitată rămâne neafectată. Se observă că este esenţial ca semnalul de intrare, înainte de eşantionare
şi codare, să fie prefiltrat, astfel toate semnalele nedorite ce însoţesc semnalul de intrare vor fi
introduse în banda de trecere a sistemului.
Alegând viteza de eşantionare mai mare decât frecvenţa Nyquist: 1/ TS = 2 f m r unde r > 1, ec.
(1.13) devine:
− fm ( 2 k r +1)
P = ∑∫ P ( f ) df (1.15)
− fm ( 2 k r −1)
Figura 1.10 Efectul eşantionării cu viteze mai mari decât viteza Nyquist
Această situaţie este reprezentată în figura 1.10. Domeniile de integrare nu mai sunt alăturate, dar
spectrul de energie al semnalului dorit este încadrat în aceste domenii. Puterea semnalului nedorit este
redusă faţă de cazul anterior la valoarea 2fm /2fm r sau 1/r (se elimină energia zgomotului din domeniile
haşurate). Rezultă,
P0 = S 0 + Z 0 / r (1.16)
Deci, crescând viteza de eşantionare peste viteza Nyquist, obţinem o îmbunătăţire a raportului S/Z
(eşantionarea cu dublul vitezei Nyquist 4fm produce o îmbunătăţire cu 3 dB).
Dacă considerăm acum semnalul cuantizat, el poate fi tratat ca suma dintre semnalul dorit şi o
componentă distorsionată ce rezultă în urma cuantizării, cu un spectru foarte întins, adică obţinem
exact cazul tratat anterior. O concluzie logică este că în cazul eşantionării cu o viteză egală cu viteza
7
_________________________________________________________________________________________________________________
Nyquist, puterea semnalului distorsionant în banda de trecere este egală cu puterea semnalului
distorsionant dat de circuitul de cuantizare.
I.3 Cuantizarea semnalelor
Pentru a beneficia de avantajele transmisiilor numerice, semnalul eşantionat este convertit sub
formă binară, fiecare eşantion fiind prin n biţi, care corespund unui număr de 2n nivele. Astfel, valorile
eşantioanelor sunt discretizate (reduse la un număr finit de valori), operaţie numită CUANTIZARE.
Un exemplu de eşantionare şi conversie A/D a unei forme de undă este reprezentat în figura 1.11.
Figura 1.11 Ilustrarea conversiei A/D

Înălţimea eşantionului este rotunjită la o valoare întreagă, exprimată în exemplul considerat printr-
un număr cu 4 biţi. secvenţa de date emisă în linie va fi următoarea:
1111 / 1101 / 1011 / 1000 / 0101 / 0011 / 0100 / 0110 / 1000
Figura 1.12 Ilustrarea erorii de cunatizare

Pentru rotunjire se poate alege una din variantele:
8
_________________________________________________________________________________________________________________
Adoptarea valorii inferioare kq (cuantizare prin lipsă),

Adoptarea valorii de mijloc a intervalului (k+1)q (cuantizare prin adaos),
Adoptarea valorii de mijloc a intervalului, kq+q/2.
Dacă se consideră un semnal de intrare aplicat unui circuit de cuantizare având înălţimea unei
trepte de cuantizare q şi N nivele de cuantizare, dacă nivelul semnalului este cuprins între -Nq/2 şi
Nq/2, se obţine o funcţionare normală. Dacă semnalul iese din acest domeniu, la ieşirea circuitului de
cuantizare se obţine nivelul +Nq/2,
iar circuitul e intrat în limitare.
Dacă se scade progresiv nivelul
semnalului la intrare, numărul
treptelor obţinute la ieşire scade, iar
semnalul obţinut la recepţie
reproduce tot mai puţin pe cel de la
intrare, la limită, când excursia de
semnal sinusoidal la intrare este mai
mică decât q (idling) se obţin două
situaţii:
1. Dacă valoarea medie (cc) a
semnalului este q/2, se obţine o
ieşire tip undă rectangulară, cu o
cursă dinamică vârf la vârf q Figura 1.13 Eroarea de cuantizare
2. Dacă valoarea medie a
sinusoidei este 0 sau q, se obţine o ieşire cu valoarea constantă, reprezentată în figura 1.12.
Între semnalul analogic original şi replica sa discretă apare o diferenţă, cu caracter aleator,
cunoscută sub denumirea de eroare de cuantizare. Datorită erorii
de cuantizare de la emisie, semnalul recepţionat va diferi de cel
original (analogic), această diferenţă manifestându-se sub forma
unui zgomot având înfăşurătoarea în dinte de fierăstrău, denumit
zgomot de cuantizare (Zq), reprezentat în figura 1.13.
Acest zgomot, conform figurii 1.14, pentru un eşantion
oarecare este zk = x – xk iar valoarea sa medie
xk + q / 2
zk =
∫xk − q / 2
z k p( x k )dx
(1.17)
xk + q / 2
∫xk − q / 2
p( x k )dx
Figura 1.14 Zgomot de cuantizare
unde p(xk) este funcţia densitate de probabilitate ca eşantionul x să
se găsească în plaja (x k − q / 2, x k + q / 2 ) .
Presupunând că intervalele sunt suficient de mici pentru a putea considera p ( xk ) = pk constant,
atunci:
xk + q / 2
pk ∫ ( x − x k )dx
xk − q / 2
zk = xk + q / 2
=0 (1.18)
pk ∫ dx
xk − q / 2
9
_________________________________________________________________________________________________________________
Deci zgomotul de cuantizare are valoarea medie nulă, şi spre a-l caracteriza vom recurge la
valoarea sa medie pătratică
Cele două momente z k2 , z k fiind calculate, avem
xk + q / 2
z 2
=
∫ xk − q / 2
p ( x k )( x − x k ) 2 dx
=
q2
(1.19)
k xk + q / 2
12
∫ xk − q / 2
p ( x k )dx
σ 2 = zk2 − ( zk ) 2 = q 2 /12 (1.20)
EXEMPLUL I.1 Să calculăm valorile extreme ale erorii de cuantizare pentru o conversie A/D pe 8 biţi (un
bit pentru semn) cu cuantizare uniformă (aceeaşi valoare a cuantei). In acest caz, numărul de nivele ale
semnalului va fi 27=128 nivele, având valorile între 0 şi 127.
Eroarea minimă apare când aproximăm pe 126,5 prin 126 sau prin 127
126,5 − 127
emin = = 0,39%
126,5
iar eroarea maximă va fi când aproximăm pe 0,5 cu 1 sau cu 0.
0,5 − 1
emax = = 100%
0,5
Pentru un semnal sinusoidal, cu nivelul maxim ± Nq / 2 , valoarea medie pătratică este:
2 2
⎛ E ⎞ 1 ⎛ Nq ⎞ ( Nq) 2
E =⎜2
s ⎟ = ⎜ ⎟ = (1.21)
⎝ 2⎠ 2⎝ 2 ⎠ 8
Raportul semnal/zgomot de cuantizare S/Zq este egal cu
E s2 ( Nq ) 2 12
= = 1,5 N 2 (1.22)
σ2 8 q 2
şi se observă că depinde de numărul N de nivele.

EXEMPLUL I.2 Să determinăm numărul N de nivele astfel încât într-un sistem PCM raportul S/Zq să fie cel
puţin 40dB. Din rel. (1.21)
S / Zq 10000
N= = = 81,65
1,5 1,5
Cum N = 81,65 < 128 , rezultă că se foloseşte o reprezentare cu 7 biţi a semnalului, iar valoarea raportului:
S / zq = 1.5 N 2 = 1.5 ⋅ 128 2 = 24576 sau S / Zq = 43,9 dB .

Banda canalului afectează numărul de nivele de cuantizare al semnalului ce urmează a fi transmis.
Fie două sisteme cu numărul de nivele N 1 = 2 cu durata bitului τ1, şi respectiv N 2 = 2
n1 n2
cu durata
bitului τ2 şi având benzile f1 şi respectiv f2.
Lungimea cuvântului fiind aceeaşi
10
_________________________________________________________________________________________________________________
n1τ 1 = n2τ 2 , (1.23)

pentru a avea acelaşi grad de protecţie împotriva erorilor este necesar ca:
τ 1 f1 = τ 2 f 2 (1.24)
Rezultă că
f 2 n2 log 2 N 2 f 2 / f1
= = sau N 2 = N1 (1.25)
f1 n1 log 2 N1
EXEMPLUL I.3 Să determinăm cu cât se reduce eroarea de cuantizare dacă trecem de la un sistem de
transmisie pe 6 biţi la un sistem cu transmisia pe 8 biţi.
Inălţimea treptei se reduce de 2 / 2 = 4 ori iar varianţa erorii

8 6
σ 2 = q 2 / 12 se reduce de 16 ori.
Dacă N 1 = 2 = 2 6 = 64 şi N 2 = 2 n2 = 2 8 = 256
n1
f1 n2 8
Atunci = = = 1,33
f 2 n1 6
Creşterea benzii cu 33% permite deci creşterea numărului de nivele de cuantizare la 256 şi reducerea
varianţei erorii de 16 ori.
I.4 Calitatea transmisiei PCM
Vom aprecia calitatea transmisiei PCM prin raportul S/Zq. Am văzut că varianţa zgomotului de
cuantizare este:
σ 2 = zk2 = q 2 /12
Deoarece,
q = 2Vm / N = 2Vm / 2 n (1.26)
2
1 ⎛ 2 Vm ⎞
atunci zk2 = (1.27)
12 ⎜⎝ 2n ⎟⎠
Dacă valoarea de vârf a semnalului este Vm ,
valoarea eficace e Vm / 2 , iar raportul S/Zq devine:
x2 x2
S / Zq = = 2
zk 2 1 ⎛ 2 2Vmef ⎞
⎜ ⎟
12 ⎜⎝ 2n ⎟
⎠ Figura 1.15 Calitatea transmisiei PCM
3 x2 2n
sau S / Zq = 2
2 (1.28)
2 U mef
11
_________________________________________________________________________________________________________________
care, în unităţi de transmisie, devine

3
S / Zq = 10 ⋅ lg + 20 ⋅ n ⋅ lg 2 + 10 ⋅ lg x 2 − 10 ⋅ lg Vmef
2
(1.29)
2
S / Zq = 1,8 + 6n + Pi + Pm
unde Pi – puterea medie a semnalului de intrare [dB]
Pm – puterea maximă, corespunzătoare lui Vmef [dB].
Deci, fiecare bit din semnalul PCM contribuie cu 6 dB la creşterea calităţii semnalului, exprimată
prin raportul S/Zq.
EXEMPLUL I.4 Să apreciem calitatea transmisiei MIC pentru un sistem cu n = 8 şi Pm =0 dB. In acest caz:
S / Zq = 6 ⋅ 8 + 1,8 + Pi + 0 = 49,8 + Pi [dB]

relaţie reprezentată în figura 1.15.
Se observă că, în aceste condiţii, calitatea transmisiei va fi cu atât mai proastă cu cât semnalul de
intrare este de nivel mai mic (vezi Exemplul I.1), şi, în general, variază în funcţie de utilizator
(dinamica vorbitorului).
I.5 Compandare
Semnalele telefonice, care formează obiectul transmisiunilor PCM, prezintă un domeniu dinamic
întins şi variaţia de putere medie până la 40 dB, datorat atât diferenţelor între modul de a vorbi al
diferitelor persoane cât şi distanţelor diferite între aparatele telefonice şi centrale, precum şi
caracteristicile diferite ale liniilor de legătură cu centrala.
Figura 1.16 Comparaţie între cuantizarea liniară şi cea neliniară
12
_________________________________________________________________________________________________________________
Am văzut anterior că varianţa erorii de cuantizare este: σ 2 = q 2 / 12 şi depinde de valoarea q a

cuantei. Până acum s-a presupus circuitul de cuantizare liniar. Funcţionarea sa este adecvată numai
pentru semnale având o funcţie de densitate de probabilitate uniformă şi semnale staţionare.
Semnalele telefonice au însă domeniu dinamic larg, energia medie variabilă şi prezintă o
probabilitate mare de apariţie a intervalelor caracterizate prin nivel scăzut al semnalului.
Dacă se utilizează o cuantizare uniformă, cu aceeaşi valoare a cuantei, semnalele cu nivel mic vor
prezenta un raport S/zq mult mai prost decât semnalele de nivel mai mare. Pentru o redare adecvată a
semnalului pe un domeniu dinamic larg este necesară o cuantizare de înaltă precizie (11-13 biţi), care
implică o bandă de transmisie largă şi un echipament relativ complex.
De aceea ar fi mult mai avantajos să se lucreze nu cu o cuantă de valoare constantă şi eroare de
cuantizare, respectiv raport S/zq variabil, ci cu o cuantă variabilă care să conducă la o valoare
aproximativ aceeaşi a raportului S/zq, indiferent de nivelul semnalului. În acest caz valoarea q a
cuantei ar trebui să fie mică la nivele mici ale semnalului şi mare la nivele mari. Se obţine astfel o
transmisiune eficientă, utilizând o codare printr-un număr mai redus de biţi.
Deşi această tehnică îmbunătăţeşte raportul S/Zq doar la nivele mici, semnalele de nivel mare fiind
distorsionate destul de mult, totuşi având în vedere particularităţile semnalului telefonic (de exemplu
amplitudinea instantanee a semnalului este mai mică decât 25% din valoarea eficace a semnalului
circa 30% din timpul total de convorbire), ea este foarte eficace.
Figura 1.17 Compandare realizată prin prelucrarea neliniară a semnalului

Raportul S/Zq pentru intervalul k de cuantizare este deci:
S / Zq = 12 x k2 / q k2 (1.30)
unde qk este mărimea cuantei pentru intervalul k.Se observă din relaţia de mai sus că dacă valoarea
cuantei qk creşte odată cu mărirea semnalului xk, obţinem un raport S/Zq constant. Aceasta se traduce
deci printr-o operaţie de prelucrare neliniară a semnalului, putându-se proceda în 3 moduri:
Conversie A/D cu cuantizare neliniară,
Conversie A/D de precizie cu cuantizare liniară urmată de o prelucrare neliniară a
eşantioanelor codate,
13
_________________________________________________________________________________________________________________
Prelucrare neliniară a semnalului urmată de conversie A/D cu cuantizare liniară.

Prima metodă este ilustrată în figura 1.16, iar cea de-a treia în figura 1.17. Iniţial, cea de-a treia
metodă era mai uşor de implementat, implicând amplificatoare cu circuite neliniare (diode) montate în
bucla de reacţie. Caracteristicile celor două circuite de la emisie şi recepţie fiind complementare (vezi
figura 1.17), ca dezavantaj putem menţiona faptul că diodele trebuie împerechiate iar sistemul necesita
operaţii de reglaj la instalare.
Figura 1.18 Reprezentarea legii de compandare

În prezent se utilizează primele două metode, fie cu codecuri integrate, fie prelucrând semnalele cu
ajutorul procesoarelor de semnal. Esenţială este respectarea caracterului complementar al operaţiilor
de la emisie şi de la recepţie.
La emisie se realizează aşadar o comprimare sau compresie a nivelelor, iar la recepţie o expandare
a lor. Efectul global este cunoscut sub denumirea de COMPANDARE. Pentru a deduce forma legii de
compandare y = f(x), să considerăm situaţia prezentată în figura 1.18.
Presupunând la fel ca în cazul anterior că intervalele de creştere sunt mici, putem exprima pe:
x k2 = x k2 (1.31)
dar, ∆ y k / ∆x k = f ' ( x k ) (1.32)
∆y k ∆y q
de unde, ∆x k = '
= ' = ' (1.33)
f ( xk ) f ( xk ) f ( xk )
Cum intervalul de cuantizare este constant:
S 12 x k2
Zq
= 2 =c →
∆k
2 S 12 x k2 '
Zq
2
= 2 f ( xk ) = c 2
q
[ ]
Figura 1.19 Legea de compandare A
14
_________________________________________________________________________________________________________________
cq 1 a
iar, f ' ( xk ) = = (1.34)
2 3 xk xk
indiferent de intervalul k. Integrând obţinem:
f ( x k ) = a ⋅ log x + b (1.35)
unde a = c q / 2 3 , iar b este o constantă de integrare.

Legile de compandare adoptate pe baze empirice sunt: legea µ (folosită în SUA) şi legea A
(folosită în Europa). Ele reprezintă aproximaţii liniar fragmentate ale legii continue originale.
Caracteristicile de compresie în domeniul ±1 sunt descrise de:
ln(1 + µ x )
Fµ ( x ) = sgn( x ) −1≤ × ≤ 1 (1.36)
ln(1 + µ )
⎧ A⋅ x 1
⎪ FA ( x) = sgn( x) 0≤ x ≤
⎪ 1 + ln A A
şi ⎨ (1.37)
⎪ F ( x) = sgn( x) 1 + ln A x 1 ≤ x ≤ 1
⎪⎩ A 1 + ln A A
Legea A (A = 87,6) este definită în tabelul I.1, în care:
V = 4096 P = digit de polaritate PXYZABCD – cuvânt binar
XYZ - digiţi segment S = 4X + 2Y + Z ABCD - digiţi liniari L = 8A + 4B + 2C + D
Semnalul decodat la ieşire este (β ⋅ 32 + 2 L + 1) ⋅ 2 S = β
⎧α = 1 P=1 ⎧β = 0 S=0
unde: ⎨ ⎨
⎩α = −1 P=0 ⎩β = 1 S≠0
Tabelul I.1 Definirea legii A
Segment Domeniul mărimii de intrare în Cod de ieşire Interval de
decodor cuantizare q
0 0 – 32 0 – V/128 P 000 ABCD 2
1 32 – 64 V/128 – V/64 P 001 ABCD 2
2 64 – 128 V/64 – V/32 P 010 ABCD 4
3 128 – 256 V/32 – V/16 P 011 ABCD 8
4 256 – 512 V/16 – V/8 P 100 ABCD 16
5 512 – 1024 V/8 – V/4 P 101 ABCD 32
6 1024 – 2043 V/4 – V/2 P 110 ABCD 64
7 2048 – 4096 V/2 - V P 111 ABCD 128
În figura 1.19 sunt prezentate trei caracteristici de compandare, pentru diverse valori ale lui A.
Legea A este reprezentată în figura 1.20. Segmentul 0 este coliniar cu 1 şi se prelungeşte şi în cadranul
III. Se obţin în total, pentru valori pozitive şi negative, un număr de 13 segmente , A fiind egal cu 87,6.
Pentru legea µ ,
V = 8192 PXYZABCD – cuvânt binar P - digit de polaritate
15
_________________________________________________________________________________________________________________
XYZ - digiţi segment

S − 1 = 4 X + 2Y + Z L = 8 A + 4 B + 2C + D
ABCD - digiţi liniari
Semnalul decodat la ieşire este
[(
y = α 2 S L + 33(2 S −1 − 1) )]
unde α = 1 dacă P = 1 α = -1 dacă P = 0
Figura 1.20 Ilustrarea legii de compandare A, A = 87.6
Pentru legea µ se obţin 15 segmente cu µ = 255. În

figura 1.21 este prezentată legea de compandare µ
pentru diferite valori ale lui µ. Iniţial s-a folosit µ = 100
şi o codare cu 7 biţi a semnalului. Legea µ este definită
în tabelul I.2.
În prezent, expandarea este realizată conform
metodei 3, cu un convertor D/A, montat în bucla de
reacţia a convertorului A/D.Schema bloc a circuitului
de expandare este prezentată în figura 1.22.
16 Figura 1.21 Legea de compandare

_________________________________________________________________________________________________________________
Tabelul I.2 Definirea legii de compandare µ

Segment Domeniul mărimii de intrare Cod de ieşire Cuanta q
1 -31 - 31 V/128 P111ABCD 2
2 31 - 95 V/128 P110 ABCD 4
3 95 - 223 V/64 P101 ABCD 8
4 223 - 479 V/32 P100 ABCD 16
5 479 - 991 V/16 P011 ABCD 32
6 991 - 2015 V/8 P010 ABCD 64
7 2015 - 4063 V/4 P001 ABCD 128
8 4063 - 8159 V/2 P000 ABCD 256
Compandarea se poate realiza şi conform metodei 2, folosind tehnici digitale, singurul dezavantaj
fiind folosirea unui convertor A/D de 12 biţi.
Exemplul I.5 Sǎ calculǎm puterea zgomotului de cuantizare la ieşirea unui codor PCM de N biţi cu legea de
compandare µ, amplitudinea semnalului de intrare fiind uniform distribuitǎ în intervalul [-1, +1]V.
+1
1 q
Zq = ∫
12 −1
q 2 ( x ) ⋅ p( x ) dx iar q ( x ) = ∆ x k = '
f ( xk )
Pentru cadranul 1 şi intervalul[-1, +1]V,
ln(1 + µx ) 1 µ
f ( xk ) = f ' ( xk ) =
ln(1 + µ ) ln(1 + µ ) (1 + µx )
ln(1 + µ )
q( x ) = q (1 + µx )
µ
Pentru legea de distribuţie uniformǎ a amplitudinii semnalului avem
+1
∫ p( x ) dx = 1 sau 2 de unde k=1/2 şi ţinând cont de simetria caracteristicii

−1
+1 2
1 ⎡ ln(1 + µ ) ⎤
Zq = 2 ∫ ⎢q (1 + µ x )⎥ k dx
12 0 ⎣ µ ⎦
2 1
k ⎡ ln(1 + µ ) ⎤
Zq = q 2 ⎢ ∫ (1 + 2µx + µ x 2 ) dx
2
6 ⎣ µ ⎥
⎦ 0
2
k ⎡ 2 ⎤ ⎡ ln(1 + µ ) ⎤ µ2
2
Zq = ⎢ N ⎥ ⎢
6 ⎣2 ⎦ ⎣ µ ⎥ (1 + µ + 3 )
⎦
2
k ⎡ ln(1 + µ ) ⎤ µ2
Zq = 2 − 2 N ⎢ ⎥ (1 + µ + )
3 ⎣ µ ⎦ 3
17
_________________________________________________________________________________________________________________
Cuvintele de 12 biţi sunt transformate în cuvinte de 8 biţi conform tabelului I.3. Expandarea se
realizează invers, fiind urmată de conversie D/A.
Tabelul I.3 Ilustrarea legii de compandare
Cod de 12 biţi Cod de 8 biţi
Segment ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' '
I 11 I 10 I 9 I 8 I 7 I 6 I 5 I 4 I 3 I 2 I 1 I 0 I 7 I 6 I 5 I 4 I 3 I 2 I1 I 0
HI 11KLMN---------- 1111KLMN
GH 101KLMN--------- 1110KLMN
FG 1001KLMN------- 1101KLMN
EF 10001KLMN------ 1100KLMN
CD 1000001KLMN--- 1010KLMN
BC 10000001KLMN-- 1001KLMN
AB 10000000KLMN-- 1000KLMN
BA 00000000KLMN-- 0000KLMN
EXEMPLUL I.5 Fie cuvântul binar de 8 biţi 11010110. Să decodăm eşantioanele, conform legilor de
compandare A şi µ.
A P =+ 1→ α =+1 µ P = 1 →α =+1
S = 1 ⋅ 2 2 + 0 ⋅ 21 + 1 ⋅ 2 0 = 5 S − 1 = 0 ⋅ 2 2 + 1 ⋅ 21 + 0 ⋅ 2 0 = 2
S = 3 → β =1
L = 0 ⋅ 2 3 + 1 ⋅ 2 2 + 1 ⋅ 21 + 0 ⋅ 2 0 = 6 L = 1 ⋅ 2 3 + 0 ⋅ 2 2 + 0 ⋅ 21 + 1 ⋅ 2 0 = 9
Y = +(1 ⋅ 32 + 2 ⋅ 6 + 1) ⋅ 2 4 = +784 Y = +[2 3 ⋅ 9 + 33 ⋅ (2 2 − 1)] = +171
I.6 Codare si decodare
După ce semnalul analogic a fost eşantionat şi cuantizat, valoarea sa discretă este convertită binar,
pentru a obţine un semnal digital cu 2 nivele cu imunitate
maximă la zgomote. Se obţine un cuvânt de n biţi,
corespunzător unor eşantioane cu valori cuprinse între 0 ÷
(2n-1)q în reprezentare unipolară, sau între –(2n-1⋅q) ÷ 2n-1⋅q
în reprezentare bipolară. Alegerea codului are o deosebită
importanţă pentru transmisie, ea contribuind la creşterea Figura 1.22 Schema expandorului
performanţelor transmisiei sau la degradarea lor.
Problema codării poate fi privită şi referindu-ne la uşurinţa realizării tehnologice. Semnalele
binare sunt mai uşor de generat decât cele zecimale (BCD), pot fi mai uşor convertite în alte semnale
(ternare, cuaternare, cu 8 sau 16 nivele, etc.).
D.p.d.v. al structurii, codul binar nu este indicat pentru transmisie, având în vedere faptul că două
poziţii succesive pot diferi printr-un număr mare de biţi (de exemplu 7 şi 8 reprezentate ca 0111 şi
18
_________________________________________________________________________________________________________________
1000), ceea ce e dezavantajos pentru transmisiile de tip diferenţial (vezi I.8), sau în situaţia când datele
sunt obţinute de la codoare electro-optice, cu fotodetectori.
Se defineşte distanţa Hamming, ca
numărul de simboluri (biţi) prin care
diferă cuvintele de cod succesive. Codul
binar natural are o distanţă Hamming
variabilă, iar pentru transmisie ne-ar
interesa un cod care să aibă această
distanţă constantă şi egală cu 1,
proprietate specifică codului Gray sau
binar reflectat, ilustrată în figura 1.23b,
prin rastrul codului (pătratele negre
reprezintă bitul 1, iar cele albe bitul 0).
Unele codoare generează semnale în Figura 1.23 Ilustrarea unor rastre de coduri
codul binar simetric (cu excepţia primului
bit, ce indică semnul sau polaritatea, rastrul prezentând simetrie faţă de linia mediană orizontală).
Alte coduri utilizate sunt: codul CHAIN (chain code) şi cel complementar faţă de 2, utilizat în
sistemele cu microprocesor.
Cel mai vechi tip de
codor e cel utilizat în primul
sistem PCM al laboratoarelor
BELL, reprezentat în figura
1.24. Codorul este de forma
unui tub catodic întâlnit în
osciloscop, în care pe intrarea
y se aplică semnalul
eşantionat, iar în locul
ecranului are o mască de
codare şi un colector.
Figura 1.24 Primul codor PCM Bell
Masca are forma
rastrului, cu găuri în locul biţilor 1, semnalul de pe intrarea x determină baleiajul spotului electronic pe
orizontală, producând succesiv la ieşire biţii corespunzători valorii eşantionului (care determină poziţia
pe verticală unde va fi baleiată masca), de unde necesitatea codului GRAY.
Variantele moderne fac apel la convertoare A/D, iar codorul se poate implementa cu o memorie
PROM programată adecvat.
19
_________________________________________________________________________________________________________________
I.7 Sisteme de transmisiuni PCM
CCITT a elaborat două recomandări pentru sistemele PCM:

una pentru transmisiile cu viteza sistemului Bell T1, de 1,544 Mb/s (recomandarea A 733),
alta pentru transmisiile PCM cu viteza de 2,048 Mb/s.
Sistemul Bell T1 asigură multiplexarea a
24 de canale vocale, utilizând 7 biţi pentru
codarea înălţimii eşantionului şi un al 8-lea
bit pentru semn. Frecvenţa de eşantionare
este de 8000 Hz, iar durata cadrului
elementar de 125 µs, în care se vor transmite
în cod eşantioanele corespunzătoare celor 24
de canale. La cei 24 ⋅ 8 = 192 biţi se adaugă
încă unul, folosit pentru sincronizare (figura
1.25). Viteza de transmisie este deci: Figura 1.25 Multiplex primar Bell T1
v = 193 ⋅ 8000 = 1.544 Mb / s
Pentru sincronizare, valorile atribuite bitului al 193-lea corespund unei legi, care să elimine
posibilitatea de a fi confundat cu variaţiile întâmplătoare care apar în semnalul vocal. Practic, s-a găsit
că trebuie să se atribuie valori conform succesiunii 01010...010..., care nu apar pentru o durată mai
mare în semnalul vocal, deoarece aceasta corespunde frecvenţei de 4 kHz, care este atenuată de filtrele
de intrare (300- 3400 Hz).
Echipamentul terminal
de recepţie inspectează biţii
şi verifică această alternanţă
0101 a celui de-al 193-lea
bit. Dacă nu este găsită, se
inspectează toţi biţii aflaţI la
o distanţă de 193
compartimente de timp,
până se găseşte. Timpul
necesar pentru refacerea
sincronizării este de 0,4 ÷
0,6 ms, sau, în cel mai rău
caz, de 50 ms, dacă se
verifică toate cele 193
poziţii.
În cazul transmisiilor de
date, în semnalul de date
poate să existe fortuit
succesiunea 0101 şi atunci
este necesară o altă metodă
Figura 1.26 Structura cadrului multiplex primar E1
de sincronizare. În acest
20
_________________________________________________________________________________________________________________
scop se grupează biţii din mai multe cadre, formând o secvenţă de aliniere – f.a.w. (frame alignment
word).
În recomandarea CCITT, bitul de sincronizare este pe poziţia 1, în loc de 193, iar pentru
sincronizare se foloseşte un cuvânt de 12 biţi.
În sistemele cu 2,048 Mb/s se
multiplexează 32 de canale, din care 30
vocale şi 2 de sincronizare şi semnalizare,
fiecare eşantion fiind codat prin 8 biţi,
obţinându-se viteza v = 32⋅8⋅8000 = 2048
Mb/s, sistemul având structura din figura
1.26. CCITT propune de asemenea,
înlocuirea biţilor 1 prin 0 şi invers, astfel ca
pe timpul cât canalul nu transmite semnalul
recepţionat să nu conţină zerouri, pentru a
nu se pierde sincronizarea (având în vedere Figura 1.27 Formatul de multiplexare BELL
codul bipolar folosit pentru transmisie).
Practica recomandă folosirea sistemelor PCM cu capacităţi de 24-30 canale pentru distanţe de 8-
80 km. Pentru funcţionarea economică pe linii mai lungi sunt necesare viteze mai ridicate, recurgându-
se la multiplexarea mai multor sisteme de acest tip. În figura 1.27 se prezintă schema bloc a sistemului
T al firmei Bell, ierarhia fiind descrisă în tabelul I.4.
Tabelul I.4 Ierarhia digitală Bell
Sistem Viteză MUX Canale Video- TV Linie Distanţă Lungime Rată
[Mbiţi/s] vocale telefon repetoare maximă erori
[mile] [mile]
T1 1,544 T1 24 - - cs 1 50 10-6
T2 6,312 4(T1) 96 1 - cc 2,5 500 10-7
T3 44,32 7(T2) 672 7 1 cc ++ ++ ++
T4 274,176 6(T3) 4032 42 6 cc 1 500 10-6
T5 560,160 2(T4) 8064 84 12 cc 1 500 4⋅10-7
WT4 18500,00 58(T4) 23000 2436 348 gu 25 4000 10-8
Notă: ++ - funcţionare numai la nivel de multiplexare, nu se transmite sub această formă.

cs – cablu simetric
gu – ghid de undă
cc – cablu coaxial
În alegerea structurii multiplex intervin mai mulţi factori de proiectare, precum caracteristicile
semnalului ce urmează a fi transmis (vocal, videotelefon, date, TV), aspectele tehnice ale procesului
de multiplexare, precum şi caracteristicile SC ce vehiculează semnalele rezultate.
21
_________________________________________________________________________________________________________________
I.8 DPCM sau PCM diferenţial
Semnalele audio sau video prezintă destul

de rar variaţii abrupte de nivel. Pe de altă parte,
ele sunt eşantionate cu o viteză mai mare decât
viteza Nyquist, ceea ce face ca între două
eşantioane alăturate să existe un grad înalt de
corelaţie. Cu alte cuvinte, diferenţa a 2
eşantioane alăturate are o varianţă mai mică Figura 1.28 Sistem DPCM
decât varianţa semnalului, iar semnalul codat va
conţine deci biţi redundanţi. Prin înlăturarea acestora se obţine o transmisie mai eficientă.
În figura 1.28 este ilustrată schema sistemului PCM diferenţial (DPCM), care înlătură redundanţa
prin transmiterea nu a eşantionului curent, ci a
diferenţei dintre eşantionul curent şi cel anterior.
Semnalul DPCM se obţine deci din codarea
(
PCM a diferenţei m(t ) − m(t ) , cum se arată în
figura 1.28. Se observă că m (t ) are o valoare
cuprinsă între ±q şi ±Nq/2, N = 2n fiind numărul
de nivele de cuantizare. Tehnica DPCM
Figura 1.29 Codor DPCM digital
reprezintă o cuantizare şi codare a vitezei de
variaţie a semnalului (pantă) şi nu a amplitudinii (PCM clasic).
Emiţătorul DPCM poate fi implementat digital sub forma prezentată în figura 1.29. Se observă că:
m3 (t ) = A ⋅ [m2 (t ) − m1 (t )] (1.38)
A fiind câştigul comparatorului, iar la echilibru:

m1 (t ) ≅ m 2 (t ) = ∫ m 4 (t ) dt (1.39)
sau:
d
m4 (t ) = m1 (t ) (1.40) Figura 1.30 Formă de undă
dt
Deci cuvântul digital In-1..... I1I0 este proporţional cu dm(t)/dt, derivata semnalului m(t). Această
metodă stă la baza altor 2 tehnici de transmisie:
1. PCM diferenţial cu predictor, care realizează o reducere însemnată a redundanţei
semnalelor TV.
2. Modulaţia delta (PCM diferenţial cu 2 nivele, N = 2, n = 1)
EXEMPLUL I.6 Fie un semnal eşantionat, având valorile din figura 1.30. In reprezentarea cu 7 biţi pentru
înălţimea eşantionului şi al 8-lea bit pentru semn, eşantioanele şi diferenţa lor sunt codate ca:
Eşantion Cod eşantion Diferenţa Cod diferenţă
+120 1111 1000 necunoscută
+124 1111 1100 +4 1100
22
_________________________________________________________________________________________________________________
+126 1111 1110 +2 1010

+127 1111 1111 +1 1001
+125 1111 1101 -2 0010
+121 1111 1001 -4 0100
Se observă în acest caz că s-a putut trece de la o

Figura 1.31 Efectul de derivare
reprezentare cu 8 biţi la una cu 4 biţi, deci o reducere cu
50% a vitezei de transmisie.
Acest proces este ilustrat în figura 1.31. Plecând de la forma de undă m(t), obţinem prin scăderea
eşantioanelor adiacente, forma de undă md(t),
care aproximează derivata lui m(t). Se obţine
astfel schema bloc DPCM din figura 1.32.
Varianţa semnalului m(t) este (pentru
m (t ) = 0 ):
1
σ2 =
N
∑m k
2
(kTs ) (1.41)
unde sumarea se face pe un număr mare N de

eşantioane alăturate.
Varianţa lui md(t), pentru md (t ) = 0 Figura 1.32 Schemă bloc DPCM
este:
N N N N
1 1 1 2
σ 12 =
N
∑ md2 (kTs ) =
k =1 N
∑ m 2 [kTs ] +
k =1 N
∑ m 2 [(k − 1)Ts ] −
k =1 N
∑ m[kT ]m[(k − 1)T ] (1.42)
k =1
s s
Primii 2 termeni din sumă sunt egali cu σ2 pentru N suficient de mare, iar (1.42) devine atunci
σ d2 = 2σ 2 (1 − R ) (1.43)
unde:
∑ m(kT )m(k − 1)T s s

R= k
(1.44)
∑ m (kT ) k
2
s
şi evident R este un coeficient de corelaţie.

Într-o formă mai generală, excluzând introducerea în
formule a momentelor de eşantionare, putem scrie:
∑ m( k ) m( k + n )
R ( n) = k
(1.45)
∑ m (k ) k
2
Figura 1.33 Funcţia de autocorelaţie

şi poate fi interpretat ca valoarea medie a similarităţii
eşantioanelor lui m(t) separate de un interval de timp mTs .
23
_________________________________________________________________________________________________________________
În figura 1.33 este prezentată funcţia de autocorelaţie R(n) pentru semnalul telefonic eşantionat cu
8 kHz ; se observă că R(0 )= 1 iar R(1) = 0,85 şi atunci
σ d2 = 2σ 2 (1 − R ) = 2σ 2 (1 − 0,85) = 0,3σ 2
σ d = 0,3σ ≅ 0,5σ
Deci semnalul DPCM ocupă numai jumătate din numărul de nivele de cuantizare de la intrarea în
coder, faţă de PCM, şi s-ar putea reduce la jumătate numărul de nivele, adică să se renunţe la un bit
din cei n. Reducerea vitezei de transmisie în acest caz (n = 8) este de 1/8=12,5%, ceea ce este
insuficient.
I.9 Sisteme DPCM cu predicţie
Pe baza cunoaşterii unei pǎrţi din semnalul redundant, de exemplu la semnalul vocal se ştie cǎ
R(1) = 0.85, se poate anticipa cum va evolua acesta în viitor sau măcar să se facă estimarea cea mai
probabilă proces denumit predicţie. În exemplul I.6 se observă că diferenţa scade lin, ca apoi să treacă
tot lin la valori negative.
Figura I.34 Sistem DPCM cu predicţie
Schema sistemului DPCM cu predictor este dată în figura 1.34. Pentru un semnal m(t), eşantionat
cu viteza 1/Ts vom obţine un set de eşantioane m(kTs), distanţate cu Ts şi corelate. Intrarea în circuitul
de cuantizare este un semnal de eroare
e(kTs ) = m(kTs ) − mˆ (kTs ) (1.46)
ˆ ( kTs ) este valoarea prezisă (ieşirea din filtrul predictor) a lui m(kTs). Ieşirea din circuitul de
unde m
cuantizare este
eq (kTs ) = e( kTs ) + q e ( kTs ) (1.47)
iar qe(kTs) este eroarea de cuantizare. Din figura 1.35 rezultă

m q ( kTs ) = mˆ ( kTs ) + eq ( kTs ) (1.48)
sau
m q ( kTs ) = mˆ ( kTs ) + e( kTs ) + q e ( kTs ) (1.49)
iar
m(kTs ) − mˆ (kTs ) = e(kTs ) (1.50)
24
_________________________________________________________________________________________________________________
de unde
mˆ (kTs ) + e(kTs ) = m(kTs ) (1.51)
Deci,
m q ( kTs ) = m( kTs ) + q e ( kTs ) (1.52)
Versiunea cuantizată mq(kTs) a semnalului Figura 1.35 Schema unui circuit predictor
de intrare eşantionat m(kTs) la intrarea în filtrul
predictor, diferă deci de acesta prin eroarea de cuantizare qe(kTs). Dacă predicţia este corectă, varianţa
erorii de predicţie e(kTs) va fi mai mică decât varianţa semnalului m(kTs).
Aceasta înseamnă că pentru un circuit de cuantizare dat, cu un număr fix de nivele, se poate obţine
o eroare de cuantizare cu o varianţă mai mică decât în cazul când semnalul de intrare m(kTs) ar fi
cuantizat direct (PCM clasic). Remarcăm însă că sistemul DPCM cu predictor necesită o parte de
hard-ware mai complexă şi transmite eroarea de predicţie (diferenţa dintre semnal şi varianta sa
prezisǎ).
Tehnica este larg aplicată la semnalele TV, datorită redundanţei mari şi o întâlnim în înregistrarea
digitală a imaginii (videocasetofoane), sisteme TV prin cablu, tele-conferinţă, transmiterea imaginilor
prin satelit şi videotelefon, urmărindu-se reducerea benzii semnalului.
Metodele de predicţie se clasifică în:
1. Predicţie în interiorul cadrului, folosind redundanţa intereşantioane sau interlinii.
2. Predicţie între cadre, folosită în cazul transmiterii imaginilor cvasistatice, în care nu există
diferenţe mari între cadre (de exemplu videotelefon).
În general, predicţia valorii m(kTs) implică cunoaşterea valorilor anterioare de tipul m[(k-1)Ts],
m[(k-2)Ts],....etc., iar predictorul foloseşte un algoritm de predicţie de tipul:
mˆ ( kTs ) = a1 m q [( k − 1)T5 ] + a 2 m q [( k − 2)T5 ] + ... + a p m q [(k − p )T5 ] (1.52)
unde m q ( kT ) = mˆ ( kT ) + [m( kT ) − m( kT )]q = mˆ ( kT ) + e( kT ) (1.53)
p
sau mˆ (kTs ) = ∑ ai mq [(k − i )Ts ] (1.54)
i =1
unde p este ordinul filtrului predictor.

Schema filtrului predictor este dată în
figura 1.35 şi utilizează o linie de
întârziere cu prize, cu ieşiri ponderate.
În cel mai simplu caz, p = 1 , iar
schema sistemului DPCM cu predictor Figura 1.36 Circuit de predicţie
este cea din figura 1.36.
EXEMPLUL I.7 Fie sistemul DPCM cu predictor descris de mˆ (kTs ) = a m[(k − 1)Ts ] , m(kTs) fiind
semnalul de intrare m(t), de valoare medie zero, eşantionat la intervale Ts , iar a o constantă. Să calculăm:
a) varianţa σ e2 a erorii de predicţţie e(kTs ) = m(kTs ) − mˆ (kTs ) ,

b) valoarea coeficientului a, la care σe este minimă,
25
_________________________________________________________________________________________________________________
c) condiţia ca σe 2 < σ 2 [σ - varianţa semnalului m(kTs)]
1
σ2 =
N
∑m
k
2
(kTs )
1 1
∑ [m(kT ) − mˆ (kT )] ∑ [m(kT ) − a m(k − 1)T ]
2
σ e2 = s s = s s
2
=
N k N k
2a
= σ 2 + a 2σ 2 −
N k
∑ {m(kTs ) ⋅ m[(k − 1)Ts ]} =
⎛ 2aR(Ts ) ⎞
= σ 2 = ⎜1 + a 2 − ⎟
⎝ σ2 ⎠
unde R(Ts) – valoarea funcţiei de autocorelaţie a lui m(kTs) pentru o întârziere egală cu Ts.
∂σ e2 ⎛ 2 R (Ts ) ⎞ R(Ts )
b) = σ 2 ⎜ 2a − ⎟ = 0 de unde a =
∂α ⎝ σ 2
⎠ σ2
⎛ 2aR(Ts ) ⎞ 2 R(Ts )
c) σ e2 < σ 2 → σ 2 ⎜1 + a 2 − ⎟ < σ 2 sau a <
⎝ σ 2
⎠ σ2
Exemplul I.8 Fie filtrul predictor reprezentat în figura I.37. Să calculăm coeficienţii a şi b ai filtrului
predictor care minimizeazǎ varianţa σ x2 a erorii de predicţie e[kTs ] , e( kTs ) = x( kTs ) − xˆ ( kTs ) .
σ x2 = E[( x − x k ) 2 ]
σ x2 = E[( x k − ax k −1 − bx k − 2 ) 2 ]
sau
σ x2 = E[ xk + a 2 x k2−1 + b 2 x k2− 2 − 2axk x k −1 − 2bxk xk − 2 + 2abxk −1 xk − 2 ]

2
σ x2 = E[ xk ] + a 2 E[ xk2−1 ] + b 2 E[ x k2− 2 ] − 2aE[ xk xk −1 ] − 2bE[ xk xk − 2 ] + 2abE[ xk −1 x k − 2 ]

2
σ x2 = R(0) + a 2 R(0) + b 2 R(0) − 2aR(1) − 2bR( 2) + 2abR (1)
⎧ ∂σ x2
⎪⎪ = 0 → 2aR(0) + 2bR(1) − 2 R(1) = 0
∂a
⎨
⎪ ∂σ x = 0 → 2bR(0) + 2aR(1) − 2 R( 2) = 0
2
⎪⎩ ∂b
Rezolvând acest sistem de ecuaţii rezultǎ
R(1)[ R(0) − R( 2)] R(0) R( 2) − R(1) 2 Figura I.37 Filtru predictor

a= b =
R(0) 2 − R(1) 2 R(0) 2 − R(1) 2
În cazul general filtrul predictor are p celule de întârziere şi p coeficienţi ce se determinǎ prin
minimizarea varianţei erorii de predicţie
26
_________________________________________________________________________________________________________________
2
⎛ p
⎞
σ = E ⎜ x k − ∑ a i x k −i ⎟⎟
2
x⎜ (1.55)
⎝ i =1 ⎠
care se mai poate scrie ca
p p p
σ x2 = R(0) − 2∑ ai R(i ) + ∑∑ ai a j R(i − j ) (1.56)
i =1 i =1 j =1
Dupǎ efectuarea derivatelor parţiale în raport cu a j şi egalarea lor cu zero, rezultǎ sistemul de ecuaţii
p
∑ a R ( i − j ) = R( j )
i =1
i j = 1,2,L p (1.57)
cunoscut şi ca sistemul de ecuaţii Yule-Walker, ce permite determinarea coeficienţilor filtrului

predictor
Exemplul I.9 Fie semnalul vocal având funcţia de autocorelaţie normatǎ datǎ de
− j 2 π f1 τ
R(τ ) = e cos 2 π f 2 τ (1.58)
reprezentatǎ în figura I.33. Aici f 1 = 181.5 Hz iar f 2 = 475 Hz, iar frecvenţa de eşantionare este cea
standard de 8000 Hz, cǎreia îi corespunde o perioadǎ de 125 µs. Sǎ determinǎm coeficienţii a şi b pentru
circuitul predictor reprezentat în figura I.37. Din rel.(1.58) rezultǎ R(0)=1, R(1)=0.80 şi R(2) = 0.55.
Conform exemplului I.8 avem
R(1)[ R(0) − R( 2)] 0.8(1 − 0.55)
a= a= =1
R(0) − R(1)
2 2
1 − 0 .8 2
R(0) R( 2) − R(1) 2 0.55 − 0.8 2

b= b= = −0.25
R(0) 2 − R(1) 2 1 − 0.8 2
Între valorile funcţiei de autocorelaţie şi coeficienţii filtrului predictor existǎ deci relaţia (1.57)
care se poate scrie matricial sub forma:
⎡ R( 0 ) R(1) L R( p − 1) ⎤ ⎡ a 1 ⎤ ⎡ R(1) ⎤
⎢ R(1) R( 0 ) L R( p − 2 ) ⎥ ⎢ a 2 ⎥ ⎢ R ( 2 ) ⎥
⎢ M M ⎥⎢ M ⎥ = ⎢ M ⎥ (1.58)
⎢ ⎥⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣ R( p − 1) R( p − 2) L R(0) ⎦ ⎣⎢a p ⎦⎥ ⎣ R( p )⎦
Exemplul I.10 Sǎ verificǎm formula (1.58) cu datele din exemplul I.9. Relaţia (1.58) devine
⎡ R(0) R(1) ⎤ ⎡a ⎤ ⎡ R(1) ⎤

⎢⎣ R(1) R(0)⎥⎦ ⎢⎣ b ⎥⎦ = ⎢⎣ R( 2)⎥⎦
⎡ 1 0 .8 ⎤ ⎡ 1 ⎤ ⎡ 0 .8 ⎤
şi ⎢⎣0.8 1 ⎥⎦ ⎢⎣ − 0.25⎥⎦ = ⎢⎣0.55⎥⎦
Faţǎ de un sistem PCM, sistemul DPCM prezintǎ performanţe îmbunǎtǎţite, apreciate printr-un
câştig. Câştigul introdus de circuitul de predicţie optim este dat de
27
_________________________________________________________________________________________________________________
−1
⎡ p
⎤
G = ⎢1 − ∑ a i R( i )⎥ (1.59)
⎣ i =1 ⎦
iar raportul S/Z astfel realizat este dat de
Pi
S/Z =G⋅ 2
(1.60)
q / 12
Sǎ apreciem îmbunǎtǎţirea calitǎţii recepţiei în cazul folosirii legii de compandare µ şi DPCM cu
predicţie, faţǎ de PCM. În cazul PCM raportul S/Z este dat de
Px
S/Z = 2
(1.61)
q / 12
unde Px este puterea instantanee a semnalului de intrare discretizat. Caracteristica de compandare este
ln(1 + µ x )
Fµ ( x ) = sgn( x ) −1 ≤ × ≤ 1 (1.36)
ln(1 + µ )
iar derivata ei
µ 1
Fµ ( x ) = −1 ≤ × ≤ 1
'
) (1.62)
ln(1 + µ ) 1 + µ x
Raportul S/Z pentru cuantǎ variabilǎ (PCM cu compandare) poate fi scris ca
Px Px
S/Z = ≈ (1.63)
σq
2
12q 2 K
1
p x ( x)
unde K = ∫ [F
−1
'
( x) ]2
dx (1.64)
µ
În urma efectuǎrii calculelor rezultǎ pentru cazul general

ln 2 (1 + µ )
K= (1 + 2µ x + µ 2 Px ) (1.65)
µ 2
În cazul particular al semnalului vocal, funcţia de densitate de probabilitate a acestuia poate fi

modelatǎ ca o distribuţie Laplace de forma
α −α x
p x ( x) = e (1.66)
2
Px = σ x = 2 / α 2 (1.67)
2
cu
iar x = 1/α = Px / 2 (1.68)
Pentru valoarea standard µ = 255, ecuaţia (1.65) devine
K = 4,729 ⋅ 10 −4 (1 + 360,6 Px + 65025 Px ) (1.69)
28
_________________________________________________________________________________________________________________
În figura 1.38 sunt reprezentate rapoartele S/Z cu şi fǎrǎ compandare, pentru compandare
folosindu-se legea µ, cu µ = 255. Prezenţa compandǎrii introduce practic o independenţǎ a calitǎţii
semnalului codat faţǎ de nivelul semnalului de intrare. În absenţa compandǎrii, dependenţa este liniarǎ,
calitatea crescând cu creşterea nivelului semnalului de intrare în codec.
Figura 1.38 Calitatea semnalului PCM cu şi fǎrǎ compandare
Influenţa valorii lui µ asupra

caliǎţii semnalului codat poate fi
observatǎ din figura 1.39 unde
este reprezentat raportul S/Z
pentru trei valori ale lui µ. Cu
creşterea valorii lui µ
caracteristica S/Z în funcţie de
puterea semnalului de intrare se
aplatizeazǎ, iar calitatea se
pǎstreazǎ într-o zonǎ mai întinsǎ.
În practicǎ sunt numeroase
situaţii când nu se cunosc aprioric
valorile funcţiei de autocorelaţie a
Figura 1.39 Influenţa compandǎrii asupra calitǎţii semnalului
semnalului eşantionat R(k). Se
recurge atunci la o estimare a
acestora Rˆ ( k ) , pe baza unui numǎr mai mare de eşantioane, fie el N, conform relaţiei
1 N− j
Rˆ ( j ) = ∑ mi ⋅ mi + j
N − j i =1
j = 0, 1, 2, L p (1.70)
Pentru îmbunǎtǎţirea calitǎţii predicţiei se recurge la utilizarea a douǎ filtre liniare predictoare,
unul pentru semnal şi celǎlalt pentru eroarea de predicţie cuantizatǎ. Schema emiţǎtorului DPCM cu
dublǎ predicţie este prezentatǎ în figura I.40. Semnalul eşantionat m k este prezis sub forma
p p
k ∑ i ~ k −i + ∑ bi e~k −i
~ˆ = a m
m
i =1 i =1
(1.71)
29
_________________________________________________________________________________________________________________
Schema decodorului
DPCM cu dublǎ predicţie
este prezentatǎ în figura
1.41, la semnalul recepţionat
ce reprezintǎ eroarea de
predicţie adǎugându-se atât
semnalul prezis cât şi replica
prezisǎ a erorii de predicţie.
Sistemele DPCM cu
predicţie au fost dezvoltate
Figura 1.40 Schema emiţǎtorului DPCM cu dublǎ predicţie
pe baza ipotezei cǎ semnalul
de intrare este staţionar,
adicǎ valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa sa sunt constante. În realitate multe semnale sunt
cvasistaţionare, valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa variind lent în timp.
Figura 1.41 Schema decodorului DPCM cu dublǎ predicţie
Ca urmare au fost dezvoltate sisteme DPCM adaptive, care recurg la ajustarea periodicǎ a
coeficienţilor de predicţie pe baza valorilor estimate ale funcţiei de autocorelaţie, ce reprezintǎ valori
pe termen scurt, calculate pe un numǎr N de eşantioane recente. Tehnicile adaptive pot recurge şi la o
cuantizare neliniarǎ, cu înǎlţimi variabile ale cuantei, adicǎ o compandare a semnalului.
I.10 Zgomote în sistemele PCM
Transmisia semnalelor este însoţitǎ de zgomote, cu caracter aleator, ce produc erori în fluxul de
date recepţionat. Ca urmare, semnalul reconstruit (decodat) va diferi de cel emis, iar diferenţa dintre
semnalul discretizat emis şi cel recepţionat o numim zgomot de decodare (decoding noise). Aşadar,
tehnicile PCM introduc doua tipuri de zgomote: zgomot de cuantizare şi zgomot de decodare.
Sǎ presupunem cǎ erorile apar cu probabilitatea pe << 1 şi cǎ transmisia se face pe cuvinte binare
de r biţi de forma br −1 br − 2 L b1 b0 . Presupunând o reprezentare a eşantioanelor discretizate în codul
binar natural, o eroare pentru bitul i implicǎ o deplasare a nivelului eşantionului cu δ i = ± q ⋅ 2 i .
Valoarea medie pǎtraticǎ a erorii de decodare se obţine mediind valoarea lui δ i pentru cele r poziţii
din cadrul cuvântului de cod, erorile manifestându-se aleator.
1 r −1 q2 r −1
q 2 4r − 1
δi = ∑ (q ⋅ 2 ) = ∑ 4 =
2 i 2 i
(1.72)
r i =0 r i =0 r 3
30
_________________________________________________________________________________________________________________
Cum q = 2 / 2 r , relaţia (1.72) poate fi scrisǎ ca
4 4r − 1 4
δi = ≈
2
(1.73)
r 3 ⋅ 4r 3r
iar puterea zgomotului de decodare poate fi scrisǎ ca
4
σ d = r pe δ i ≅
2 2
pe (1.74)
3
Zgomotul total, compus din zgomotul de cuantizare şi zgomotul de decodare are puterea
q2 4 16 pe + q 2
ZD = σ q +σ d = + pe =
2 2
(1.75)
12 3 12
iar raportul S/Z poate fi scris ca
⎛S⎞ 12
⎜ ⎟ = Px (1.76)
⎝ Z ⎠ D 16 pe + q
2
Ţinând cont cǎ probabilitatea de eroare pentru zgomot alb gaussian este datǎ de raportul S/Z la
recepţie prin intermediul relaţiei
pe = Q [ (S / Z ) ] R (1.77)
putem reprezenta dependenţa dintre raportul S/Z când zgomotul include şi pe cel de decodare
( S / Z ) D şi raportul S/Z la
recepţie ( S / Z ) R .
Exemplul I.11 Sǎ reprezentǎm

dependenţa dintre raportul S/Z
când zgomotul include şi pe cel
de decodare ( S / Z ) D şi
raportul S/Z la recepţie
(S / Z )R pentru cazul
particular Px = 0.5 şi
valorile numǎrului de biţi r pe
care sunt reprezentate
Figura 1.42 Comportarea la zgomot a unor sisteme PCM
eşantioanele de 5, 6, 7 şi 8.
Rezultatele sunt prezentate în
figura 1.42.
Din caracteristicile dedus în exemplul I.11 se poate observa existenţa unui efect de prag, sub o
anumitǎ valoare a raportului ( S / Z ) R apǎrând o scǎdere mai rapidǎ a raportului ( S / Z ) D .
31
_________________________________________________________________________________________________________________
I.11 Modulaţia delta
Un caz particular de sistem DPCM, foarte uşor de implementat, este acela cu cuantizare doar pe 1
bit (două nivele) a semnalului diferenţă, bitul indicând semnul diferenţei dintre două eşantioane
succesive: această tehnică este denumită modulaţie delta (MD). Îmbunătăţirile aduse acestei tehnici, ca
MD adaptivă (cu pantă variabilă), cu compandare instantanee ori silabică sau modulaţia delta-sigma,
au făcut-o un concurent serios al
sistemelor telefonice PCM, fiind chiar
preferată în sistemele militare.
Avantajul principal al MD este deci
cel al implementării foarte simple (ea
fiind cea mai simplă metodă, cunoscută
până acum, de conversie analog-
digitală), care se obţine pe seama
creşterii benzii de transmisie, în raport cu
sistemele PCM.
MD, ca şi DPCM, se bazează pe
utilizarea proprietăţilor de corelaţie ale
semnalului, aşantionat cu o viteză mult Figura 1.43 Ilustrarea modulaţiei delta
mai mare decât cea Nyquist (pentru a
creşte corelaţia între eşantioanele alăturate), în scopul simplificării procedurii de cuantizare.
I.11.1 Modulaţia delta liniară
Cu această tehnică, cea mai simplă, obţinem o aproximaţie în trepte mq(t) a semnalului analogic
m(t), cu condiţia eşantionării sale cu o viteză mult superioară celei Nyquist, aşa cum se arată în figura
1.43. Diferenţa dintre semnalul de intrare m(t) şi replica sa cuantizată mq(t) este cuantizată cu două
ˆ q ( kTs − Ts ) < m( kTs ) , se
nivele ± ∆, care indică semnul acesteia. Dacă la momentul de eşantionare m
ˆ q (kTs ) cu ∆; în caz contrar, se scade cu ∆..
creşte m
Condiţia de eşantionare cu viteză superioară celei date de teorema eşantionării, face ca semnalul să
nu varieze rapid de la un eşantion la altul, iar mq(t) să aproximeze pe m(t) în limitele ±∆. Schema
sistemului este prezentată în figura 1.44.
Figura 1.44 Schema unui sistem cu modulaţie delta

Procesele ce au loc în sistemul de transmisie cu MD pot fi descrise de relaţiile:
32
_________________________________________________________________________________________________________________
e( kTs ) = m( kTs ) − m q ( kTs − Ts ) (1.78)
eq ( kTs ) = ∆ sgn [e(kTs )] (1.79)
m q ( kTs ) = m q ( kTs − Ts ) + eq ( kTs ) = m q (kTs − Ts ) + ∆ sgn [e( kTs )] (1.80)
unde Ts – intervalul de eşantionare,

e(kTs) – semnal de eroare egal cu diferenţa dintre mq(kTs) şi ultima aproximare a acesteia
m(kT ) = m q ( kTs − Ts )
eq(kTs) – valoarea cuantizată a lui e(kTs).
Circuitele de codare şi decodare asigură adaptarea semnalului digital la linie. Formele de undă
implicate sunt ilustrate în figura 1.43. Practic, sistemul este realizat ca în figura 1.45.
Diferenţa faţă de PCM este aceea că se eşantionează nu semnalul m(t), ci un semnal diferenţă
bipolar (cuantizat binar). De aici şi denumirea de modulaţie delta.
Schema derivă din cea a emiţătorului DPCM (figura 1.29). Deoarece viteza de eşantionare este
egală cu cea a datelor de
ieşire (n = 1), schema se
simplifică, contorul de n
biţi devine un simplu
bistabil D, iar convertorul
A/D un comutator
analogic care aplică
integratorului nivelele de
referinţă ± Uref.
Demodulatorul utili-
zează un integrator pentru
decodarea semnalului.
Implementarea sistemului
este foarte simplă, în
locul integratorului fiind
suficient un simplu filtru
RC, atât la emisie cât şi la Figura 1.45 Ilustrarea funcţionării modulatorului delta
recepţie (viteza de
eşantionare este mare în comparaţie cu cea Nyquist). MD prezintă însă şi dezavantaje ca:
Sistemul nu poate transmite componenta de c.c. şi frecvenţele joase (deci nu este indicat pentru
transmiterea semnalelor TV), datorită diferenţierii produse asupra semnalului;
MD liniară este limitată de viteza de urmărire (slew-rate) şi conduce la supradepăşiri în cazul
semnalelor cu variaţii rapide de amplitudine sau de frecvenţă ridicată;
Notând cu ∆ valoarea cuantei şi cu f s = 1 / Ts – frecvenţa de eşantionare, viteza maximă de
variaţie a tensiunii la ieşirea integratorului va fi ∆fs [V/s]. Pentru un semnal m(t) sinusoidal,
m(t ) = A sin 2πft (1.81)
33
_________________________________________________________________________________________________________________
panta maximă este 2πAf, obţinută

dm(t )
pentru
dt t =0
Atunci ∆f s = 2π ⋅ Af , iar
A 1 fs
= (1.82)
∆ 2π f
Domeniul dinamic al semnalului
este dat de raportul A/∆ şi este cu atât Figura 1.46 Funcţionarea modulatorului delta
mai mare cu cât frecvenţa de
eşantionare este mai mare, în raport cu frecvenţa semnalului. Aceasta ne arată că semnalele de joasă
frecvenţă vor fi redate mai bine decât cele de frecvenţă mai ridicată.
În semnalul vocal (f1 = 300Hz, f2 = 3400Hz; f2 ≅ 10f1), majoritatea energiei este concentrată la
frecvenţe joase, iar domeniul dinamic poate fi considerat numai în funcţie de acestea. Presupunând
A/∆=256 ca la un sistem PCM de 8 biţi,
fs f
= 2πA / ∆ ≅ 160 B iar s ≅ 160 ,
f1 f2
ceea ce contrastează cu f s / f 2 = 2 dat de teorema Nyquist.
Figura 1.47 Ilustrarea depăşirii de pantă
Funcţionarea modulatorului delta poate fi urmărită cu ajutorul figurii 1.46. La început,

mˆ (t ) < m(t ) şi primul impuls transmis va fi +∆; procesul continuă până când mˆ (t ) > m(t ) , când se va
produce un impuls -∆, această etapă iniţială a funcţionării MD fiind denumită intrare în regim (start-
ˆ (t ) oscilează cu ±∆ în jurul lui m(t),
up). Se evidenţiază apoi o regiune în care m(t) =constant, iar m
ieşirea MD fiind o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1, regim denumit granularitate. Urmează apoi o
regiune de urmărire, în care MD funcţionează corect. Depăşirea de pantă apare datorită limitării slew-
rate – ului MD, în situaţia când m(t) creşte prea rapid (figura 1.47).
Conform rel. (1.59), valoarea de vârf a semnalului la care apare depăşire de pantă este:
∆ fs
A= (1.83)
2π f 0
S-a determinat experimental că prin MD se pot transmite semnale vocale fără distorsiuni
observabile, datorită depăşirii de pantă, dacă A satisface ec. (1.60) cu f0 = 800 Hz. Aceasta deoarece
spectrul semnalului vocal M(f) satisface relaţia:
M ( f ) < ( f0 / f ) M ( f )
2
f0 < f < fm (1.84)
34
_________________________________________________________________________________________________________________
adică scade cu o viteză mai mare ca 1/f2 (6 dB/octavă) pentru frecvenţe mai mari ca f0.
Pentru reducerea raportului fs / f0 în cazul MD, s-au propus mai multe metode, bazate pe folosirea
unei duble integrări în bucla de reacţie, a integrării cu predicţie sau cu câştig variabil al buclei.
I.11.2 Modulatia delta adaptivă
Limitările MD liniare se manifestă atunci

când semnalul variază foarte lent
(granularitate) sau foarte rapid (depăşire de
pantă). Ele pot fi înlăturate folosind o MD
adaptivă, cu valoare variabilă a cuantei ∆, în
funcţie de semnal. În principiu, pentru a evita
granularitatea, cuanta trebuie să fie mică, iar
pentru evitarea depăşirii de pantă este
necesară o cuantă mare. Figura 1.48 Modulator delta adaptiv
Schema MD adaptiv este prezentată în
figura 1.48. Valoarea cuantei este ajustată prin câştigul amplificatorului, care variază liniar cu
tensiunea de comandă de pe condensatorul C. Vom obţine astfel o valoare mică a cuantei la Uc = 0 şi
o valoare mare pentru Uc mare.
În regim de granularitate, ieşirea circuitului
este o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1 (±∆), de
valoare medie zero şi Uc ≅ 0.
În cazul depăşirii de pantă, ieşirea MD este o
succesiune de biţi 0 sau 1 (+∆ sau -∆), ceea ce dă
naştere unei tensiuni de control Uc pozitive,
indiferent de polaritatea impulsurilor (de aici
necesitatea circuitului cu caracteristică de transfer
pătratică).
O variantă digitală a implementării MD
adaptive, care mai este denumită şi CVSD
(Continuously Variable Slope Delta) este
Fgura 1.49 Modulator delta adaptiv digital
prezentată în figura 1.49.
Schema trebuie să detecteze situaţia depăşirii de pantă (secvenţe lungi de 0 sau 1, cu lungimea de
cel puţin 3) şi, în acest caz, să mărească amplificarea buclei pentru un interval de timp adecvat T,
astfel încât ieşirea MD să poată urmări semnalul de intrare. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor
sumatoare modulo-2 şi al unui registru de deplasare cu două celule.
În cazul semnalelor vocale, filtrul RC, folosit pentru reglajul amplificării (controlul cuantei) este
un estimator silabic, având un răspuns în timp adecvat fluctuaţiilor puterii aemnalului vocal. S-a
stabilit experimental că cele mai bune rezultate se obţin pentru o constantă de timp RC = 4 ÷ 10 ms.
Pentru filtrul silabic digital, T este de 4 ÷ 10 ms, valoare mare în comparaţie cu perioada de
eşantionare Ts. Cu cât secvenţa de biţi 1 sau 0 succesivi este mai lungă, cu atât mai mare va fi
semnalul de ieşire din filtrul silabic.
35
_________________________________________________________________________________________________________________
Integratorul din MD este realizat sub formă digitală, fiind un numărător reversibil, bitul 1
crescându-i conţinutul, iar bitul 0 scăzându-l. Semnalul de ieşire din integrator, ponderat prin ieşirea
filtrului silabic, este aplicat unui convertor D/A de 10 biţi, pentru a genera versiunea cuantizată a
semnalului m(t). La recepţie, demodulatorul va conţine un circuit similar cu cel de la emisie (cu
amplificare variabilă).
În această variantă se realizează şi CODEC-uri pentru compandare, având aceeaşi structură şi
circuoitul de integrare comun, în situaţia de decodor bucla fiind deschisă între comparator şi bistabilul
D. De semnalat că ele realizează o compandare care nu respectă nici legea A, nici legea µ.
Calitatea semnalului obţinut cu un codec CVSD lucrând cu fs = 32kbiţi/s e similară cu cea obţinută
cu un sistem PCM cu 8 biţi cu compandare (64 kbiţi/s). O calitate mai slabă a semnalului vocal, care
rămâne perfect inteligibil, poate fi obţinută pentru viteze mai coborâte (9,6 kbiţi/s).
I.11.3 Modulaţia delta-sigma
MD adaptivă cu compandare silabică, este tot un

sistem DPCM cu un singur bit, care prezintă un
răspuns slab în c.c. şi la frecvenţe joase; ea nu este
indicată pentru transmisia semnalelor cu
Figura 1.50 Modulator delta sigma
componentă de c.c. (T.V.). Aceste dezavantaje sunt
înlăturate folosind o altă tehnică, denumită delta-
sigma, care însă nu mai este diferenţială (figura 1.44).
În MD clasică, integratorul montat în buclă realizează funcţia inversă, de diferenţiere a semnalului,
suprimând componentele de joasă frecvenţă din spectrul semnalului. Introducând un integrator
înaintea MD, semnalul de intrare în integratorul din buclă aproximează semnalul de intrare m(t).
Evident,
dmi (t ) d ∫ m(t ) dt
m 4 (t ) = = = m (t ) (1.85)
dt dt
În această variantă, integratorul de la intrarea buclei este atacat de semnale cu domeniul dinamic
mare (dinamica medie a vorbirii este de 30 dB), iar schema necesită deci un integrator suplimentar. O
îmbunătăţire a modulatorului delta-sigma este dată în figura 1.51, comparatorul fiind înlocuit printr-un
amplificator diferenţial cu câştig unitar urmat de un detector de treceri prin zero.
Deoarece amplificatorul diferenţial, spre deosebire de comparatorul clasic, are o funcţie de transfer
liniară, se poate aplica teorema superpoziţiei şi înlocui cele două operaţii de integrare da la intrarea sa
cu o singură integrare a semnalului diferenţă (la ieşirea sa), semnalul diferenţă având evident un
domeniu dinamic mic.
Se poate afirma că detectorul de treceri prin zero, împreună cu bistabilul D se comportă ca un
modulator în impulsuri, atacat de semnalul analogic diferenţă integrat. La recepţie, efectul integrării
este înlăturat cu ajutorul unui circuit de diferenţiere montat la ieşire, care anulează efectul
integratorului din demodulatorul delta clasic, deci se obţine schema din figura 1.51d.
36
_________________________________________________________________________________________________________________
Figura 1.51 Scheme bloc de modulatoare şi demodulatoare delta sigma
I.11.4 Conversia MD-PCM
Conversia MD-PCM poate fi efectuată cel mai simplu cu ajutorul schemei prezentate în figura
1.52. Contorul reversibil de n biţi
funcţionează ca un integrator,
memorând un cuvânt de n biţi, care
este variat cu ±1 pentru fiecare impuls
la intrare, valoarea sa variind în ritmul
Figura 1.52 Ilustrarea conversiei MD-PCM
frecvenţei de eşantionare delta
f s = Rf s' . Latchul de n biţi selectează cuvintele cu viteza f s' , de R ori mai mică. Din experimente s-a
găsit că
R = 100 ÷ 200.
EXEMPLUL I.12 Să calculăm viteza de lucru a codecului PCM bazat pe modulatorul delta, care să
poată fi folosit în telefonie pentru multiplexarea a N canale telefonice (N = 32). Evident f s = 8000 Hz .
'
Pentru R=200
f s = NRf s' = 32 ⋅ 200 ⋅ 8000

= 5,12 ⋅ 10 6 biti / s
viteză mare, ce conduce la creşterea
puterii disipate.
Frecvenţa de eşantionare poate
fi scăzută folosind o MD cu
interpolare, schema de conversie Figura 1.53 Conversie delta-PCM îmbunătăţită
fiind dată în figura 1.53.
Circuitul utilizează un numărător reversibil de n - k biţi, ceea ce permite reducerea în MD a
frecvenţei de eşantionare la valoarea R ' ⋅ f s' , unde evident R’ < R. Restul de k biţi, care asigură
precizia sistemului, sunt extraşi din semnalul cu MD prin INTERPOLARE – operaţie echivalentă cu o
mediere pe viteza de codare delta.
37
_________________________________________________________________________________________________________________
Această tehnică se bazează pe faptul că în codarea delta semnalul este eşantionat cu o viteză de R
ori mai mare (100 - 200) decât cea rezultată din teorema eşantionării. Ca urmare, lobii spectrali ai
semnalului eşantionat vor fi separaţi de intervale mari în comparaţie cu lăţimea lor (vezi figura 1.10).
Interpolarea este echivalentă cu o filtrare digitală cu frecvenţă mică de tăiere, care va reduce
lăţimea lobilor. Prin reducerea vitezei de eşantionare, lobii vor fi aduşi mai aproape unul de altul,
micşorându-se intervalul ce-i separă. Fenomenul de suprapunere a lobilor (aliasing) nu apare nici
pentru reduceri semnificative ale vitezei de eşantionare, având în vedere valoarea iniţială mare a lui R
şi constanta mare de timp a interpolării.
Prin interpolare se execută o
mediere (sumă ponderată) pe un
grup de L biţi de la ieşirea MD,
circuitul de interpolare fiind un
filtru digital cu răspuns finit la
impuls (FIR), având structura
din figura 1.54. Datorită
întârzierii cu LTs, pe care o
suferă semnalul, este necesar un
circuit de întârziere cu LTs în
schema din figura 1.54. Figura 1.54 Filtru digital FIR
Dacă se foloseşte o
modulaţie delta-sigma, se poate renunţa la integratorul digital, circuitul de conversie conţinând doar un
FTJ digital, care prelucrează semnalul de ieşire din codorul delta-sigma.
I.12 Eşantionarea sistemelor cu multiplexare în frecvenţă
Sistemele cu multiplexare în frecvenţă au fost bine dezvoltate şi standardizate. Pe măsura

dezvoltării transmisiilor digitale apar situaţii când un sistem cu multiplexare în frecvenţă trebuie
înlocuit cu unul cu multiplexare în timp.
Datorită faptului că echipamentul de demultiplexare pentru sistemele cu multiplexare în frecvenţă
e mai scump de 2 ÷ 3 ori decât pentru cele cu multiplexare în timp, nu este convenabil să se facă
demultiplexarea până la canalele de transmisie (banda de bază) şi apoi să se facă o codare PCM. În
acest caz se recurge la codarea PCM a întregului ansamblu cu multiplexare în frecvenţă, folosind
coduri speciale.
În tabelul I.5 sunt recapitulate grupele întâlnite în sistemele cu multiplexare în frecvenţă.
Tabelul I.5 Grupuri în multiplexarea canalelor în frecvenţă
Ansamblu Frecvenţa Banda Nr. de canale Nivel de Alocare zgomot
[kHz] [kHz] încărcare [pW]
Grup primar 60-108 48 12 3,3 60-100
Grup secundar 312-552 240 60 6,1 60-100
Grup terţiar 812-2044 1232 312 9,8 40-60
16 gr.secundare 60-4028 3968 960 14,8 40-60
38
_________________________________________________________________________________________________________________
Pentru eşantionarea ansamblurilor, având în vedere caracterul trece-bandă al canalelor de

transmisie, vom alege frecvenţa de eşantionare astfel ca în spectrul semnalului rezultant să nu avem o
suprapunere a benzilor laterale (non-aliasing).
Astfel, presupunând spectrul semnalului translat cuprins între f1 şi f2, de bandă B = f 2 − f 1 ,
viteza de eşantionare fs = 2f2
rezultă mult mai mare decât 2B;
de aceea alegem fs astfel ca să
localizăm spectrul semnalului
translat între douǎ armonici
succesive ale lui fs /2, de
exemplu nfs /2 şi (n+1)fs/2,
unde n =0, 1, 2, 3, ... , situaţie
ilustrată în figura 1.55. Va
rezulta deci:
fs
f 2 < (n + 1) Figura 1.55 Esantionarea sistemelor multiplexate în frecvenţă
2
fs
f1 > n (1.64)
2
Dacă în plus spectrul semnalului este plasat simetric între armonicile alăturate ale lui fs/2, atunci
obţinem şi distanţe egale de separare între benzile laterale, condiţie dată de
(2n + 1) f s = 2( f1 + f 2 ) (1.65)
iar separarea între benzile laterale devine:

fs
∆f = − ( f 2 − f1 ) (1.66)
2
Deoarece distanţa între canale este de 4 kHz, se alege fs un multiplu de 4 kHz, ceea ce asigură
eliminarea componentelor incoerente de intermodulaţie produse de frecvenţele de eşantionare şi
purtătoare. Cel mai convenabil ar fi ca fs să se aleagă egală cu una din frecvenţele purtătoare.
a. Grupul primar (60-108 kHz)
Pentru n = 0
nf s
f1 >
2
fs
f 2 < (n + 1) fs > 2 f2 (216 kHz)
2
Această valoare depăşeşte cu mult fs = 2 ⋅ 48 kHz care rezultă din teorema eşantionării.
Pentru n = 1 2 f1 ≥ f s ≥ f 2
108 ≤ f s ≤ 120 kHz
Pentru aceeaşi separare între benzile laterale:
39
_________________________________________________________________________________________________________________
(2n + 1) f s = 2( f1 + f 2 ) n = 1
2
fs = ( f1 + f 2 ) = 2 (60 + 108) = 112 kHz
3 3
Separarea între benzi este:
fs 112
∆f = − ( f 2 − f1 ) = − 48 = 56 − 48 = 8 kHz
2 2
b. Pentru grupul secundar rezultă,
n = 1 , f s = 576 kHz , separarea între benzile laterale fiind ∆f = 48 kHz.
c. Pentru cele 16 grupuri secundare, evident n = 0 şi rezultă valoarea minimă fs =8056 kHz. Se
alege însă fs = 8432 kHz, cea mai apropiată frecvenţă purtătoare.
d. Pentru grupul terţiar (812-2044 kHz), întrucât cuprinde mai mult de o octavă, poate fi eşantionat
cu 2 fs = 4088 kHz, prea mare în comparaţie cu (2044-812)⋅2 = 2464 kHz.
I.13 Probleme
1.1 Un semnal cu banda limitată la 3,6 kHz este transmis pe un canal PCM, având viteza maximă de
40.000 biţi/s. Determinaţi viteza de eşantionare fs, n şi N.
1.2 Un semnal s(t) cu banda limitată la fM este eşantionat cu un gard de impulsuri triunghiulare cu
înălţimea l şi durata τ (τ < T = 1/fs). Calculaţi şi reprezentaţi spectrul semnalului astfel eşantionat.
1.3 Fie semnalul x(t)=cos2π ⋅90t+cos2π ⋅230t, ce este eşantionat ideal, cu frecvenţa fs=300 Hz, iar xs(t)
este trecut printr-un FTJ ideal, de bandă B = 150Hz. Ce frecvenţe se obţin la ieşirea FTJ?
1.4 Un semnal x(t) are spectrul limitat de un FTB ideal cu f1 = 20 kHz şi f2 = 82 kHz. În ce domeniu se
poate alege frecvenţa de eşantionare fs?
1.5 Semnalul x(t) =cos2π ⋅10fot + cos2π ⋅ 11 fot + cos2π ⋅ 12 fot este eşantionat ideal cu frecvenţa fs =
8f0 şi apoi filtrat cu un FTJ ideal de bandă Bt = 2fo. Scrieţi expresia semnalului obţinut la ieşire.
1.6 Un semnal x(t), cu banda limitată la fM = 4 kHz, modulează MA o purtătoare f0.. Semnalul MA
astfel obţinut este eşantionat cu fs = 25 kHz. Dacă f0 variază între 5 şi 50 kHz determinaţi limitele sale
de variaţie, astfel încât să nu apară suprapunerea benzilor (aliasing).
1.7 Fie semnalul x(t) =14 sin2πt, ce se transmite printr-un sistem PCM cu n =5 biţi. Dacă circuitul de
cuantizare e liniar, q = 1V şi aproximaţia se face prin mijlocul valorii intervalului de cuantizare,
desenaţi forma de undă PCM corespunzătoare unei perioade a semnalului. Se presupune fs = 4 Hz,
eşantioanele fiind luate la ±1/8, ±3/8, ±5/8 secunde.
40
Figura 1.50 Spectrul unui semnal

_________________________________________________________________________________________________________________
1.8 Fie semnalul x(t) cu spectrul X(f) reprezentat în figura 1.50. Reprezentaţi spectrul semnalului
eşantionat pentru fs = 0, 30 şi 40 kHz. În ce cazuri se poate recupera semnalul din banda de bază?
1.9 Fie forma de undă PCM reprezentată în figura 1.51. Decodaţi-o şi reprezentaţi semnalul decodat
pentru n = 3 şi n = 4.
Figura 1.51 Forma de undă PCM
1.10 Fie semnalul x(t ) = e −αt u (t ) , de bandă nelimitată. Determinaţi viteza minimă de eşantionare, în
funcţie de banda semnalului x(t), definită la 3dB, astfel încât mărimea celei mai mari componente
spectrale introdusă prin suprapunerea benzilor (aliasing), să fie cu 10 dB sub valoarea celei mai mari
componente spectrale a lui x(t).
1.11 Un semnal cu banda 100 - 4000 Hz şi amplitudinea limitată la ±3V, este eşantionat uniform cu
frecvenţa fs = 8 kHz şi cuantizat liniar cu n = 6 biţi. Calculaţi şi comparaţi benzile şi rapoartele Sm/Zq,
unde Sm este puterea de vârf a semnalului (valoare eficace).
1.12 Reprezentaţi caracteristica de compresie şi expandare pentru legea µ, cu µ = 100 şi 225.

a. Dacă puterea semnalului x este uniform distribuită între –1 şi +1, arătaţi că factorul de
îmbunătăţire al compandării este:
2
⎛ µ ⎞ ⎛ 1 ⎞
C = ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ln(1 + µ ⎠ ⎝1+ µ + µ / 3⎠
2
unde C este definit ca raportul dintre puterea zgomotului de cuantizare fără compandare şi cea cu
compandare.
b. Deduceţi o expresie simplificată a factorului C pentru nivele mici ale semnalului.
41
_________________________________________________________________________________________________________________
CUPRINS
I.1 Modelul unui system PCM ………………………………………………………………..

I.2 Eşantionarea semnalelor. Efecte ………………………………………………………….
I.2.1 Eşantionarea la viteze superioare lui 2fm
I.3 Cuantizarea semnalelor
I.4 Calitatea transmisiei PCM
I.5 Compandare
I.6 Codare şi decodare
I.7 Sisteme de transmisiuni PCM
I.8 PCM diferenţial
I.9 Modulaţia delta
I.9.1 Modulaţia delta liniară
I.9.2 Modulaţia delta adaptivă
I.9.3 Modulaţia delta-sigma
I.9.4 Conversia MD-PCM
I.10 Eşantionarea sistemelor cu multiplexare în frecvenţă
I.11 Probleme
42
CAPITOLUL II
IERARHIA DIGITALA SINCRONA
II.1 Introducere
În transmisia digitală a vocii semnalul vocal este

eşantionat cu o frecvenţă de 8 kHz. În formatul PCM
clasic fiecare eşantion este codat cu 8 biţi (1 pentru
semn sau polaritate iar restul de 7 pentru a desemna
inălţimea eşantionului - în total 27 nivele în plaja 0-
127). Se ajunge astfel la un debit de 64 kbiţi/s.
Din necesităţi de transmisie economică semnalele
sunt multiplexate în timp (TDM - Time Division
Multiplexing).
In SUA multiplexul primar denumit şi grup PCM Figura 2.1 Structura cadrului PCM T1
Bell T1 este format din 24 canale, iar un cadru
Figura 2.2 Structura cadrului grupului PCM E1

37
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________
elementar conţine 193 biţi, 192 provenind din eşantionarea celor 24 canale ( 24 ⋅ 8 = 192 ) la care se
adaugă un bit suplimentar pentru sincronizare
(Fig.2.1), iar viteză de lucru estee 1,544
Mbiţi/s ( 193⋅ 8000 ).
În Europa grupul PCM de bază conţine 32
de canale, din care 30 sunt efective iar 2 se
folosesc pentru control, semnalizare şi
delimitare (Fig.2.2). Acesta este denumit pe
scurt E-1.
Debitul grupului primar E-1 este de 2,048
Mbiţi/s ( 32 ⋅ 8000 ⋅ 8) .
Aceste variante de transmisie erau
Figura 2.3 Formatul de multiplexare Bell-USA
economice la distanţe mici de transmisie (8-80
km). Odată cu creşterea volumului de date vehiculat în format digital (date, voce, imagini, video, etc.)
au fost necesare standarde care definesc nu numai procesul de conversie analog/digitală a semnalelor
ci şi organizarea, structura şi formatul grupurilor de multiplexare precum şi caracteristicile interfeţei
cu reţeaua de transmisiuni. Ierarhia nord-americană are o structură destul de neregulată (Fig. 2.3).
Tabelul II.1 Ierarhia nord-americană

Viteză Distanţă Lungime
Canale Video- Rată
Sistem [Mbiţi/s] MUX TV Linie repetoare minimă
vocale telefon erori
[mile] [mile]
T1 1,544 T1 24 − − CS 1 50 10-6
T2 6,312 4 ( T1 ) 96 1 − CC 2,5 500 10-7
T3 44,32 7 ( T2 ) 627 7 1 CC ++ ++ ++
T4 274,176 6 ( T3 ) 4032 42 6 CC 1 500 10-6
T5 560,160 2 ( T4 ) 8064 84 12 CC 1 500 4·10-7
W T4 18500,00 58 ( T4 ) 23000 2436 348 GU 25 4000 10-8
Multiplexul de ordin 2 denumit T2 conţine 4 grupuri T1 şi lucrează la o viteză de 6,312 Mbiţi/s.

Multiplexul de ordin 3 cunoscut sub denumirea de T3 este compus din 7 grupuri T2 şi lucrează la un
debit de 32,064 Mbiţi/s. Tabelul II.2 Ierarhia nord-americană
Grupul T4 multiplexează 6 canale T3 şi realizează un Europa
debit de 97,728 Mbiţi/s. Nivel Număr de
ierarhic Debit
Grupul T5 este compus din 2 grupuri T4. Se observă că circuite
Mb/s
debitul grupului este mai mare decât suma debitelor de 64 kb/s
DS-0 0.064 1
subgrupurilor componente datorită necesităţilor de
DS-1 1.544 24
semnalizare şi delimitare.
DS-1C 3.152 48
Câteva caracteristici tehnice specifice ierarhiei Bell
DS-2 6.312 96
înperioada de început sunt prezentate în tabelul II.1.
In perioada actuală furnizorii de servicii de DS-3 44.736 672
DS-4 274.176 4032
telecomunicaţii din America de nord denumesc semnalele
la interfaţa utilizator-reţea ca DS-0 sau DS-1, iar în cazul
interfeţelor utilizator-utilizator ce implică un centru de comutaţie ca DSX-1. Semnalele mai des
întâlnite sunt cele din tabelul II.2.
In Europa s-a impus o ierarhie mult mai regulată, descrisă în tabelul II.3. Grupul E-2 conţine 4
grupuri E-1 şi realizează un debit de 8,448 Mbiţi/s. Multiplexul E-3 este format din 4 grupuri E-2 şi
38
_________________________________________________________________________________________________________________
are un debit de 34,368 Mbiţi/s. La rândul lui, E-4 conţine 4 grupuri E-3 şi are un debit de 139,264
Mbiţi/s.
Figura 2 4 Factorii ce determină structura ierarhiei

Factorii care determină structura unei ierarhii sunt prezentaţi în figura 2.4.
II.2 Ierarhia Plesiocrona (PDH)
Deşi ierarhiile digitale prezentate sunt simple în principiu, realizarea practică introduce
complicaţii. Să considerăm cazul multiplexării mai multor grupuri primare E-1, generate de
echipamente diferite, care lucrează cu aceeaşi frecvenţă nominală. Considerente practice (toleranţa de
fabricaţie a cuarţurilor, stabilitatea de frecvenţă a Tabelul II.3 Ierarhia europeană
cuarţurilor, temperaturile ambientale diferite) fac ca Europa
aceste frecvenţe să fie diferite în practică. Nivel Număr de
ierarhic Debit
Pentru a realiza efectiv multiplexarea fluxurilor circuite
kb/s
primare E-1 în această situaţie (intercalare bit cu bit), va de 64 kb/s
trebui ca în prealabil acestea să fie aduse la aceeaşi 0 64 1
1 2048 30
frecvenţă de bit prin inserarea unor biţi suplimentari
2 8448 120
(“dummy bits”) sau biţi de justificare (“justification
bits”). Aceştia trebuie recunoscuţi ca atare atunci când se 3 34368 480
face demultiplexarea semnalelor şi eliminaţi, având în 4 139264 1920
39
_________________________________________________________________________________________________________________
vedere că nu sunt biţi de informaţie. Aceast proces, destul de complex în sine, este cunoscut sub
denumirea de funcţionare plesiocronă (aproape sincronă), iar ierarhia corespunzătoare este cunoscută
ca PDH (Plesiochronous Digital Hierarchy).
Tabelul II.4 Ierarhia PDH
Europa S.U.A. Japonia
Număr
Nivel Număr de Număr de de
ierarhic Debit Debit Debit
circuite de circuite de circuite
kb/s kb/s kb/s
64 kb/s 64 kb/s de 64
kb/s
0 64 1 64 1 64 1
1 2048 30 1544 24 1544 24
2 8448 120 6312 96 6312 96
3 34368 480 44736 672 32064 480
4 139264 1920 139264 1920 97728 1440
Ea este ilustrată în tabelul II.4. În Japonia primele 2 multiplexe sunt identice cu DS-1 şi DS-2.
Multiplexele de ordin superior sunt însă diferite.
O reprezentare schematizată a ierarhiei PDH pentru Europa şi operaţiile implicate pentru
Level Level Level Level
1 2 3 4
2Mbit/s 8Mbit/s
1→2 34Mbit/s
2→3
140Mbit/s
3→4
4 3 2 1
3→4
2→3
1→2
Figura 2.5 Multiplexare şi demultiplexare plesiocronă (PDH)

multiplexare şi demultiplexare sunt date în figura 2.5. Aceleaşi tipuri de probleme de sincronizare apar
la nivele diferite ale ierarhiei, ceea ce impune adăugarea unor biţi de justificare.
La fiecare nivel de multiplexare se face:
introducerea de cuvinte de sincronizare de cadru;
introducerea de biţi de justificare şi dopare;
40
_________________________________________________________________________________________________________________
adăugarea de semnale de monitorizare;

La fiecare nivel de demultiplexare are loc:
sincronizarea de bit;
sincronizarea de cadru (căutarea şi găsirea cuvântului de sincronizare de cadru);
eliminarea biţilor suplimentari (justificare şi dopare).
buffer
outgoing digital pulse stream
incoming 2.052 MHz
digital 2.048 MHz
pulse stream Writing Reading Justification position
clock clock &
bit stuffing
request MUX
Phase detector Memory
FRAME
Sector 1 Sector 2 Sector 3 Sector 4
10 2 50 x 4 4 50 x 4 4 50 x 4 4 50 x 4
Service Justification
Channel if needed
F/A Justification Justification Justification
signals signals signals
Figura 2.6 Implementarea multiplexării plesiocrone pentru grupurile E-1
Aceasta determină ca vitezele de transmisie PDH să fie ceva mai ridicate decât cele ale ierarhiilor
originale de intrare. Aceast lucru este ilustrat mai jos, în figura 2.6 pentru un multiplex de intrare E-1.
Se observă că viteza de ieşire este mai mare cu 4 kHz, ceea ce permite introducerea de biţi de
dopaj (“bit stuffing”) prin citirea de 2 ori a unor biţi. Orice cerere de biţi de justificare este controlată
de detectorul de fază care monitorizează diferenţa de fază dintre ceasurile de emisie (writing clock) şi
recepţie (reading clock).
Când defazajul lor atinge o valoare minimă se lansează cererea pentru un bit de justificare. Practic
acesta se introduce prin suprimarea unui front activ din ceasul de citire, ceea ce conduce la un bit de
lăţime dublă, adică repetarea unui bit.
41
_________________________________________________________________________________________________________________
Multiplexarea bit cu bit a semnalelor plesiocrone este imposibilă datorită pericolului de a pierde
biţi de informaţie, deoarece vitezele efective de lucru sunt diferite de la echipament la echipament.
Pentru a se putea realiza multiplexarea viteza de lucru se creşte cu un ε ajungând f i (1 + ε ) .
Aceasta impune însă introducerea de biţi suplimentari de justificare. Pentru recunoaşterea lor la
recepţie aceştia trebuie introduşi întotdeauna într-un loc determinat în cadru. Prezenţa lor este indicată
de un bit denumit JCB (Justification Control Bit).
34Mbit/s
140 140
140M 140M
LTE LTE
34 34
8Mbit/s
34 34
8 8
2Mbit/s
8 8
2 2
Customer
Figura 2.7 Ilustrarea structurii ierarhiei plesiocrone

Deci sistemele de mare viteză tip PDH sunt inflexibile la urmărirea variaţiilor de viteză impuse de
trafic şi nu prezintă supleţe în extragerea şi introducerea de multiplexe inferioare, acest lucru putându-
se efectua numai prin demultiplexare până la nivelul cel mai de jos.
Acest lucru este ilustrat în figura 2.7. Presupunând că avem un canal de 140 Mbiţi/s, este evident
că nu se pot identifica poziţiile cadrelor dintr-un canal de 2 Mbiţi/s datorită prezenţei biţilor de
justificare. Pentru a înlocui o linie de 2 Mbiţi/s din acest grup va trebui să se recurgă la o
demultiplexare a tuturor celor 64 de canale de 2 Mbiţi/s componente, trecând prin treptele
intermediare de 34 şi 8 Mbiţi/s, operaţii costisitoare ce implică echipamente suplimentare.
L Inserting&Extracting L
Equip Equip
1, 2, 3, 4 Levels of PDH
Figura 2.8 Ilustrarea introducerii şi extragerii de linii în PDH
42
_________________________________________________________________________________________________________________
După identificarea şi înlocuirea liniei de 2 Mbiţi/s dorite, va trebui refacută multiplexarea

canalelor până la 140 Mbiţi/s (vezi figura 2.8).
Dacă această lipsă de flexibilitate nu avea mare importanţă în situaţia când pe linii se vehiculau
numai semnale telefonice, acum, datorită necesităţii de servicii flexibile (videoconferinţe, video la
cerere, etc.) sunt necesare soluţii flexibile şi ieftine, care să nu implice tone de echipamente de
multiplexare/demultiplexare.
Un alt dezavantaj al ierarhiei PDH este acela că nu sunt asigurate suficiente funcţii de
supraveghere, control şi mentenanţă a reţelei de transmisiuni de mare viteză. Să presupunem că o linie
închiriată de 2 Mbiţi/s poate ajunge la destinaţie pe diferite rute posibile. Pentru a ne asigura ca
urmează calea corectă va trebui să monitorizăm şi memorăm interconexiunile echipamentelor. Dacă
linia e rutată pe trasee diferite, este foarte dificil să se memoreze toate legăturile şi pot apare erori care
vor afecta nu numai legătura în cauză ci şi alte conexiuni deja stabilite cu trafic real.
Noile servicii apărute necesită o conectare cât mai rapidă şi monitorizarea ratei erorilor, ceea ce
pune probleme operatorilor de telecomunicaţii, având în vedere că nu s-a prevăzut suficient spaţiu
pentru managementul reţelelor în formatul PDH.
Având în vedere diferenţa de dinamică în dezvoltarea telefoniei de tip clasic (creştere sub 5% în
majoritatea ţărilor) şi a serviciilor de tip nou (circa 50 % anual) este evident că majoritatea venitului
operatorilor de reţele va proveni de la companiile furnizoare de servicii (Internet, video la cerere,
videoconferinţe, etc.) şi că limitările sistemelor PDH trebuie depăşite. In rezumat, acestea sunt:
Imposibilitatea identificării canalelor într-un flux de date multiplexate de mare viteză;
Structura de cadru economică, fără spaţiu suficient pentru a vehicula informaţii referitoare
la managementul reţelei.
II.3 Ierarhia Digitala Sincrona (SDH)
Pentru înlăturarea limitărilor sistemelor PDH este necesară utilizarea unei multiplexări a canalelor
în timp de tip sincron. Deosebirea dintre aceste tehnici poate fi rezumată în câteva cuvinte:
Multiplexare SINCRONĂ: semnalele utilizate au aceeaşi frecvenţă şi fază;
Multiplexare PLESIOCRONĂ: semnalele utilizate aufrecvenţe foarte apropiate iar faza
este necunoscută şi variază.
O tehnică intermediară este cea izocronă care foloseşte semnale cu aceeaşi frecvenţă iar
faza este constantă şi de valoare cunoscută.
Ierarhia digitală sincronă sau SDH (Synchronous Digital Hierarchy) constituie următoarea
etapă de dezvoltare tehnică şi a implicat serioase eforturi de standardizare pentru a rezolva câteva
probleme dificile: TABELUL II.5 Corespondenţă SDH - SONET
Asigurarea compatibilităţii Cadru Cadru
între sistemele din America de Debit Mb/s
SDH SONET
Nord şi Europa; - STS-1 51.84
Prevederea de spaţiu suficient STM-1 STS-3 155.52
pentru informaţia de - STS-9 466.56
STM-4 STS-12 622.08
management a reţelelor;
- STS-18 933.12
Definirea de interfeţe standard
- STS-24 1244.16
între echipamente produse de - STS-36 1866.24
fabricanţi diferiţi. STM-16 STS-48 2488.32
Dezvoltarea ierarhiei SDH a plecat pe
43
_________________________________________________________________________________________________________________
două căi, care se întâlnesc pe alocuri, pentru a se asigura compatibilitatea:

În America de Nord s-a standardizat sistemul SONET (Synchronous Optical Network), propus de
Bellcore, de către ANSI, bazat pe fluxul de bază de 51.84 Mb/s denumit STS-1 (Synchronous
Transport Signal, Level 1). El poate fi considerat ca o parte componentă a ierarhiei SDH. Fluxurile
STS-n sunt transportate de cabluri în fibră optică denumite OC-n (Optical Carrier –n). De exemplu
OC-3 transportă fluxul STS-3.
În Europa s-a
standardizat sistemul
european SDH prin
Recomandările CCITT
G.707, G.708 şi G.709
apărute în CCITT Blue
Book în 1989. O
comparaţie între cele două
standarde apare în tabelul
II.5 redat mai jos. La
anumite niveluri ierarhice
vitezele de transmisie şi
structura cadrului este Figura 2.9 Cadrul STM-1
aceeaşi, ceea ce asigură
compatibilitatea.
Aşa cum se observă din tabelul II.5, Recomandările CCITT definesc câteva viteze de transmisie
de bază. Prima dintre ele este denumită STM-1 şi are valoarea de 155,52 Mbiţi/s, sau pe scurt 155
XN x1
STM-N AUG AU-4 VC-4 C-4 140Mbit/s
x3 x1
x3 TUG-3 AU-3 VC-3
45Mbit/s
AU-3 VC-3 C-3
34Mbit/s
x7
x7
x1
TUG-2 TU-2 VC-2 C-2 8Mbit/s
pointer processing
x3
SONET specific options TU-12 VC-12 C-12 2Mbit/s
x4
ETSI specific options
TU-11 VC-11 C-11 1.5Mbit/s
multiplexing
aligning
mapping
Figura 2.10 Vehicularea fluxurilor de date PDH prin SDH

Mb/s. Cadrul de bază STM-1 (Synchronous Transport Module) are structura reprezentată în figura 2.9.
44
_________________________________________________________________________________________________________________
Recomandările definesc şi structura de multiplexare care să permită cadrului STM-1 să transporte

semnale de viteză mai mică, astfel ca
semnalele PDH existente să poată fi
vehiculate în reţelele SDH. Aceasta poate
P
fi văzută în figura 2.10. O Cn
Evident, ţinând cont de investiţiile H
uriaşe făcute în echipamentele PDH, s-au
prevăzut posibilităţi pentru a se putea
multiplexa orice flux de date cu viteză VC = POH + Cn
standard PDH între 1,5 MB/s şi 140 Mb/s
în cadrul de bază STM-1. În acest scop s-
au definit un număr de “CONTAINERE”,
fiecare corespunzător unei viteze de
tranmisie PDH. Informaţia din semnalul
VCn
PDH este introdusă în containerul
corespunzător folosind în acest scop o
tehnică similară cu cea folosind biţi de
dopare (bit stuffing) în tehnica PDH.
Figura 2.11 Structura unui container virtual
La fiecare container se adaugă o
informaţie de control cunoscută sub denumirea de antetul căii (Path overhead sau pe scurt POH).
Octeţii folosiţi în antet permit monitorizarea de către operatorul de reţea a parametrilor transmisiei
între un capăt şi celălalt al căii, de exemplu rata erorilor. Se formează astfel un container virtual (VC -
Virtual Container) din containerul propriu zis şi antetul căii (vezi figura 2.11).
In figura 2.12 este ilustrat conceptul de container. Aici n este indicele containerului. De exemplu
semnalul E-1 este inserat într-un container cu indicele 12 notat C12, iar semnalul plesiocron de
139,264 Mbi/s este introdus într-un container de indice 4, notat cu C4.
139264 Kbit/s
44736 Kbit/s
n=4
n=3
n=11
Cn
1544 Kbit/s
34368 Kbit/s
n=12 n=3
2048 Kbit/s
n = indicele containerului
d dFigura 2.12 Ilustrarea ideii de container
Containerele virtuale pot fi de ordin inferior(VC-11, VC-12, VC-2 şi VC-3) aşa cum sunt ilustrate
în figura 2.13 sau de ordin superior: VC-3 şi VC-4.
45
_________________________________________________________________________________________________________________
VC-4 139264 Kbit/s

C-4
ATM
VC-3
44736 Kbit/s
VC-3 C-3
34366 Kbit/s
VC-2 C-2 6312 Kbit/s
Insertion
du POH VC-12 C-12 2048 Kbit/s
VC-11 C-11 1544 Kbit/s
VC de ordin VC de ordin
superior inferior
Figura 2.13 Containere virtuale de ordin superior şi inferior
II.4 Vehicularea semnalelor PDH prin retele SDH
Pentru a putea prevedea şi informaţii de management al reţelei, este evident că va trebui să scadă
viteza de transmisie efectivă faţă de cea nominală. În consecinţă toate fluxurile de multiplexare
componente PDH sunt inferioare capacităţii cadrului STM-1 iar transportul lor se efectuează cu
ajutorul unor unităţi TU (Tributary Unit) sau de afluent.
II.4.1 Unitati de
afluent
Acestea au fost
concepute în acest scop şi
sunt redate în figura 2.14.
Cadrul TU 11 are o
capacitate de 1,728 Mb/s şi
poate prelua un semnal T1
de 1,544 Mb/s, cunoscut şi
sub denumirea de DS1 în
standardul SONET. El este
compus din 27 octeţi Figura 2.14 Organizarea unităţilor de afluent
organizaţi într-o matrice cu 9 linii şi 3 coloane.
46
_________________________________________________________________________________________________________________
Cadrul TU 2 are o capacitate de transport de 6,912 Mb/s şi asigură transportul unui semnal T2 de
6,312 Mb/s cunoscut şi sub denumirea de DS2 în standardul SONET. El conţine 108 octeţi organizaţi
într-o matrice cu 9 linii şi 12 coloane.
Cadrul TU 12 are o capacitate de transport de 2,304 Mb/s şi asigură transportul unui semnal E-1
de 2,048 Mb/s. El conţine 36 octeţi organizaţi într-o matrice cu 9 linii şi 4 coloane.
VC-4 139264 Kbit/s

C-4
ATM
TU-3 VC-3
C-3 44736 Kbit/s

VC-3 34366 Kbit/s
TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s
TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s
TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s
TUn :VCn + pointer
Figura 2.15 Ilustrarea conceptului de unitate de afluent (TU)

Cadrul TU 3 are o capacitate de transport de 49,54 Mb/s şi asigură transportul unui semnal E-3 de
34 Mb/s sau un semnal DS3 de 44,736 Mb/s din standardul SONET. El conţine 776 octeţi organizaţi
într-o matrice cu 9 linii şi 86 coloane.
Rezultă deci că uncadru STM-1 poate transporta:
84 cadre TU11;
63 cadre TU12;
21 cadre TU2
3 cadre TU3.
II.4.2 Grup de unitati de afluent
Mai multe unităţi de afluent pot fi multiplexate între ele şi formează un ansamblu omogen de
unităţi TU, denumit grup de unităţi de afluent sau TUG (Tributary Unit Group). Acesta este ilustrat în
figura 2.16.
De exemplu, aşa cum este ilustrat în figura 2.16, grupul TUG-2 se compune fie din 4 unităţi
TU11, fie din 3 unităţi TU12, fie dintr-o unitate TU2. In mod similar TUG3 conţine fie 7 grupuri
TUG-2 cu compoziţii diferite sau identice, fie o unitate TU3.
47
_________________________________________________________________________________________________________________
139264 Kbit/s
VC-4 C-4
ATM
X3 X1
TUG-3 TU-3 VC-3
X7 44736 Kbit/s
C-3
VC-3 34366 Kbit/s
X7 X1 TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s

TUG-2
X3
TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s
X4
TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s
Figura 2.16 Grupul de unităţi de afluent
II.4.3 Unitate administrativa
In structura unităţilor TU prezentate va exista un pointer al unităţii de afluent şi un container

virtual (antet de cale plus container), aşa cum este prezentat schematic în figura 2.17. Ele formează
împreună o unitate administrativă, care este compusă deci dintr-un container virtual de ordin superior
şi un pointer de unitate
administrativă.
Este important de
remarcat că deşi transmisia
este sincronă, toate
echipamentele fiind
sincronizate pe un ceas unic,
întârzierea asociată unei căi
poate varia în timp, ceea ce
face ca poziţia containerelor
virtuale în cadrul STM-1 să
nu fie fixă. Pentru a rezolva
această problema s-a
introdus un pointer pentru Figura 2.17 Structura cadrului unităţii de afluent
fiecare container virtual
(CV) pentru a indica poziţia de început a CV faţă de cadrul STM-1. Schimbarea poziţiei CV va
implica o incrementare sau decrementare a pointerului asociat.
În figura 2.18 sunt ilustrate unităţile administrative AU3 şi AU4. Evident AU3 se compune din
VC3 şi pointerul asociat iar AU4 din VC4 şi pointerul asociat.
48
VC deordin VC de ordin
superior inferior
139264 Kbit/s
AU-4 VC-4 C-4
ATM
X3 X1
TUG-3 TU-3 VC-3
X7 44736 Kbit/s
C-3
AU-3 VC-3 34366 Kbit/s
X7 X1 TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s

TUG-2
X3
Multiplexare Multiplexare TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s

debit înalt debit redus X4
TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s
VC - X + pointer Inserţie POH
Figura 2.18 Unităţi administrative – AU3 şi AU4
II.4.4 Grup de unităţi administrative
Acesta este desemnat ca AUG (Administrative Unit Group) şi nu constituie o nouă entitate fizică
ci este doar o structură virtuală a cadrului. AUG corespunde spaţiului ocupat de AU4 în cadrul de
transport sau celui ocupat de 3 AU3 multiplexate între ele.
Conceptul de AUG este ilustrat în figura 2.19 ce prezintă structura de multiplexare a CCITT. În
figura 2.20 este ilustrată structura de multiplexare ANSI, utilizată în SUA.
II.4.5 Cadre de transport STM-n
Un cadru STM-n se obţine prin:

multiplexarea a n AUG;
adăugarea unui debit suplimentar de secţiune intitulat SOH.
Conform tabelului II.5 în Europa avem:
STM-1 cu viteza 155,52 Mb/s, denumit şi cadru de bază care conţine un AUG şi SOH-ul
corespunzător;
STM-4 la 622,08 Mb/s care conţine 4 AUG şi SOH-ul corespunzător;
STM-16 la 2488,32 Mb/s care conţine 16 AUG şi SOH-ul corespunzător.
49
II.5 Cadrul de bază SDH
Revenind la cadrul de bază STM-1 cu structura de principiu

ilustrată în figura 2.9, să ne reamintim că el este structurat în octeţi Tabelul II.6 Cadrul STM-1
şi conţine 2430 octeţi. Din aceştia doar 2340 transportă informaţie Lungime 2430 octeţi
Durată 125 microsecunde
propriu-zisă (eficienţa fiind ridicată 2340/2430 = 96,3 %).
Viteză 155,52 Mb/s
Caracteristicile sale sunt rezumate în tabelul II.5. Sarcină 2340 octeţi
Viteza de 155, 52 Mb/s rezultă din 2340 . 8/125. 10-6. Structura utilă 149,56 Mb/s
cadrului de bază STM-1 este detaliată în figura 2.21.
270 coloane (octeţi)
1 1 9 10 270
RSOH P
(Regenerare)
9 SARCINA UTILĂ
4 Pointer AU O
linii
MSOH H
(Multiplexare)
9 2430
260
Figura 2.21 Structura cadrului de bază STM-1
Organizarea sa conţine 9 linii de 270 octeţi (coloane) iar citirea sa se efectuează ca la o carte,
de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Primele 9 coloane (81 octeţi) formează debitul suplimentar de
secţiune sau antetul de secţiune SOH (Section Overhead). SOH este împărţit în 2 zone: RSOH pentru
secţiunile de regenerare şi MSOH pentru secţiunile de multiplexare.
Interfaţă fizică Multiplexare / Demultiplexare

Inserţie / Extragere
Sincronă VC5 (4 or 3)
MSOH
(CMI sau optică)
SPI RST MST MSA HPC
Inserţie / Extragere Adaptare secţiune

RSOH Tratare Pointer
Scrambling / Unscrambling AU4 (sau AU3)
Figura 2.22 Blocurile funcţionale ale unei interfeţe STM-n
Următoarea coloană, a 10-a este compusă din pointerii de unităţi administrative POH. Ultimele
260 coloane constituie sarcina utilă sau octeţii de informaţie propriu-zisă.
50
_________________________________________________________________________________________________________________
II.5.1 SOH (Section Overhead)
Rolul informaţiilor RSOH şi MSOH poate fi mai uşor înţeles din figura 2.22. De remarcat că aici
codul de linie folosit este CMI (Coded Mark Inversion). O inţelegere mai uşoară a operaţiunilor
implicate ne aduce figura 2.23.
Regenerator Regenerator
STM-N STM-N
RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH
MSOH MSOH MSOH
G703 VC4 VC4 G703

POH of VC4
Surveillance of VC4
G703 VCi VCi G703

POH of VCi (i=1,2,3)
Surveillance of
Inferior order Vci-s
Figura 2.23 Utilizarea informaţiilor suplimentare (SOH)

Dacă ne referim la cadrul de bază STM-1, structura primelor 9 coloane sau a antetului SOH este
cea reprezentată în figura 2.24. Octeţii reprezentaţi cu cruce sunt neutilizaţi. Cei marcaţi cu NU sunt
rezervaţi pentru utilizare locală sau naţională. Semnificaţia octeţilor RSOH este următoarea:
A1, A2 – cuvinte de sincronizare de cadru
A1 – 11110110 (F6 în hexazecimal)
A2 – 00101000 (28 în hexazecimal)
Prima linie din RSOH, compusă din A1 şi A2 nu se aleatorizează. Pentru realizarea sincronizării de
cadru se monitorizează în permanenţă octeţii A1 şi A2. Dacă rata erorilor e proastă, detecţia lui A1, A2
se face defectuos. Sunt posibile două nivele ce specifică o eroare privind cuvântul de sincronizare
(calare) de cadru (CSF):
OOF = Out Of Frame
LOF = Loss Of Frame
Tablelul II.7 Timpi de detecţie
Timp de detecţie: maximum 625 µs
OOF
Timp de revenire: maximum 250 µs
Timp de detecţie: 0 - 3 ms declanşat de OOF
LOF
Timp de revenire0 - 3 ms fără OOF
51
_________________________________________________________________________________________________________________
1 2 3 4 5 6 7 8 9
A1 A1 A1 A2 A2 A2 J0 NU NU
RSOH
Regeneration
B1 E1 F1 NU NU Section
OverHead
D1 D2 D3
Pointers of AU4
B2 B2 B2 K1 K2
D4 D5 D6
MSOH
Multiplexing
D7 D8 D9 Section
OverHead
D10 D11 D12
S1 Z1 Z1 Z2 Z2 M1 E2 NU NU
Figura 2.24 Structura detaliata a SOH din STM-1

Se specifică următorii parametric pentru OOF şi LOF, conform Recomandării CCITT G783,
reprezentaţi în tabelul II.7.
Pentru o rată a erorilor de 10-3 un eveniment OOF trebuie să apară cel mult odată la 6 minute iar
probabilitatea de apariţie a unei sincronizări false de cadru ce necesită întoarcere la sincronizarea de
cadru, să fie inferioară lui 10-5 într-un interval de 250 µs.
Pentru a detecta un OOF se folosesc ultimii 4 biţi din ultimul A1 şi primii 4 din primul A2, adică
0110 0010. Dacă unul sau mai mulţi biţi nu se încadrează în acest tipar avem o eroare. Dacă există 4
cadre consecutive cu erori (4 erori) aceasta implică existenţa unui OOF.
Pentru a ieşi din OOF se verifică ultimii 3 octeţi A1 şi primul A2. Dacă acest tipar e găsit pe 2
cadre consecutive, sistemul devine sincronizat pe cadrul următor.
Funcţionarea sincronizării de cadru este ilustrată de automatul cu stări finite prezentat în figura
2.25.
J0 - octet pentru secţiunea de regenerare
B1 - octet pentru monitorizarea erorilor de bit din tronsonul regenerat (între 2 regeneratoare).
În acest scop se foloseşte un cod cu paritate 8 pară cu întreţeserea biţilor (BIP8), care se aplică
după scramblarea cadrului precedent şi se introduce în cadru înainte de scramblare.
52
_________________________________________________________________________________________________________________
Figura 2.25 Ilustrarea funcţionării sincronizării de cadru
Codul BIP 8 (Bipolar Interleaved Parity) este ilustrat în figura 2.26. El conţine 8 biţi rezultaţi din
sumarea modulo-2 (paritate pară) a octeţilor din cadrul precedent sau o parte a acestuia. Octetul BIP8
pentru cadrul n este inserat în cadrul n+1.
Figura 2.26 Ilustrarea codului BIP 8

Pentru detecţia erorilor se calculează BIP pentru cadrul n şi se compară bit cu bit cu BIP-ul din
cadrul n+1; orice neconcordanţă este o eroare.
Tabelul II.8 Timpul de detecţie
La valori ridicate ale ratei erorilor apare un effect Rata Timp de Număr de
de saturare, ceea ce impune aplicarea unei corecţii erorilor detecţie violări în BIP8
pentru numărul de erori detectate. Timpul de detecţie N=1
-3
pentru rata erorilor este ilustrat in tabelul II.8. Peste 10 10 ms 1002 xN
-4
E1, F1 – stabilesc calea de serviciu şi calea 10 100 ms 1476 x N
10-5 1s 1530 x N
utilizatorului;
10-6 10 s 1536 x N
D1 –D3 – pentru comunicaţia de date a secţiunii de 10-7 100 s 1536 x N
regenerare (DCC - Data Communication Channel) cu 10 -8
1000 s 1536 x N
viteza de 192 kbiţi/s. 10-9 10000 s 1536 x N
Semnificaţia octeţilor MSOH este următoarea:
B2 – cei 3 octeţi B2 sunt utilizaţi pentru monitorizarea erorilor de bit din secţiune cu ajutorul unui
cod BIP24, cu paritate pară 24 şi întreţeserea biţilor, calculat asupra tuturor octeţilor din cadrul
precedent cu excepţia celor din RSOH; motivul este că octeţii din RSOH sunt extraşi şi modificaţi în
regeneratoare.
53
_________________________________________________________________________________________________________________
In STM 4 B2 cuprinde 12 octeţi iar codul este BIP 96 (12 x 8 = 96).

In STM 16 B2 cuprinde 48 octeţi iar codul este BIP 384 (48 x 8 = 384).
K1, K2 – octeţi pentru comanda APS (Automatic Protection Switching) 1 + 1 sau 1 pentru n. In K2
(3 biţi, biţii 6, 7 şi 8) se găsesc comenzi de AIS (Alarm Indication Signal) şi FERF (Far End Receiver
Failure).
D4-D12 – aceşti 9 octeţi alcătuiesc un canal de comunicaţii de date DCC (Data Communication
Channel) cu viteza de 576 kbiţi/s, pentru o secţiune de multiplexare.
S1 – marker de sincronizare, cu semnificaţiile din tabelul II.9.
Tabelul II.9 Markerul de sincronizare S1
Z1, Z2 – octeţi de rezervă; Cei mai semnificativi Starea sincronizării
4 biţi din S1
E2 – canal de serviciu cu 0000 Calitate necunoscută
64 kbiţi/s între multiplexoare; 0010 −11
G 811 ( 10 )
M1 – MS-FEBE 0100 Tranzit G812 ( 10 )
−8
(Multiplexing Section Far End 1000 Local G812

Block Error), canal de retur 1011 Ritmul pentru echipamente de
pentru B2 îndepărtat; sincronizare
1111 Nu se utilizează pentru sincronizare
54
_________________________________________________________________________________________________________________
II.5.2 Circuitul de aleatorizare a datelor (SCRAMBLER)
Aleatorizarea sau scramblarea semnalului STM-N (N = 1, 4 sau 16) se face cu circuitul din figura
2.27 care asigură eliminarea secvenţelor lungi de 1 sau 0 care nu prezintă tranziţii precum şi a celor
repetitive.
Date
+
D Q D Q D Q D Q D Q D Q D Q +
C S C S C S C S C S C S C S
Date
scramblate
Clock
STM-N Impuls
de cadru
Figura 2.27 Schema circuitului SCRAMBLER
Funcţionarea sa este descrisă de polinomul 1 + X 6 + X 7 . Conţinutul său este iniţializat ca

“1111111” de către bitul cel mai semnificativ al octetului din prima linie a SOH din STM-N. Rezultă
deci că prima linie a lui SOH din STM-N (9 x N octeţi) nu se aleatorizează (scramblează).
Observaţie: Conţinutul octeţilor marcaţi cu NU şi rezervaţi pentru utilizare naţională aflaţi pe

prima linie, care nu se scramblează trebuie ales cu grijă pentru a nu afecta sincronizarea (în
echipamentele ALCATEL ei sunt aleşi ca AA (10101010).
II.6 Structura lui AU4
AU4 se compune din VC4 şi

pointerul asociat în cadrul de bază Pointer VC4
STM1. Pointerul indică adresa de
început a lui VC4 (adică octetul J1)
sau cu alte cuvinte primul octet din
POH (Path Overhead).
RSOH
În figura 2.28 se prezintă
structura de principiu şi un caz Pointer to 0 J1
particular când cadrul are pointerul
setat pe zero (adresa de început J1
MSOH
este cel de al zecelea octet din linia
care conţine pointerul (9 octeţi).
Această situaţie cu pointerul setat
pe 522 (2 linii mai jos) este
reprezentată în figura 2.29. Cazul cel
mai des întâlnit este acela când
pointerul este setat pe 522 şi nu pe
zero. Figura 2.28 Structura lui AU4 cu pointerul setat pe zero
Referindu-ne la figura 2.29,
55
_________________________________________________________________________________________________________________
aceasta înseamnă că adresa de început a lui VC4 se găseşte cu 2 linii mai jos faţă de cazul când
pointerul este setat pe zero ( 522 = 2 ⋅ 261 ), o linie de informaţie utilă având 260 octeţi, iar POH un
octet pe linie
J1
522
J1
522
J1
Figura 2.29 Structura lui AU4 cu pointerul setat pe 522
Ne reamintim că rolul pointerului este acela ca într-o reţea SDH să rezolve asincronismele
introduse de echipamentele cu clock-uri diferite, dar de aceeaşi valoare nominală.
In cazul AU4, clock-ul lui STM1 poate fi diferit de cel al lui VC4 pe care îl transportă. Dacă va
exista un decalaj între ele, acesta va fi compensat prin incrementarea sau decrementarea valorii
pointerului.
II Ierarhia digitală sincronă SDH
II.1 Introducere
II.2 Ierarhia plesiocronă (PDH)
II.3 Ierarhia digitală sincronă (SDH)
II.4 Vehicularea semnalelor PDH prin reţele SDH
II.4.1 Unităţi de afluent
II.4.2 Grup de unităţi de afluent
II.4.3 Unitate administrativă
II.4.4 Grup de unităţi administrative
II.4.5 Cadre de transport STM-n
II.5 Cadrul de bază SDH
II.5.1 SOH (Section Overhead)
II.5.2 Circuitul de aleatorizare a datelor (SCRAMBLER)
II.6 Structura lui AU4
56
CAPITOLUL III
INTRODUCERE IN COMUNICAŢIILE DIGITALE
III.1 Introducere
Un sistem de comunicaţii vehiculează un semnal purtător de informaţie de la un emiţător spre unul

sau mai mulţi destinatari, folosind în acest scop un canal de comunicaţii. Dezvoltarea deosebit de
dinamică a comunicaţiilor digitale se datorează următorilor factori:
Convergenţa tehnologiilor de telecomunicaţii cu cele de calculatoare, calculatorul personal
devenind şi un terminal inteligent de telecomunicaţii;
Sistemele de comunicaţii digitale asigură o deosebită flexibilitate transmisiei, ele putând
transmite informaţii de naturi diferite (convorbiri telefonice, muzică, imagini fixe şi
mobile, date) sub formă digitală şi cu o calitate superioară;
Proliferarea canalelor de bandă largă (fibră optică, sateliţi geostaţionari de telecomunicaţii,
linii în cablu coaxial);
Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie a circuitelor integrate, scăderea densităţii de
integrare a componentelor împreună cu creşterea complexităţii sistemelor şi a vitezei de
lucru cu 1-2 ordine de mărime în ultima decadă;
Apariţia de noi tehnici şi servicii de telecomunicaţii (radiotelefonie celulară, transmisii de
date de mare viteză, comunicaţii Internet, poştă electronică, videotelefonie,
videoconferinţă, videosupraveghere, transmisii de imagini, etc.).
Avantajele oferite de comunicaţiile digitale sunt următoarele:
Folosirea unor circuite (hard-ware) digitale relativ ieftine şi a tehnicilor de procesare
digitală a semnalelor conduce la sisteme cu performanţe crescute şi cost scăzut;
Tehnologiile digitale pot creşte capacitatea sistemului de 2 până la 5 ori în comparaţie cu
cele analogice folosind tehnici de acces multiplu, codare şi modulaţie;
Calitate superioară oferită de tehnicile digitale (distorsiuni reduse şi fiabilitate crescută);
Asigurarea secretizării mesajelor transmise utilizând tehnici digitale de criptare (cifrare);
In sistemele de comunicaţii digitale la mare distanţă, spre deosebire de cele analogice, nu
se cumulează distorsiunile şi zgomotele de la repetor la repetor;
Rata erorilor este suficient de mică, chiar în condiţiile unor zgomote de putere mai mare ce
afectează transmisia;
Se pot elimina în mare măsură erorile prin introducerea de redundanţă (codare).
Ca dezavantaje ale comunicaţiilor digitale putem considera:
In general, sistemele de comunicaţiile digitale necesită o bandă mai mare în comparaţie cu
cele analogice;
La recepţie trebuie realizate operaţii de sincronizare (de purtătoare, de bit, de cadru, de
cuvînt) ceea ce conduce la o complexitate crescută a sistemului şi în special a
receptoarelor.
57
III.2 Interferenţe şi distorsiuni
Canalele reale utilizate în comunicaţiile digitale prezintă o serie de neajunsuri şi imperfecţiuni sau
defecte, iar semnalele recepţionate diferă mult de cele transmise. Dintre defectele principale şi
transformările suferite de semnal amintim:
Distorsionarea semnalului datorită operaţiilor de filtrare, translare de frecvenţa, modulare şi
demodulare;
Translarea spectrului semnalului cu o frecvenţă variabilă ∆f , produsă de mişcarea relativă
între emiţător şi receptor, cunoscută ca efect Doppler;

Propagare necontrolată, pe căi adiacente celei principale, cunoscută şi ca propagare multi-
căi sau multipath.
Zgomote de tip aditiv şi multiplicativ, cu caracter aleator, care afectează amplitudinea,
respectiv faza semnalului;
Atenuarea aleatoare sau sub forma unei funcţii de timp care nu depinde de semnalul
transmis, cunoscută sub denumirea de fading;
Interferenţe la intrarea sau ieşirea din canal, produse de alte sisteme de comunicaţii sau de
fenomene naturale.
Interferenţa produsă de semnalele din canalele alăturate, având frecvenţa cea mai apropiată, se
numeşte interferenţa canalului adiacent, pe scurt ACI (Adjacent Channel Interference). În general ea
se datorează imperfecţiunii filtrelor receptorului care aduc în banda de trecere o parte atenuată
insuficient a energiei semnalelor din afara benzii. Ea este foarte importantă în comunicaţiile mobile.
III.3 Interferenţa intersimboluri
Impulsul rectangular utilizat pentru transmisie are un spectru infinit. Semnalul de date este transmis
printr-un canal de comunicaţie de bandă limitată. Ca urmare spectrul semnalului transmis este limitat
şi distorsionat.
Canalul de bandă finită
va produce o rotunjire şi
alungire a impulsurilor
care nu mai prezintă
fronturi abrupte şi se
întind pe durata a mai
multor intervale de simbol.
În figura 3.1 este prezentat
spectrul de putere al unui
semnal de date
rectangular.
În majoritatea sisteme-
lor de telecomunicaţii
costurile sunt strâns legate
de banda utilizată. Figura 3.1 D.s.p. a impulsului rectangular
Limitarea benzii cana-
lului este echivalentă cu o filtrare trece-jos sau trece-bandă. Pe linia folosită pentru transmisie pot
58
Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale
exista transformatoare şi
condensatoare de cuplaj
care determină un spectru
transmis cu componentă de
c.c. nulă şi componente
reduse de joasă frecvenţă.
Considerente de
multiplexare în frecvenţă
sau separare a benzilor
laterale pentru semnalele
modulate pot dicta o filtrare
trece-sus a semnalului ce
urmează a fi transmis.
Efectul limitării benzii
se manifestă prin rotunjirea
fronturilor şi extinderea
duratei impulsului de
semnalizare pe durata a mai
multor intervale de simbol.
Figura 3.2 Ilustrarea IIS
În consecinţă, o parte din
energia formei de undă utilizatentru semnalizare este redistribuită spre intervalele de simbol
învecinate, iar impulsurile transmise se vor suprapune parţial în cel mai bun caz sau în mare măsură în
cazul limitării severe a benzii. Acest fenomen este cunoscut ca interferenţă intersimboluri (IIS).
Un exemplu de IIS se poate observa în figura 3.2 în cazul unei transmisii ternare, considerând o
secvenţă de date de tipul …0,0,-1, 0, +1, +1, 0, 0,... .
Recuperarea informaţiei transmise are loc la recepţie în multe cazuri prin eşantioanrea semnalului
recepţionat la anumite momente de timp urmat compararea valorii eşantioanelor cu o valoare de
referinţă. În cazul prezenţei IIS valoarea eşantionului va depinde atât de forma de undă transmisă pe
intervalul de timp propriu cât şi de contribuţiile formelor de undă transmise pe intervalele de simbol
alăturate.
Examplul III.I Să considerăm un filtru RC simplu reprezentat în figura 3.3.
Fronturile impulsului rectangular sunt rotunjite şi apar sub forma unor
exponenţiale. O parte din energia impulsului difuzează în intervalele de bit
alăturate şi se combină aditiv cu impulsurile următoare, ca urmare
crescând amplitudinea semnalului transmis. Un caz particular este ilustrat Figura 3.3 Filtru RC
în figura 3.4.
În cazul filtrării trece sus a semnalului rezultă un impuls fără componentă de c.c. iar în locul menţinerii
palierului va apare o comportare descrescătoare. Impulsul este alungit dar coada sa se combină
subtractiv cu impulsurile învecinate, micşorând energia semnalului transmis în unele cazuri şi
corespunzător amplitudinea.
Din punct de vedere practic IIS se limitează la 3-5 intervale de bit, deşi teoretic ea se întinde pe
durate mult mai mari. Dacă FTJ echivalent prezintă o caracteristică de fază neliniară, vor apare
distorsiuni de fază care distrug simetria pară de amplitudine a impulsului şi a cozilor sale iar
deformarea este mai puternică.
59
Figura 3.4 IIS la ieşirea filtrului RC
III.4 Diagrama în formă de ochi
Efectul IIS, al distorsiunilor de fază şi amplificare precum şi al zgomotului este de obicei studiat
pentru partea din sistemul de transmisie
reprezentat în figura 3.5 prin vizualizarea
formei de undă din punctul A. Se poate
proceda în două moduri:
1. Vizualizând întreaga secvenţă de date
transmisă pe un anumit interval de timp
(durata caracterului sau cadrului), aşa cum Figura 3.5 Receptor digital
Figura 3.6 Eşantionarea semnalului digital
se observă în figura 3.6;
60
2. Sincronizând baza de câmp a oscilatorului cu frecvenţa de bit sau simbol şi vizualizând un

interval de bit sau simbol.
În cazul 2 se obţine un efect de
suprapunere a tuturor formelor de
undă din intervalele alăturate şi o
reprezentare condensată a stărilor
semnalului şi a tranziţiilor între stări.
Figura astfel obţinută pe ecranul
oscilatorului pentru o TD binară se
numeşte diagrama ochiului, datorită
formei sale specifice, reprezentată în
partea dreaptă a figurii 3.6. Se
observă din figura 3.6 că, datorită IIS
şi zgomotelor, ochiul nu mai este
complet deschis la momentele de
eşantionare (cazul a) ci devine parţial
închis.
În figura 3.7 este reprezentată
Figura 3.7 Diagrama ochi ternară
diagrama ochiului (D.O.) pentru o
transmisie ternară cu nivelele ±1 şi 0, fără IIS şi zgomot, în diagrama ochiului apărând toate tranziţiile
posibile, fiecare curbă fiind afectată doar de cele două valori ternare vecine.
În cazul real, impulsurile transmise prezintă o trenă cu valori oscilante, care dă IIS; ele nu mai trec
prin zero la mijlocul intervalelor Nyquist, situaţie reprezentată de în figura 3.8.
Deschiderea ochiului pe verticală se notează cu E şi depinde de numărul de nivele al codului
folosit. Dacă impulsul tip cosinus ridicat se
distorsionează şi ia valorile a la momentele –T şi
T, deschiderea ochiului va fi:
E = 1 − 2 a (L − 1) (3.1)
unde L – numărul de nivele ale codului utilizat în
transmisie.
IIS, reprezentată de termenul al doilea din
membrul doi al relaţiei (3.1) este dată de:
2 a (L − 1) = 1 − E (3.2)
Figura 3.8 Un caz real
iar faţă de cazul ideal, deschiderea ochiului se
reduce cu 1 − E .
Deschiderea ochiului E reprezintă diferenţa minimă
garantată dintre valorile nivelelor codului, pentru care se
poate lua decizia. Rezultă deci, pentru o TD reală, cu IIS şi
zgomote, că pentru a garanta o anumită probabilitate de
eroare, raportul S Z trebuie crescut cu 1 E faţă de cazul
ideal.
Diagrama schematizată a ochiului este reprezentată în
figura 3.9, pe baza ei putând obţine o serie de indici calitativi Figura 3.9 Model diagramă ochi
privind performanţa unui sistem de TD:
61
1. Deschiderea maximă a ochiului indică aproximativ momentele de eşantionare şi gradul de IIS,

2. Lăţimea benzii luminoase în momentul de eşantionare pune în evidenţă distorsiunea maximă,
3. Distanţa de la pragul de decizie la cea mai apropiată valoare eşantionată indică rezerva minimă
la zgomot,
4. Lăţimea benzii luminoase la trecerile prin zero ale semnalului permite aprecierea zgomotului
care afectează sincronizarea de simbol (în cazul sistemelor de TD ce extrag informaţia de sincronizare
din semnalul transmis),
5. Panta închiderii ochiului la momentele de eşantionare evidenţiază sensibilitatea sistemului la
desincronizări de simbol.
III.5 Efectul Doppler
Efectul Doppler a fost descoperit în secolul XIX de fizicianul austriac Christian Doppler şi de
francezul Fizeau şi e cunoscut ca efect Doppler-Fizeau. Se spune că a fost observat pentru prima dată
atunci când locomotivele de pe calea ferată emiteau un fluierat. La apropierea trenului sunetul era mai
înalt iar la depărtarea trenului sunetul devenea mai grav.
El apare atunci când între sursă şi observator există o mişcare relativă. Să considerăm situaţia
reprezentată în figura 3.10, când sursa se apropie faţă de observator. Ca urmare, lungimea de undă a
semnalului emis λ , ţinând cont de această apropiere, devine aparent mai mică λ ' . Să notăm cu
c - viteza de propagare a undelor emise
v - viteza sursei faţă de observator.
Atunci, modificarea lungimii de undă d ,
este dată de
d = v ⋅ T = v / f (3.3)
v
iar λ'= λ − d = λ − (3.4)
f
Frecvenţa modificată f ' ce corespunde lui Figura 3.10 Efect Doppler la apropiere
λ ' este dată de
c c c
f '= = = f (3.5)
λ' λ−
v c−v
f
ţinând cont că c = λf .
Dacă sursa se depărtează de observator, frecvenţa
modificată este dată de
c
f '= f (3.6)
c+v
Ca urmare a efectului Doppler, între emiţător şi receptor
apare o diferenţă de frecvenţă Figura 3.11 Semnale pilot
v
∆f = f − f ' = f (3.7)
c+v
62
iar componentele spectrale ale semnalului recepţionat sunt translate cu ∆f . Acest proces afectează
detecţia semnalului şi introduce erori. Aceasta se întelege
uşor presupunând că la emisie frecvenţa de bit şi frecvenţa
purtoare sunt legate armonic
f bit = f / n, n întreg (3.8)
Evident,
Figura 3.12 Recuperare tact
f ' / n ≠ f bit
(3.9)
Pentru eliminarea efectului Doppler se poate recurge la o tehnică de transmisie cu semnale pilot,
ilustrată în figura 3.11. Evident, cele două semnale pe frecvenţele f1 şi f 2 sunt afectate cu aceeaşi
cantitate ∆f , astfel că dacă la emisie avem
f1 − f 2 = f bit (3.10)
la recepţie vom avea
f1 '− f 2 ' = ( f1 + ∆f ) − ( f 2 + ∆f = f bit (3.11)
Pentru plasarea semnalelor pilot în spectrul semnalului transmis, trebuie create nuluri spectrale la
frecvenţe adecvate, ceea ce se poate realiza printr-o codare de linie corespunzătoare sau utilizând
tehnica semnalelor cu răspuns parţial.
Recuperarea frecvenţei de tact f bit
neafectate de efectul Doppler se poate
realiza cu schema din figura 3.12. În
locul FTJ sau după acesta se foloseşte
un circuit PLL acordat pe frecvenţă de
tact dorită.
Dacă mişcarea sursei sau
observatorului are loc pe o direcţie ce
face un unghi cu linia ce uneşte sursa
Figura 3.13 Altă ilustrare a efectului Doppler
cu observatorul, relaţia de calcul a
frecvenţei se schimbă. Să considerăm situaţia reprezentată în figura 3.13.
Considerând un mobil ce se mişcă din A spre B cu o viteză v pe o direcţie ce face unghiul θ cu
direcţia de propagare a undelor iar sursa la o distanţă suficient de mare pentru a putea considera căile
SA şi SB paralele, diferenţa de fază ce apare poate fi scrisă ca
2πd 2πv ∆t
∆Φ = = cos θ (3.12)
λ λ
iar frecvenţa instantanee sau deviaţia de frecvenţă produsă prin efect Doppler este derivata fazei
1 ∆Φ v v
∆f = ⋅ = cos θ = f cos θ (3.13)
2π ∆t λ c
III.6 Propagare multicăi (Multipath) şi fading
Propagarea multicăi apare în cazul radiocomunicaţiilor în unde scurte datorită reflexiilor

semnalului în ionosferă şi în unde ultrascurte, având în vedere valoarea mică a lungimii de undă şi
difuzia troposferică. În cel mai simplu caz, fenomenul multipath se poate modela considerând o
singură cale indirectă în afara celei directe. Semnalul rezultat poate fi scris ca
63
y (t ) = A1 x(t − τ 1 ) + A2 x(t − τ 2 ) (3.14)

Se defineşte întârzierea diferenţială τ ca
τ = τ1 −τ 2 (3.15)
şi se presupune mai mică decât durata bitului T.
În cazul în care la recepţie interferă mai multe
semnale cu amplitudini Ai şi întârzieri τ i diferite,
poate apărea situaţia ca suma semnalelor să fie
foarte mică sau chiar zero, pe care o denumim
fading. Evident, în această situaţie nu se mai poate
face detecţia semnalului, funcţionarea circuitelor de
sincronizare este afectată şi se introduc erori.
În figura 3.14 este ilustrat cazul când avem 3
componente, cu amplitudinile 1, 0,2 şi 0,3 şi Figura 3.14 Efecte Multipath
întârzierile 0, 0.1T şi 0,2T. Efectul de distorsionare
al formei de undă rectangulare, ce reprezintă informaţia transmisă este clar evidenţiat. Se poate
considera situaţia apărută şi ca un caz de interferenţă intersimboluri, observând că semnalele întârziate
vor afecta intervalul de bit următor sau în cazuri grave, intervalele de bit următoare. În funcţie de biţii
succesivi transmişi, energiile semnalelor înârziate se adună aditiv sau subtractiv cu energia de bit a
semnalului pe intervalul considerat. De exemplu, în cazul unei succesiuni 1 0 , reprezentată ca + 1 − 1 ,
contribuţia semnalelor întârziate este pozitivă având în vedere că ele corespund lui + 1 , iar bitul
următor corespunde lui − 1 , adică o contribuţie de semn contrar. Aceste situaţii vor determina o
creştere masivă a probabilităţii de eroare şi deci o scădere a calităţii transmisiei.
III.7 Reprezentarea electrică a informaţiei digitale
Semnalele specifice TD sunt digitale (numerice) şi au caracter discret. În cel mai simplu caz datele
pot fi considerate ca simboluri matematice 0 şi 1; în alte situaţii se preferă reprezentarea lor ca ± 1 .
Pentru realizarea TD, fiecărui simbol al sursei de date i se asociază un fenomen fizic cunoscut care
se propagă în canalul de comunicaţii de la emiţător spre receptor. Cazul cel mai răspândit utilizează
propagarea undelor electromagnetice pe o linie sau în aer.
Unui simbol al sursei de date i se asociază deci o tensiune continuă, o frecvenţă sau o fază a unei
oscilaţii, care inerent sunt valori discrete: x1, x 2, K , xN . Semnalul digital ia deci valori discrete:
x1, x 2, K , xN , pe intervalele de timp discrete: T 1, T 2, K , TN .
Valoarea discretă a semnalului este denumită stare semnificativă. Trecerea de la o stare
semnificativă la următoarea se face în mod discontinuu şi este denumită tranziţie (vezi figura 3.15).
Momentul în timp când apare o tranziţie este denumit moment semnificativ. Două momente
semnificative succesive determină un interval semnificativ.
INTERVALUL ELEMENTAR (semnal elementar, impuls elementar, element de semnal)
reprezintă cea mai scurtă parte constitutivă a semnalului de date, deosebindu-se de celelalte prin
amplitudine, durată şi poziţie relativă.
În reprezentarea matematică informaţia este constituită din simbolurile binare 1 şi 0 . Secvenţa de
date se notează cu {a k } , unde a k este simbolul de informaţie transmis la momentul kT , T fiind
durata unui bit iar a k ∈ {0,1} .
64
Pentru transmisie se preferă reprezentarea cu simbolurile polare sau antipodale + 1 şi − 1 .

Secvenţa de date codată polar se notează cu {bk } , cu bk ∈ {−1,+1} . Legătura dintre simbolurile a k şi
bk este dată de
bk = 2a k − 1
(3.16)
b +1
ak = k
2
Situaţiile corespunzătoare transmisiilor unipolare (simplu curent) şi polare (dublu curent) sunt
În unele cazuri se preferă o transmisie ternară, utilizând simbolurile − 1, 0, + 1 . Acestea pot
reprezenta nivele de tensiune, valori ale frecvenţei, fazei sau amplitudinii unui semnal. Considerând
simbolurile echiprobabile, puterea medie a semnalului digital în cazul transmisiei binare polare este
Figura 3.16 Ilustrarea transmisiilor unipolare şi polare
(−1) 2 + (+1) 2
P2 = =1 (3.17)
2
iar în cazul celei ternare
(−1) 2 + (0) 2 + (+1) 2 2
P3 = = (3.18)
3 3
ceea ce ne arată că pentru a obţine aceleaşi performanţe, tensiunea semnalului ar trebui crescută cu
3 / 2 , adică de aproximativ 1,225 ori faţă de cazul binar.
Exemplul III.3 Să calculăm valoarea tensiunii semnalului de date într-o transmisie ternară în care
bitul 0 este reprezentat prin nivelul ternar 0 iar biţii 1 sunt reprezentaţi alternativ prin nivelele + A şi
− A (codare AMI sau bipolară nr.1) pentru a obţine aceeaşi putere medie ca în cazul transmisiei binare
polare.
65
În transmisia binară polară valoarea medie a puterii transmise, dacă probabilitatea de apariţie a
bitului 1 este p, va fi
P2 = (1 − p) ⋅ (−1) 2 + p ⋅ (+1) 2 = 1 (3.19)
în timp ce în codarea AMI,
( p / 2) ⋅ (− A) 2 + (1 − p) ⋅ (0) 2 + ( p / 2) ⋅ (+ A) 2
P3 = = pA2 / 3 (3.20)
3
Pentru cazul echiprobabil p = 1 − p = 0.5 avem P3 = A 2 / 6 . Impunând
P3 = P2 = 1 ⇒ A 2 = 6 sau A = 6 ≈ 2,45 (3.21)

Este interesant de remarcat că într-o transmisie ternară, în care simbolurile ternare sunt
echiprobabile, un simbol ternar transportă log 2 3 ≈ 1.584 biţi de informaţie, în timp ce într-o codare
pseudoternară, de tipul AMI, în care simbolurile ternare − A şi + A sunt asociate cu bitul 1 şi
simbolul ternar 0 cu cel binar 0, simbolul 0 ternar are aceeaşi capacitate ca şi cel binar, iar − A şi + A
reprezintă bitul 1, deci au aceeaşi capacitate ca şi în cazul binar.
Într-o transmisie multinivel, să zicem cu L nivele, nivelurile sunt astfel distribuite încât să apară în
număr egal deasupra şi dedesubtul axei, iar între două nivele adiacente să avem aceeaşi separare.
Exemplul III.4 Fie o transmisie cu L = 4 nivele. Acestea sunt reprezentate ca ± A şi ± 3 A şi deobicei

se acceptă convenţia ± 1 şi ± 3 , situaţii reprezentate în figura 3.17. Se observă că între două nivele
succesive există o separare δ = 2 , jumătate din nivele sunt pozitive şi jumătate negative iar schema
prezintă simetrie faţă de axa orizontală. Se observă că pentru discriminarea celor 4 nivele sunt necesare
3 praguri de decizie (-2, 0 şi +2) De exemplu, dacă nivelul semnalului este mai mare ca zero, dar mai
mic decât +2, înseamnă că s-a transmis nivelul +!.
În general, multe transmisii implică un număr par de nivele care este o putere întreagă a lui 2 (2, 4,
8, 16, 32, 64, 128 şi 256 nivele).
Presupunând o transmisie cu L nivele (L număr par) egal distanţate şi echiprobabile, să calculăm
puterea medie a semnalului. Admiţând separarea intre nivele de valoare δ , acestea pot fi considerate
± δ / 2, ± 3δ / 2, ± 5δ / 2, L ± ( L − 1)δ / 2 . Lor le corespund L − 1 praguri de decizie
0, ± δ , ± 2δ , L ± ( L − 2)δ / 2 . Puterea medie a semnalului este
⎛ δ ⎞ 1 + 3 + 5 + L ( L − 1)
2 2 2 2 2
S =⎜ ⎟ 2 (3.22)
⎝ 2⎠ L
Ţinând cont că
L/2
( L − 1) L( L + 1)
∑ (2m − 1)
m =1
2
=
6
(3.23)
rezultă
δ 2 ( L2 − 1)
S= (3.24)
12
Exemplul III.5 Să calculăm valorile nivelelor dintr-o transmisie cu
8 nivele echiprobababile şi egal distanţate, astfel ca să avem
aceeaşi putere medie ca în transmisia binară polară.
δ 2 ( L2 − 1) δ 2 (8 2 − 1) 21δ 2 Figura 3.17 Semnal cu 4 nivele
S= = = (3.25)
12 12 4
66
Din condiţia S=1 rezultă δ = 4 / 21 ≈ 0.4364

Verificare
(δ / 2) 2 + (3δ / 2) 2 + (5δ / 2) 2 + (7δ / 2) 2

2 = 21 ⋅ (4 / 21) / 4 = 1
8
III.8 Codarea informaţiei
Din teoria transmisiunii informaţiei se cunoaşte faptul că pe durate de timp mai lungi, proprietăţile
statistice ale zgomotului se manifestă mai bine, putând cunoaşte cu mai multă precizie anumite
proprietăţi statistice ale acestuia, de exemplu puterea. Aceasta înseamnă fie o comunicaţie digitală
binară cu viteză mai mică de transmisie, cu avantajul evident al
simplităţii echipamentului şi dezavantajul debitului mic de 000 ⎫
⎪
transmitere a informaţiei, fie o transmisie cu mai multe nivele, caz 001 ⎪
în care se măreşte durata semnalului în detrimentul simplităţii ⎪
echipamentului. 00 ⎫ 010 ⎪
⎪ ⎪
În cazul transmisiei digitale cu mai multe nivele (polibinare),
01⎪⎪ 011 ⎪⎪
biţii din secvenţa de date se grupează câte 2 pentru a forma dibiţi, 2
⎬ 2 stari
3
⎬ 2 stari
sau câte 3 obţinând tribiţi, cărora le corespund 2 2 respectiv 10 ⎪ 100 ⎪
⎪ ⎪
2 3 stări distincte şi, generalizând, prin gruparea biţilor câte k se 11 ⎪⎭ 101 ⎪
obţin 2 k stări (figura 3.18). ⎪
Viteza de transmisie rămânând aceeaşi, dar în intervalul 110 ⎪
⎪
elementar transmiţându-se k biţi în loc de un bit, durata intervalului 111 ⎪⎭
elementar a crescut de k ori. În figura 3.19 este ilustrată o formă de
undă filtrată cu 8 nivele, fiecare nivel fiind asociat unui tribit. Cele Figura 3.18 Polibiţi
8 nivele sunt alese simetric, 4 pozitive şi 4 negative, respectiv
± 1, ± 3, ± 5, ± 7 . Dacă tribiţii sunt asociaţi celor 8 nivele conform codului binar natural, poate
apare următoarea situaţie, ilustrată în figura 3.19.
La momentele de sondare t i , datorită distorsiunilor de atenuare şi de fază precum şi zgomotelor,
nivelul semnalului este falsificat, astfel încât la interpretarea formei de undă se poate face o eroare.
Figura 3.19 Semnalizare cu 8 nivele
67
De exemplu, valoarea eşantionului din forma de undă poate fi interpretată ca reprezentând fie
nivelul 3, fie nivelul 4. În codul binar natural avem: 3 → 011; 4 → 100 . Eroarea introdusă
afectează toţi cei 3 biţi ai tribitului iar efectul ei asupra transmisiei este maxim.
Pentru a minimiza efectul erorii ar trebui ca cele două nivele particulare alăturate (adiacente) să
difere printr-un singur bit, ceea ce conduce la asocierea nivelelor de tensiune cu tribiţii scrişi în codul
Gray, în care două elemente alăturate diferă printr-un singur bit.
Din nefericire, cu creşterea lui k, avem un număr de 2 k de forme de undă particulare, cărora le
sunt alocate secvenţe de date formate din k biţi, iar complexitatea echipamentului creşte.
Exemplul III.6 Să considerăm transmisia cu 4 nivele echiprobababile şi egal distanţate, reprezentată în
figura 3.20. Asociind cele 4 nivele cu dibiţii scrişi în codul binar
natural, ei vin în ordinea 00, 0,1, 10, 11, de jos în sus. În cazul
transmiterii simbolului +A asociat dibitului 10 în prezenţa
interferenţei intersimboluri, a distorsiunilor şi zgomotelor de tip
aditiv, cea mai probabilă eroare apare cu decizia eronată că în loc
de +A s-a recepţionat +3A sau –A. În acest ultim caz, în locul
dibitului 10 se obţine 01, ceea ce afectează ambii biţi ai dibitului, iar
probabilitatea de eroare este crescută.
Dacă asocierea nivelelor cu dibiţii se face în codul Gray sau binar
reflectat, adică în ordinea 00, 01,11,10 vedem că 10 ar putea fi
confundat fie cu 11, fie cu 01, adică în cazul erorii este afectat un
singur bit din cadrul dibitului.
Acelaşi lucru poate fi observat din figura 3.21 unde este reprezentată Figura 3.20 Asignare nivele
constelaţia de fază a unui semnal QPSK, având 4 valori ale fazei
( ± π / 4 şi ± 3π / 4 ). În paranteze sunt trecute valorile dibiţilor scrise în codul binar natural.
Posibilitatea unei erori duble, in cazul asocierii valorilor fazei cu codul binar natural apare la confuzia
lui 00 cu 11 şi viceversa sau 01 cu 10 şi invers.
În cazul folosirii codului Gray nu mai există posibilitatea unei
erori duble, decât în cazul excepţional al unei perturbaţii foarte
puternice. Din această cauză în transmisiile digitale se asociază
întotdeauna nivelele sau valorile aferente semnalului transmis cu
multibiţii sau polibiţii scrişi în codul Gray.
Pentru a face sistemul de TD mai puţin vulnerabil la erori, se

recurge la introducerea de redundanţă, alocând la k biţi un număr
mai mare de intervale n, cu n > k, procedeu denumit codare. Dacă
nu avem codare, la k biţi corespund k intervale, şi dacă unul din Figura 3.21 Constelaţie QPSK
biţii mesajului este recepţionat eronat, acest lucru este echivalent
cu recepţionarea unui mesaj eronat, întrucât în locul combinaţiei de k biţi transmişi am obţinut altă
combinaţie valabilă.
Dacă la k biţi corespund n intervale şi unul din biţi e recepţionat eronat, secvenţa recepţionată nu
mai corespunde cu una din cele transmise, întrucât numai 2 k din cele 2 n posibile secvenţe constituie
mesaje. Prin codare înţelegem deci procedeul de asociere a unui mesaj de k biţi cu unul de n biţi. La
receptor are loc operaţia inversă, de decodare.
68
Figura 3.22 Schema bloc de principiu a unui sistem modern de comunicaţii
Adaptarea semnalului la canalul de transmisie poate implica înlocuirea semnalului digital de date
cu unul analogic; procedeul de asociere a unor forme de undă analogice secvenţelor de date de intrare
se numeşte modulare, iar schema bloc a unui sistem de TD poate lua forma din figura 3.22.
Datele sunt aranjate într-un anumit format, care să permită interpretarea lor în mod unic de diverşi
utilizatori, care folosesc echipamente produse de fabricanţi diferiţi. Prin formatare datele sunt
transformate în grupuri de simboluri care să poată fi prelucrate prin operaţii de procesare digitală.
Codarea de sursă în general se referă la conversia analog/digitală (A/D) a semnalelor analogice şi la
suprimarea redundanţei, astfel ca transmisia să fie cât mai eficientă. Întâlnim de multe ori operaţii de
compactare sau compresie, care exploatează redundanţa existentă, reducând cât mai mult volumul
efectiv de date ce urmează a fi transmis sau stocat.
Criptarea se referă la asigurarea secretului transmisiei astfel încât uitlizatorilor neautorizaţi să nu li
se permită accesul în sistem, care ar putea citi mesaje care nu le sunt destinate sau ar putea introduce
informaţii false, periculoase sau chiar distructive în sistem.
Codarea de canal asigură transmiterea eficientă a mesajelor, într-o formă adaptată la canalul de
transmisie. Ea asigură un compromis între lăţimea benzii de tranmisie şi/sau complexitatea
codorului/decodorului pe de o parte şi micşorarea probabilităţii de eroare (respectiv ratei erorilor) sau
scăderea raportului S/Z necesare pentru a realiza o anumită viteză de transmisie.
Împrăştierea spectrală asigură o vulnerabilitate mai mică a transmisiei la bruiaje şi interferenţe, o
secretizare mai bună precum şi un acces multiplu al utilizatorilor la canalul de comunicaţie caracterizat
printr-o mai bună flexibilitate.
Prin multiplexare şi acces multiplu pot fi transmise semnale cu debite şi caracteristici diferite,
provenite din surse diferite.
Nu toate aceste operaţii pot fi întâlnite într-un sistem de comunicaţii. Unele pot lipsi iar altele se
pot combina sau distribui între ele sau apare într-o ordine diferită de cea prezentată.
69
III.9 Probabilitatea de eroare pentru transmisii binare în banda de bază
Să presupunem o transmisie digitală cu semnal codat dublu curent de tipul celui reprezentat în
figura 3.23.
Canalul de comunicaţie atenuează semnalul, îl distorsionează şi introduce zgomote, denaturând
semnalul recepţionat. Forma de undă este eşantionată la mijlocul intervalului de bit, conform
criteriului I Nyquist, iar valoarea
eşantionului e comparata cu valoarea de
referinţă, în acest caz 0. Datele sunt
recuperate din forma de undă recepţionată
printr-un proces de decizie. Dacă notăm cu
x valoarea eşantionului lui x (t ) la
momentul iT, x (iT ) = x , atunci decizia se
ia astfel,
dacă: x > 0 s-a transmis un bit
1,
dacă x < 0 s-a transmis un bit
0.
Zgomotul introdus de canalele de
comunicaţii are un caracter aleator şi poate
fi aproximat cu un zgomot gaussian, de
valoare medie nulă, având funcţia densitate
de probabilitate (f.d.p.) dată de:
n2
−
p (n ) =
1 2σ 2
e (3.26)
σ 2π Figura 3.23 Ilustrarea producerii unei erori
Probabilitatea de eroare depinde de
raportul semnal/zgomot S Z , definit ca:
valoarea medie patratica a semnalului
S Z=
valoarea medie patratica a zgomotului
în cazul nostru, evident S = 1, Z = σ 2 .
∞
Z = ∫ n 2 p (n )dn =σ 2 (3.27)
−∞
iar: S Z =1 σ 2
Eroarea apare dacă, în cazul transmiterii bitului 1 (nivel +1), nivelul zgomotului este mai mic decât
-1, astfel încât avem S + n < 0 ; fiind interpretat ca un bit 0, sau în cazul transmiterii bitului 0 (nivel
–1), nivelul zgomotului depăşeşte valoarea +1 astfel încât: S + n > 0 ; şi este interpretat ca un bit 1.
Probabilitatea de eroare Pe este atunci:
Pe = P (1) P (n < −1) + P (0) P (n > 1) (3.28)
unde P(u ) este probabilitatea ca variabila aleatoare să ia valoarea u.
Presupunând zgomotul gaussian de valoare medie nulă şi cu f.d.p. dată de (3.26), putem determina:
70
2
2σ 2 2
2σ 2
+1 e −n ∞ e −n
Pe = p (1)∫ dn + p (0)∫ dn (3.29)
−∞
σ 2π 1
σ 2π
sau ţinând cont de simetria pară a f.d.p.
2
2σ 2
e −n
Pe = [ p (0 ) + p (1)]∫
∞
dn (3.30)
1
σ 2π
Evident, p (0) + p (1) = 1 şi deci:
2
2σ 2
∞ e −n
Pe = ∫ dn (3.31)
1
σ 2π
sau, făcând schimbarea de variabilă:
n
x= n =1 x =1 σ 2
σ 2π
dn
dx =
σ 2
∞
1
∫e
− x2
Pe = dx (3.32)
π 1σ 2
care se mai poate scrie ca:

1⎡ ⎛ 1 ⎞⎤ 1 ⎛⎜ 1S ⎞
⎟
Pe = ⎢1 − erf ⎜ ⎟⎥ = 1 − erf (3.33)
2⎣ ⎝ σ 2 ⎠⎦ 2 ⎜⎝ 2 Z ⎟⎠
unde:
y
erf ( y ) =
2
∫e
− x2
dx (3.34)
π 0
şi este tabelată în anexa VII.
∞
−1
∫ p(n)dn ∫ p(n)dn
1
−∞
Figura 3.24 Funcţia densitate de probabilitate gaussiană

Ecuaţiile (3.32) şi (3.33) pot fi particularizate în următoarele două cazuri extreme:
1. Transmisia ideală, fără zgomot: σ = 0
σ = 0, S Z = ∞ Pe = 0
2. Transmisia în condiţii foarte proaste, semnalul fiind înecat în zgomot:
σ → ∞ , S Z → 0 Pe = 1 2
deci un bit transmis va fi recepţionat corect cu probabilitatea de 50%, aceeaşi cu cea de a fi recepţionat
incorect. Acest caz este şi cel mai defavorabil din punct de vedere al transmisiei.
71
Raportul S/Z poate fi considerat ca raportul dintre puterea semnalului egală cu A 2 , dacă transmisia
bipolară implică nivelele ± A transportată de zgomot intr-o bandă numeric egală cu viteza de bit
f bit = 1 / T . Deci,
Z = N 0 ⋅ f bit = N 0 / T
iar S / Z = A 2T / N 0 = E b / N 0 (3.35)
unde Eb reprezintă energia de bit.
Figura 3.25 Probabilităţi de eroare în transmisiile binare
Un alt mod de a exprima probabilitatea de eroare face apel la funcţia Q ( x ) definită ca:
∞
1
∫e
2
−x
Q( x) = /2
dx (3.36)
2π y
1⎡
iar Q( x) = 1 − erf [ x / 2]⎤⎦
2⎣
şi erf ( x ) = 1 − 2Q ( x 2) (3.37)
1⎡ ⎛ 1 E b ⎞⎤
Pe = ⎢1 − erf ⎜⎜ ⎟⎥
⎟
(3.38)
2 ⎢⎣ ⎝ 2 N 0 ⎠⎥⎦
sau
⎛ Eb ⎞
Pe = Q⎜ ⎟ (3.39)
⎜ N ⎟
⎝ 0 ⎠
În cazul transmisiei unipolare (simplu curent), reprezentată în figura 3.23.b, pentru biţii 1 şi 0
echiprobabili, puterea medie a semnalului este A 2 / 2 , iar raportul S Z devine E b / 2 N 0 .
72
1 ⎛⎜ 1 E b ⎞⎟
Pe = 1 − erf
2 ⎜⎝ 4 N 0 ⎟⎠
sau
⎛ Eb ⎞
Pe = Q⎜ ⎟ (3.40)
⎜ 2N ⎟
⎝ 0 ⎠
Probabilitatea de eroare, dată de relaţia (3.38) şi (3.40) este reprezentată în figura 3.25.
III.10 Detecţia cu filtru adaptat a semnalelor binare
Vom considera mai întâi cazul semnalelor binare unipolare descrise de

s1 (t ) = A 0 ≤ t ≤ T
(3.41)
s0 (t ) = 0 0 ≤ t ≤ T
Semnalul s1 (t ) este folosit pentru a transmite bitul de informaţie 1 şi are amplitudinea A > 0 .
Vom presupune în continuare că transmisia este perturbată de zgomot alb gaussian şi că eşantionarea
se face cu perioada T. Recuperarea informaţiei însă se face cu ajutorul filtrului adaptat prezentat în
figura 3.26.
Semnalul de intrare r (t ) este multiplicat cu diferenţa semnalelor utilizate pentru semnalizare
[s1 (t ) − s0 (t )] = A şi integrat pe durata bitului T. La sfârşitul perioadei de bit se ia decizia comparând
rezultatul y(t) cu o valoare de prag ε 0 . Semnalul recepţionat r (t ) este de forma:
r (t ) = si (t ) + n(t ) (3.42)
Dacă se transmite semnalul s1 (t ) , componenta de semnal recuperată din r (t ) este
⎧T ⎫
x1 (t ) = E[ y (t )] = E ⎨∫ [ A 2 + A ⋅ n(t )]dt ⎬ = A 2T = E b (3.43)
⎩0 ⎭
unde E reprezintă operatorul speranţă matematică iar E[ n (t )] = 0 . Similar,
x0 (t ) = 0
Valoarea optimă a pragului ε 0 pentru detecţie se alege ca:
x1 + x0
ε0 = = A 2T / 2 (3.44)
2
Decizia se ia conform următoarei reguli:
dacă ieşirea corelatorului y (t ) > ε 0 se decide că s-a transmis bitul 1 (semnalul s1 (t ) );
dacă ieşirea corelatorului y (t ) ≤ ε 0 se decide că s-a transmis bitul 0 (semnalul s 0 (t ) ).
Probabilitatea de eroare se obţine ţinând cont că filtrul adaptat maximizează raportul

semnal/zgomot la ieşirea sa, adică
⎛S⎞ ( x − x ) 2 2Ed
⎜ ⎟ = 1 20 = (3.45)
⎝ Z ⎠ ies σ N0
unde s-a presupus că zgomotul are d.s.p. definită bilateral N 0 / 2 , iar E d reprezintă energia
semnalului diferenţă la intrarea filtrului adaptat
73
T
E d = ∫ [ s1 (t ) − s 0 (t )]2 dt (3.46)
0
iar probabilitatea de eroare rezultă ca
⎛ Ed ⎞
Pe = Q⎜ ⎟ (3.47)
⎜ 2N ⎟
⎝ 0 ⎠
În cazul semnalului binar unipolar
E d = A T iar valoarea medie a energiei de
2
bit este E b = A 2T / 2 . Rezultă

⎛ Eb ⎞ Figura 3.26 Filtru adaptat pentru semnal binar unipolar
Pe = Q⎜ ⎟ (3.48)
⎜ N ⎟
⎝ 0 ⎠
În cazul transmisiei binare polare, semnalele utilizate sunt
s1 (t ) = A 0≤t ≤T
(3.49)
s 0 (t ) = − A 0 ≤ t ≤ T
şi pot fi caracterizate ca antipodale deoarece
s1 (t ) = − s 0 (t ) (3.50)
Semnalul recepţionat r (t ) este
multiplicat cu cele 2 semnale s1 (t ) şi
s 0 (t ) iar decizia se ia asupra diferenţei:
y (t ) = y1 (t ) − y 2 (t ) (3.51)
Deoarece semnalele sunt antipodale
şi echiprobabile, pragul de decizie este
ε 0 = 0 . Energia semnalului diferenţă
Figura 3.27 Filtru adaptat pentru semnal binar polar
este
E d = 2 A 2T (3.52)
iar probabilitatea de eroare rezultă din (7.21) ca
⎛ 2 Eb ⎞
Pe = Q⎜ ⎟ (3.53)
⎜ N ⎟
⎝ 0 ⎠
III.11 Probabilitatea de eroare pentru TD multinivel în banda de bază
Fie o transmisie multinivel cu N nivele (N – număr par), egal distanţate şi echiprobabile, perturbate
de un zgomot gaussian de valoare medie nulă şi varianţă σ 2 . Presupunând separarea între nivele δ ,
δ 3δ N −1
acestea pot fi considerate: ± ,± ,K,± δ , cărora le corespund pragurile de decizie
2 2 2
M −2
± δ , ± 2δ , K , ± δ , aşa cum se arată în figura 3.28.
2
74
Puterea medie a semnalului este:
⎛ δ ⎞ 1 + 3 + LL + ( M − 1) ( M − 1) M ( M + 1)
2 22 2
δ2
S =⎜ ⎟ 2 =
⎝2⎠ M 2M 6
δ 2 ( M 2 − 1)
S= (3.54)
12
Raportul S Z va fi atunci:
δ 2 (M 2 − 1)
S Z= (3.55)
12σ 2
Probabilitatea de eroare (pentru N − 2 nivele) la detecţia
semnalului multinivel va fi p ( x )δ 2 , exceptând nivelele extreme
din figura 3.28, unde devine p (n < − δ 2) şi respectiv
p (n > − δ 2) .
Probabilitatea medie de eroare devine:
n2
−
2 (M − 2) ∞ e
[ ( )]
2σ 2
⎛ 1 ⎞
Pe =
M ∫δ
2 σ 2π
dn = ⎜1 − ⎟ 1 − erf δ 2σ 2
⎝ M⎠
(3.56)
Din (3.55) avem

1.5 (S Z )
δ 2 8σ 2 = ,
M 2 −1
iar
⎛ 1 ⎞⎡ 1.5 (S Z ) ⎤
Pe = ⎜1 − ⎟ ⎢1 − erf ⎥ (3.57)
Figura 3.28 Nivele de semnal
⎝ M ⎠⎣ M 2 −1 ⎦
sau
⎛ 1 ⎞ ⎛ 3 (S Z ) ⎞
Pe = 2⎜1 − ⎟ Q⎜⎜ ⎟ (3.58)
⎝ M⎠ ⎝ M 2 − 1 ⎟⎠
Ţinând cont de faptul că transmisia cu mai multe nivele implică organizarea informaţiei în cuvinte
de k biţi, unde k rezultă din
k = log 2 M
iar M = 2k (3.59)
relaţia (3.58) este modificată pentru a permite o comparare a diferitelor tipuri de transmisii luând ca
referinţă energia transportată de un bit şi devine
⎛ 1 ⎞ ⎛ 6 ⋅ log 2 M Eb med ⎞
Pe = 2⎜1 − ⎟ Q⎜ ⎟ (3.60)
⎝ M ⎠ ⎜⎝ M 2 −1 N0 ⎟
⎠
75
Ea este reprezentată în figura 3.29, pentru diverse valori ale lui M, M=2, 3, 4, 8, 16 şi 32. Prin
( S / Z ) / bit s-a notat cantitatea E b med / N 0 .
Figura 3.29 Probabilităti de eroare în transmisiile multinivel
III.12 Tipuri de transmisiuni
TD au adoptat şi îmbunătăţit procedeele de transmisie în curent continuu, folosite în telegrafie, pe

linia de transmisie circulând impulsuri de curent obţinute fie prin întreruperea unui curent electric
(telegrafie simplu curent), fie prin inversarea sensului acestuia (dublu curent), ca în figura 3.16.
În TD datele sunt emise sincron, pe un semnal de clock sau tact cu frecvenţa de emisie f bit (figura
3.30).
Figura 3.30 Ilustrarea emisiei sincrone pe semnalul de tact
Momentele semnificative sunt asociate unui anumit front al tactului. TD se clasifică în:
transmisii sincrone (izocrone)
transmisii asincrone sau aritmice (START – STOP).
76
Figura 3.31 Ilustrarea transmisiei sincrone şi asincrone
În TD sincronă sau izocronă toate stările semnificative au aceeaşi durată T, iar doi biţi oarecare
dintr-un mesaj sau aparţinând la două mesaje diferite sunt separaţi de un interval de timp multiplu al
duratei bitului T (figura 3.31).
Figura 3.32 Ilustrarea transmisiei asincrone
În transmisia asincronă sau START-STOP (aritmică) se emit mesaje de date sincrone, de durată
cunoscută şi mică, separate de intervale de timp de durate oarecare (vezi figura 3.25). Începutul şi
sfârşitul mesajelor sunt denumite START şi respectiv STOP şi se codează în mod unic (figura 3.32).
TD sincronă implică obţinerea unui semnal cu frecvenţa de emisie a datelor f bit , care este folosit
pentru recunoaşterea datelor transmise: cea asincronă implică refacerea sincronizării de bit pentru
fiecare caracter transmis, cu toleranţe mai largi.
După modul de ocupare a benzii canalului de transmisie deosebim:
TD serie
TD paralel.
În cele serie, spectrul de frecvenţă a semnalului de
date ocupă întreaga bandă a canalului. În sistemele
paralel se transmit simultan două sau mai multe semnale
de date, canalele de date fiind de obicei multiplexate şi
transmise sincron (fig. 3.33). În general, sistemele serie
sunt mai puţin complexe şi mai uşor de implementata
decât cele paralel, şi în consecinţă sunt mai ieftine. Figura 3.33 Transmisie paralel
După modul de funcţionare, TD se clasifică în
transmisii
simplex,
semi-duplex
duplex.
TD simplex se caracterizează prin aceea că transmisia se poate efectua într-un singur sens. TD
semi-duplex permit transmisia datelor în ambele sensuri, dar nu simultan. TD duplex realizează
transmisiunea simultană în ambele sensuri.
77
Luând un exemplu din viaţa curentă, am putea spune că o scară rulantă (escalator) este un sistem
simplex (prin inversarea semnalului devine semi-duplex), un ascensor este un sistem semi-duplex iar
scările un sistem duplex. TD se mai pot clasifica în
transmisii în banda de bază
cu modulare-demodulare.
Semnalele în banda de bază au spectrul în general extins până la frecvenţe foarte joase, chiar 0 Hz
(c.c.) şi transportă informaţia sub formă de valori luate la anumite momente de timp.
În TD cu modulare-demodulare spectrul semnalului de date original (în banda de bază) este translat
sau transformat neliniar, pentru a ocupa mai bine banda canalului de transmisie.
Tehnicile de modulare folosite în sistemele de comunicaţii mobile au fost la început cu anvelopă
constantă, adică foloseau modulaţia exponenţială de fază sau frecvenţă). Avantajele semnalelor cu
anvelopă constantă sunt următoarele:
o Etajul final amplificator RF nu trebuie să fie liniar şi ca urmare poate fi utilizat eficient
aproape de saturaţie, cu randament maxim;
o Nu este necesară supradimensionarea dispozitivelor semiconductoare utilizate în
amplificatorul final RF;
o Nu este necesară supradimensionarea bateriilor de alimentare în cazul echipamentelor
portabile.
Dezavantajul principal al tehnicilor de modulare cu anvelopă constantă îl constituie faptul că nu
sunt eficiente din punct de vedere spectral. Tehnicile actuale utilizate în sistemele de comunicaţii
mobile utilizează o modulaţie combinată de fază şi amplitudine şi au anvelopa variabilă. Pentru
evitarea degradării performanţelor, amplificatorul final trebuie liniarizat. Deoarece amplificatoarele
liniare nu au randament bun se utilizează un amplificator neliniar, care asigură un randament ridicat şi
un circuit care să elimine distorsiunile.
III.13 Probleme
III.1 Fie X(t), Y(t) două procese aleatoare independente, staţionare în sens larg având funcţiile de
corelaţie RX(τ) şi RY(τ).
a. Dacă Z(t) = X(t). Y(t) , calculaţi RZ(τ).
b. Calculaţi SZ(f).
c. Dacă SX(f) = 10 Π(f /200), iar Y(t) = 5 cos(50 π t + Φ), Φ uniform distribuită pe intervalul
(- π, π), calculaţi RZ(τ) şi SZ(f). Reprezentaţi grafic SZ(f).
Introducere în comunicaţiile digitale
III.1 Introducere
78
III.2 Interferenţe şi distorsiuni

III.3 Interferenţa intersimboluri
III.4 Diagrama în formă de ochi
III.5 Efectul Doppler
III.6 Propagare multicăi (multipath) şi fading
III.7 Reprezentarea electrică a informaţiei digitale
III.8 Codarea informaţiei
III.10 Detecţia cu filtru adaptat
III.11 Probabilitatea de eroare pentru TD multinivel în banda de bază
III.13 Probleme
79
Capitolul IV Transmisiuni de date în banda de bazǎ
CAPITOLUL IV
TRANSMISII ÎN BANDA DE BAZĂ

În TD în banda de bază, datele sunt emise sub forma unor impulsuri de curent continuu. Secvenţele
de date sunt constituite din elemente de semnal, care se deosebesc de celelalte prin amplitudine, durată
sau poziţie relativă. ELEMENTUL DE SEMNAL, cunoscut şi sub denumirile de SEMNAL
ELEMENTAR, IMPULS ELEMENTAR sau SEMNAL UNITAR este şi cea mai scurtă parte
componentă a codului considerat, care reprezintă modul de asociere dintre date şi forma folosită pentru
transmisie.
Cel mai simplu cod – codul NRZ (Non-Return to Zero) este compus din elemente binare de semnal,
de aceeaşi durată T, de forma reprezentată în figura 4.1a.
Această formă de undă poate fi
caracterizată ca fiind un semnal
binar antipodal în banda de bază.
Semnalul este antipodal deoarece
bitul 1 fiind reprezentat prin nivelul
+A, iar bitul 0 prin –A, ele satisfac:
s1 (t ) = − s 0 (t ) (4.1)
unde s1 (t ) şi s 0 (t ) sunt formele de
undă folosite pentru transmisia unui
bit 1 şi respectiv unui bit 0.
Semnalul este în banda de bază
deoarece spectrul său se întinde
până la frecvenţa 0 Hz (curent Figura 4.1 Transmisie cu codare NRZ-L
continuu) sau frecvenţe foarte joase
şi transportă informaţia prin intermediul valorilor avute în anumite puncte s (kT ) , k = 0, 1, 2,……..
Prin modificarea formei semnalului s (t ) aşa cum se arată în figura 4.1b, tranziţiile abrupte au fost
eliminate, astfel încât din spectrul semnalului au fost eliminate sau reduse în mare măsură frecvenţele
înalte. Forma de undă cu flancurile rotunjite, având un aspect mai îngust, realizează o transmisie mai
eficientă, informaţia transportată poate fi recuperată prin sondarea formei de undă la momentele kT.
Părţile de joasă frecvenţă ale celor două spectre sunt în esenţă identice, acestea fiind determinate nu de
flancurile formei de unda, ci de paliere.
În majoritatea sistemelor de comunicaţii, lărgimea benzii transmise se afla într-o strânsă
interdependenţă cu preţul de cost, ceea ce impune limitarea benzii semnalului. În plus, limitarea benzii
transmise la porţiunea unde energia semnalului este maximă minimizează zgomotele şi interferenţele
79
supărătoare. Impulsurile rectangulare, cu un conţinut spectral foarte bogat şi extins la frecvenţe înalte,
nu sunt indicate pentru TD.
Se pune aşadar problema de a şti în ce măsură
putem limita spectrul semnalului, fără a afecta
performanţele TD. În acest scop se pleacă de la un
FTJ ideal, cu caracteristicile de amplitudine şi fază
Se observă că
⎧⎪ A ( f ) = 1 f < fT Figura 4.2 FTJ ideal
⎨ (4.2)
⎪⎩ A ( f ) = 0 f > fT
iar defazajul creşte liniar cu frecvenţa.
Semnalul la ieşirea FTJ este dat de integrala Fourier:
∞
g ( t ) = 2 ∫ A ( f ) cos 2π f ( t − τ ) df (4.3)
0
unde τ este întârzierea de transmisie introdusă de filtru.

1 ⎡ sin (t − τ )ω ⎤
ϖT
1 sin ω T t ' ω T sin ω T t '
g (t ) = ⎢ ⎥ = ⋅ = ⋅ (4.4)
π ⎣ t −τ ⎦ 0
π t' π ωT t '
unde t ' = t − τ .
Se observă din
ecuaţia (4.4) că, plecând de la
o funcţie cu densitate
spectrală constantă într-o
bandă de frecvenţă limitată,
am obţinut în domeniul timp
un răspuns de forma sin x x ,
reprezentat în figura 4.3.
Răspunsul prezintă
zerouri la momentele Figura 4.3 Răspunsul FTJ ideal
t = ± nπ ϖ T = ± n 2 f T .
Deci, se pot transmite impulsuri fără interferenţă intersimboluri la momentele ± n 2 f T , situaţie
ilustrată în figura 4.4 printr-o secvenţă de date 110010000. Valoarea 1 2 f T , denumită interval
Nyquist, corespunde unei transmisii cu viteza egală cu dublul frecvenţei de tăiere a FTJ.
FTJ ideal considerat nu este realizabil practic, iar răspunsul tip sin x x nu este indicat, deoarece
odată cu apariţia unei mici erori de sincronizare în localizarea momentelor de sondare a semnalului,
erorile introduse descresc în timp sub forma 1 t , ceea ce corespunde unei serii de forma 1 n , care nu
este convergentă. Aceasta înseamnă că porţiunile laterale ale impulsurilor (cozile) se pot aduna şi
introduce dificultăţi în interpretarea valorii binare a impulsului, adică IIS.
Acest lucru poate fi observat în figura 4.4. Eşantionarea la momente diferite de cele ideale face ca
în loc de 3 eşantioane egale cu 1 şi restul egale cu zero să avem mai multe eşantioane diferite de zero,
adică interferenţă intersimboluri.
80
Capitolul IV Transmisii în banda de bază
Momentele de eşantionare sunt diferite de cele ideale întrucât ele sunt generate de un circuit de
sincronizare care extrage informaţia de tact din semnalul recepţionat care este distorsionat şi însoţit de
Figura 4.4 Ilustrarea eşantionării semnalulului în condiţii reale

zgomot. Aceasta introduce jitter de fază modulaţie parazită de fază), momentele de eşantionare reale
fiind distribuite în jurul celor ideale.
Având în vedere irealizabilitatea fizică a răspunsului de tip sinc (implică întârziere infinită) vom
căuta un semnal cu următoarele proprietăţi:
să fie produs de un filtru realizabil fizic, cu atenuare lină;
să fie robust la erori de sincronizare (eşantionare lângă momentele ideale);
să păstreze zerourile răspunsului de tip sinc.
81
IV.1 Criteriul I NYQUIST
În transmisia semnalelor de bandă limitată, Nyquist a adus contribuţii foarte importante referitoare
la suprimarea IIS. El demonstrează că în locul FTJ ideal, irealizabil fizic, se poate folosi orice FTJ cu
pantă simetrică de cădere a caracteristicii în jurul frecvenţei de tăiere f T , astfel păstrându-se zerourile
de la momentele de eşantionare.
Figura 4.5 Ilustrarea transmisiei secvenţei de date ...011000100...

Pentru aceasta, la FTJ ideal se adaugă o funcţie de transmitanţă cu valori reale Y1 (ω ) , aşa cum se
arată în figura 4.6, care prezintă simetrie impară de tipul:
Y1(ωT −x) =−Y1(ωT +x) 0<x<ωT (4.5)

obţinându-se un filtru cu caracteristicile de transmitanţă:
⎧1 + Y1 (ω ) ω < ωT
⎪
Y (ω ) = ⎨ (4.6)
⎪Y1 (ω ) ωT < ω < 2ωT
⎩
Deplasând originea timpului în t − τ , răspunsul devine:
sin 2πf T t
h (t ) = + h1 (t ) (4.7)
πt
cu
2ϖ T
1
h1 (t ) = ∫ Y (ω )cos ω t dω
π 0
ϖT 2ϖ T
1 1
h1 (t ) = ∫ Y (ω )cos ω t dω + π ϖ∫ Y (ω )cos ω t dω (4.8)
π
1 1
0 T
În prima integrală din (4.8) substituim:

ω = ωT − x (4.9)
iar în a doua integrală:
ω = ωT + x (4.10)
Obţinem:
ϖT ϖT
1 1
h1 (t ) = ∫ Y1 (ω T − x )cos t (ω T − x )dx + ∫ Y (ω + x ) cos t (ω T + x )dx
π π
1 T
0 0
82
ϖT
cos ω T t
h1 (t ) =
π ∫ [Y (ω
0
1 T − x ) + Y1 (ω T + x )] cos tx dx +
(4.11)
ϖT
sin ω T t
+
π ∫ [ y (ω
0
1 T − x ) − y1 (ω T + x )]sin tx dx
şi conform (4.5):
ϖT
1
h1 (t ) = sin ω T t ∫ Y1 (ω T − x )sin tx dx (4.12)
π 0
Factorul sin ω T t ne arată că h1 (t ) = 0 pentru t = ± n 2 f T , deci s-au păstrat zerourile de la

momentele de eşantionare, aşa cum se observă şi din figura 4.6.
În figura 4.7 se prezintă echivalenţa dintre FTJ ideal şi FTJ cu panta de cădere simetrică în jurul
Figura 4.6 Ilustrarea menţinerii trecerilor prin zero

frecvenţei de tăiere f T . Porţiunile haşurate se compensează reciproc.
Primul criteriu al lui Nyquist poate specifica în domeniul frecvenţă şi condiţiile de IIS nulă.
Aceasta este nulă numai dacă
răspunsul h (t ) are zerouri în toate
momentele de sondare,
h (kT ) = 0 , cu excepţia
momentului propriu (k = 0), unde
h (0 ) = 1 .
În sistemele practice de TD,
pentru transmisia cu viteza f bit se
foloseşte o bandă ceva mai mare
decât cea teoretic necesară
( f bit 2) , de obicei cuprinsă între Figura 4.7 Echivalenţa dintre FTJ ideal şi Nyquist
f bit 2 şi f bit . Excesul de bandă este necesar pentru a putea realiza fizic FTJ formator. Cel mai des se
utilizează un filtru care produce la ieşirea sa un spectru de tipul cosinusoidei ridicate (figura 4.8a),
83
compus dintr-o porţiune plată şi o porţiune cu cădere sinusoidală. Notând excesul de bandă cu r
( 0 < r < f bit 2 ), putem defini caracteristica de frecvenţă a filtrului ca:
⎧ f bit
⎪A f < −r
2
⎪
⎪
⎪ π ⎛ f ⎞ f bit f
Y ( f ) = ⎨ A cos 2 ⎜ f − bit + r ⎟ − r < f < bit + r (4.13)
⎪ 4T ⎝ 2 ⎠ 2 2
⎪
⎪ f bit
⎪0 f > +r
⎩ 2
Figura 4.8 Forme de undă specifice impulsului cosinus ridicat

Forma de undă a impulsului obţinut la ieşirea filtrului cu caracteristica Y ( f ) este dată de:
sin 2πrt sin πf bit t
y (t ) = (4.14)
1 − (4rt ) πf bit t
t 2
şi este reprezentată în figura 4.8b.

Remarcăm următoarele:
1. Lăţimea de bandă necesară este B = f bit 2 + r ; valoarea minimă este f bit 2 iar cea maximă
f bit ,
2. Cu creşterea lui r, creşte banda ocupată, dar trena impulsului se amortizează mai repede, ceea ce
reduce IIS şi cerinţele impuse circuitului de sincronizare,
3. Cazul r = f bit 2 conduce la un spectru cosinusoidă ridicată clasic, cu proprietăţi avantajoase şi
pentru sincronizare,
ϖ
4. Spectrul Y ( f ) se bucură de proprietatea că este real, non-negativ iar ∫ Y ( f ) df
−ϖ
= 1.
84
IV.2 Criteriul II Nyquist
Criteriul II al lui Nyquist se referă la introducerea deliberată de interferenţă intersimboluri într-o

măsură limitată (la două momente de eşantionare succesive) şi recuperarea informaţiei prin
eşantionarea semnalului la momente de timp decalate cu T/2 faţă de cele din criteriul Nyquist I.
Eşantionarea are deci loc nu în centrele impulsurilor ci la jumătatea intervalelor dintre 2 simboluri
succesive, aşa cum se observă din figura 4.9.
Faţă de FTJ ideal, criteriul II Nyquist utilizează un filtru mai restrictiv, care va produce o alungire
în domeniul timp al lobului principal al impulsului, astfel că forma de undă utilizată pentru transmisie
are două eşantioane diferite de zero. Se consideră filtrul FTJ definit de:
⎧⎪2T cos πfT 0 < f < fT
Y( f ) = ⎨ (4.15)
⎪⎩ 0 f > fT
unde f T este frecvenţa de tăiere a FTJ ideal. Ne reamintim că dacă f T = f bit / 2 se poate face
transmisie cu viteza f bit .
Figura 4.9 Ilustrarea criteriului II Nyquist

Răspunsul la impuls al filtrului este
f f f
1 T T T
2 ∫0 ∫0 ∫0 cos 2πf (t − T / 2) df =
y (t ) = Y ( f ) cos 2πft df =T cos 2πf (t + T / 2 ) df + T
(4.16)
1 / 2T 1 / 2T
T sin 2πf (t + T / 2) T sin 2πf (t − T / 2)
= +
π t +T /2 0
π t −T /2 0
4 cos πt / T
y (t ) = (4.17)
π 1 − 4t 2 / T 2
85
În figura 4.9 este reprezentată caracteristica de transfer Y ( f ) a filtrului trece jos şi răspunsul său
y(t). Răspunsul y(t) prezintă zerouri pentru multiplii impari pozitivi sau negativi ai luiT/2, cu excepţia
lui
y (±T / 2) = 1 (4.18)
Putem scrie condiţia pe care o satisface forma de undă definită de criteriul II Nyquist:
⎧⎪1 k = 0,1
y k = y (kT − T / 2) = ⎨ (4.19)
⎪⎩0 in rest
sau decalând cu T/2 originea timpului, avem
⎧⎪1 k = 0,1
y k = y (kT ) = ⎨ (4.20)
⎪⎩0 in rest
Spre deosebire de acesta, criteriul I Nyquist specifica
⎧⎪1 k = 0
y k = y (kT ) = ⎨ (4.21)
⎪⎩0 in rest
Se observă din rel.(4.18) că valoarea eşantionului y k va depinde atât de bitul transmis la momentul
k, cât şi de cel transmis la momentul anterior k − 1 . Deci, dacă considerăm transmisia ideală, IIS
provine numai de la simbolul precedent. Considerând o transmisie binară dublu curent, cu simbolurile
de date a k = ±1 , valorile eşantionului (media valorilor simbolurilor alăturate) vor fi y k = ±2 si 0 ,
corespunzător situaţiilor + cu + , − cu − , şi respectiv + cu − şi − cu + . Este uzual, ca împărţind la
2 valorile eşantioanelor să considerăm că y k = ±1 si 0 care sunt valorile ternare clasice.
Figura 4.10 Ilustrarea celor două componente de semnal

Răspunsul y(t), pe baza rel.(4.16) mai poate fi scris ca:
T sin π (t / T + 1 / 2) T sin π (t / T − 1 / 2)
y (t ) = + (4.22)
π t / T + 1/ 2 π t / T − 1/ 2
adică suma a două răspunsuri de tip sin x / x corespunzătoare FTJ ideal sau conform criteriului I al lui
Nyquist, decalate cu T între ele. Cele două componente şi semnalul rezultant sunt ilustrate în figura
4.10.
86
Semnalul rezultat are o trenă mai rapid descrescătoare datorită relaţiei de antifază dintre trenele
celor două impulsuri de tip sin x / x , decalate între ele cu T. Se observă că IIS va fi mai mică, având
în vedere viteza sporită de scădere a valorii eşantioanelor, în cazul eşantionării în condiţii reale, cu
eroare de sincronizare şi zgomot prezent în canal. Acest semnal este produs de circuitul reprezentat în
figura 4.10. Funcţia sa de transfer este
Y ( f ) = 1 + e − j 2π fT = 2 cos πfT ⋅ e − j 2π f T (4.23)
Y ( f ) = 2 cos πfT (4.24)
Acesta din urmă reprezintă spectrul de
amplitudine al semnalelor la ieşirea din filtru şi este
reprezentat în figura 4.11. Se observă că este
asemănător cu cel dat de rel.(4.15), exceptând
caracterul său periodic.
Efectele acestei operaţii, cunoscută sub
denumirea de codare biternară sunt următoarele:
deplasarea şi concentrarea energiei
semnalului în banda 0 − f bit / 2 ;

crearea de nuluri spectrale la frecvenţa
Figura 4.11 Spectre de amplitudine
f bit / 2 şi multiplii impari ai acesteia;
extinderea duratei lobului principal al impulsului de la 2T la 3T şi introducerea de IIS în
mod controlat, astfel că valoarea eşantionului y k va depinde atât de bitul transmis la
momentul kT, cât şi de cel transmis la momentul anterior (k − 1)T .
reducerea IIS prin creşterea vitezei de scădere în timp a trenei impulsului.
Circuitul reprezentat în figura 4.10 este cunoscut sub denumirea de codor biternar, semnalul de
ieşire fiind un semnal ternar. Metoda de transmisie bazate filtrul cu caracteristica Y ( f ) dată de rel.
(4.15) şi răspuns la impuls descris de (4.17) se numeşte biternară.
Considerând două simboluri de date succesive a k −1 şi a k , semnalul codat biternar este
y k = a k + a k +1 (4.25)
de unde a k = y k − a k −1 (4.26)
Recuperarea informaţiei de date a k la recepţie se face pe baza valorii eşantionului y k din forma de
undă pseudoternară transmisă şi a simbolului de date precedent a k −1 . Forma de undă este
pseudoternară întrucât simbolurile ternare sunt asociate în mod determinist cu cele binare.
Putem remarca din figura 4.10 faptul că dacă simbolul a k −1 este afectat de eroare, atunci a k va fi
şi el afectat, iar eroarea se propagă. Pentru a elimina propagarea erorii să considerăm următoarele
chestiuni legate de codarea biternară:
o secvenţă lungă de biţi 1 va fi reprezentată de nivelul +,
o secvenţă lungă de biţi 0 va fi reprezentată prin nivelul − ,
o secvenţă lungă de biţi alternanţi 01 va fi reprezentată prin nivelul 0.

Evident, primul bit din secvenţa lungă de biţi 1 sau 0 va fi reprezentat de nivelul 0, deoarece vine
după un bit de valoare opusă, iar biţii următori vor fi codaţi prin nivelul +, respectiv − . Atunci, se
87
poate elimina propagarea erorii prin folosirea unei precodări la emisie, astfel încât să avem asociate
nivelele + şi − cu un bit, de exemplu cu bitul 1, iar nivelul ternar) cu celălalt bit, de exemplu 0.
Recuperarea informaţiei se poate face prin redresarea dublă alternanţă a semnalului ternar (nivelele
+ şi − trec în + iar nivelul ternar 0 în 0, urmat o decizie binară, cu un comparator cu pragul reglat
adecvat. Prin precodare secvenţa de date de intrare {a k } este transformată într-o secvenţă {x k } ce
satisface relaţia:
x k = a k ⊗ x k −1 (4.27)
unde ⊗ - semnifică sumare modulo-2 (SAU EXCLUSIV). Atunci,
y k = x k ⊗ x k −1 (4.28)
iar x k = y k − x k −1 (4.29)
sau
a k ⊗ x k −1 = y k − x k −1 (4.30)
Deci,
a k = 1 implică x k = x k −1 şi y k = 2 x k −1 = 2 x k = ± A , iar
a k = 0 implică x k = − x k −1 iar y k = 0 .
unde ± A sunt nivelele ternare extreme.
Figura 4.12 Forme de undă biternare (unipolare şi polare)
In acest fel se simplifică decodarea, deoarece prin redresarea secvenţei ternare { y k } obţinem o
formă de undă binară, în care nivelele ± A vor corespunde cu bitul 1, iar nivelul 0 cu bitul 0.
88
IV.3 Criteriul III Nyquist
Criteriul al treilea dat de Nyquist utilizează un filtru trece jos având caracteristica de frecvenţă
reprezentată în figura 4.13 pentru frecvenţele pozitive şi definită de relaţia
⎧π f / fN
⎪ 0 ≤ f ≤ fN
H ( f ) = ⎨ 2 sin(π f / f N ) (4.31)
⎪ 0 f > fN
⎩
Figura 4.13 Caracteristicile FTJ definit de criteriul Nyquist III

Răspunsul său la impuls h(t) este dat de
fN
π f / fN
h(t ) = 2 ∫ cos(2 π f t ) dt (4.32)
0
2 sin(π f / f N )
şi se bucură de proprietatea
( 2 k +1)T / 2
⎧1 pentru k = 0
k= ∫ h (
( 2 k −1)T / 2
t ) dt = ⎨
⎩0 pentru k ≠ 0
(4.33)
adică integrala răspunsului la impuls între momente de timp

Figura 4.14 Caracteristici Nyquist
multipli impari de T/2, T fiind durata simbolului, este nulă, cu
excepţia intervalului propriu, centrat pe momentul 0.
Ţinând cont de interpretarea geometrică a integralei, ce reprezintă suprafaţa subîntinsă de curbă, se
observă din figura 4.13 că suprafeţele subîntinse de lobii laterali ai răspunsului la impuls sunt egale,
două câte două. Un exemplu se poate observa în figura 4.13, unde pentru claritate s-au reprezentat
haşurat două asemenea suprafeţe care se compensează reciproc.
În figura 4.14 sunt reprezentate funcţiile de transfer ale FTJ definite de criteriile Nyquist II şi III.
Evident, caracteristica abruptă şi discontinuă a filtrului Nyquist III nu este realizabilă fizic. Pentru
realizarea practică se impune creşterea benzii sau scăderea vitezei de semnalizare sub viteza Nyquist,
89
recurgând la soluţia dată de criteriul I Nyquist şi realizând o caracteristicǎ ce aproximeazǎ pe cea

idealǎ.
Criteriul III Nyquist oferă o metodă de recuperare a informaţiei transmise bazată pe integrarea
semnalului transmis pe durata unui symbol şi luarea deciziei pe baza energiei semnalului recepţionat.
Această tehnică de detecţie este mai robustă, în special la zgomote de tip impulsiv, având în vedere că
în general energia unui impuls de zgomot este mult mai mică decât cea a semnalului, dar în schimb
amplitudinea lui este comparabilă cu cea a
semnalului. Eşantionând semnalul însoţit de
zgomot la momentele de timp date de criteriile
Nyquist I sau II, se poate întâmpla ca impulsul
de zgomot să apară uneori chiar la unele din
aceste momente şi să mascheze semnalul, Figura 4.15 Detecţie ML pentru semnalul s(t)
introducând erori.
Circuitul folosit pentru detecţie în acest caz, bazat pe integrarea semnaului, se numeşte detector cu
integrare şi descărcare (integrate and dump) şi reprezintă totodată şi un detector de plauzibilitate
maximă (ML maximum
likelihood) în cazul utilizării
pentru semnalizare a
impulsurilor rectangulare, ce
au amplitudinea constantă în
tot intervalul de semnalizare
(0, T).
Figura 4.16 O schemǎ practicǎ de filtru cu integrare şi descǎrcare
O schemǎ bloc de principiu
a detectorului ML este reprezentatǎ în figura 4.15. O schemǎ
practicǎ este reprezentatǎ în figura 4.16. Integratorul este
realizat sub forma unui FTJ de tip RC, care pentru o constantǎ
de timp τ mare în raport cu durata impulsului T, se comportǎ ca
un integrator.
Formele de undǎ ce ilustreazǎ funcţionarea sa sunt prezentate
în figura 4.17, pentru un impuls pozitiv şi o singurǎ perioadǎ de
integrare. Ieşirea integratorului este cititǎ cu ajutorul impulsului
A şi memoratǎ de circuitul de eşantionare şi memorare.
Spre sfârşitul perioadei de integrare T, semnalul B este
folosit pentru descǎrcarea condensatorului C (aducerea sarcinii Figura 4.17 Forme de undǎ
la zero), pregǎtindu-l pentru o nouǎ integrare pe urmǎtorul
interval de bit. Funcţionarea acestui detector este deci guvernatǎ de o bazǎ de timp sau circuit de
sincronizare, care îşi extrage informaţiile de sincronizare din forma de undǎ recepţionatǎ.
Într-o transmisie realǎ, la intrarea în circuitul de eşantionare şi memorare se obţine o formǎ de undǎ
compuse din rampe de tensiune de tipul celei din figura 4.17, cu polaritǎţi pozitive sau negative, în
funcţie de biţii transmişi (se presupune bitul 1 reprezentat prin nivelul +1, iar bitul 0 prin nivelul –1).
90
IV.4 Semnale cu răspuns parţial
Pentru a obţine un semnal cu spectru limitat la frecvenţa ideală Nyquist de 1/2T Hz se introduce IIS
controlată în mai multe poziţii. Plecând de la răspunsul la impuls dat de primul criteriu al lui Nyquist,
semnalele cu răspuns parţial (SRP) au răspunsul la impuls de forma:
k
sin π (t − nT )
h(t ) = ∑a
n=− k
n
π (t − nT )
(4.34)
iar caracteristica de frecvenţă:

⎧ k
⎪T ∑ a n e
− jωnT
ω ≤ π /T
H (ω ) = ⎨ n = − k (4.35)
⎪0 ω > π /T
⎩
Figura 4.18 Schema bloc pentru obţinerea semnalelor cu rǎspuns parţial

Relaţia (4.35) este implementată cu ajutorul circuitului reprezentat în figura 4.18, cunoscut şi sub
denumirea de filtru binar transversal. Folosind pentru coeficienţii de pondere a răspunsului tip
(sin x) / x diferite valori, se pot obţine proprietăţi utile pentru caracteristica de frecvenţă H (ω ) , cum
ar fi:
1. Caracteristica H(f) să fie continuă şi să prezinte un număr de derivate continue şi egale cu
zero la capetele intervalului de definiţie.
2. Spectrul SRP să prezinte un nul la frecvenţa 0 (c.c.) şi la multiplii pari de f bit / 2 .
3. Spectrul SRP să prezinte un nul la ω = π / T şi la multiplii impari de f bit / 2 .
Continuitatea lui H ( f ) ) şi a primelor sale k-1 derivate asigură amortizarea rapidă a răspunsului la
impuls h(t) după legea 1/ t k + 1 , contribuind la reducerea energiei înmagazinate în trena lui h(t) şi deci
la reducerea IIS .
Spectrul nul la frecvenţa zero sau cu pondere redusă a componentelor de joasă frecvenţă pentru
secvenţa de date este necesar pentru transmisiile pe linii metalice cu cuplaj prin transformator sau
condensator, transmisiile BLU sau folosind frecvenţe pilot pentru reglajul automat al nivelului,
sincronizare sau eliminarea fugii frecvenţei prin effect Doppler.
Fie coderul SRP din figura 4.18, care produce un semnal cu răspuns parţial. Dacă
a 0 = 1, a1 = −1, ∀ai = 0, i ≠ 0,1 , coderul este cunoscut sub denumirea de dicode.Notând cu D
operatorul de întârziere cu durata T, semnalul de la ieşirea coderului dicode poate fi scris ca:
Y ( D) = (1 − D) ⋅ X ( D) (4.36)
91
iar în general:
Y ( D) = F ( D) ⋅ X ( D) (4.37)
unde F(D) este funcţia de transfer a sistemului şi are forma unui polinom în D, de gradul n,
F ( D) = a0 + a1 D + a 2 D 2 + L a n D n (4.38)
∞
X ( D) = ∑x
n=0
n Dn
∞
(4.39)
Y ( D) =
n=0
∑y n D n
corespund cu
∞
x (t ) = ∑ x δ (t
n=0
n − nT )
∞
(4.40)
y (t ) = ∑ y δ (t
n=0
n − nT )
Semnalele SRP pot fi produse de

schema din figura 4.18, unde linia de Figura 4.19 Funcţii de transfer SRP
întârziere compusă din celule cu
întârzierea T poate fi implementată cu un registru de deplasare, dacă semnalele implicate sunt binare.
Cele mai simple exemple de semnale cu răspuns parţial sunt descrise de polinoamele de ordinul I
F ( D) = 1 − D şi F ( D) = 1 + D , care corespund semnalelor de tip dicode şi respectiv biternar.
Caracteristica de frecvenţă pentru codul dicode este:
ω nT
H (ω ) = 1 − e − jω nT = 2 sin (4.41)
2
prezentând zerouri pentru fk = k / T sau f k = k ⋅ f n unde f n este frecvenţa normalizată
( f ⋅ T = f / f bit ), (vezi figura 4.19).
Coderul dicode este prezentat în figura 4.20. Se observă că aplicând la intrarea sa un impuls de
lăţime T, la ieşire rezultă o formă de undă de lăţime 2T compusă dintr-un impuls pozitiv urmat de unul
negativ. Mai remarcăm că pentru a vizualiza forma de undă de la ieşire nu este suficient un singur
interval de timp de lătime T, pe acesta semnalul fiind observat parţial. De aici şi denumirea de semnale
cu răspuns parţial folosită pentru semnalele generate prin aceste tehnici.
Dacă la intrarea
coderului dicode se
aplică o secvenţă de
date, la ieşire se obţine
un semnal ternar. Un
caz particular este
ilustrat în figura 4.21.
Putem remarca că
fiecare front ascendent Figura 4.20 Circuit de codare dicode
sau descendent din secvenţa de date de intrare X produce în semnalul codat Y un impuls pozitiv,
respectiv negativ. Absenţa tranziţiilor sau fronturilor se reflectă în producerea nivelului 0 la ieşire.
92
Figura 4.21 Ilustrarea funcţionării coderului dicode

Caracteristica de frecvenţă pentru codul biternar este:
ω nT
H (ω ) = 1 + e − jω nT = 2 cos (4.42)
2
fn
prezentând zerouri pentru f k = (2k + 1) / 2T sau f k = (2k + 1) ⋅ .
2
Se observă din figura 4.18 că F ( D) = 1 + D produce un nul spectral la frecvenţele
f k = (2k + 1) / 2T , deci şi la ω = π / T , respectiv f = f bit / 2 şi multiplii acesteia, iar
F ( D) = 1 − D produce nuluri spectrale la frecvenţele f k = k / T , deci multipli de f bit , în particular
şi la frecvenţa zero.
Este evident că folosind o funcţie F(D) sub forma unei combinaţii de factori (1-D) şi (1+D) se pot
obţine proprietăţile 1, 2 şi 3 ale caracteristicii H( ω ).
Figura 4.22 Schema bloc a decodorului pentru semnale cu rǎspuns parţial

În figura 4.22 se prezintǎ schema bloc de principiu a circuitului decodor folosit pentru recuperarea
informaţiei transmise prin tehnica cu rǎspuns parţial. Decodorul recupereazǎ informaţia sub formǎ
binarǎ, care se regǎseşte în registrul de deplasare. Registrul de deplasare şi sumatorul genereazǎ
semnalul cu rǎspuns parţial utilizat în transmisie iar circuitul codor astfel format are caracteristica de
transfer H(f). Prin montarea sa în bucla de reacţie se obţine caracteristica de transfer inversǎ, astfel cǎ
circuitul complet funcţioneazǎ ca un decodor (funcţionare inversǎ codorului).
93
IV.5 SRP cu precodare
Precodarea are drept scop eliminarea problemelor legate de propagarea erorii apărute la o decizie
anterioară deci a interferenţei intersimboluri. Pentru aceasta se intervine în emiţător (sursa de date)
suprimând efectul simbolurilor anterioare. Fie secvenţa de date { z n } definită de:
1 ⎡ N −1
⎤
zn =
a0 ⎢
⎣
x n − ∑
k =1
a k z n − k ⎥ (modulo-m )
⎦
(4.43)
În general z n poate lua mai multe valori. Aceste valori redundante pot fi reduse prin interpretarea
modulo-m a secvenţei de date { z n }. Simbolurile { z n } precodate şi reduse modulo-m satisfac
N −1
zn a0 = xn − ∑a
k =1
z
k n−k (modulo-m) (4.44)
Coeficienţii a k se presupun normalizaţi, având valori întregi şi cel mai mare divizor comun este
unitatea. Ecuaţia de mai sus are soluţie unică dacă şi numai dacă a 0 şi m sunt numere prime între ele.
Ea poate fi scrisă ca:
N −1
xn = ∑ ak zn − k (modulo-m) (4.45)
k =0
Sub această formă se observă uşor că datele originale x n pot fi uşor recuperate prin interpretarea
modulo-m a semnalului z n recepţionat, operaţie ce nu implică memorizare.
Pentru semnale SRP cu spectru tip cosinus F ( D ) = 1 + D , valoarea eşantionului la momentul
t = i ⋅ T − T / 2 este:
1 1
ri = z i + z i −1 + ni = pi + ni zi (4.46)
2 2
Pentru semnalele SRP cu spectru tip sinus, cu polinoame tip, F ( D) = 1 − D şi
F ( D) = 1 − D 2 = (1 − D)(1 + D) :
1 1
ri = z i − z i −1 + ni = pi + ni (4.47)
2 2
respectiv: 1 1 (4.48)
ri = zi − z i−1 + n i = p i + n
2 2
In ecuaţiile de mai sus pi este valoarea eşantionului din SRP în absenţa zgomotului şi poate lua
valorile ± k şi 0, iar ni este valoarea eşantionului din semnalul de zgomot.
Când xi = 0 , circuitul de precodare dă zi în aşa fel încât pi = ± k . Se observă că semnalul SRP
în acest caz este o codare pseudoternară (bitul 0 este reprezentat prin nivelul 0, iar bitul 1 prin nivele +
şi - ), iar decodarea se face foarte simplu prin redresare dublă alternanţă. Semnalele SRP cu spectru tip
sin2 sunt descrise de polinomul:
F ( D) = 1 − 2 D 2 + D 4 (4.49)
Pentru SRP cu spectru tip sin valoarea eşantionului la momentul t = iT este:
2
1 1
ri = z i − z i − 2 + z i − 4 + ni = p i + ni (4.50)
2 2
94
Termenul pi reprezintă valoarea eşantionului recepţionat în condiţii ideale (absenţa zgomotului) şi

poate lua valorile -2k, -k, 0, +k, +2k.
Precodarea folosită pentru eliminarea interferenţei intersimboluri presupune că:
dacă xi = 0 , pi = −2k ,0,+2k z i = z i−4
xi = 1 , p i = − k ,+ k , z i = z i−4
iar zi poate fi unic determinat din pi în acest fel. Necesitatea precodării poate fi mai uşor înţeleasă
plecând de la codul
dicode şi schema sa de
codare reprezentată în
figurile 4.20 şi 4.23.
Ţinând cont că fronturile
pozitive şi negative din
secvenţa de date
generează impulsuri
pozitive şi respectiv
negative în semnalul
codat, se poate folosi ca
decodor un bistabil de tip
RS, care este setat de
impulsurile pozitive şi
respectiv resetat de cele
negative (figura 4.23).
Putem remarca însă că la
apariţia unei erori, de
exemplu nerecunoaşterea
unui impuls pozitiv sau
Figura 4.23 O schemă de decodare pentru semnalul dicode
negativ, bistabilul nu se
mai setează, respectiv resetează în acel moment, iar secvenţa decodată rămâne eronată până la apariţia
următorului impuls corect de setare sau respectiv resetare. În acest fel eroarea se propagă, de obicei pe
mai multe intervale de bit.
Prin introducerea precodării se vor asocia tranziţiile din secvenţa de date de intrare cu bitul 1 iar
absenţa lor cu bitul 0 (codare NRZ-M sau diferenţială). Se obţine astfel o formă de undă codată bipolar
nr.1 sau AMI (Alternate
Mark Inversion), în care
bitul 1 este codat alternativ
prin nivelele + A şi − A ,
iar bitul 0 prin nivelul
ternar 0.
Figura 4.24 Circuit de decodare AMI
Prin redresarea dublă
alternanţă a formei de undă codate se obţine secvenţa de date codată NRZ-L (figura 4.24). Dacă în
locul unui impuls negativ sau pozitiv s-a recepţionat eronat nivelul 0, se observă este afectat de eroare
numai bitul în cauză, nu şi cei următori şi s-a eliminat astfel prin precodare propagarea erorii. Formele
de undă asociate pot fi urmărite din figura 4.23 şi 4.24.
95
IV.5 Semnale ternare în banda de bază.

Transmiterea digitală a informaţiei pe o linie de telecomunicaţii obişnuită implică un
echipament de linie special, compus din echipamente terminale şi regeneratoare intermediare.
Echipamentul de linie terminal are sarcina de a converti informaţia digitală de intrare într-un
cod de linie, astfel încât semnalul transmis pe linie să satisfacă următoarele cerinţe:
performanţele transmisiei să fie pe cât posibil independente de caracteristicile statistice ale
sursei de date,
jitterul introdus de repetor să fie cât mai mic,
componenta de c.c. a fluxului de date emis să fie nulă, pentru a putea permite cuplarea în
c.a. a repetoarelor pe linie,
să permitǎ supravegherea performanţelor în timpul funcţionării.
Dacă pentru transmisie se foloseşte un cod binar unipolar, apar următoarele aspecte practice:
informaţia de sincronizare trebuie extrasă din semnalul de date recepţionat de fiecare
repetor,
transmisia secvenţelor lungi de zero conduce la pierderea sincronizării datorită absenţei
tranziţiilor, iar secvenţele lungi de biţi 1 conduc la apariţia componentei de c.c.,
supravegherea funcţionării transmisiei nu este posibilă în formatul unipolar decât prin
introducerea de biţi redundanţi care coboară viteza efectivă de transmisie şi implică
scăderea vitezei de transmisie pe linie faţă de cea a datelor de intrare.
Un alt mod de introducere a redundanţei, mult mai avantajos, este acela de a folosi un cod de
transmisie ternar care elimină problemele practice discutate. În plus, codurile ternare permit obţinerea
unui spectru al semnalului ce prezintă zerouri la anumite frecvenţe. Codurile ternare cele mai
importante sunt: codurile bipolare nr. 1, 2 şi 3, codul PST, codurile bipolare de densitate ridicată
HDBn, codul 4B3T şi codul MS 43.
IV.6.1 Codurile bipolare nr. 1 şi 2.
Codurile bipolare fac parte din categoria codurilor pseudoternare, având în vedere faptul că
asocierea dintre alfabetul binar şi cel ternar este particulară. Astfel, considerând alfabetul binar
compus din 0 şi 1, iar cel ternar din -, 0 şi +, bitul 0 binar este asociat întotdeauna cu 0 ternar, iar bitul
1 este codat alternativ prin + şi -. Acesta conduce în mod evident la crearea unei componente de curent
continuu nulă.
Repetoarele nu mai sunt încărcate
de componenta de c.c. şi pot fi cuplate
în c.a. la linie (prin condensator sau
transformator). Codurile bipolare nr. n,
(n=1, 2, 3) se obţin cu schema de Figura 4.25 Coder bipolar Nr. n
principiu reprezentată în figura 4.25.
Spectrul semnalului de ieşire w, poate fi uşor dedus dacă se cunoaşte spectrul semnalului de intrare
x. dacă durata intervalului elementar binar este T, întârzierea cu nT este echivalentă cu o multiplicare a
spectrului cu e − jω nT , iar funcţia de transfer a circuitului este 1 − e − jω nT .
Caracteristica de frecvenţă a circuitului din dreapta liniei punctate din figura 4.25 (denumit şi coder
DICODE) se obţine luând valoarea absolută a funcţiei de transfer ridicatǎ la pǎtrat.:
96
Y (ω) = 1 − e − jω nT = 1 − (cos ω nT − j sin ω nT ) = 2 sin ω nT 2 (4.51)
Y (ω)
2 2
iar = 2 sin ω nT 2 (4.52)
Zerourile din spectru apar la ω nT 2 = k (k = 0, 1, 2, 3, K) , deci la frecvenţele f k = k nT .
Codurile bipolare nr. 1, 2 şi 3 se decodifică prin redresare dublă alternanţă. Având în vedere
asocierea simbolurilor + şi – de la ieşirea coderului dicode cu tranziţiile din secvenţa de date, va trebui
Figura 4.26 Forme de undă codate bipolar nr.1

introdus un circuit de precodare, care converteşte secvenţa de intrare x într-o secvenţă z, egală cu suma
modulo-2 dintre x şi z întârziat cu un interval de bit. Pentru codul binar nr. 1, precodarea este
diferenţială şi obţinem schema din figura 4.26.
Se observă din figura 4.19 că:
z = x ⊕ y = x ⊕ z (t − T ) (4.53)
unde: ⊕ reprezintă suma modulo-2, iar z (t − T ) - Figura 4.27 Codare diferenţială
semnalul z (t ) întârziat cu T.
Sumând modulo-2 ambii membri ai relaţiei cu z (t − T ) obţinem
z ⊕ z (t − T ) = x ⊕ z (t − T ) ⊕ z (t − T ) = x (4.54)
Figura 4.28 Coderul bipolar nr.2

Deci, x = z ⊕ z (t − T ) , sau x este un semnal echivalent cu z decodat diferenţial (mai putem spune
că z se obţine din x prin codare diferenţială), situaţie prezentată în figura 4.27.
Figura 4.29 Forme de undă asociate coderului bipolar nr.2

97
Codurile bipolare nr. 2 şi 3 sunt similare cu codul bipolar nr. 1, însă într-o secvenţă lungă de biţi 1,
primii n biţi sunt codaţi prin n plusuri, iar următorii prin n minusuri. Codul binar nr. 2 este produs cu
schema prezentată în figura 4.28, formele de undă fiind reprezentate în figura 4.29.
El este cel mai atractiv din punct de vedere al spectrului, caracteristica sa de frecvenţă fiind
Y (ω ) = 2 sin ω 2 T 2 = 2 sin ω T (4.55)
Figura 4.30 Factori de codare pentru codurile bipolare Nr.1, 2 şi 3

Ea este reprezentată în figura 4.30. Codul binar nr. 2 prezintă deci nuluri în spectru la frecvenţa
zero şi la frecvenţe multipli ai lui
f bit 2 .
Se poate astfel transmite un
semnal pilot pe frecvenţa purtătoare
pentru a face posibilă detecţia
sincronă a semnalului. De
asemenea, se poate transmite un
Figura 4.31 Intercalarea a două coduri bipolare nr.1
pilot pe frecvenţa f bit 2 , care să
facă independentă sincronizarea de bit de secvenţa binară de date transmisă.
Codul binar nr. 2 poate fi produs şi cu ajutorul schemei din figura 4.31, cele două codoare bipolare
fiind acţionate de biţii 1 impari, respectiv pari; formele de undă asociate sunt reprezentate în figura
Figura 4.32 Ilustrarea tehnicii de obţinere a codului bipolar Nr.2 prin intercalare
4.32.
98
IV.6.2 Codul PST
Codarea ternară cu selecţia perechilor (Paired Selected Ternary) implică împărţirea arbitrară a
secvenţei de date în grupe de 2 biţi (dibiţi) şi codarea dibiţilor prin Tabelul IV.1 Codul PST
perechi de simboluri ternare conform convenţiei din tabelul IV.1.
Dibit Codare
Se observă că perechile 11 şi 00 reprezentate prin + − şi respectiv
11 +−
− + au componenta continuă nulă. Pentru ca perechile 10 şi 01 să nu 00 −+
introducă componenta nulă, s-a impus un al doilea mod de codare, 10 +0 sau -0
astfel încât după o codare a lui 10 prin + 0, următorul dibit 10 să fie 01 0+ sau 0-
codat prin – 0. În felul acesta anulându-se componenta de c.c., ca în
exemplul de mai jos:
Exemplul IV.1 Să codăm PST secvenţa de date x reprezentată mai jos
x 1 0 1 1 0 0 0 1 1 0 1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
y + 0 + − − + 0 − + 0 − 0 − + 0 + − 0 0 +
↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑
+ − + − + − +
Săgeţile indică opţiunea făcută în codarea perechilor 1 0 şi 0 1. Se observă că există cel mult două zerouri
consecutive, ceea ce favorizează sincronizarea.
La pierderea sincronizării, o secvenţă lungă de 0 poate fi
interpretată ca o secvenţă lungă de 1 şi invers. Factorii de
codificare C ( f ) ai semnalelor PST si bipolar nr. 1 sunt ilustrate
în figura 4.34. Figura 4.33 Coder PST
IV.6.3 Coduri bipolare de densitate ridicată HDBn
În codurile bipolare, bitul 0 binar este codat prin 0, iar bitul 1 este codat alternativ prin + şi -, ceea
ce asigură o componentă de c.c. nulă. Şirurile
lungi de zero pot conduce la pierderea
sincronizării, astfel încât pentru a evita această
situaţie se poate acţiona prin înlocuirea acestor
secvenţe cu alte secvenţe care se
caracterizează prin existenţa unei violări a
legii de codare bipolară. Se obţin astfel
codurile bipolare de densitate ridicată HDBn
(High Density Bipolar), cu n=2, 3, ……., n
referindu-se la numărul maxim permis de
zerouri succesive.
Dacă notăm cu B modul de codare al
bitului 1 binar care se supune legii de codare Figura 4.34 Factori de codare PST şi Bipolar Nr.1
binară şi cu V violarea legii de codare bipolară
(bitul 1 transmis este codat prin + dacă bitul 1 anterior a fost codat prin +, sau prin -, dacă anterior
era - ), atunci regulile de codare pentru codul HDBn sunt:
bitul 1 este codat prin B,
99
bitul 0 într-un bloc de maximum n zerouri succesive este codat prin 0,

un bloc de n+1 zerouri succesive este codat prin:
B0 …. V sau 00 ….. V
Opţiunea între cele două variante este determinată de necesitatea ca violările succesive V să fie de
polarităţi alternative, astfel încât componenta de c.c. să rămână nulă. Blocurile lungi de zerouri
succesive sunt fragmentate în blocuri de n+1 zerouri şi codate ca mai sus.
Cel mai important cod din această categorie, HDB3, a fost acceptat de CCITT şi este ilustrat mai
jos:
Binar 1101 0100 1100 0001 0010 0001 0000 0000 1011 0001
Bipolar + −0 + 0 − 00 + −00 000 + 00 − 0 000 + 0000 0000 − 0 + − 000 +
HDB 3 + −0 + 0 − 00 + −00 0 − 0 + 00 − + 00 + − 000 − + 00 + − 0 + − 000 +
V B V V B V
Factorii de codare ai codurilor HDB 1, 2 şi 3
sunt prezentaţi în figura 4.35.
O variantă a codului HDBn este CHDBn
(Compatible HDBn), în care secvenţa prin care
este codat un bloc de n+1 zerouri succesive ia
una din formele:
a. 00 …. 000 V sau
b. 00 …..0B0V
Avantajul acestor coduri e acela că se poate
proiecta decodorul independent de n.
Figura 4.35 Factori de codare ai codurilor HDBn

IV.6.4 Codurile 4B3T şi MS 43
Ambele coduri sunt alfabetice şi convertesc blocuri de 4 simboluri binare în blocuri de 3 simboluri
ternare, conform tabelelor IV.2 şi IV.3.
Aceste coduri sunt interesante pentru comunicaţiile digitale, având în vedere reducerea vitezei de
transmisie a simbolurilor ternare la 3 4 din cea a unui semnal binar clasic.
Tabelul IV.2 Codul 4B3T Tabelul IV.3 Codul MS 43
Ternar Ternar
Binar Binar
1, 2, 3 4, 5, 6 1 2, 3 4
0000 +++ --- 0000 +++ --+ -+-
0001 0+- 0001 ++0 00-
0010 -0+ 0010 +0+ 0-0
0011 +-0 0100 0++ -00
0100 0-+ 1000 +-+ ---
0101 +0- 0011 0-+
0110 -+0 0101 -0+
0111 +00 -00 1001 00+ --0
1000 0+0 0-0 1010 0+0 -0-
1001 00+ 00- 1100 +00 0--
100
1010 ++- --+ 0110 -+0

1011 -++ +-- 1110 +-0
1100 +-+ -+- 1101 +0-
1101 ++0 --0 1011 0+-
1110 0++ 0-- 0111 -++ --+
1111 +0+ -0- 1111 ++- +--
Codurile folosesc 3 alfabete: R1, R2 şi R3, selectarea lor făcându-se în funcţie de valoarea sumei
digitale curente a codului. Numărul de simboluri succesive de aceeaşi valoare este limitat la 6 pentru
codul 4B3T şi 3 pentru MS 43. În cazul 4B3T, din cele 6 setări (0 – 5), cele extreme apar numai în
interiorul cuvintelor de 3
cifre ternare şi se asociază
starea 1 cu R1, 2 şi 3 cu R2
şi 4 cu R3.
Sincronizarea de bloc
poate fi uşor monitorizată,
pierderea ei conducând la
apariţia unor combinaţii
interzise, cum ar fi 000 în
cazul codului 4B3T.
Spectrele de putere ale celor
2 coduri sunt reprezentate în Figura 4.36 Factorii de codare pentru codurile MS43 şi 4B-3Tîn 2 variante
figura 4.36.
Exemplul IV.2 Să decodăm secvenţa de date codată HDB4, dată mai jos şi să calculăm:
a. Probabilitatea de apariţie a violurilor de bipolaritate în semnalul HDB3, presupunând biţii 1 şi 0
echiprobabili;
b. Cu cât creşte puterea medie a semnalului codat HDB4 faţă de codul bipolar nr. 1.
HDB 4 + − +0 − 0000 − + 000 + 0 − 000 − 00 + −

V B V B V
NRZ 1 1 1 0 1 0 0 00 0 0 00 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 1 1
Un viol de bipolaritate apare dacă şi numai dacă:
Un bit 0 este precedat de 3 zerouri,
Un bit 0 este precedat de 7 zerouri,
Un bit 0 este precedat de 11 zerouri, etc.
1 1 1
(
P = 2−5 + 2−9 + 2−13 + L = 2−5 1 + 2−4 + 2−9 + L = 2−5 ) 1− 2 −4
=
32 1 − 1 16
= 1 30
Dacă jumătate din violurile de bipolaritate sunt însoţite de o marcă bipolară (B000V), iar biţii 0 şi 1 sunt
echiprobabili, creşterea relativă a puterii semnalului este
1 2 +1
⋅
∆P P = 30 2 = 1 10 = 10 %
1/ 2
101
IV.7. Aleatorizarea secvenţei de date.
Spectrul de frecvenţă al unui semnal de date depinde de codul folosit pentru transmisie şi de
succesiunea de biţi 1 şi 0 din secvenţa de date. Datele
conţin adesea secvenţe periodice care duc la apariţia în
spectru a componentelor discrete (linii) care pot constitui
semnale de interferenţă foarte periculoase pentru canalele
alăturate.
Figura 4.37 Undă rectangulară
Considerând o secvenţă de tipul 101010, ea este
echivalentă cu o undă rectangulară de frecvenţă f 2 = f bit 2 , cu nivelele ± 1 , ca în figura 4.37.
Descompunând în serie Fourier, obţinem:
4⎛ 1 1 ⎞
y (t ) = ⎜ sin ω 2 t + sin 3ω 2 t + sin 5 ω 2 t + L ⎟ (4.56)
π⎝ 3 5 ⎠
Suma sinusurilor este ilustrată în

figura 4.38, pentru primele 5 armonici
(până la armonica 11).
Calculând nivelul relativ al
armonicii a 3-a faţă de puterea
semnalului, pentru rezistenţă de
sarcină având valoarea egală cu un
ohm:
n = 10 log P ( 3) Ps
1
n = 10 log 2
= −13.5 dB
⎛4 ⎞
⎜ ⋅1 3 2 ⎟
⎝π ⎠ Figura 4.38 Sinteza undei rectangulare
(4.57)
Spectrul de putere normalizat, pentru o rezistenţă de sarcină de 1 ohm, al unei secvenţe de date
NRZ aleatoare este dat de
2
⎛ sin πTs f ⎞
W ( f ) = A Ts ⎜⎜
2
⎟⎟ (4.58)
⎝ πTs f ⎠
şi este reprezentat în figura 4.39. Semnalul de date aleator nu prezintă în spectrul său componente
discrete.
Sumând modulo-2 secvenţa de date repetitivă cu o secvenţă binară pseudoaleatoare se obţine o
reducere drastică a amplitudinilor componentelor discrete din spectru. Blocul care realizează această
funcţie se numeşte SCRAMBLER (aleatorizor sau cifrator) şi are schema bloc de principiu prezentată
în figura 4.40, conform avizului V 27 al CCITT.
El se compune dintr-un registru de deplasare cu reacţie ce generează o secvenţă binară
pseudoaleatoare cu lungimea: L = 2 7 − 1 (127) biţi.
102
La recepţie, un dispozitiv UNSCRAMBLER (descifrator) execută operaţiile inverse celor de la

emisie şi astfel se obţine secvenţa de date originală.
Se observă că un bit eronat izolat care
străbate descifratorul, apărând pe rând la
fiecare din ieşirile 6 şi 7, produce 2 biţi
suplimentari de eroare. Aşadar, un bit eronat
produce un grup de 3 erori în secvenţa de
date de ieşire D, deci un efect finit.
Dacă la intrare se aplică secvenţa de date
D, compusă din zerouri, iar registrul conţine
zerouri, secvenţa de ieşire D e de asemenea
compusă din zerouri. Această situaţie este
înlăturată folosind un contor de coincidenţă
care injectează un bit 1 suplimentar în buclă
după o secvenţă lungă de 1 sau 0.
Pentru a putea explica funcţionarea
schemei, să introducem operatorul D, care
semnifică întârzierea secvenţei de date.
Astfel, xD reprezintă secvenţa de date x Figura 4.39 D.s.p. a secvenţelor aleatoare şi repetitive
întârziată cu 1 bit iar xD k , secvenţa x
întârziată cu k intervale de bit.
Pentru circuitul UNSCRAMBLER putem scrie:
x = y " ⊕ y " D 6 ⊕ y " D 7 = (1 ⊕ F ) y " (4.59)
unde F = D 6 ⊕ D 7 . Atunci pentru SCRAMBLER vom avea:
y ' = x ⊕ Fy ' sau y ' = x (1 ⊕ F ) (4.60)
în absenţa erorilor y ' = y " , iar la ieşire avem:
x0 = (1 ⊕ F ) y " = (1 ⊕ F ) y ' = (1 ⊕ F )x (1 ⊕ F ) = x (4.61)
adică secvenţa de ieşire din UNSCRAMBLER coincide cu cea de intrare în SCRAMBLER.
Figura 4.40 Circuite Scrambler şi Unscrambler
103
Efectul SCRAMBLER-ului asupra secvenţelor periodice şi a şirurilor lungi de 1 sau 0 poate fi

observat din tabelul IV.4, scris în ipoteza că registrul este încărcat iniţial cu 0.
Tabelul IV.4 Date specifice circuitului scrambler
Intrare ( x ) 1 0 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1
D6 x 0 0 0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1 1 1 0 1 0 0 1 1
D7 x 0 0 0 0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1 1 1 0 1 0 0 1
Iesire (x0 ) 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1 1 1 0 1 0 0 1 1 0 0 0 1 0 1
Se observă că SCRAMBLER-ul elimină efectiv secvenţele lungi de 0 şi 1, precum şi secvenţele
periodice.
IV.8 Filtre standard utilizate în telecomunicaţii
Conform criteriului I al lui Nyquist, transmisia practică a semnalelor în banda de bază, fără
interferenţă intersimboluri (IIS), se poate face utilizând filtre trece-jos a căror funcţie de transfer să
prezinte simetrie impară în jurul frecvenţei de tăiere, ele fiind realizabile fizic. Răspunsul lor de tip
Nyquist este definit cu ajutorul unor funcţii standard definite în continuare.
Funcţia rectangulară
⎧1 daca x < 1 / 2
Π ( x) = ⎨ (4.62a)
⎩0 in rest
A. Funcţia sinc
sin πx
sin c( x) = (4.62b)
πx
Figura 4.41 Funcţiile rectangulară şi sinc
Funcţiile Π (x) şi sinc(x) constituie perechi Fourier şi sunt reprezentate în figura 4.41.
B. Funcţia sinc cu factor de cădere α
cos(π α x)
sin c( x, a) = sin c( x) (4.63)
1 − ( 2 α x) 2
104
În figura 4.42 sunt reprezentate funcţiile sin c( x, α ) pentru diferite valori ale lui α între 0 şi 0.5.
Cazul α = 0 ne dă funcţiaa sinc(x) clasică.
Figura 4.42 Funcţia sinc(x, alfa) pentru diverse valori ale lui alfa
Funcţia cosinus ridicat Rc (Raised Cosine)

⎧⎪1 + cos π ⋅ x
daca x ≤ 1
Rc( x) = ⎨ 2 (4.64)
⎪⎩0 in rest
B. Funcţia cosinus ridicat Rc cu factor de cădere α
⎧ 1−α
⎪1 daca x <
2
⎪
⎪ ⎛⎜ x − (1 − α ) / 2 ⎞⎟ 1−α 1+α
Rc( x, α ) = ⎨ Rc⎜ ⎟ daca ≤ x ≤ (4.65)
⎪ ⎝ α ⎠ 2 2
⎪ 1−α
⎪⎩0 daca x >
2
În figura 4.43 sunt prezentate câteva caracteristici Rc( x, a ) pentru unele valori ale lui α . Cazul
α = 1 corespunde lui Rc(x) de la punctul D.
Figura 4.43 Caracteristici cu cădere tip cosinus ridicat
105
Se observă că filtrele RC introduc o creştere a benzii faţă de banda B, pe care să o notăm cu β , iar
banda transmisiei devine
BT = B + β
sau BT = B(1 + β / B)
Ţinând cont că în banda B se poate face o transmisie cu viteza de bit f bit / 2 , ( a se vedea formula
4.13) iar β / B este creşterea relativă a benzii şi se notează cu α , avem
f bit
BT = (1 + α )
2
Notând cu Rb = f bit viteza de transmisie a datelor, se observă că viteza maximă posibilă de
realizat în cazul utilizării filtrului de tip cosinus ridicat şi unei benzi de transmisie BT este
2 BT
Rb = (4.66)
1+α
IV.9 Distribuirea caracteristicii spectrale între emisie şi recepţie
Fie schema bloc simplificată a unui sistem TD în banda de bază cea reprezentată în figura 4.44,
unde x (t ) este semnalul aplicat la intrarea filtrului de emisie H T ( f ) , H C ( f ) - caracteristica
canalului, H R ( f ) funcţia de transfer a filtrului de recepţie, iar n 0 (t ) zgomotul, considerat aditiv şi
gaussian.
Figura 4.44 Sistem de comunicaţii în banda de bază
Caracteristica spectrală globală a acestui sistem este

H ( f ) = H E ( f )HC ( f )H R ( f ) (4.67)
şi se alege în aşa fel încât să îndeplinească primul criteriu al lui Nyquist în ceea ce priveşte lipsa IIS.
Ea va lua deci forma unui ”cosinus ridicat”, care trebuie realizat din contribuţia celor două filtre de la
emisie şi recepţie.
Pentru un sistemul de TD în banda de bază vom determina alegerea optimă a caracteristicilor
filtrelor de emisie H E ( f ) şi recepţie H R ( f ) , în aşa fel ca să se respecte probabilitatea de eroare Pe
impusă pentru o viteză specificată de transmisie a datelor vb , puterea emisă PE , densitatea spectrala a
zgomotului Wn ( f ) , caracteristica canalului H C ( f ) precum şi densitatea spectrală de putere a
datelor după filtrul de recepţie WR ( f ) . Deci, H E ( f ) şi H R ( f ) vor fi alese în aşa fel încât raportul
semnal/zgomot la ieşirea filtrului de recepţie să fie maxim, iar probabilitatea de eroare minimă.
106
Evident, pentru uşurinţa realizării celor două filtre, cel mai simplu este cazul H E ( f ) = kH R ( f ) ,
adică exceptând o anumită constantă, caracteristicile celor două filtre să fie identice, ceea ce uşurează
proiectarea şi construcţia echipamentului.
În general, caracteristica canalului este cunoscută, iar pentru cazul idealizat se presupune
H C ( f ) = 1 . Minimizarea probabilităţii de eroare este echivalentă cu maximizarea raportului S/Z.
Impulsurile s g (t ) care se aplică filtrului de emisie ponderate cu datele a k = {− a, a}
echiprobabile, au o durată mai mică sau egală cu Tb şi sunt emise în mod independent.
+∞
x(t ) = ∑ a k s g (t − kTb ) (4.68)
−∞
⎧0 i ≠ j
ai a j = ⎨ 2
⎩a i = j (4.69)
iar după filtrul de recepţie acestea devin s R (t ) , a căror transformată Fourier este S R ( f ) . Conform ec.
(4. 67) între S g ( f ) şi S R ( f ) există relaţia:
S g ( f )H E ( f ) H C ( f ) H R ( f ) = k C S R ( f )e − j 2π f T
d
(4.70)
unde k C este o constantă de normalizare iar Td este timpul de propagare prin sistem.
Densitatea spectrală de putere a lui x (t ) este:
S g (t )
2
Wx ( f ) = a k2 (4.71)
Tb
iar densitatea spectrală a semnalului z (t ) emis este
Wz ( f ) = H E ( f ) Wx ( f )
2
(4.72)
Notând cu Wn ( f ) densitatea spectrală a zgomotului la intrarea în receptor, la ieşirea receptorului
vom avea o putere de zgomot:
+∞
N 0 = ∫ W z ( f ) H R ( f ) df
2
(4.73)
−∞
Ieşirea filtrului de recepţie la momentul de eşantionare t m = mT + Td este

y (t m ) = Am + n0 (t m ) (4.74)
dacă amplitudinea semnalului recepţionat la momentul t m este Am . Ieşirea filtrului va fi 0 sau 1 după
cum y (t m ) > 0 sau y (t m ) < 0 .
Fie d m decizia care se ia cu privire la cel de al m-lea bit. Evident, decizia corectă apare ca:
⎧ y (t m ) < 0 daca d m = 0
⎨ (4.75)
⎩ y (t m ) > 0 daca d m = 1
Erorile pot apare dacă:
y (t m ) < 0 d m = 1 , eveniment notat cu E1 , sau
y (t m ) > 0 d m = 0 , eveniment notat cu E 2 .
107
Notând E = E1 U E 2 , probabilitatea de eroare este dată de

p e = p (E1 ) + p (E 2 ) =
(4.76)
= p[y (t m ) > 0 d m = 0]⋅ p(d m = 0 ) + p[y (t m ) < 0 | d m = 1]⋅ p (d m = 1)
Pentru o transmisie echiprobabilă
p(d m = 0) = p(d m = 1) = 1 2
Conform relaţiei (4.71), atunci când se iau deciziile corecte, valorile lui y (t m ) devin:
(
⎧ y (t m ) = A + n0 (t m ) daca d m = 1
⎨ ( (4.77)
⎩ y (t m ) = − A + n0 (t m ) daca d m = 0
unde A = k C a . Dar conform rel.(4.74),
p[ y (t m ) > 0]= p[ A + n0 (t m ) > 0] ↔ p[n0 (t m ) < − A]
iar relaţia (4.73) devine
1 1 1
pe = p[n0 (t m ) < − A] + p[n0 (t m ) > A] = p{ n0 (t m ) > A} (4.78)
2 2 2
Utilizând relaţia (4.75) şi ţinând cont că zgomotul are dispersia σ , iar puterea sa este σ 2 = N 0 ,
N 0 fiind dată de relaţia (4.70) putem scrie (4.78) sub forma:
∞
1
pe = ∫
2
e −x 2 N0
dx (4.79)
A 2π N 0
sau utilizând schimbarea de variabilă z = x N0
( )
∞
pe =
1
2 A ∫N 0
1
(
exp − z 2 2 dz = Q A) N0 (4.80)
2π N 0
∞
exp(− z 2 2 ) dz
1
unde Q( y ) = ∫ (4.81)
y 2π
Puterea semnalului de la intrarea în canal este
∞
a2
Sg ( f ) H E ( f ) df
2
∫
2
Ps = (4.82)
Tb −∞
Ţinând cont de relaţia (4.66) atât pentru amplitudinea unui impuls cât şi pentru media lor, putem
scrie relaţia:
⎧ A = kC ak
⎨ (4.83)
⎩ A = kC a
Din relaţia (4.83) a = A k C şi înlocuind în (4.79) rezultă:
∞
A2
Sg ( f ) H E ( f ) df
2
∫
2
Ps = (4.84)
k C2 Tb −∞
−1
⎡∞ ⎤
A = Ps k Tb ⎢ ∫ S g ( f ) HE(f )
2 2 2 2
de unde C df ⎥ (4.85)
⎣ −∞ ⎦
108
Valoarea raportului S/Z este deci ţinând cont de (4.85) şi (4.73):

−1 −1
A2 ⎡∞ ⎤ ⎡∞ ⎤
= Ps k C Tb ⎢ ∫ S g ( f ) HE (f ) df ⎥ ⎢ ∫ Gn ( f ) HR(f )
2 2 2 2 2
df ⎥ (4.86)
N0 ⎣−∞ ⎦ ⎣−∞ ⎦
Va trebui deci minimizată expresia:
∞ ∞
Sg ( f ) H E ( f ) df ∫ W (f ) H R ( f ) df
2
∫
2 2 2
v =
2
n (4.87)
−∞ −∞
Cum Wn ( f ) , S R ( f ) sunt cunoscute, minimizarea expresiei cu privire la variabilele H E ( f ) şi

H R ( f ) poate fi făcută aplicând inegalitatea lui Schwartz. Se ştie că dacă V ( f ) şi U ( f ) sunt două
funcţii complexe de f, atunci:
∞ ∞ ∞ 2
∫ V(f ) ∫ U (f ) ∫ V ( f )U ( f ) df
2 2
df 12
df ≥
−∞ −∞ −∞
(4.88)
Valoarea minimă a membrului doi se obţine atunci când
V ( f ) = kU ( f ) (4.89)
unde k este o constantă arbitrară. Luând:
V ( f ) = H R ( f ) G n1 2 ( f )
SR ( f )
U(f ) = (4.90)
HC ( f )H R ( f )
atunci minimumul expresiei considerate se obţine când:
k SR ( f )
HR(f )
2
= (4.91)
H C ( f ) Wn1 2 ( f )
de unde, în mod analog pentru filtrul de emisie, rezultă:
k C2 S R ( f ) Wn1 2 ( f )
HE(f )
2
= (4.92)
k Sg ( f ) HC ( f )
2
Cele două filtre pot avea caracteristici de fază arbitrare, cu condiţia ca acestea să se compenseze.
Valoarea maximă a raportului S/Z la ieşirea filtrului de recepţie (înaintea circuitului de eşantionare
este:
⎡ + ∞ S R ( f ) Wn1 2 ( f ) ⎤
−2
⎛ A2 ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = PS Tb ⎢ ∫ df ⎥ (4.93)
⎝ N 0 ⎠ max ⎣⎢ −∞ HC ( f ) ⎦⎥
şi în acest caz probabilitatea de eroare este:
pe = Q ( (A 2
/ N0 ) max
) (4.94)
Să considerăm cazul particular când densitatea spectrală de putere a zgomotului este plată.
Wn ( f ) = η . Atunci, conform (4.91) şi (4.92),
HR(f ) = k1 S R ( f ) / H C ( f )
2
HE(f ) = k2 S R ( f )/ H C ( f )
2
(4.95)
109
unde k 1 şi k 2 sunt două constante pozitive. Deci

H R ( f ) = kH E ( f ) (4.96)
Proiectarea unui sistem de TD cu modulaţia impulsurilor în amplitudine (PAM) înseamnă deci a
specifica forma impulsurilor S R ( f ) şi S g ( f ) , funcţia de transfer a filtrului de emisie H E ( f ) şi
recepţie H R ( f precum şi nivelul de putere al semnalului emis Ps , pentru a realiza valoarea impusă a
probabilităţii de eroare p e .
Dacă presupunem că viteza de transmisie a datelor este vb atunci se impun o serie de observaţii cu
privire la lăţimea B a benzii canalului de transmisie, presupus de forma unui FTJ, ce satisface condiţia
vb 2 ≤ B ≤ vb (4.97)
Dacă B << vb 2 , atunci se poate recurge la o transmisie multinivel cu M nivele, de amplitudine.
Dacă B >> vb , atunci se poate folosi o modulaţie neliniară sau tehnici cu spectru extins pentru
reducerea efectului zgomotului asupra semnalului.
Datorită necesităţii de a distribui în mod egal caracteristica filtrului de tip cosinus ridicat între
emisie şi recepţie, vom utiliza atât la emisie cât şi la recepţie filtre cu caracteristica de tip
⎛ f ⎞
G ( f ) = T0 Rc⎜⎜ ⎟⎟ (4.98)
f ,
⎝ 0 ⎠ α
care în domeniul timp vor avea răspunsuri la impuls de forma
⎛ t ⎞
g (t ) = RRc⎜⎜ ⎟⎟ (4.99)
T ,
⎝ 0 ⎠ α
RRc reprezentând funcţia Root-Raised-cosine (radical din cosinus ridicat) şi este definită ca
1 ⎛ 4α ⎞
RRc( x, α ) = 2 ⎜
cos[ (1 + α ) x] + (1 − α ) ⋅ sin c[ (1 − α ) x]⎟ (4.100)
1 − (4 ⋅ α ⋅ x) ⎝ π ⎠
Ea este reprezentată în figura 4.45 pentru α = 1 . Se observă ca filtrul tip radical din cosinus ridicat
Figura 4.45 Impuls radical din cosinus ridicat pentru α =1

110
introduce interferenţă intersimboluri, valoarea semnalului fiind diferită de zero la momentele de

eşantionare.
Figura 4.46 Forme de undă RRc
În figura 4.46 sunt reprezentate alte forme de undă tip RRc, pentru diverse valori ale lui α . La
recepţie se foloseşte un filtru identic, combinaţia celor două filtre producând în condiţii ideale un
răspuns ce satisface criteriul I al lui Nyquist. În condiţii reale se observă în continuare prezenţa
interferenţei intersimboluri, ceea ce face necesară introducerea egalizării la recepţie.
IV Transmisii în banda de bază

IV.1 Criteriul I Nyquist
IV.3 Criteriul III Nyquist
IV.4 Semnale cu răspuns parţial SRP
IV.6 Semnale ternare în banda de bază
IV.6.1 Codurile bipolare nr.1
IV.6.2 Codul PST
IV.6.3 Codurile bipolare de densitate ridicată HDBn
IV.6.4 Codurile 4B3T şi MS43
IV.7 Aleatorizarea secvenţei de date
111
IV.9 Coduri de linie
Pentru transmisie se foloseşte cel mai adesea forma de undă rectangulară a impulsului s(t) de
amplitudine A şi durată T, durata fiind cunoscută ca interval de bit. Avantajul principal al impulsului
rectangular este cel al uşurinţei de generare chiar la viteze ridicate, folosind dispozitive ce lucrează în
comutaţie.
În telecomunicaţii se specifică puterea livrată de un semnal unui rezistor cu valoarea de 1 ohm prin
u2 , pătratul tensiunii semnalului. Evident,
U2
P= (4.98)
R
şi pentru R = 1 ohm, rezultă P = U2. Energia de bit este definită ca
E b = A2 ⋅ T (4.99)
Informaţia ce urmează a fi transmisă, denumită pe scurt date se notează cu {ak},
{ak} = {…, a-2, a-1, a0, a1, a2, a3, …, ak, …}, ak ε {0, 1}
simbolurile ak sunt binare şi iau valorile 0 şi 1.
În transmisie lor li se asociază fie valorile 0 şi A, variantă denumită simplu curent sau unipolară, fie
valorile -A and +A , variantă denumită dublu curent sau polară. Varianta polară este cunoscută şi sub
denumirea de antipodală deoarece foloseşte valori în opoziţie (+A şi -A sau +1 şi -1).
Transmisia folosind impulsuri rectangulare de durată T este cunoscută sub numele de codare NRZ-
L (Non-Return to Zero Level). Pe durata bitului semnalul nu prezintă treceri prin zero iar informaţia
este asociată cu nivelele semnalului şi transmisă la intervale de durată T, folosind forma de undă s(t).
+∞
x(t ) = ∑ a k s (t − kT ) (4.100)
−∞
Figura 4.41 Forme de undă ce ilustrează transmisia binară cu codare NRZ-L

Procesul de emisie este ilustrat in Fig. 4.41 unde se evidenţiază prezenţa impulsurilor rectangulare
emise la momente de timp multiplu de T.
Relaţia (4.100) mai poate fi scrisă ca
+∞
x (t ) = s(t ) * ∑ a k δ (t − kT ) (4.101)
−∞
110
Primul factor al convoluţiei reprezintă răspunsul la impuls al unui filtru liniar fix ilustrat în figura
4.42, iar cel de al doilea poate fi notat ca
+∞
y (t ) = ∑ a k δ (t − kT )
−∞
şi reprezintă un proces aleator. El constituie factorul ce transportă informaţia.
Figura 4.42 Convoluţie ce implică un filtru liniar fix şi un proces aleator

Prin aplicarea transformatei Fourier relaţiei (4.101) şi folosind teorema întârzierii se obţine:
+∞
X ( f ) = S ( f ) * ∑ a k e − jk 2πt (4.102) W x ( f )
−∞
Aici S(f) reprezintă factorul de formă al spectrului

semnalulului şi este dat de transformata Fourier a
formei de undă s(t) utilizată pentru semnalizare. Cel de
al doilea factor se numeşte factor de discriminare şi
depinde de biţii de date ce urmează a fi transmişi.
Densitatea spectrală de putere a semnalului NRZ-L
în varianta polară şi echiprobabilă este dată de
1 2
Wx ( f ) = S( f ) (4.103)
T
şi are forma reprezentată în figura 4.43. f / Rb
Se observă prezenţa unor componente de curent
Figura 4.43 D.s.p. a codului NRZ
continuu şi de joasă frecvenţă importante, deşi codul
este polar, ceea ce face imposibilă transmisia acestui semnal pe un canal de tipul celui telefonic sau pe
o linie metalică ce implică cuplaje prin condensator sau transformator, ce blochează componenta de
c.c. Semnalul ce ar rezulta în linie va prezenta distorsiuni foarte puternice şi nu poate asigura o
transmisie în bune condiţii.
Se impune deci modificarea spectrului semnalului pentru a-l adapta la canalul de transmisie. În
acest scop se poate transla liniar sau neliniar banda semnalulului în jurul unei frecvenţe purtătoare,
operaţie cunoscută sub denumirea de modulaţie sau se poate interveni prin modificarea factorului de
discriminare sau a factorului de formă, operaţie cunoscută sub denumirea de codare de linie.
Necesitatea de a putea extrage din spectrul semnalului de date frecvenţa de bit folosită în receptor
pentru detecţia informaţiei a condus de asemenea la înlocuirea pentru transmisie a codului NRZ-L cu
alte coduri, denumite coduri de linie sau coduri de modulaţie. Acestea trebuie să satisfacă, parţial sau
în totalitate, următoarele condiţii
Componentă de c.c. nulă, pentru a nu încărca inutil linia şi repetoarele;
Valoare mică a lui DSV pentru atenuarea componentelor de joasă frecvenţă;
111
Să fie de tip RLL (lungime de fugă limitată) pentru o sincronizare fără probleme ;
Să prezinte un număr suficient de tranziţii pe durata simbolurilor de ieşire pentru uşurarea
sincronizării de tact;
Să poată fi folosite în reţele tip inel sau de alte tipuri;
Să asigure o propagare limitată a erorilor;
Să permitonitorizarea şi detecţia unor tipuri de erori;
Să prezinte complexitate şi eficienţă rezonabile;
Să poată fi implementat cu circuite simple, fiabile şi la un preţ de cost redus.
Să prezinte nuluri spectrale la anumite frecvenţe
Câteva coduri binare, de interes larg, folosite în sistemele moderne de telecomunicaţii sunt
prezentate în continuare.
Codul RZ
În codarea RZ (Return to Zero) bitul 1 este reprezentat prin HL (nivelul logic H pe prima jumătate a
intervalului de bit şi nivelul logic L pe cea de a doua jumătate) iar bitul 0 este reprezentat prin nivelul
logic L pe tot intervalul de bit.
Această reprezentare dezechilibrată, cu valoarea medie a semnalului diferită de zero pentru o
transmisie echiprobabilă conduce la crearea în spectrul semnalului de componente discrete (linii) pe
armonicele frecvenţei de bit. În acest caz se poate extrage semnalul de tact necesar la recepţie cu un
circuit PLL calat pe frecvenţa de bit.
Figura 4.44 Câteva coduri de linie de interes general
112
Codurile NRZ-M şi S
În codarea NRZ_M (Non Return to Zero - Mark) bitul 1 este reprezentat alternativ prin nivelele
logice H şi L iar bitul 0 este reprezentat prin nivelul logic utilizat pentru reprezentarea ultimului bit 1,
sau cu alte cuvinte bitul 1 este reprezentat printr-o tranziţie la începutul sau mijlocul intervalului de bit
iat bitul 0 prin absenţa tranziţiei.
Această codare diferenţială sau prin tranziţii rezolvă problema ambiguităţii de fază care poate apare
prin inversarea firelor unei linii de transmisie, ceea ce conduce la obţinerea informaţiei negate, în cazul
utilizării codului NRZ-L. Aceeaşi situaţie apare la transmisiile de tip MA cu purtătoare suprimată,
inclusiv PSK, unde sincronizarea se face pe un multiplu al frecvenţei purtătoare.
În codarea NRZ_S (Non Return to Zero - Space), accepţia este inversă, biţii 1 şi 0 schimbându-şi
rolurile.
Codurile bifazice
În codarea bifazică L (L - Level) bitul 1 este reprezentat prin elementele HL iar bitul 0 este
reprezentat prin elementele LH.
Codarea bifazică M provine din asocirea codării bifazice L cu o precodare NRZ-S. Astfel, bitul 1
este reprezentat prin elementele HL şi LH iar bitul 0 este reprezentat alternativ prin nivelele logice L şi
H .În codarea bifazică S convenţia este inversă.
Codul CMI
În codarea CMI (Coded Mark Inversion) bitul 1 este reprezentat alternativ prin nivelele logice L şi
H iar bitul 0 este reprezentat prin elementele LH. Această codare asigură prezenţa unei componente
discrete pe frecvenţa de bit în spectrul semnalului, facilitând procesul de sincronizare.
Fogura 4.45 Densitatea spectrală de putere a unor coduri binare
113
Codul Miller
În codarea Miller sau DM (Delay Modulation) bitul 1 este reprezentat alternativ prin elementele HL
şi LH iar bitul 0 este reprezentat ca absenţa unei tranziţii, repetând ultimul nivel logic din
reprezentarea bitului 1 anterior, dacă apare ca zero unic, între doi biţi 1. Dacă sunt mai mulţi biţi zero
succesivi, toate zerourile, cu excepţia
ultimului sunt codate printr-o tranziţie la
sfârşitul intervalului de bit.
Codarea Miller provine dintr-un
precodor bifazic L urmat de un bistabil tip
T care înjumătăţeşte tranziţiile semnalului
bifazic. Prezenţa bistabilului tip T care în
general se foloseşte pentru divizarea cu 2
a frecvenţei determină o micşorarea a
lăţimii spectrului semnalului codat şi
deplasarea componentelor spectrale spre
frecvenţe joase.
Figura 4.46 Factori de codare C(f)
În figura 4.44 sunt exemplificate toate
aceste tipuri de coduri de linie. În figura 4.45 sunt ilustrate spectrele de putere ale codurilor NRZ-L,
RZ, Bifazic L, CMI şi Miller pentru cazul echiprobabil. În figura 4.46 sunt reprezentaţi factorii de
codare C(f) pentru aceste coduri tot în cazul echiprobabil .
IV.10 Codarea diferenţială
Să considerăm cazul unei transmisii polare, reprezentată în figura 4.47 şi că linia a fost ruptă, iar
conexiunea a fost restabilită dar nu în forma originală, conductoarele liniei fiind inversate între ele.
Dacă conexiunea este de tipul AB şi CD se recepţionează o tensiune UMN = +E sau –E, conform
poziţiei manipulatorului telegrafic I sau respectiv II. Dacă firele sunt reconectate ca AD şi CB atunci
UMN = -E şi respectiv +E, pentru aceleaşi poziţii I şi II ale manipulatorului telegrafic, adică situaţia
opusă.
Figura 4.47 Conectarea directă sau inversă a conductoarelor liniei de transmisie
În cazul reprezentării informaţiei prin nivele de tensiune (codare NRZ-L) situaţia descrisă mai sus
conduce la obţinerea informaţiei negate (bitul 0 devine 1 şi invers). O situaţie similară apare la
transmisiile cu modulare-demodulare cu purtătoare suprimată, denumită problema ambiguităţii de
fază.
114
Pentru a rezolva aceste probleme se foloseşte codarea diferenţială (NRZ-M sau S) sau prin tranziţii.
În codarea diferenţială NRZ-M (Non-Return-to-Zero Mark) un bit 1 este reprezentat de o tranziţie
(nivel opus celui transmis în intervalul de bit anterior) iar un bit 0 este codat prin absenţa tranziţiei
(acelaşi nivel cu cel transmis în intervalul de bit anterior). În codarea NRZ-S (Non-Return-to-Zero
Space) convenţia este inversă. Formele de undă asociate celor două codări sunt prezentate în figura
4.48.
Figura 4.48 Forme de undă codate diferenţial
Se observă existenţa a două forme de undă posibile a şi b (b este forma de undă a negată logic)
pentru semnalele codate NRZ-M sau S.. Semnalul codat NRZ-M yk poate fi scris ca
y k = x k ⊕ y k −1 (4.104)
unde xk reprezintă semnalul codat NRZ-L iar ⊕ operaţia logică SAU EXCLUSIV (sumare modulo-2).
Dacă
xk = 0 → y k = y k −1
şi nu apare tranziţie, în timp ce pentru
x k = 1, y k = y k −1
şi există tranziţie. Coderul diferenţial sau NRZ-M este reprezentat în figura 4.49a.
Figura 4.49 Circuite de codare şi decodare diferenţială
Pentru decodarea unui semnal codat NRZ-M ec. (4.104) poate fi rescrisă ca
y k ⊕ y k −1 = xk ⊕ y k −1 ⊕ y k −1
sau
x k = y k ⊕ y k −1 (4.105)
115
ţinând cont că y k −1 ⊕ y k −1 = 0 . Decodorul diferenţial este reprezentat în figura 4.49.

Un circuit practic de codare NRZ-M este prezentat în figura 4.50. În acest caz tranziţia apare pe
mijlocul intervalului de bit, adică se produce o întârziere cu T/2 a semnalului codat faţă de situaţia
Figura 4.50 Codor NRZ-M
IV.11 Funcţia de autocorelaţie
Funcţia de autocorelaţie (AKF) a unui semnal x(t) este definită ca

T /2
1
T →∞ T ∫
R(τ ) = lim x(t ) x(t + τ )dt (4.106)
−T / 2
Dacă semnalul x(t) este un semnal de energie şi poate lua valori complexe,
+∞
R (τ ) = ∫ x(t ) x (t − τ )dt
∗
−∞
prin * înţelegând conjugata complexă. Timpul de întârziere τ are rolul de parametru de baleiaj iar
timpul fizic t este o variabilă de integrare ce dispare în procesul de integrare. Funcţia AKF poate fi
scrisă ca
+∞
R (τ ) = ∫ x(t + τ ) x
∗
(t )dt (4.107)
−∞
Ecuaţiile (4.105) şi (4.106) integrează produsul lui x(t) şi o replică a sa decalată, fie întârziată cu
τ şi notată cu x(t - τ) sau în avans cu τ şi notată cu x(t + τ) . Dacă semnalul x(t) ia valori complexe,
funcţia AKF rezultantă este şi ea cu valori complexe.Pe baza celor două relaţii de mai sus rezultă că
funcţia AKF va prezenta simetrie de tipul:
R(τ ) = R ∗ (−τ ) (4.108)
partea reală a lui R(τ) având simetrie pară iar cea imaginară prezentând simetrie impară. Funcţia AKF
va avea două componente:
componentă neperiodică Rc(τ) ce determină o densitate spectrală de putere (d.s.p.) cu un
caracter continuu;
componentă periodică Rd(τ) ce determină o densitate spectrală de putere discretă (spectru
de linii).
Spectrul de energie al semnalului x(t) se compune dintr-o distribuţie continuă Wc(f),
116
+∞
Wc ( f ) =
−∞
∫ R (τ ) cos 2π fτ dτ
c (4.109)
şi un spectru discret (o serie de linii spectrale)

∞
Wd ( f ) = ∑a
k = −∞
k cos( 2π fkt + ϕ k ) (4.110)
În acest ultim caz

∞
Rd (τ ) = ∑a cos 2π fkt
2
k (4.111)
k = −∞
Pentru calculul d.s.p. a semnalului codat se pleacă de la funcţia de autocorelaţie R(τ) a semnalului
codat x(t) produs de un semnal aleator de date şi se foloseşte teorema Wiener-Hincin, care spune că
funcţia de autocorelaţie R(τ) şi densitatea spectrală de putere formează o pereche Fourier.
+∞
∫ R(τ )e
− j 2πfτ
W( f ) = dτ (4.112)
−∞
şi reciproc
+∞
R (τ ) = ∫ W ( f )e j 2πft df (4.113)
−∞
Teorema este valabilă atât pentru semnale deterministe cât şi aleatoare.
IV.12 Componenta de curent continuu
Sistemele de comunicaţii necesită semnale care să prezinte nuluri spectrale la frecvenţa zero
(absenţa componentei de c.c.) sau frecvenţa Nyquist din motive de eficienţă şi uşurinţa sincronizării.
Considerând semnalul codat NRZ-L polar produs de secvenţa de date {ak} reprezentat în figura
4.51, valoarea sa medie poate fi calculată ca
m1 = p ⋅ (+ A) + (1 − p) ⋅ (− A) = (2 p − 1) ⋅ A (4.114)
unde p este probabilitatea de apariţie a unui bit 1 în secvenţa de date {ak}.
Figura 4.51 Semnal codat NRZ-L

Densitatea spectrală de putere a unui proces ciclostaţionar presupus ergodic este dată de formula
lui Bennett,
[ ] [ ]
2
2⎧ ⎫
∞ ∞
m 1
∑δ ( f − k / T ) + S ( f ) ⎨ R (0) − m1 + 2∑ R (k ) − m1 cos 2πfkT ⎬
2 2
Wx ( f ) = 1 (4.115)
T k = −∞ T ⎩ k =1 ⎭
unde δ (t ) este un impuls Dirac, m1 este valoarea medie a procesului, S ( f ) este transformata Fourier a
formei de undă s(t) folosită pentru semnalizare, R (k ) este valoarea funcţiei de autocorelaţie evaluată la
momentele kT iar T este durata bitului.
117
Primul termen reprezintă un spectru discret sau de linii iar al doilea unul continuu. Dacă diferenţa
dintre R(0) şi valoarea medie m1 a procesului este nulă, aceasta determină faptul că nu vor exista
componente discrete sau linii la frecvenţa 0 (c.c.). Vom nota
[ ] [ ]
∞
C ( f ) = R (0) − m1 + 2∑ R (k ) − m1 cos 2πfkT
2 2
(4.116)
k =1
şi îl vom denumi factorul de codare (densitatea spectrală de putere pentru impulsuri Dirac aplicate la
intrarea circuitului codor). El mai este cunoscut şi ca factor de discriminare.
1 2
Factorul S ( f ) reprezintă factorul de formă.
T
Pentru codul NRZ polar şi cazul echiprobabil p = 1 - p = 0.5, valoarea sa medie dată de rel. (4.114)
este zero. Această condiţie asigură numai inexistenţa unei componente discrete la frecvenţa zero (c.c.)
dar nu asigură şi un nul la frecvenţa zero pentru partea continuă. Având în vedere posibilitatea
apariţiei de secvenţe lungi de biţi 1 sau zero consecutivi, componenta de c.c. nu poate fi zero.
Exemplul IV.3 Fie codul AMI sau bipolar nr.1 definit anterior. Valoarea lui R(0) este p întrucât numai biţii 1
contribuie la energia semnalulului, biţii zero fiind reprezentaţi prin nivelul zero. Valoarea medie este evident
nulă, biţii 1 fiind reprezentaţi alternativ prin nivelele +A şi –A, care se compensează.
Dacă m1 = 0 codul este denumit cunoscut ca echilibrat, dar aceasta nu antrenează după sine şi o
componentă de c.c. nulă.
IV.13 Suma digitală curentă
Componenta de c.c. a semnalului de date codat într-un cod de linie depinde de disparitatea
semnalului (acumulările produse de a k într-un interval de lungime finită) sau suma digitală curentă
RDS (Running Digital Sum) (acumulările produse de a k într-un interval de lungime finită oarecare).
Ea determină existenţa componentei de c.c. Vom considera o secvenţă de date polară
{ak} = {…, a-2, a-1, a0, a1, a2, a3, …, ak, …}, ak ε {-1, 1}
Figura 4.52. Suma digitală curentă pentru o codare NRZ-L

Suma digitală curentă este definită ca
i
ri = ∑ak = ri −1 + a i = RDS(i) (4.117)
k = −∞
118
şi este ilustrată în figura 4.52.

În codarea NRZ-L polară suma digitală curentă a semnalului creşte odată cu apariţia unei serii de
biţi 1 consecutivi ce produce o componentă de c.c. pozitivă şi scade la apariţia unei serii de biţi 0
consecutivi care vor introduce o componentă de c.c. negativă. Suma digitală curentă a semnalului
poate fi definită pe un interval de timp finit oarecare [IT, JT] ca
∆ J
rk [ I , J ] = ∑ x k (4.118)
k =I
Exemplul IV.4 Să presupunem un semnal ternar având nivelele ± A şi 0 şi să asociem o unitate de sarcină
pozitivă sau negativă nivelelor + A şi respectiv − A . Nivelul 0 nu are sarcină asociată. Dacă RDS este
limitată şi disparitatea va fi limitată. În acest caz disparitatea este definită ca diferenţa dintre numerele
celor două simboluri diferite de zero. Sarcina ce se poate acumula în linia cuplată în c.a este şi ea limitată la
aceeaşi valoare.
Dacă RDS sau sarcina acumulată este mai mică decât o valoare finită, componentă de c.c. este nulă
iar codul este cunoscut ca un cod făra componentă de c.c. sau cu nul spectral la frecvenţa 0 (D.C.-
free). Condiţia necesară şi suficientă pentru a obţine un nul spectral la frecvenţa 0 este ca suma digitală
curentă (RDS) să fie uniform mărginită pentru toate valorile lui i. Demonstraţia este următoarea:
Semnalul codat produs de secvenţă de date {a k } este
∞
x(t ) = ∑a
k = −∞
k s (t − kT ) (4.100)
iar
+∞
X ( f ) = S( f ) ⋅ ∑a e
k = −∞
k
− jk 2πfT
(4.103)
Densitatea spectrală de putere W(f) asociată codorului ce produce semnalul de date {a k } are
valoarea medie
⎡1 N 2
⎤
W ( f ) = lim E ⎢ ∑ a k e − j 2πfk / f s
⎥ (4.119)
N →∞
⎢⎣ N k =0 ⎥⎦
în care f s = 1 / T este frecvenţa de bit sau simbol iar E (expected value) este operatorul speranţă
matematică şi se aplică mulţimii de secvenţe {ai }, i ≥ 0 generate de căile prin diagrama de tranziţie
cu stări finite G asociată codului, iar limita este interpretată în sensul distribuţiei.
Evident, dacă W ( f ) f =0
= 0 , vom avea un nul în c.c. Dacă RDS este mai mică decât o valoare
finită B, atunci densitatea spectrală de putere tinde la zero pentru f tinzând la zero ( c.c.). Să
presupunem
N
∑a
k =0
k ≤ B, B < ∞ (4.120)
Atunci,
2
1 N
B2
N
∑ ak
k =0
≤
N
119
şi
⎡1 N 2
⎤
lim E ⎢ ∑a k ⎥=0 q.e.d. (4.121)
⎣⎢ N
N →∞
k =0
⎦⎥
Codul NRZ-L polar code ilustrat în figurile.4.47 şi 4.48 nu are RDS mărginită şi deci prezintă
componentă de c.c, deşi valoarea sa medie este zero pentru cazul echiprobabil, rel.(4.105). Această
condiţie asigură numai inexistenţa unei componente discrete la frecvenţa zero (c.c.).
Gradul de suprimare al componentei de c.c. este indicat de variaţia sumei digitale curente DSV
(Running Digital Sum Variation)
DSV = RDS max − RDS min (4.122)
care reprezintă şi numărul total de valori pe care îl poate lua suma digitală curentă asociată secvenţei
codate. Pentru un interval de timp finit oarecare, DSV este definită ca
DSV = max r[I, J ] (4.123)
I ,J
Variaţia sumei digitale curente DSV a unui cod poate fi considerată ca diferenţa dintre valorile
minime şi maxime ale sarcinii acumulate, presupunând cuplaj în c.a. pentru circuitul de codare, ceea
ce este echivalent variaţia maximă a integralei curente din semnalul codat, situaţie cunoscută sub
denumirea RSV (Running Sum Variation).
Parametrul DSV este determinat de lungimea seriilor de simboluri codate prin acelaşi nivel (run
length). O valoare finită a lui DSV se obţine prin impunerea unei constrângeri asupra lungimii seriei
de simboluri consecutive 0 sau 1, ceea ce determină o componentă de c.c. nulă. Cu cât valoarea DSV
este mai mică, cu atât gradul de suprimare al componentei de c.c. este mai bun.
IV.14 Un indicator al suprimării componentei de c.c.
Din formula lui Bennett factorul de codare sau d.s.p normalizată pentru impulsuri Dirac în
domeniul de frecvenţă normalizat este dat de
∞
R(k )
Wˆ x ( f ) = 1 + 2∑ cos 2 π kf (4.124)
k =1 R (0)
unde R ( k ) sunt valorile funcţiei de autocorelaţie (AKF) evaluate la momentele de eşantionare kT .

Pentru a investiga comportarea d.s.p. la joasă frecvenţă şi în c.c. ( f = 0 ), vom dezvolta în serie
Mac Laurin Wˆ x ( f ) limitându-ne la termenul pătratic
1 "
Wˆ x ( f ) = Wˆ x (0) + Wˆ x (0) f + Wˆ x (0) f
' 2
(4.125)
2
Pentru un cod echilibrat şi făra componentă de c.c.
W x (0) = 0 (4.126)
∞
R(k )
W x ( f ) = −4π ∑ k sin 2 π kf
'
(4.127)
k =1 R ( 0)
'
Rezultă Wx (0) = 0 (4.128)
şi în cele din urmă
120
∞
1 ˆ " R(k )
2
W x ( f ) = −4π 2 f 2
∑k
k =1
2
R ( 0)
cos 2 π kf (4.129)
∞
1 ˆ " R(k )
2
W x (0) = −4π 2 f 2
∑k
k =1
2
R ( 0)
∞
R(k )
iar Wˆ x ( f ) = −4π 2 f 2
∑k
k =1
2
R ( 0)
(4.130)
Deci putem folosi mărimea

∞
∆ R (k )
∆= − ∑k2 (4.131)
k =1 R(0)
ca un indicator al suprimării componentei de c.c. sau ca un criteriu de proiectare al codurilor [Dieuliis
şi Preparata, 1978].
Examplul IV.5 Fie codul bipolar nr.1 cunoscut şi sub denumirea de AMI (Alternate Mark Inversion) şi să
calculăm valoarea lui ∆ . Valorile funcţiei de autocorelaţie (AKF) sunt [Alexandru and Morgenstern, 1998]:
R (k ) = (−1) k p 2 (2 p − 1) k −1 k ≥1
(4.132)
R (0) = p
∞
(−1) k p 2 (2 p − 1) k −1 2 ∞
Atunci ∆ = −∑ k = p ∑ k 2 (1 − 2 p) k −1
k =1 p k =1
Ţinând cont că
∞
∑k
k =1
2
x k −1 = x 0 + 4 x + 9 x 2 + 16 x 3 + 25 x 4 + 36 x 5 + L
= x0 + x + x2 + x3 + x4 + x5 + L
= + 3( x + x 2 + x 3 + x 4 + x 5 + L)
+ 5( x 2 + x 3 + x 4 + x 5 + L)
+ 7( x 3 + x 4 + x 5 + L)
+ 9( x 4 + x 5 + L) + K
x0 x x2 x3 x4
= +3 +5 +7 +9 +K
1− x 1− x 1− x 1− x 1− x
1
= (1 + x + x 2 + x 3 + x 4 + x 5 + L) +
1− x
2
+ ( x + 2 x 2 + 3 x 3 + 4 x 4 + 5 x 5 + L)
1− x
1 2x 1+ x
= + =
(1 − x) 2
(1 − x) 3
(1 − x) 3
şi x = 1 − 2 p avem Figura 4.53 Variaţia lui ∆ cu p
121
∞
1+1− 2 p 1− p
∆( p) = p ∑ k 2 (1 − 2 p ) k −1 = p = (4.133)
k =1 (1 − 1 + 2 p) 3
4 p2
Pentru p = 0.5 avem ∆ = 1/ 2 .

În figura 4.53 este ilustrată dependenţa lui ∆ ( p ) în funcţie de p, pentru p variind în intervalul 0.05 şi 0.95
în cazul codului bipolar No 1sau AMI.
La valori mici ale lui p sunt mai multe zerouri care sunt reprezentate prin nivelul ternar zero iar
suprimarea componentei de c.c. este mai puternică. La valori mari ale lui p suprimarea componentei de c.c.
este mai slabă.
IV.15 Descrierea unui cod
Conform IEEE (Institute of Electric and Electronic Engineers) un cod este definit ca “un plan de
reprezentare a unui număr finit de valori sau simboluri sau a unui aranjament particular sau secvenţă
de condiţii discrete sau evenimente”. Codul poate fi definit în multe moduri: prin legea de codare,
grafuri de fluenţă, matrici, diagrama de tranziţii de stare, diagrama trellis, etc.
Un exemplu de lege de codare pentru codul diferenţial NRZ-M este următorul: un bit 1 este
reprezentat de o tranziţie (nivel opus celui transmis în intervalul de bit anterior) iar un bit 0 este codat
prin absenţa tranziţiei.
Dacă maparea secvenţei de date {ak} pe formele de undă analogice de ieşire sau simboluri se face
fără constrângeri referitoare simbolurile transmise anterior, atunci circuitele de codare şi decodare
sunt fără memorie (memoryless).
Codul mai poate fi definit de un graf de fluenţă denumit diagramă de tranziţie a stărilor (lanţ
Markov ). De exemplu, codul NRZ-L este specificat complet de diagrama de tranziţie a stărilor
reprezentată în figura 4.54.
Aceste diagrame de tranziţie a stărilor sunt de tipul Moore. Într-un automat Moore sau maşină cu
stări finite FSM (finite-
state machine) cuvântul
codat de ieşire este o
funcţie doar de stare şi nu
depinde de simbolurile
digitale de la intrare sau
cuvintele sursă. O altă
reprezentare este cea de
tip Mealy-type FSSM
(finite-state sequential
machine) ce implică
existenţă unor stări
Figura 4.54 Diagrama de stări de tranziţie a codului NRZ-L
interne.
Fiecare cerc din figura 4.54 reprezintă o stare a automatului Moore. Numerele asociate la exterior
etichetează starea, iar cele din interior, la numărătorul fracţiei reprezintă bitul sau simbolul de intrare.
La numitor se reprezintă simbolurile de ieşire emisie în starea respectivă.
122
Tranziţiile dintr-o stare în alta sunt reprezentate prin săgeţi şi sunt etichetate cu probabilităţile de
tranziţie din starea curentă în cea de destinaţie.Codul NRZ-M code este descris de diagrama de
tranziţii reprezentată in figura 4.55. Numărul stării este înscris într-un cerc. Modelul Moore este mai
direct şi mai uşor de construit.
Tabelul IV.5 Trecera de la Moore la Mealy

Stare 0 1 Re-etichetare a
stărilor
1 2/+ 3/-
1
2 2/+ 3/-
3 4/- 1/+
2
4 4/- 1/+
Figura 4.55 Diagrama FSM a codului NRZ-M
Modelul Mealy model este de complexitate mai mică şi mai uşor de tratat. Pentru a-l construi se
pleacă de la o ordonare a stărilor, aşa cum se arată în tabelul IV.5. Deoarece stările 1 şi 2 sunt identice
vor fi reetichetate ca 1, iar stările 3 şi 4 vor fi notate cu 2. Se obţine reprezentarea din tabelul IV.6 cu
2 stări, căreia îi corespunde diagrama Mealy din figura 4.56. Prima stare corespunde situaţiei în care
un bit 1 sau 0 este reprezentat prin nivelul logic H (+) , iar cea de a doua reprezentării prin nivelul
logic L (-). Trecerea dintr-o stare în alta este posibilă doar la apariţia unui bit 1.În multe cazuri
modelul Mealy este mai simplu decât modelul Moore.
Tabelul IV.6 Stări

State 0 1
1 1/+ 2/-
2 2/- 1/+
Figura 4.56 Model Mealy pentru codul NRZ-M
Aici apare constrângerea că semnalul de ieşire particular transmis depinde de semnalul transmis
anterior, deci codorul este de tip secvenţial sau cu memorie, deoarece trebuie să ţină minte starea
anterioară. În figura 4.49 memoria este reprezentată de circuitul de întârziere.
Exemplul IV.6 Să considerăm codul bifazic L sau Manchester, în
care bitul 1 este reprezentat de o tranziţie negativă sau
descendentă pe mijlocul intervalului de bit iar bitul 0 de o
tranziţie ascendentă Atunci un bit 1 este reprezentat prin nivelul
H urmat de L, pe scurt HL iar bitul 0 prin LH. Diagrama de
tranziţie este reprzsentată în figura 4.57 (modelul Moore). Acest Figura 4.57 FSM a codului bifazic
codor nu are memorie.
Un alt mod de descriere face apel la două matrici. O primă matrice este cea de tranziţie, notată cu
T:
123
t 11 ...... t 1n
T = t i1 ... t ij ... t in (4.134)
t n1 ...... t nn
Elementul tij aflat la intersecţia liniei i cu coloana j semnifică probabilitatea de tranziţie din starea i
în starea j. Pentru codul NRZ-L , matricea T este
p 1− p
T=
p 1− p
Exemplul IV.7 Fie codul NRZ-M descris de diagrama din figura 4.55 . Matricea de tranziţie asociată codului
NRZ-M este:
0 1− p p 0
0 1− p p 0
T= (4.135)
p 0 0 1− p
p 0 0 1− p
Pentru a specifica complet codul se foloseşte o a doua matrice E, denumită matrice de ieşire. În
general,
T
E = E1, E 2,L En (4.136)
unde Ei este semnalul emis în starea i.
Exemplul IV.8 Fie codul bifazic L sau Manchester descris de diagrama din figura 4.57. Matricea de ieşire
este dată de
H L + 1,−1 1 0
E= sau E = în cazul polar şi E = în cazul unipolar.
L H − 1,+1 0 1
Pentru calculele privind densitatea spectrală de putere matricile de ieşire E pot fi scrise sub forma
mai multor vectori Ai , câte unul pentru fiecare simbol de ieşire.
Figura 4.58 Forme de undă codate diferenţial şi bifazic S
Un alt mod de specificare a unui cod face apel la diagrame de tip trelis care oferă aceleaşi
informaţii despre evoluţia semnalului ca şi diagramele de tranziţii în plus indică şi câteva evoluţii
posibile în timp ale semnalului.
124
Figura 4.59 Diagrame de tranziţii asociate codului bifazic S

Fie codul bifazic S definit anterior, care reprezintă asocierea unei precodări diferenţiale NRZ-M cu
o codare bifazică L. El este ilustrat de formele de undă din figura 4.58 şi diagrama de tranziţii din
figura 4.59.
Diagrama trelis pentru codul
bifazic S signal este
reprezentată în figura 4.60.
Cele două stări interne sunt
notate cu S1 şi S2, în una din ele
bitul 1 este codat prin HH iar
bitul 0 prin LH, în cealaltă Figura 4.60 Diagrama trelis pentru codul bifazic S
bitul 1 este codat prin LL iar 0
prin HL. Din cele 4 forme de undă de ieşire două sunt complementele celorlalte (HH cu LL şi HL cu
LH), bitul 1 este codat prin s1 (t ) sau − s1 (t ) iar bitul 0 prin s 0 (t ) sau − s 0 (t ) .
IV.16 Calculul d.s.p. a codurilor de linie
Semnalul de date ce urmează a fi transmis nu este cunoscut a priori, şi nu are caracter determinist.
Spunem că are un caracter stohastic sau aleator. Ceea ce se cunoaşte a priori este că semnalele
transmise aparţin unei anumite mulţimi sau ansamblu.
Exemplul IV.9 Să considerăm codul Miller sau DM (Delay Modulation) descris de diagrama de tranzitii din
figura 4.61. În figura 4.62 sunt prezentate formele de undă aferente şi suma digitală curentă RDS.
i
Ansamblul semnalelor binare transmise a k este prezentat în figura
4.63. Indicele inferior k este un indice de timp iar cel superior i este un
indice de poziţie în cadrul ansamblului de ieşire. Secvenţele binare de
ieşire de la numitorul fracţiilor din figura 4.50 sunt cunoscute ca funcţii
eşantion sau membri ai unui ansamblu de secvenţe binare de lungime L
(L=2 în situaţia considerată aici).
În general, totalitatea semnalelor de ieşire posibile a ki este
denumită ansamblu, în acest caz ansamblul este {+ −, − +, − −, + +} .
Figura 4.61 Diagramă de tranziţi
125
În cel mai simplu caz, cel al semnalului NRZ-L polar, L = 1 şi ansamblul este {+ 1, − 1} sau pe
scurt {+, −}. Analiza spectrală directă a semnalului de date este dificilă. Datele fiind aleatoare,
semnalul codat nu este repetitiv şi nu se poate dezvolta într-o serie Fourier. Semnalul are o putere
finită dar prezintă componente finite într-un interval de timp infinit iar integralele Fourier implicate nu
sunt convergente.
Figura 4.62 Exemplu de codare Miller

Densitatea spectrală de energie a semnalului de date W(f) poate fi definită la limită ca puterea
medie a semnalului transportată într-o bandă signal ∆f ce devine infinitezimală ( ∆f → 0 )
avE 2 ( f , ∆f )
W ( f ) = lim ak1 + t
∆f →0 ∆f
-
E ( f , ∆f ) este valoarea medie pătratică a tensiunii ce
ar apare la ieşirea unui filtru cu frecvenţa centrală f şi
ak2 + t
bandă ∆f .
-
Densitatea spectrală de putere poate fi exprimată ca
3
W(θ), frecvenţa fiind considerată ca θf, unde f este ak t
frecvenţa de simbol. Ea exprimă atunci puterea conţinută - -
la frecvenţa θf
⎡ 1 m
⎤ ak4 + + t
W (θ ) = lim E ⎢ ∑ a k e − j 2πkθ ⎥
m →∞
⎣ 2m + 1 k = − m ⎦
unde E este operatorul speranţă matematică iar {ak} este Figura 4.63 Ansamblu de ieşire
ansemblul cuvintelor de cod la ieşirea codorului. Procesul
aleator cu parametri discreţi asociat secvenţei de simboluri codate{ak} are funcţia de autocorelaţie
R(n) = E{a k ⋅ a k + n }
presupusă staţionară în sens larg. Ea poate fi considerată ca rezultatul corelaţei încrucişate pe
ansamblul secvenţelor{xk} de simboluri codate într-un cod de linie.
+∞ +∞
R x (t + τ , t ) = ∑ ∑ R(k − l )s(t + τ − k )s(t − lT )
k = −∞ l = −∞
ce este o funcţie atât de t cât şi de τ. Deoarece R x (t + τ , t ) depinde de t, semnalul codat x(t) nu este
staţionar în sens larg. Bennett a arătat în 1972 că R x (t + τ , t ) fiind periodică în t, cu perioada T,
semnalul codat este un proces ciclostaţionar cu d.s.p. având distribuţia continuă dată de (4.115),
2⎧
[ ] [ ⎫
]
∞
1
Wx ( f ) = S ( f ) ⎨ R(0) − m12 + 2∑ R(k ) − m12 cos 2πfkT ⎬ (4.137)
T ⎩ k =1 ⎭
126
Funcţia de autocorelaţie prezintă simetrie pară, R ( k ) = R ( − k ) şi putem nota simplificat

R ( k ) = Rk (4.138)
Aplicând transformata z relaţiei (4.107) pentru m1 = 0 avem
∞ −∞
C ( z ) = R0 + ∑ R k z k + ∑ Rk z − k (4.139)
k =1 k = −1
unde z = e j 2πfT , sau pe scurt

z = e jθ cu θ = 2πfT θ ≤π (4.140)
Se obţine
C ( z ) = R0 + f ( z ) + f ( z −1 ) (4.141)
unde
∞
f ( z ) = ∑ Rk z k (4.142)
k =1
IV.17 Calculul funcţiei de autocorelaţie pentru semnale cu structură bloc
În cazul general un cod bloc este o mapare a m biţi de intrare în n simboluri de ieşire şi este
desemnat ca mI-nO (m Input n Output).
În majoritatea cazurilor avem de a face cu semnale digitale compuse din impulsuri rectangulare şi
suntem interesaţi doar de valorile funcţiei AKF R(τ) evaluate la valori întregi multipli ai intervalului
de semnalizare Ts, de tipul R(kTs) . Simbolurile de ieşire pot fi binare, xi ∈ {0,1} sau xi ∈ {− 1, + 1},
ternare – {-1, 0, +1}, quaternare – {± 1, ± 3} , etc.
Cazul cel mai simplu este definit de m = 1 şi n=1; codorul mapând un bit de intrare într-un
simbol de ieşire. Câteva exemple sunt codurile NRZ-L, NRZ-M şi –S în cazul 1B-1B (1 Binar – 1
Binar), codul bipolar nr. 1 sau AMI (Alternate Mark Inversion) şi MLT3 and MLT3-n de tip 1B-1T (1
Binar 1 - Ternar). În aceste cazuri, intervalul de semnalizare şi viteza de simbol la ieşirea coderului
sunt egale cu cele de la intrare.Deoarece în acest caz simplu codul de line este fără redundanţă,
semnalul codat va fi staţionar şi aleatoriu cu digiţi independenţi şi proprietăţi statistice simple. De
exemplu, dacă p=0.5 R(k) va fi zero dacă n>1. Pentru cazul 1B-1B, Ts = T, unde T este durata bitului.
Dacă {x} este un semnal digital aleator L , x1 , x 2 ,L xu , L , compus din elemente de durată T
codate conform unui cod de linie, funcţia R(kT) , pe scurt R(k), este dată de (4.105) care în varianta
discretă devine
n
1
R (k ) = lim
m → ∞ 2m + 1
∑
n=− m
xn ⋅ xn+k (4.143)
şi vom nota
not
R(kT ) = R(k ) (4.145)
Deoarece semnalizarea se face cu impulsuri rectangulare, x (t ) = ± A , funcţia AKF va prezenta o
variaţie liniară între două valori succesive discrete, având în vedere că funcţia de autocorelaţie a
impulsului rectangular are o formă triunghiulară. Dacă τ = 0, atunci
127
T /2
1
T →∞ T ∫
R(0) = lim x(t ) x(t )dt
−T / 2
∞
2
sau R(0) = ∫ x(t ) dt (4.146)
−∞
iar pentru un semnal de energie R(0) este egală cu energia semnalului.

Pentru un impuls rectangular x (t ) = ± A ,
R(0) = x 2 (t ) = A 2 (4.147)
Semnalul digital de date este de forma
∞
x(t ) = ∑ a k s (t − kT ) (4.100)
−∞
s(t) fiind un impuls rectangular iar ak datele de intrare.Calculul funcţiei AKF R(k) pentru diverse valori
întregi ale lui k este exemplificat pentru codul NRZ-L. Cazul k = 0 este ilustrat în figura 4.64.
1 1 1 0 1 0 0 1 1 0 0 0
x(t) t
x(t) t
x2(t) + + + + + + + + + + + + t
p p p (1-p) p (1-p) (1-p) p p (1-p) (1-p) (1-p)
Figura 4.64 Ilustrarea calculării funcţiei de autocorelaţie pentru k = 0
Aici p şi 1-p sunt probabilităţile de apariţie a biţilor 1 şi respectiv 0. Pe baza figurii 4.54 putem
scrie
R (0) = p ⋅ A 2 + (1 − p) ⋅ A 2 = A 2 (4.148)
Pentru cazul transmisiei unipolare, x (t ) ∈ {0, A} avem
R (0) = p ⋅ A 2 + (1 − p) ⋅ 0 = p ⋅ A 2 (4.149)
Calculul funcţiei de autocorelaţie pentru k =1, R(1) este illustrată în figura 4.65. Vom presupune A
= 1. Se identifică patru contribuţii distincte ce corespund celor patru valori ale dibitului ak ak-1,
prezentate în tabelul IV.7. Valoarea lui R(1) rezultă ca
R(1) = + p 2 + (1 − p) 2 − 2 p (1 − p) = (1 − 2 p ) 2 (4.150)
Pentru calculul lui R(2) vom considera toate combinaţiile posibile de doi biţi separate de un bit, de
tipul 0X0, 0X1, 1X0, 1X1 unde X poate lua valorile 0 sau 1. Valoarea lui R(2) rezultă din suma a 8
contribuţii
R(2) = (1 − p )3 − p(1 − p) 2 + p(1 − p) 2 − p 2 (1 − p ) − p(1 − p) 2 +
(4.151)
p 2 (1 − p ) − p 2 (1 − p ) + p 3 = (1 − 2 p ) 2
128
DATE 1 1 1 0 1 0 0 1 1 0 0 0
x(t) t
x(t-T) t
+ + + - - - + - + - + +
x(t) . x(t-T) t
-p(1-p) + p2 +p2 -p(1-p) -p(1-p) -p(1-p) +(1-p)2 -p(1-p) + p2 -p(1-p) + (1-p)2 + (1-p)2
Figure 4.65 Ilustrarea calculării funcţiei de autocorelaţie pentru k=1
Pentru calculul lui R(3) vom considera toate combinaţiile posibile de doi biţi separate de doi biţi,
de tipul 0XY0, 0XY1, 1XY0 şi 1XY1, unde XY poate lua
Tabelul IV.7 Valori dibiţi
valorile 00, 01, 10 şi 11 . Valoarea lui R(3) rezultă din
DIBIT x(t).x(t-τ) Probabilitate
suma a 16 contribuţii. Efectuând calculele se obţine,
00 +1 (1-p)2
R(3) = (1 − 2 p ) 2 (4.152)
01 -1 p(1-p)
10 -1 p(1-p)
11 +1 p2
IV.18 Mecanizarea calculării funcţiei de
autocorelaţie
Calculele pot fi mecanizate şi scrise într-o formă elegantă folosind matrici. Astfel, putem scrie
R(k) = Tr (d ⋅ Π k ⋅ Z) (4.153)
unde d este o matrice diagonală ce conţine probabilităţile staţionare
d = diag{p(1),. p(2),L p( I )} (4.154)
sau,
⎡ P1 0 L 0⎤
⎢ 0⎥
d = P =⎢0 P2 L
M M L M⎥
⎢0 0 L PI ⎥⎦
⎣ Figura 4.66 Diagrama de stări pentru NRZ-L
unde
I este numărul stărilor în diagrama de tranziţie a stărilor,
Π este matricea probabilităţilor de tranziţie a stărilor,
Z este o matrice de corelaţie iar
Tr semnifică urma matricii (trace), adică suma elementelor de pe diagonala principală.
Dacă simbolurile de ieşire asociate celor I stări sunt ai , i = 1,2, L I , atunci elementul zij al
matricii Z este dat de aiaj.
z ij = a i ⋅ a j (4.155)
129
Examplul IV.10 Să considerăm codarea NRZ-L, cu diagrama de stări de tranziţie având 2 stări (I=2)
prezentată în figura.4.66.
⎡p 0 ⎤ ⎡ p 1 − p⎤ ⎡ 1 − 1⎤
d=⎢ Π =⎢ Z =⎢
⎣0 1 − p ⎥⎦ ⎥
⎣ p 1 − p⎦
⎥
⎣− 1 1 ⎦
Atunci
⎛ ⎡ p2 p(1 − p)⎤ ⎡ 1 − 1⎤ ⎞⎟
R(1) = Tr (d ⋅ Π ⋅ Z) = Tr ⎜ ⎢ ⋅ =
⎜ p(1 − p) (1 − p) 2 ⎥ ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦ ⎟
⎝ ⎣ ⎦ ⎠
= p − p (1 − p) − p(1 − p) + (1 − p) = (1 − 2 p)
2 2 2
Rezultul este identic cu cel dat de rel.(4.150).
Să considerăm un alt examplu de cod 1B1T, de tip AMI, bitul 1 este codat alternativ ca +1, -1 în
timp ce 0 este reprezentat prin nivelul ternar zero, cu diagrama de tranziţii reprezentată în figura 4.67.
Examplul IV.11 Să determinăm matricile d, Π, Z şi valorile funcţiei AKF R(2) pentru codul AMI . Avem,
⎡ p/2 0 0 0 ⎤
⎢ 0 (1 − p)/2 0 0 ⎥
d =⎢
0 0 p/2 0 ⎥
⎢⎣ 0 0 0 (1 − p)2 ⎥⎦
⎡0 1 − p p 0 ⎤
⎢0 0 p 1 − p⎥
Π =⎢
p 0 0 1 − p⎥
⎢⎣ p 1 − p 0 0 ⎥⎦
⎡1 0 -1 0⎤
Z = ⎢ -01 0
0
0
1
0⎥
0⎥
⎢
⎣⎢ 0 0 0 0 ⎦⎥ Figura 4.67 Diagrama codului AMI
R (1) = Tr (d ⋅ Π ⋅ Z ) =
⎡⎡ 0 p(1 - p)/2
2
p /2 0 ⎤ ⎤
⎢⎢ ⎥⎡ 1 0 -1 0⎤⎥
⎢ 2
= Tr ⎢ ⎢⎢
0 0 p(1 − p)/2 (1 − p) /2 ⎥ ⎢ 0 0 0 0⎥⎥ =
2
p(1 − p)/2
⎥ ⎢- 1 0 1 0⎥⎥
⎢⎢ p / 2 0 0
⎥ ⎢⎣ 0 0 0 0 ⎥⎦ ⎥
⎢ ⎢⎣ p(1 − p)/2 (1 − p) 2 /2 0 0 ⎥⎦ ⎥
⎣ ⎦
= − p2 / 2 − p2 / 2 = − p2
Funcţia AKF poate fi calculată plecând de la kernelul d ⋅ Π k

şi matricea A a simbolurilor de
ieşire. În cazul codării NRZ-L, matricea de ieşire A este un vector coloană AT = [1 − 1] , unde
indicele superior T semnifică operaţia de transpunere a matricii.
Putem înlocui matricea Z in ec.(4.153) prin multiplicarea kernelului d ⋅ Π k
la stânga cu A* şi la
dreapta cu A, unde A* reprezintă conjugata transpusă (hermitică).
R (k ) = A∗ ⋅ (d ⋅ Π k ) ⋅ A (4.156)
130
Example IV.12 Pentru codul NRZ-L să calculăm R(1) folosind rel.(4.156)

∗
R (1) = A ⋅ d ⋅ Π ⋅ A
R (2) = [1 −1] ⋅ ⎡p 0 ⎤ ⎡p (1 − p)⎤ ⎡ 1 ⎤

⎢⎣0 1 − p ⎥⎦ ⋅ ⎢⎣p (1 − p)⎥⎦ ⋅ ⎢⎣−1⎥⎦ =
(4.157)
=
[1 −1] ⋅ ⎡ p2 p(1 − p) ⎤ ⎡ 1 ⎤ = [1 −1] ⋅ ⎡ p( − 1 + 2p) ⎤ = (1 − 2 p ) 2
⋅
⎢ 2⎥ ⎢ ⎥ ⎢−1 + 3p − 2p 2 ⎥
⎣p(1 − p) (1 − p) ⎦ ⎣−1⎦ ⎣ ⎦
rezulat identic cu cel dat de rel.(4.150).
O altă abordare de calcul al coeficienţilor R(k) ai funcţiei AKF se bazează pe utilizarea vectorilor
de intrare e şi plecare d care sunt I-dimensionali. În acest caz,
R (k ) = e ⋅ Π k −1 ⋅ d ' (4.158)
Componenta i a vectorului de intrare e este suma ponderată a simbolurilor ce pot fi transmise la
intrarea în starea i.
I
ei = ∑ p k ⋅ t ki ⋅ a ki (4.159)
k =1
unde pk este probabilitatea staţionară asociată stării k, tki este probabilitatea de tranziţie din starea k în
starea i iar aki este simbolul ce se transmite la trecerea din starea k în starea i.
Componentele vectorului d sunt sume ponderate de simboluri ce pot fi transmise la plecarea din
starea curentă i. Componenta i a vectorului d este dată de:
I
d i = ∑ t ik aik (4.160)
k =1
Examplul IV.13 Să considerăm codul AMI descris de diagrama de tranziţii din figura 4.57 şi să calculăm
valorile funcţiei AKF folosind (4.158). Avem
e = [ p/2, 0, -p/2, 0 ]
d = [ −p, −p, p, p]
⎡0 1 − p p 0 ⎤
⎢0 0 p 1 − p⎥
Π =⎢
p 0 0 1 − p⎥
⎢⎣ p 1 − p 0 0 ⎥⎦
R (1) = e ⋅ d ' = − p 2
R (2) = e ⋅ Π ⋅ d ' = p 2 (−1 + 2 p)
R (3) = e ⋅ Π 2 ⋅ d ' = p 2 (−1 + 2 p) 2
R (n) = e ⋅ Π n −1 ⋅ d ' = p 2 (−1 + 2 p ) n −1
131
IV.19 Calculul funcţiei de autocorelaţie pentru semnale cu structură bloc 1B2B
Vom considera un caz simplu de codare mB-nB (m Binar n Binar) cu m=1 şi n=2, care mapează un
bit de intrare în două simboluri de ieşire. Aceasta conduce la înjumătăţirea intervalului de semnalizare
şi dublarea vitezei la ieşire. În consecintă, vom evalua funcţia nu numai pentru valori întregi ale lui T,
ci şi la momente de timp multiplu de T/2, kT + T / 2 sau ( k + 1 / 2)T , aşa cum se arată în figura 4.68.
Pot apare două situaţii, având în vedere că întârzierea este un multiplu de T/2:
1. Se corelează forme de undă aparţinând intervalelor de bit n şi n+k (a doua jumătate a lui xn+k
notată ca aj2 şi prima jumătate a
lui xn denumită ai1);
2. Formele de undă
implicate aparţin intervalelor
de bit n şi n+k+1 (prima
jumătate a lui xn+k+1 denumită
ap1 şi a doua jumătate a lui xn
denumită ai2).
Procedând ca mai sus, Figura 4.68 Evaluarea lui R(k+1/2)
funcţia de autocorelaţie
evaluată la momente de timp multiplu de T este dată de
R(k ) = Tr (d ⋅ Π k ⋅ Z ) (4.161)
unde, Z este o matrice de corelaţie pe intervalul de bit T. Elementul zij, aflat la intersecţia liniei i cu
coloana j este dat de
ai1 ⋅ a j1 + ai 2 ⋅ a j 2
z ij = (4.162)
2
unde ai1 şi ai2 reprezintă primul şi cel de al doilea simbol de ieşire transmise în starea i. Pentru codul
1B-1B studiat mai sus sau orice cod 1I-1O (1 Input 1 Output),
a i1 = a i 2 = a i and a j1 = a j 2 = a j (4.163)
şi zij este dat de rel.(4.162).
Calculul lui R(k+1/2) decurge într-un mod similar şi avem
R (k + 1 2) = Tr (d ⋅ Π k ⋅ X ) + Tr (d ⋅ Π k +1 ⋅ Y ) =
(4.164)
= Tr (d ⋅ Π k ⋅ ( X + Π ⋅ X T )
sau R(k + 1 2) = Tr (d ⋅ Π k ⋅ S ) (4.165)
not
unde S = X +Π⋅XT (4.166)
Matricile X şi Y (transpusa lui X) sunt matrici de corelaţie pe jumătate de interval de bit.
Elementul xij, care se află la intersecţia liniei i şi coloanei j este dat de
xij = a i 2 ⋅ a j1 / 2
iar, y ij = a j 2 ⋅ a i1 / 2 (4.167)
Evident, y ij = x ji şi
132
Y = XT (4.168)
Exemplul IV.14 Să considerăm codul DM sau Miller descris de diagrama de tranziţii din figura 4.61 şi să
calculăm R(1/2). Acest caz particular implică corelaţii între elemente aparţinând aceluiaşi interval de bit
(k = 0) sau la două intervale succesive de bit (k = 1), aşa cum se arată în figura 4.69. Rezulatele corelaţiei
sunt indicate cu + şi –, formele de undă implicate fiind rectangulare, iar dedesubt este indicată
probabilitatea de apariţie a evenimentului.
Figura 4.69 Ilustrarea calculului lui R(1/2) pentru codul Miller
Valoarea lui R(1/2) rezultă din suma tuturor contribuţiilor posibile ponderate cu probabilităţile lor de
apariţie
R (1 2) =
1
2
[ ]
− p + (1 − p ) + p 2 + p (1 − p) + p(1 − p ) − (1 − p ) 2 = p − p 2 (4.169)
Acelaşi rezultat se poate obţine ca

R(1 2) = Tr[d ⋅ ( X + Π ⋅ X T )]
unde
⎡− 1 1 1 − 1⎤
X = 0.5 ⋅ ⎢
−1 1 1 − 1⎥
⎢1 −1 −1 1⎥
⎣1 −1 −1 1⎦
⎡0 1− p p 0 ⎤
⎢0 0 p 1− p⎥
Π =⎢
p 0 0 1− p⎥
⎢⎣ p 1− p 0 0 ⎥⎦ Figura 4.70 Ilustrarea corelaţiei pentru coduri 1B-2B
⎡ p/2 0 0 0 ⎤ ⎡ − 1 + 1 + 1 − 1 ⎤
⎢ 0 (1 − p)/2 0 0 ⎥ ⎢ − 1 + 1 + 1 − 1 ⎥
d=⎢ ⎢ ⎥
0 0 p/2 0 ⎥ Z =
⎢ + 1 − 1 − 1 + 1 ⎥
⎢⎣ 0 0 0 (1 − p)2 ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎣ + 1 − 1 − 1 + 1 ⎦
Dacă scriem două matrici de ieşire A1 şi A2 ce conţin primul şi respectiv al doilea simbol de ieşire
pentru fiecare stare de la 1 la I (I fiind numărul stărilor din diagrama de tranziţie), putem calcula pe
R(k+1/2) conform figurii 4.70 şi ca,
R(k + 1 2) = 0.5 ⋅ A*1 ⋅ d ⋅ Π k ⋅ A2 + 0.5 ⋅ A*2 ⋅ d ⋅ Π k +1 ⋅ A1 (4.170)
iar R(k ) = 0.5 ⋅ A1* ⋅ d ⋅ Π k ⋅ A1 + 0.5 ⋅ A2* ⋅ d ⋅ Π k ⋅ A2
133
unde * semnifică conjugata transpusă.. În cazul general al codurilor 1I-2O cu I stări, matricile A1 şi A2
sunt de forma: A1 = [a 11 , a 21 ,L , a I1 ] T A2 = [a 12 , a 22 ,L , a I2 ] T
În mod similar, relaţia (4.158) poate fi generalizată pentru cazul 1I-2O sub formele:
T T
R ( k ) = 0.5 ⋅ e1 ⋅ T k −1 ⋅ d 1 + 0.5 ⋅ e2 ⋅ T k −1 ⋅ d 2 (4.171)
Pentru a calcula pe R(k) plecăm de la relaţia (4.156) scrisă pentru cazul 1I-1O şi obţinem,
T T
R ( k + 1 / 2) = 0.5 ⋅ e2 ⋅ T k −1 ⋅ d 1 + 0.5 ⋅ e1 ⋅ T k ⋅ d 2 (4.172)
Exemplul IV.15 Să considerăm iar codul DM sau Miller şi să calculăm R(3/2) folosind ec. (4.170). Avem
R(3 2) = 0.5 ⋅ A1* ⋅ d ⋅ Π ⋅ A2 + 0.5 ⋅ A2* ⋅ d ⋅ Π 2 ⋅ A1
⎡ 2 ⎤
⎡+ 1⎤ ⎡ − 1⎤ 0 p(1 − p)/2 p /2 0
⎢ - 1⎥ ⎢ - 1⎥ ⎢ 2 ⎥
0 0 p(1 − p)/2 (1 − p) /2
A1 = ⎢ ⎥ A 2 = ⎢ ⎥ d.Π = ⎢ 2
⎥
-1 +1 ⎢ p /2 0 0 p(1 − p)/2 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢⎣+ 1⎥⎦ ⎢⎣+ 1⎥⎦ ⎢ p(1 − p)/2 (1 − p) 2 /2 ⎥
⎣ 0 0 ⎦
⎡ p 3 /2 0
2
p (1 − p)/2 p(1 − p)/2 ⎤
⎢ 3 2 ⎥
2 ⎢ p(1 − p)/2 (1 − p) /2 0 p(1 − p) /2 ⎥
d ⋅Π =
⎢ p 2 (1 − p)/2 p(1 − p)/2 3
p /2 0 ⎥
⎢ 2 3 ⎥
⎣ 0 p(1 − p) /2 p(1 − p)/2 (1 − p) /2 ⎦
şi în final R(3 2 ) = −3 p + 5 p 2 − 2 p 3
Pe baza relaţiilor găsite până acum se obţin următoarele valori pentru funcţia de autocorelaţie a
codului Miller:
R(0) = 1
R(1 2) = p(1 − p)
R(1) = −1 + 2 p − 2 p 2
R(3 2) = −3 p + 5 p 2 − 2 p 3
(4.173)
R(2) = (1 − 2 p) 2
R(5 2) = 3 p − 7 p 2 + 6 p 3 − 2 p 4
R(3) = −1 + 6 p − 10 p 2 + 8 p 3 − 4 p 4
R(7 2) = −3 p + 13 p 2 − 22 p 3 + 16 p −4 − 4 p 5
R(4) = 1 − 8 p + 20 p 2 − 24 p 3 + 12 p 4
R(9 2) = 3 p − 19 p 2 + 42 p 3 − 42 p 4 + 20 p 5 − 4 p 6
Funcţia de autocorelaţie R(n) a codului Miller este ilustrată în figura 4.71 pentru p=0.25, p=0.5 şi
p=0.75, p fiind probabilitatea de apariţie a unui bit 1 la intrarea codorului. Înlocuind
m = 2n (4.174)
vom considera valorile funcţiei AKF eşantionate pe frecvenţa de simbol de ieşire, caz în care funcţia
de autocorelaţie este definită prin eşantioanele R(m).
Pentru cazul când n este multiplu de 0.5, putem găsi o relaţie de recurenţă între 3 valori succesive
ale funcţiei de autocorelaţie evaluate pentru multipli consecutivi pari sau impari ai lui T/2, aflate în
coloana din stânga sau dreapta din relaţia. (4.173), notate cu R(n+2), R(n+1) şi R(n), de forma:
R ( n + 2) = − R (n + 1) − 2 p (1 − p ) R ( n) (4.175)
134
Figura 4.71 Funcţia de autocorelaţie a codului Miller
IV.20 Deducerea d.s.p. pentru diverse coduri
A. Codul NRZ-L
Pentru codul NRZ-L avem

R (0) = 1
R (k ) = (1 − 2 p) 2 k ≠ 0, integer
În cazul unei transmisii cu simboluri independente şi echiprobabile, p=0.5 şi avem
R(0) = 1
R(k ) = 0 k ≠ 0, integer
Pe baza formulei lui Bennett (4.137) obţinem
C( f ) = 1
1 2
şi W( f ) = S( f ) (4.176)
T
Densitatea spectrală de putere a codului NRZ-L poate fi de asemenea dedusă plecând de la
observaţia că semnalul s(t) este zero în afara intervalului de semnalizare [ −T / 2, T / 2] , iar
transformata sa Fourier poate fi scrisă ca
+∞ +T / 2
− j 2πfT − j 2πfT
S( f ) = ∫ s(t )e = ∫ s(t )e (4.177)
−∞ −T / 2
Puterea medie a semnalului în intervalul de semnalizare [ −T / 2, T / 2] rezultă aplicând teorema lui
Parseval
135
1 +T / 2 2 1 +∞ 2
T −T∫/ 2 T −∫∞
P= s (t ) dt = S ( f ) df (4.178)
Deoarece,
+∞
P = ∫ W ( f ) df (4.179)
−∞
obţinem în final că
1 2
W( f ) = S( f ) (4.180)
T
Figura 4.72 Ilustrarea periodicităţii funcţiei AKF a codului Miller
B. Codul Miller
Funcţia de autocorelaţie a codului Miller are valorile date de (4.173). În cazul echiprobabil p=0.5 şi
relaţia (4.173) devine
R(0) = 1 R(1 2) = 1 / 4
R(1) = −1 / 2 R(3 2) = −1 / 2
R(2) = 0 R(5 2) = 3 / 8 (4.181)
R(3) = 1 / 4 R(7 2) = −1 / 8
R(4) = −1 / 4 R(9 2) = −1 / 16
Bazându-ne pe relaţia (4.175) pentru p=0.5 şi introducând notaţia R(k)=R(2n), obţinem următoarea
relaţie de recurenţă ce leagă valorile funcţiei de autocorelaţie a codului Miller
1
R(n + 8) = − R(n) (4.182)
4
Funcţia de autocorelaţie a codului Miller pentru p=0.5 este reprezentată în figura 4.72. Pe baza ei,
plecând de la formula lui Bennet (4.137), obţinem
136
∞ ⎡ 8 ∞ ⎛ 1 ⎞k ⎤
S = ∑ R(k + 1) ⋅ cos(k + 1)x = Re ⎢∑ ∑ ⎜ − ⎟ ⋅ R(l ) ⋅ z 8 k +l ⎥
k =0 ⎢⎣ l =1 k =0 ⎝ 4 ⎠ ⎦⎥
8 ∞ k k
⎛ 1⎞ 8 8
⎛ 1 ⎞
S1 = ∑∑ ⎜ − ⎟ ⋅ R(l ) ⋅ z 8 k +l = ∑ R(l ) ⋅ z l ∑ ⎜ − ⋅ z 8 ⎟
l =1 k = 0 ⎝ 4⎠ l =1 l =1 ⎝ 4 ⎠
j⋅ x
unde z = e .
Ultima relaţie mai poate fi scrisă ca
8
1 4 ⎛1 1 1 3 1 1 1 ⎞
S1 = ∑ R(l ) ⋅ z l ⋅ = ⋅ ⋅ z − ⋅ z 2 − ⋅ z3 + ⋅ z5 + ⋅ z 6 − ⋅ z7 − ⋅ z8 ⎟
8 ⎜
1 4+ z ⎝4 2 2 8 4 8 4 ⎠
l =1
1+ ⋅ z8
4
z − 2 ⋅ z 2 − 2 ⋅ z 3 + 1.5 ⋅ z 5 + z 6 − 0.5 ⋅ z 7 − z 8
sau S1 =
z8 + 4
4 + z − 2 ⋅ z 2 − 2 ⋅ z 3 + 1.5 ⋅ z 5 + z 6 − 0.5 ⋅ z 7
S1 = −1
z8 + 4
Având în vedere că
( )
z n + z∗
n
= e j n⋅ x + e − jn⋅ x = 2 cos(n ⋅ x ) (4.183)
* 4 + z − 2 ⋅ z 2 − 2 ⋅ z 3 + 1.5 ⋅ z 5 + z 6 − 0.5 ⋅ z 7
S1 + S1 = −2 +
z8 + 4
4 + z −1 − 2 ⋅ z − 2 − 2 ⋅ z −3 + 1.5 ⋅ z −5 + z −6 − 0.5 ⋅ z −7
+
z8 + 4
*
S1 + S1 = −2 +
(4 + z )⋅ (4 + z − 2 ⋅ z
−8 2
− 2 ⋅ z 3 + 1.5 ⋅ z 5 + z 6 − 0.5 ⋅ z 7
+
)
(
16 + z 8 ⋅ z −8 + 4 ⋅ z 8 − z −8 )
+
(4 + z )⋅ (4 + z
8 −1
− 2 ⋅ z − 2 − 2 ⋅ z −3 + 1.5 ⋅ z −5 + z −6 − 0.5 ⋅ z −7 )
(
16 + z 8 ⋅ z −8 + 4 ⋅ z 8 − z −8 )
*
S1 + S1 = −2 +
( ) ( ) ( )
32 + 4 ⋅ z 8 − z −8 − z 7 − z −7 + 2 ⋅ z 6 − z −6 + 4 ⋅ z 5 − z −5 − 6.5 ⋅ z 3 − z −3 (
+
) ( )
17 + 8 ⋅
z 8 − z −8 ( )
2
+
( )
− 7 ⋅ z 2 − z − 2 + 35 ⋅ z − z −1( )
17 + 8 ⋅
(
z 8 − z −8 )
2
Din ultima relaţie
1 ⎛ 32 + 8 cos (8 ⋅ x ) − 2 cos (7 ⋅ x ) + 4 cos(6 ⋅ x ) + 8 cos (5 ⋅ x )
C (x ) = ⋅ ⎜⎜ − 2 + +
2 ⎝ 17 + 8 cos(8 ⋅ x )
− 13 cos (4 ⋅ x ) − 14 cos (2 ⋅ x ) + 7 cos x ⎞
+ ⎟⎟
17 + 8 cos(8 ⋅ x ) ⎠
137
şi în final,
1 ⎛ − 2 − 8 cos(8 ⋅ x ) − 2 cos(7 ⋅ x ) + 4 cos(6 ⋅ x ) + 8 cos(5 ⋅ x )
C (x ) = ⋅⎜ +
2 ⎜⎝ 17 + 8 cos(8 ⋅ x )
(4.184)
− 13 cos(4 ⋅ x ) − 14 cos(2 ⋅ x ) + 7 cos x ⎞
+ ⎟⎟
17 + 8 cos(8 ⋅ x ) ⎠
unde
x = πfT
Factorul de codare al codului DM sau Miller este reprezentat în figura 4.73 împreună cu densitatea
spectrală de putere (semnalizare cu impulsuri rectangulare) pentru cazul echiprobabil p=0.5, în
funcţie de frecvenţa normalizată
fn = f / f bit = f ⋅ T
Figura 4.73 D.s.p şi factorul de codare al codului Miller
IV.21 Energia de bit
Să considerăm o semnalizare digitală folosind impulsuri rectangulare s(t) cum ar fi codul NRZ-L
polar. Energia transportată de semnal într-un interval de bit va fi denumită energie de bit şi este dată de
T /2
Eb = ∫s (t )dt =A 2T
2
(4.185)
−T / 2
unde A este amplitudinea impulsului rectangular iar T este durata bitului. Ne reamintim că puterea
semnalului este dată de s 2 (t ) şi se măsoară în V 2 . [ ]
Dacă pentru transmisie se foloseşte o altă formă de undă cu aceeaşi amplitude A, cum ar fi lobul de
cosinus reprezentat în figura 4.74 descris de
⎧ πt T
⎪ A cos t ≤
g (t ) = ⎨ 2T 2 (4.186)
⎪⎩ 0 in rest
138
energia sa de bit este

T /2 T /2
πt 1 2
Eb = ∫g (t ) dt = ∫ ) dt =
2
A 2 cos 2 ( AT (4.187)
−T / 2 −T / 2
2T 2
Pe măsură ce forma de undă g(t) folosită
pentru semnalizare se abate de la cea
rectangulară s(t), comportarea sa în palier nu
mai are loc pe tot intervalul de bit. În
consecinţă porţiunile haşurate din figura
4.74 ce reprezintă diferenţa dintre impulsul
rectangular pulse s(t) şi cel de tip lob de
cosinus g(t) nu vor mai contribui la energia
semnalului.
Energia de bit va descreşte şi pentru a Figura 4.74 Impuls rectangular şi lob de cosinus
avea aceleaşi performanţe va trebui să
utilizăm aceeaşi energie de bit. Aceata face necesară introducerea unei constante de normalizare
notată cu k pentru amplitudinea semnalului.
Ea este definită ca:
T /2
∫s
2
(t ) dt
−T / 2
k= T /2
(4.188)
∫g
2
(t ) dt
−T / 2
Pentru exemplul considerat aici se obţine o valoare a constantei de normalizare k = 2 . În

general, cu cât este mai mare diferenţa dintre impulsul g(t) folosit pentru semnalizare şi cel rectangular
s(t), cu atât se obţine o valoare mai mare a constantei de normalizare k.
Figura 4.75 Comparaţie între impulsuri
Exemplul IV.16 Să calculăm constanta de normalizare a amplitudinii pentru o transmisie digitală ce

utilizează impulsuri de tip cosinus ridicat definite de
⎧⎪ A 2πt T
(1 + cos ) t ≤
g (t ) = ⎨ 2 T 2 (4.189)
⎪⎩ 0 elsewhere
139
AT 2
k= 2
=2
T /2
⎛A 2πt ⎞ 3
∫ ⎜ (1 + cos(
−T / 2 ⎝
2
) ⎟ dt
T ⎠
Se observă că este necesară o creştere a amplitudinii de 8 / 3 ori, k = 8 / 3 ≈ 1,63 aşa cum se observă
din figura 4.75.
IV.22 Forme de undă folosite pentru semnalizare
Cea mai utilizată formă de undă utilizată în comunicaţiile digitale este o aproximaţie a impulsului
rectangular ideal, având în vedere uşurinţa generării sale. În transmisie se foloseşte o variantă filtrată a
sa. Transformata Fourier a impulsului rectangular are o viteză de scădere relativ lentă, proporţională
cu 1/f datorită caracterului discontinuu al formei de undă (impuls rectangular), iar densitatea
−2
spectrală de putere descreşte proporţional cu f .
În teoria transformatei Fourier există o teoremă care spune că dacă forma de undă s(t) folosită
pentru semnalizare este continuă şi egală cu zero la capetele intervalului de definiţie (± T / 2 ) şi
posedă si un număr k-1 de derivate care sunt continue şi egale cu zero la capetele intervalului, atunci
− ( k +1)
transformata Fourier va avea o viteză de scădere f . În consecinţă, d.s.p. va avea o viteză de
−2 ( k +1)
scădere a componentelor spectrale cu frevenţa de tipul f .
Exempule IV.17 Să considerăm un impuls de tip cosinus ridicat ilustrat în figura 4.75, descris de relaţia
⎧⎪ 1 (1 + cos 2πt ) t ≤ T
g (t ) = ⎨ 2 2 (4.190)
⎪⎩ 0 in rest
El satisface condiţiile
g (t ) t = ± T / 2 = 0 (4.191)
şi g ' (t ) = −πt sin 2πt t = ± T / 2 = 0 (4.192)
iar g " (t ) ≠0
t = ±T / 2
În consecinţă impulsul g(t) are k − 1 = 1 derivate continui şi egale cu zero la capetele intervalului de
definiţie (± T / 2 ) . Rezultă k = 2 , iar d.s.p. va scădea proporţional cu f , aşa cum se observă în figura
−6
−2
4.76, comparativ cu spectrul de putere al unui impuls rectangular, care descreşte proporţional cu f .
Transformata Fourier a lui g(t) este dată de

1 sin πfT
G( f ) = (4.193)
2 fπ (1 − f 2 T 2 )
Există numeroase forme de undă care prezintă viteza de scădere (roll-off rate) mai rapidă a
componentelor spectrale cu frecvenţa în comparaţie cu impulsul rectangular, de exemplu impulsul
triunghiular, lob de cosinus, impuls exponenţial sau în formă de trapez.
140
Figura 4.76 D.s.p pentru impuls rectangular şi cosinus ridicat
Pentru generarea lor se pot folosi tehnici numerice (la viteze mai mici) sau analogice (la viteze
ridicate). Impulsul de tip lob de cosinus, de lătime dublă faţă de cel descris în exemplul IV.16 este
întâlnit în comunicaţiile cu modulaţie digitală tip FSK sau MSK.
IV.23 O metodă simplă de calcul a d.s.p.
Metoda a fost introdusă de Bilardi ş.a. [1983] pentru coduri descrise de automate de tip Moore.
Factorul de codare C(f) este dat de:
C ( z ) = R0 + f ( z ) + f ( z −1 ) (4.141)
∞
unde f ( z ) = ∑ Rk z k (4.142)
k =1
iar Rk = R ( k ) = A ∗ ⋅ (d ⋅ Π ) k ⋅ A (4.194)
Vom introduce notaţia
r (k ) = d ⋅ Π k (4.195)
unde Π este matricea probabilităţilor de tranziţie asociată unui lanţ Markov ergodic. Ea este o matrice
stohastică ireductibilă având următoarele proprietăţi:
Toate valorile proprii sunt în modul mai mici sau egale cu unitatea;
Una din valorile proprii este întodeauna simplă şi egală cu 1, λ0 = 1 ;

Dacă Π are şi alte valori proprii cu modulul egal cu 1, fie acestea λ1 , L, λr −1 , ele sunt
simple şi sunt date de soluţiile ecuaţiei λr = 1, λ ≠ 1 , caz în care In this case Π este o
matrice ciclică de ordinul r ( r > 1) .
∞
Dacă r = 1, lanţul Markov este denumit aciclic. Suma ∑ M k z k , ţinând cont că
k =0
141
( I − Mz −1 )(1 + z −1 M + z −2 M 2 + K + z − n M n + K) =
= I + z −1 M + z − 2 M 2 + K + z − n M n + K
K − z −1 M − z − 2 M 2 + K − z −n M n + K = I
unde I este matricea unitate, devine:
( )
∞
I
∑M
−1
k
zk = −1
= I − Mz −1
k =0 I − Mz
şi
( )
∞
∑M
−1
k
z k = I − Mz −1 −I (4.196)
k =1
Având în vedere că matricea Π are toate valorile proprii în interiorul cercului de rază egală cu 1,
putem exprima factorul de codare ca:
c ( z ) = d ⋅ ( I − z −1 Π ) −1 + ( I − z Π ' ) −1 ⋅ d − d (4.197)
deoarece progresiile geometrice de matrici implicate sunt infinit descrescătoare cu raţie mai mică decât
1 şi au sumă finită, iar matricele inverse există. Factorul de codare c(z) poate fi scris sub forma
simetrică:
c( z ) = ( z −1 I − Π ' ) −1 ⋅ C ⋅ ( zI − Π) −1 (4.198)
iar
C = d − Π' ⋅ d ⋅ Π (4.199)
unde polii correspunzători valorilor proprii ale lui Π de modul 1 sunt anulaţi în mod automat.
Densitatea spectrală de putere este dată de:
w( z ) = A* ⋅ c( z ) ⋅ A (4.200)
Examplul IV.18 Să calculăm d.s.p. a codului NRZ-L folsind această abordare. Plecând de la diagrama de
tranziţii din figura 4.66 putem scrie:
1− p 0⎤ ⎡1 − p p⎤
d = ⎡⎢ şi Π = ⎢
⎣ 0 p ⎥
⎦ ⎣1 − p p⎥⎦
C = d − Π ' ⋅ d ⋅ Π = ⎡⎢
p(1 - p) - p(1 - p)⎤
⎣ - p(1 - p) p(1 - p) ⎥⎦
⎡ z (1 − pz ) (1 − p ) z 2 ⎤
⎢ ⎥
( z −1 I − Π ' ) −1 = ⎢ 1 − 2z 1− z ⎥
⎢ pz (1 − z + pz ) z ⎥
⎢⎣ 1 − z 1− z ⎥⎦
⎡ p−z −p ⎤
⎢ z (1 − z ) z (1 − z ) ⎥
( zI − Π ) −1 =⎢ ⎥
⎢ p −1 1 − p − z ⎥
⎢⎣ z (1 − z ) z (1 − z ) ⎥⎦
c(z) = ( z −1 I − Π ' ) −1 ⋅ C ⋅ ( zI − Π ) −1 = ⎡⎢
p(1 - p) - p(1 - p)⎤
⎣ p(1 - p) p(1 - p) ⎥⎦
-
şi în final
142
w( z ) = 4 p (1 − p ) este factorul de codare al codului NRZ-L.
Principalul dezavantaj al acestei metode simple este dat de dificulatea calculării inverselor
matricilor ( zI − Π ) şi ( z −1 I − Π ' ) în cazul codurilor descrise de matrici de dimensiuni mari. În plus,
lucrând cu automate de tip Moore, numărul de stări implicat va fi mai mare în comparaţie cu cel al
automatului Mealy echivalent.
Examplul IV.19 Să calculăm d.s.p. a codului Miller sau DM, care este un cod de tip 1B-2B descris de
diagrama de tranziţii din figura 4.61.
⎡ p/2 0 0 0 ⎤
⎢ 0 (1 − p)/2 0 0 ⎥
d =⎢
0 0 p/2 0 ⎥
⎢⎣ 0 0 0 (1 − p)2 ⎥⎦
⎡0 1 − p p 0 ⎤
⎢0 0 p 1 − p⎥
Π =⎢ ⎥
0 1− p
⎢p 0 ⎥
⎢⎣p 1 − p 0 0 ⎥⎦
⎡ p(1 − p) p(1 − p) 2 p 2 (1 − p) ⎤
⎢ − 0 − ⎥
⎢ 2 2 2 ⎥
⎢ p(1 − p) 2 p(1 − p) p 2 (1 − p) ⎥
⎢− − 0 ⎥
C=⎢ 2 2 2 ⎥
⎢ p 2 (1 − p) p(1 − p) p(1 − p) 2 ⎥
⎢ 0 − − ⎥
⎢ 2 2 2 ⎥
⎢ p 2 (1 − p) p(1 − p) 2 p(1 − p) ⎥
⎢⎣− 2
0 −
2 2 ⎥⎦
iar vectorii de ieşire sunt daţi de

A = [1 − z − (1 + z) − 1 + z 1 + z ]
A* = [1 − z -1 − (1 + z -1 ) − 1 + z -1 1 + z -1 ]
Se obţine
w( z ) = 4 pz ( p 2 − p 3 + z (2 p − 4 p 2 + 2 p 3 ) + z 2 (−1 + 2 p + p 2 − 4 p 3 + 2 p 4 ) +
z 3 ( 2 − 4 p + 4 p 2 − 2 p 3 ) + z 4 ( −1 + 2 p + p 2 − 4 p 3 + 2 p 4 ) +
z 5 (2 p − 4 p 2 + 2 p 3 ) + z 6 ( p 2 − p 3 ) /((−2 p + 2 p 2 − z 2 − z 4 )(−1 − z 2 − 2 pz 4 + 2 p 2 z 4 )
jπ f
Înlocuind z = e = cos πf + j sin πf în relaţia precedentă şi simplificând obţinem
4 (p - 1 ) p (-1 + p - p2 + (p - 4 p 2 + 2 p3 ) ⋅ cos x + (-2 p + 2 p 2 ) ⋅ cos 2 x + ( 1 - 2 p + 2 p 2 ) ⋅ cos 3x
c( f,p ) =
1 + 2 p 2 - 4 p3 + 2 p 4 + ( 1 + 2 p - 2 p 2 ) ⋅ cos 2 z + ( 2 p - 2 p 2 ) ⋅ cos 4 x
unde x = π f T . Pentru cazul echiprobabil, p=0,5, rezultatul este echivalent cu cel dat de (4.184).
IV.24 Conversia Mealy-Moore
143
În cele mai multe cazuri codul este definit de un automat de tip Mealy, având în vedere simplitatea
acestuia (număr mai mic de stări). Unele metode de calcul a densităţii spectrale de putere fac apel la
descrierea codului ca automat Moore. Pentru codurile descrise de matrici de tranziţie de dimensiuni
mici (k = 2 sau 4) trecerea este destul de directă, operaţia putându-se efectua manual. În cazul
codurilor complexe, descrise de matrici de tranziţie de dimensiuni mari (k >10), operaţia este mai
complicată şi se preferă a se efectua mecanizat.
Vom descrie conversia automatului de tip Mealy într-un automat Moore echivalent pe baza unui
exemplu. Să considerăm codul bipolar nr.2 descris de diagrama de tranziţie de tip Mealy reprezentată
în figura 4.77. Acest cod este un cod fără componentă de c.c. fiind descris ca o codare cu răspuns
parţial descrisă de polinomul 1 − D 2 şi precodare de tip diferenţial de ordinul 2. Acesta poate fi
considerat ca fiind obţinut din intercalarea a două coduri de tip bipolar nr. 1 sau AMI. Inexistenţa
componentei de c.c. este confirmată de faptul că suma simbolurilor emise este nulă pe orice contur
închis (buclă) din diagrama de tranziţie, ceea ce face ca suma digitală curentă să fie mărginită.
Matricea de tranziţie asociată codului rezultă din figura 4.47 ca
⎡q p 0 0⎤
⎢0 0 p q ⎥⎥
T =⎢
⎢0 0 q p⎥
⎢ ⎥
⎣p q 0 0⎦
Având în vedere că transmisia se face binar, utilizând alfabetul de intrare binar compus din 2
simboluri (0 şi 1), vom deduce din matricea T două matrici, notate cu E1 şi E2, asociate celor două
simboluri de informaţie prezente la intrare (0 şi 1) care conţin numai elementele 0 şi 1, în modul
următor: prezenţa lui 1 marchează existenţa unei tranziţii iar cu 0 se marchează absenţa tranziţiei. În
consecinţă,
⎡1 0 0 0⎤ ⎡0 1 0 0⎤
⎢0 0 0 1⎥⎥ ⎢0 0 1 0⎥⎥
E1 = ⎢ E2 = ⎢
⎢0 0 1 0⎥ ⎢0 0 0 1⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 1 0 0⎦ ⎣1 0 0 0⎦
Avem astfel pentru bitul 0 tranziţii din stările 2 în 4 şi invers
precum şi din 1 în 1 şi din 3 în 3. Bitul 1 prezent la intrarea
circuitului de codare bipolară nr.1 determină tranziţii din starea 1
în 2, din 2 în 3, din 3 în 4 şi din 4 în 1.
Vom construi apoi matricea de tranziţie asociată automatului
Moore sub forma:
⎡p E p 2 E1 ⎤
Π =⎢ 1 1
p 2 E 2 ⎥⎦
Figura 4.77 Cod bipolar nr.2
⎣ p1 E 2
unde p1 şi p2 reprezintă probabilităţile de apariţie ale celor două simboluri de date (0 şi 1).
p1 = p p2 = 1 − p
⎡p E p 2 E1 ⎤
Π =⎢ 1 1
⎣ p1 E 2 p 2 E 2 ⎥⎦
şi detaliat
144
⎡1 − p 0 0 0 M p 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 1− p M 0 0 0 p ⎥⎥
⎢
⎢ 0 0 1− p 0 M 0 0 p 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 1− p 0 0 M 0 p 0 0⎥
Π =⎢ L L L L M L L L L⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 1− p 0 0 M 0 p 0 0⎥
⎢ 0 0 1− p 0 M 0 0 p 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 1− p M 0 0 0 p⎥
⎢1 − p 0 0 0 M p 0 0 0 ⎥⎦
⎣
Automatul Moore echivalent descris de matricea de tranziţie de mai sus este cel reprezentat în
figura 4.78. S-a notat q = 1 − p pentru concizia exprimării.
Figura 4.78 Automat Moore echivalent

Pentru asignarea simbolurilor de ieşire trebuie să mai luăm în consideraţie şi legea de codare.
Întrucât codul provine din intercalarea a 2 coduri bipolare nr.1, în care bitul 1 este reprezentat
alternativ prin simbolurile +1 şi –1, rezultă că două stări asociate biţilor 1 ce sunt separate de un număr
impar de stări asociate biţilor 0, trebuie să producă simboluri de ieşire de semn contrar, de exemplu
stările 5 şi 8, care sunt separate prin secvenţe de zerouri de lungime impară (5-2-8, 5-2-4-2-8, etc.).
IV.25 Coduri utilizate în reţelele de calculatoare

O dată cu apariţia ISDN-ului (Integrated Services Digital Network) au apărut coduri pentru
comunicaţii digitale full-duplex între centrala digitală şi abonat, folosind în acest scop perechile
torsadate din cablul simetric.
Folosind tehnologia FDDI (Fiber Distributed Data Interface) se pot realiza viteze de 100 Mbit/s.
Codul de linie utilizat trebuie să aibă următoarele proprietăţi:
să aibe componenta de c.c. nulă;
spectrul său sa fie limitat astfel ca radiaţia la frecvenţe înalte şi interferenţa în canalele
alăturate (perechile torsadate din imediata proximitate) să fie reduse ca intensitate;
componentele spectrale peste 30 MHz trebuie să fie sub un anumit nivel impus în SUA de
FCC (Federal Communications Comission)
să fie adecvat caracteristicilor canalului pentru a minimiza interferenţele intersimbol.
145
Primele tipuri de reţele LAN Ethernet LAN au fost gândite pentru comunicaţii de date şi foloseau
un cod bifazic L (Manchester).
O dată cu apariţia aplicaţiilor multi-media, s-au introdus două noi variante ce lucrează la 100 Mbps,
Fast Ethernet, reglementat de standardul IEEE 802.3u şi 100VG-AnyLAN definit de IEEE 802.12.
VG-AnyLAN nu mai utilizează protocolul CSMA/CD ci un protocol nou (Demand Priority media
access method), utilizând aceeaşi interfaţă de servicu pentru MAC (Medium Access Control).
IV.25.1 Codul MLT-3
Unul din primele coduri adoptate este ternar şi poartă denumirea de MLT3 (Minimum Logical
Threshold). El este descris de diagrama de tranziţii din figura 4.79. Un exemplu de codare este
prezentat în figura 4.80.
Figura IV.79 DT pentru MLT-3 Figura IV.80 Un examplu de codare MLT3

Ţinând cont de relaţia de inversă proporţionalite între timpul de creştere şi bandă, tranziţiile au fost
îndulcite, iar panta cea mai abruptă şi frecvenţa fundamentală maximă corespunde unei secvenţe
codate de tipul +0-0+0- . Această valoare e de două ori mai mică decât frecvenţa maximă întâlnită în
codarea NRZ, ce corespunde unei secvenţe repetitive
de tip 0101… Ca urmare, pentru semnalizarea cu
impulsuri rectangulare, majoritatea energiei spectrale a
semnalului este transferată în domeniul frecvenţelor
joase, sub 0,3 din frecvenţa de bit. Astfel, 84 % din
energia spectrală se află într-o bandă mai mică decât
0.3 fbit, 90 % sub 0.5 fbit, şi 99 % sub 4.8 fbit,.
Codul MLT –3 a fost standardizat de ANSI
(American National Standards Institute) pentru
transmisiile cu viteza de 125 Mbit/s în reţelele LAN
(Local Area Network) pe perechi torsadate în
interiorul clădirilor.. Figura IV.81 Factorul de codare MLT-3 (p=0.5)
Din păcate MLT-3 nu are componenta de c.c. nulă, aşa cum se poate observa din figura 4.81.
IV.25.1 Codul 5B6B

Standard 100VL-AnyLAN foloseşte ca mediu de transmise fibra optică sau perechi torsadate,
categoria 3 sau 4 (4 perechi sau 2 perechi). Reducerea emisiunilor electromagnetice de înaltă frecvenţă
146
şi satisfacerea reglemetărilor FCC privind nivelul radiaţiilor electromagnetice la frecvenţe peste 30

MHz este realizată de standardul 100VG-AnyLAN (AnyNet) prin tehnica Quartet Signalling. În acest
scop se folosesc 4 fluxuri de 25 Mbps transmise pe 4 perechi torsadate şi o codare 5B6B. Aceasta este
definită în tabelul IV.7.
Tabelul IV.7 Reguli de codare 5B6B
Input Output data Input Output data

data Mode 1 Mode 2 data Mode 1 Mode 2
0 or –2 disparity 0 or +2 disparity 0 or –2disparity 0 or +2 disparity
00000 001100 110011 10000 000101 111010
00001 101100 101100 10001 100101 100101
00010 100010 011101 10010 001001 110110
00011 001101 001101 10011 010110 010110
00100 001010 110101 10100 111000 111000
00101 010101 010101 10101 011000 100111
00110 001110 001110 10110 011001 011001
00111 001011 001011 10111 100001 011110
01000 000111 000111 11000 110001 110001
01001 100011 100011 11001 101010 101010
01010 100110 100110 11010 010100 101011
01011 000110 111001 11011 110100 110100
01100 101000 010111 11100 011100 011100
01101 011010 011010 11101 010011 010011
01110 100100 011011 11110 010010 101101
01111 101001 101001 11111 110010 110010
Prin aceasta, viteza de

transmisie a datelor pe fiecare
pereche creşte de la 25 la 30
Mbps. Ca avantaje se pot menţiona
suprimarea componentei de c.c. şi
radiaţia redusă la frecvenţe înalte.
Codul 5B6B are 20 de cuvinte
cu disparitate zero şi 12 cu
disparitate ± 2 , (doi de 0 and patru
biţi 1 sau viceversa). Factorul de
codare este reprezentat în
figura.4.82 pentru 3 valori ale
probabilităţii p.
Figura IV.82 Factorul de codare 5B/6B
147
IV.25.3 Codul 4B5B

În standardul 100 BASE FX se utilizează două fibre Tabelul IV.8 Reguli de codare 4B5B
optice pentru emisie şi respectiv recepţie. Transmisia 4-bit 5-bit 4-bit 5-bit
face apel la codarea 4B5B, cu o eficienţă de 80%, input code input code
întâlnită şi în FDDI (Fiber Distributed Data Interface). 0000 11110 1000 10010
Ea este descrisă de regulile din tabelul IV.8. Simbolurile 0001 01001 1001 10011
de ieşire sunt de 5 biţi, şi sunt codate apoi NRZI. 0010 10100 1010 10110
Cuvintele de ieşire au fost selectate pentru a asigura 0011 10101 1011 10111
maximum 3 zerouri consecutive. Secvenţa ‘11111’ este 0100 01010 1100 11010
folosită pentru a semnaliza inactivitatea transmisiei 0101 01011 1101 11011
(IDLE).
0110 01110 1110 11100
În standardul 100BASE-TX se recurge la aleatorizarea
0111 01111 1111 11101
cuvintelor de cod 4B5B şi codarea lor MLT-3, aşa cum se
arată în figura 4.83, ceea ce conduce la reducerea la
jumătate a benzii necesare.
Figura IV.83 Sistem de transmisie cu codare 4B5B
IV.25.4 Codul 8B6T

În standardul 100BASE-T4 pentru transmisii cu 100 Mbps se folosesc 4 perechi torsadate categoria
3 şi o frecvenţă de clock maximă corespunzătoare lui 30 Mbps. Codul utilizat este cunoscut ca 8B6T.
Cuvintele de cod sunt echilibrate şi au cel puţin 2 tranziţii pentru o sincronizare uşoară .
Transmisia are loc la o viteză de 25 MHz, prin demultiplexarea pe 3 căi a semnalului codat, aşa
cum se arată în figura 4.83 şi conform relaţiei de mai jos.
61
100 = 25 MHz
83
Din cele 3 6 = 729 cuvinte de cod posibile au fost selecţionate 267 ce prezintă disparitate zero sau
1. Anularea componentei de c.c. se realizează prin inversarea alternativă a cuvintelor cu disparitate 1.
Cele 256 de cuvinte corespunzatoare octeţilor de intrare au rezultat prin eliminarea a 5 cuvinte din cele
267 care prezentau mai puţin de 2 tranziţii şi a 6 cuvinte ce începeau sau se terminau cu 4 zerouri,
evident pentru a nu avea probleme cu sincronizarea. Codul 8B6T este descris de tabelul IV.9.
Table IV.9 Reguli de codare pentru 8B6T
00 –+00–+ 30 +–00–+ 60 0++0–0 90 +––+–+

01 0–+–+0 31 0+––+0 61 +0+–00 91 –+––++
02 0–+0–+ 32 0+–0–+ 62 +0+0–0 92 –+–+–+
03 0–++0– 33 0+–+0– 63 +0+00– 93 –+–++–
04 –+0+0– 34 +–0+0– 64 0++00– 94 +––++–
148
05 +0––+0 35 –0+−+0 65 ++0–00 95 ––+–++

06 +0–0–+ 36 –0+0−+ 66 ++00–0 96 ––++–+
07 +0–+0– 37 –0++0– 67 ++000– 97 ––+++–
08 –+00+– 38 +–00+– 68 0++–+– 98 +––0+0
09 0–++–0 39 0+–+–0 69 +0++–– 99 –+–+00
0A 0–+0+– 3A 0+–+–0 6A +0+–+– 9A –+–0+0
0B 0–+–0+ 3B 0+––0+ 6B +0+––+ 9B –+–00+
0C –+0–0+ 3C +–0–0+ 6C 0++––+ 9C +––00+
0D +0–+–0 3D –0++–0 6D ++0+–– 9D ––++00
0E +0–0+– 3E –0+0+– 6E ++0–+– 9E ––+0+0
0F +0––0+ 3F –0+–0+ 6F ++0––+ 9F ––+00+
10 0––+0+ 40 –00+0+ 70 000++– A0 –++0–0
11 –0–0++ 41 0–00++ 71 000+–+ A1 +–+–00
12 –0–+0+ 42 0–0+0+ 72 000–++ A2 +–+0–0
13 –0–++0 43 0–0++0 73 000+00 A3 +–+00–
14 0––++0 44 –00++0 74 000+0– A4 –++00–
15 ––00++ 45 00–0++ 75 000+–0 A5 ++––00
16 ––0+0+ 46 00–+0+ 76 000–0+ A6 ++–0–0
17 ––0++0 47 00–++0 77 000–+0 A7 ++–00–
18 –+0–+0 48 00+000 78 +++––0 A8 –++–+–
19 +–0–+0 49 ++–000 79 +++–0– A9 +–++––
1A –++–+0 4A +–+000 7A +++0–– AA +–+–+–
1B +00–+0 4B –++000 7B 0++0–– AB +–+––+
1C +00+–0 4C 0+–000 7C –00–++ AC –++––+
1D –+++–0 4D +0–000 7D –00+00 AD ++–+––
1E +–0+–0 4E 0–+000 7E +–––++ AE ++––+–
1F –+0+–0 4F –0+000 7F +––+00 AF ++–––+
20 –++–00 50 +––+0+ 80 –00+–+ B0 +000–0
21 +00+–– 51 –+–0++ 81 0–0–++ B1 0+0–00
22 –+0–++ 52 –+–+0+ 82 0–0+–+ B2 0+00–0
23 +–0–++ 53 –+–++0 83 0–0++– B3 0+000–
24 +–0+00 54 +––++0 84 –00++– B4 +0000–
25 –+0+00 55 ––+0++ 85 00––++ B5 00+–00
26 +00–00 56 ––++0+ 86 00–+–+ B6 00+0–0
27 –+++–– 57 ––+++0 87 00–++– B7 00+00–
28 0++–0– 58 ––0+++ 88 –000+0 B8 +00–+–
29 +0+0–– 59 –0–+++ 89 0–0+00 B9 0+0+––
2A +0+–0– 5A 0––+++ 8A 0–00+0 BA 0+0–+–
2B +0+––0 5B 0––0++ 8B 0–000+ BB 0+0––+
2C 0++––0 5C +––0++ 8C –0000+ BC +00––+
2D ++00–– 5D –000++ 8D 00–+00 BD 00++––
2E ++0–0– 5E 0+++–– 8E 00–00+ BE 00+–+–
149
2F +–0–0– 5F 0++–00 8F 00–00+ BF 00+––+

C0 –+0+–+ D0 +–0+–+ E0 –++0–+ F0 +000–+
C1 0–+–++ D1 0+––++ E1 +–+–+0 F1 0+0–+0
C2 0–++–+ D2 0+–+–+ E2 +–+0–+ F2 0+00–+
C3 0–+++– D3 0+–++– E3 +–++0– F3 0+0+0–
C4 –+0++– D4 +–0++– E4 –+++0– F4 +00+0–
C5 +0––++ D5 –0+–++ E5 ++––+0 F5 00+–+0
C6 +0–+–+ D6 –0++–+ E6 ++–0–+ F6 00+0–+
C7 +0–++– D7 –0+++– E7 ++–+0– F7 00++0–
C8 –+00+0 D8 +–00+0 E8 –++0+– F8 +000+–
C9 0–++00 D9 0+–+00 E9 +–++–0 F9 0+0+–0
CA 0–+0+0 DA 0+–0+0 EA +–+0+– FA 0+00+–
CB 0–+00+ DB 0+–00+ EB +–+–0+ FB 0+0–0+
CC –+000+ DC +–000+ EC –++–0+ FC +00–0+
CD +0–+00 DD –0++00 ED ++–+–0 FD 00++–0
CE +0–0+0 DE –0+0+0 EE ++–0+– FE 00+0+–
CF +0–00+ DF –0+00+ EF ++––0+ FF 00+–0+
Codul 8B6T este descris de diagrama de tranziţii din figura 4.84, cuvintele de cod cu disparitate
diferită de zero determinând tranziţii dintr-o stare în alta pentru
a limita suma digitală curentă şi a anula componenta de c.c.
În figura 4.85 se prezintă factorul de codare al codului 8B6T
pentru 3 valori ale probabilităţii p.
Figure IV.84 FSTD of 8B6T code
Figura IV.85 Factori de codare ai codului 8B6T
150
Figura 4.86 Impuls parabolic Figura 4.87 Alt impuls parabolic Figura 4.88 Alt impuls
IV.26 Probleme
IV.1 Fie forma de impuls parabolic reprezentată în figura 4.86, definită de

⎧ A[1 − (2t / T )2 ] t ≤ T / 2
g (t ) = ⎨
⎩ 0 in rest
Calculaţi constanta de normalizare a amplitudinii k.
IV.2 Se consideră forma de impuls reprezentată în figura 4.87.

⎧ −at 2 + b 2 t ≤T /2
. g (t ) = ⎨
⎩0 in rest
a. Determinaţi valorile lui a şi b.
b. Calculaţi constanta de normalizare a amplitudinii k.
IV.3 Fie forma de impuls reprezentată în figura 4.88.

2
g (t ) = t e −α t α >0
a. Determinaţi valoarea lui α astfel încât g (T / 2) = 0.001 ⋅ A
b. Calculaţi constanta de normalizare a amplitudinii k în acest caz.
IV.4 Se dă forma de impuls definită de

⎧ ⎡ 2π t ⎤ 2
⎪ t ≤T /2
g (t ) = ⎨ A⎢⎣sin T ⎥⎦
⎪0 in rest
⎩
Calculaţi constanta de normalizare a amplitudinii k.
IV.5 Fie forma de impuls definită de

⎧ ⎛T 2 ⎞ −
t
⎪ ⎜⎜ − t 2 ⎟⎟ ⋅ e T t ≤ T / 2
g (t ) = ⎨
⎝ 4 ⎠
⎪0 in rest
⎩
şi reprezentată în figura 4.89. Figura 4.89 Alt impuls
Determinaţi constanta de normalizare a amplitudinii k.
151
IV.6 Fie impulsul triunghiular definit de

⎧ A(1 − 2 t / T ) t ≤T /2
g (t ) = ⎨
⎩0 in rest
şi reprezentat în figura 4.90. Determinaţi constanta de normalizare a
amplitudinii k.
IV.7 Fie impulsul triunghiular generalizat definit de Figura 4.90 Impuls triunghiular
⎧ 4π t
⎪ A(1 − 2 t / T ) + a ⋅ sin t ≤T /2
g (t ) = ⎨ T
⎪⎩0 in rest
a. Determinaţi constanta a astfel încât forma de undă g(t) să prezinte un număr de derivate cât mai
mare continui şi egale cu zero la capetele intervalului de definiţie
b. Determinaţi constanta de normalizare a amplitudinii k pentru a = 0.25.

⎧ πt πt
⎪ A ⋅ cos( + a ⋅ sin ) t ≤T /2
g (t ) = ⎨ T T
⎪⎩0 in rest
a. Determinaţi constanta a astfel încât forma de undă g(t) să prezinte un număr de derivate cât mai
mare continui şi egale cu zero la capetele intervalului de definiţie.
b. Determinaţi constanta de normalizare a amplitudinii k pentru a = 0.25.

⎧ πt πt 2π t
⎪ A ⋅ cos( + a ⋅ sin + b ⋅ sin ) t ≤T /2
g (t ) = ⎨ T T T
⎪⎩0 in rest
a. Determinaţi constantele a şi b astfel încât forma de undă g(t) să prezinte un număr cât mai mare
de derivate continui şi egale cu zero la capetele intervalului de definiţie.
b. Ce relaţie satisfac a şi b pentru a obţine o viteză de scădere a componentelor spectrale cu
frecvenţa de tip f- - 4.
c. Care este numărul maxim de derivate continui şi egale cu zero la capetele intervalului de
definiţie şi care va fi viteza de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa pentru d.s.p.?
d. Determinaţi constanta de normalizare a amplitudinii k pentru valorile determinate la punctul a.
IV.10 Fie semnalele g(t) de tip lob de cosinus şi h(t) de tip impuls rectangular, definite mai jos.
⎧ πt T ⎧ T
⎪ A cos t ≤ ⎪A t ≤
g (t ) = ⎨ 2T 2h(t ) = ⎨ 2
⎪⎩ 0 in rest ⎪⎩ 0 in rest
a. Determinaţi şi reprezentaţi semnalul s (t ) = g (t ) * h(t ) , unde * reprezintă operaţia de convoluţie
a celor două semnale.
b. Care este transformata Fourier a semnalului s(t)?
c. Ce formă de undă cunoscută reprezintă semnalul s(t)?
152
d. Determinaţi şi reprezentaţi d.s.p. a semnalizării antipodale echiprobabile cu impulsuri de tip s(t).

Indicaţie: dualitatea timp-frecvenţă conduce la înlocuirea produsului de convoluţie dintr-un
domeniu cu produsul transformatelor Fourier în celălalt domeniu.
IV.11 Fie forma de undă s(t) rezultată din convoluţia a două impulsuri g(t) de tip cosinus ridicat cu
durata T, definite de rel.(4.190).
a. Care este durata impulsului s (t ) = g (t ) * g (t )
b. Care este numărul maxim de derivate continui şi egale cu zero la capetele intervalului de
definiţie şi care va fi viteza de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa pentru d.s.p. a
semnalizării antipodale echiprobabile cu impulsuri de tip s(t).
c. Determinaţi expresia analitică a semnalului s(t), transformata sa Fourier S(f) şi constanta de
normalizare a amplitudinii k.
IV.12 Scrieţi matricea de tranziţie E a codurilor RZ şi PPM definite de diagramele de tranziţie din
figura 4.91 recurgând la transformata z .
a. Codul RZ b. Codul PPM

Figura 4.91 Diagramele de tranziţie pentru codurile RZ şi PPM
IV.13 Calculaţi constanta de normalizare pentru impulsul triunghiular generalizat descris de
⎧⎛ t ⎞ m
⎪⎜ 1 + ⎟ t ∈ [ −T , 0 ]
⎪⎝ T ⎠ m
⎪⎛ t ⎞
g m ( t ) = ⎨⎜ 1 − ⎟ t ∈ [ 0, T ]
⎪⎝ T ⎠
⎪
⎪0 in rest
⎩
pentru m =1 şi m =2.
IV.14 Fie impulsul cu simetrie pară care este egal cu zero în afara intervalului de definiţie, descris de
⎧ ⎛ 2 ⎛ t ⎞ 2 1 ⎛ t ⎞3 ⎞
⎪T ⎜ − ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎟ t ∈ [0 ; T ]
⎪ ⎜ 3 ⎝T ⎠ 2⎝T ⎠ ⎟
g (t ) = ⎨ ⎝ ⎠
3
⎪T ⎛ t ⎞
⎪ ⎜2 − ⎟ t ∈ [T ;2T ]
⎩6 ⎝ T ⎠
a. Scrieţi expresiile lui g(t) pe intervalele [-T, 0} şi {-2T, T];
b. Verificaţi continuitatea la momentele t = T şi t = 2T pentru semnalul g(t) şi derivatele sale;
c. Determinaţi numărul de derivate care sunt continue şi egale cu zero la capetele intervalului de
definiţie;
d. Determinaţi viteza de scădere a componentelor spectrale pentru transformata Fourier a lui g(t) şi
d.s.p a semnalizării binare polare echiprobabile antipodale folosind forma de undă g(t).
153
e. Redefiniţi forma de undă astfel încât ea să fie definită pe intervalul [− T / 2, T / 2] .
IV.15 Fie forma de undă s(t) definită pe [-T, T],

π ⋅t
s (t ) = g (t ) + a ⋅ cos
T
unde
⎧⎛ t⎞
⎪⎜1 + T ⎟ t ∈ [−T , 0]
⎪⎝ ⎠
⎪⎛ t⎞
g (t ) = ⎨⎜1 − ⎟ t ∈ [0, T ]
⎪⎝ T ⎠
⎪
⎪0 in rest
⎩
Determinaţi valoarea constantei a astfel ca semnalul s(t) să aibă o transformată Fourier care
descreşte proporţional cu f –3. Este posibil acest lucru?
IV.16 Scrieţi matricea de tranziţie E a codului NRZ-M definit de diagrama de tranziţie din figura 4.55
făcând apel la transformata z .
IV.17 Reprezentaţi grafic forma de undă g(t) definită anterior în problema IV.14 şi calculaţi constanta
sa de normalizare a amplitudinii.
IV.18 Fie forma de undă g(t) definită de

⎧A t ≤T /2
⎪⎪ πt
g (t ) = ⎨ A sin T /2 ≤ t ≤T
⎪ T
⎪⎩0 elsewhere
a. Reprezentaţi grafic forma de undă şi determinaţi energia sa de bit.
b. Calculaţi constanta de normalizare a amplitudinii k.
c. Determinaţi continuitatea lui g(t) şi a primei sale derivate în T/2 şi T. Care este viteza maximă de
scădere spectrală ce poate fi realizată folosind acest tip de impuls ?
IV.19 Fie circuitul din figura 4.92.
a. Daca la intrare se aplică secvenţa {ak} = .....1 1 1

0. 0 0 1 0. 1 0 1 0.1 0 0 0...... reprezentaţi secvenţele
{mk},{bk}şi {yk};
b. Reprezentaţi diagrama de tranziţii pentru codorul
având intrarea {ak} şi ieşirea {yk}; Figura 4.92 Coder de linie
c.Calculaţi covarianţele R(0), R(1), R(2) pentru
secvenţa codată {yk}( notăm p = p(1)).
154
IV.20 Fie semnalul cu răspuns parţial descris de polinomul:

F(D) = A0 + A1 D + A2 D2 + A3 D3
a. Determinaţi coeficienţii A0 , A1 , A2 , A3 astfel incât F(D) să aibă un zerou dublu la frecvenţa
1/T şi unul simplu la frecvenţa 1/2T (T - perioada de bit);
b. Desenaţi circuitul;
c. Reprezentaţi grafic |F(f)| în banda [-1/T, 1/T].
IV.21 Fie codul descris de schema din figura

4.93.
a. Dacă ak = {1110100110100110 ...},
reprezentaţi formele de undă bk , ck , yk .
Figura 4.93 Alt circuit de codare
b. Desenaţi diagrama de tranziţie pentru
codul definit de intrarea ak şi ieşirea yk;
c. Determinaţi valorile funcţiei de autocorelaţie R(0), R(1) şi R(2), pentru p(1) = p.
IV.22 Fie codul ternar descris de diagrama de tranziţie din figura

4.94.
a. Scrieţi matricile probabilităţilor stationare şi de tranziţie;
b. Determinaţi matricea de ieşire A;
c. Determinaţi valorile funcţiei de autocorelaţie R(0), R(1) şi
R(2);
d. Calculaţi d.sp. a codului cu formula (4.200).
IV.23 Se dă circuitul codor reprezentat în figura 4.95, Figura 4.94 Cod ternar
Figura 4.95 Alt circuit de codare

unde {ak} este o secvenţă de date codată NRZ-L, probabilitatea de apariţie a bitului 1 în secvenţa de
date de intrare fiind p. Sa se deducă sau calculeze:
a. Valoarea medie m1 a semnalului codat {bk};
b. Covarianţele R(0), R(1) şi R(2);
c. Factorul de codificare C(f) dacă R (n) = m12 , n≥2 ;
d. Ce secvenţe particulare de date poate pune în evidenţă acest cod ?
IV.24 Fie circuitul codor reprezentat în figura 4.96
155
a. Dacă ak = {11101011001000110 ...},

reprezentaţi formele de undă bk şi yk .
b. Desenaţi diagrama de tranziţie pentru codul
definit de intrarea ak şi ieşirea yk; Figura 4.96 Un coder de linie particular
c. Determinaţi valorile funcţiei de autocorelaţie
R(0), R(1) şi R(2);
IV.25 Fie circuitul codor reprezentat în figura 4.97

a. Dacă ak = {11101011001000110 ...}, reprezentaţi
formele de undă bk şi y k .
b. Desenaţi diagrama de tranziţie pentru codul Figura 4.97 Alt coder de linie
definit de intrarea a k şi ieşirea y k ;
c. Determinaţi valorile funcţiei de autocorelaţie R(0), R(1) şi R(2);
IV.26 Fie codul binar de tip 1B-4B reprezentat în figura 4.98.

a. Determinaţi matricea de tranziţie asociată automatului
de tip Moore.
b. Reprezentaţi grafic diagrama de tranziţie.
c. Determinaţi d.s.p. a codului şi reprezentaţi-o grafic. Figura 4.98 Un cod binar
156
IV Transmisii în banda de bază

IV.1 Criteriul I Nyquist
IV.3 Semnale cu răspuns parţial SRP
IV.5 Semnale ternare în banda de bază
IV.5.1 Codurile bipolare nr.1
IV.5.2 Codul PST
IV.5.3 Codurile bipolare de densitate ridicată HDBn
IV.5.4 Codurile 4B3T şi MS43
IV.6 Aleatorizarea secvenţei de date
IV.9 Coduri de linie
IV.10 Codarea diferenţială
IV.11 Funcţia de autocorelaţie
IV.12 Componenta de curent continuu
IV.13 Suma digitală curentă
IV.14 Un indicator al suprimării componentei de c.c.
IV.15 Descrierea unui cod
IV.16 Calculul d.s.p. a codurilor de linie
IV.17 Calculul funcţiei de autocorelaţie pentru semnale cu structură bloc
IV.18 Mecanizarea calculării funcţiei de autocorelaţie
IV.19 Calculul funcţiei de autocorelaţie pentru semnale cu structură bloc 1B2B
IV.20 Deducerea d.s.p. pentru diverse coduri
IV.21 Energia de bit
IV.22 Forme de undă folosite pentru semnalizare
IV.23 O metodă simplă de calcul a d.s.p.
IV.24 Conversia Mealy-Moore
IV.25 Probleme
157
Modulaţii digitale
CAPITOLUL V
MODULAŢII DIGITALE
În sistemele de comunicaţii digitale datele emise de un emiţător ajung la receptor, propagându-se

prin canalul de transmisie. Pentru a realiza o comunicaţie eficientă referitoare la lăţimea de bandă
implicată, puterea emisă, complexitatea implementării sistemului sau costul transmisiei este necesar ca
semnalul de date să fie prelucrat anterior transmisiei prin canal. Pe măsură ce foamea de informaţie
creşte iar sistemele de comunicaţii vehiculează debite tot mai mari de informaţie, apare şi necesitatea
de a reprezenta informaţia cât mai eficient.
Prelucrarea semnalului ce urmează a fi transmis implică mai multe trepte:
codare de sursă care se referă de obicei la conversia A/D a semnalelor analogice şi la
suprimarea redundanţei sau a informaţiilor nedorite;
criptare sau cifrare pentru a asigura confidenţialitatea sau secretul transmisiei;
compresie pentru a micşora volumul de date transmis;
codare de canal, pentru a adapta semnalul la canalul de comunicaţie.
Să considerăm exemplul unui canal care nu transmite frecvenţele joase din spectru precum şi
componenta de c.c.. În afara liniilor metalice cuplate prin transformator sau condensator, putem aminti
sistemele de înregistrare a datelor pe suport magnetic (floppy disk, hard disk, etc.), care nu permit
redarea frecvenţelor foarte joase datorită principiului lor de funcţionare.
Figura 5.1 Modelare spectrală a semnalului de date
Adaptarea semnalului de date la canale de acest tip poate fi făcută prin codare, denumită adesea
codare de linie sau prin modulare. Cele două soluţii sunt ilustrate în figura 5.1. Ele asigură o
redistribuire a energiei semnalului, deplasând-o din regiunea aflată în jurul lui 0 Hz (c.c.) spre
frecvenţe mai ridicate.
Modulaţia implică de obicei mutarea energiei semnalului la frecvenţe mult mai ridicate şi este
folosită în următoarele scopuri:
97
Modulaţii digitale
multiplexarea în frecvenţă a mai multor semnale în scopul utilizării eficiente a unui canal
comun;
acces multiplu al unor utilizatori la sisteme de comunicaţie;
realizarea unei radioemisii eficiente, cu antene de dimensiuni rezonabile şi dispozitive
semiconductoare de putere cu un cost rezonabil;
efectuarea procesării semnalului la frecvenţe adecvate, astfel ca costurile operaţiilor de
procesare să fie minime;
asigurarea protecţiei transmisiei la interferenţe, bruiaj, fading şi alte fenomene
perturbatoare.
Pe scurt, se urmăreşte o adaptare a semnalului la mediul de transmisie iar tehnica folosită este o
combinaţie de modulaţie cu codare.
Să considerăm modulatorul digital sau
analogic reprezentat în figura 5.2, atacat de
semnalul de date x(t). La ieşirea
modulatorului se obţine semnalul y(t)
corespunzător unei modulaţii digitale. Figura 5.2 Modulator atacat de semnalul de date
Cele mai simple cazuri corespund unei
modulaţii digitale de amplitudine sau ASK (Amplitude Shift Keying), unei modulaţii digitale de
frecvenţă - FSK (Frequency Shift Keying) sau unei modulaţii digitale de fază - PSK (Phase Shift
Keying), când purtătoarea
este sinusoidală iar semnalul
modulator o secvenţă de
date simplu sau dublu
curent, compusă din
impulsuri rectangulare.
În cazul utilizării unui
modulator de tip analogic,
semnalul de intrare se
filtrează de obicei cu un FTJ
pentru a obţine un spectru
mai compact, cu
componentele spectrale
rapid descrescătoare la Figura 5.3 Modulaţii digitale simple
frecvenţe înalte.
În cazul cel mai general semnalul modulator în banda de bază, cu două sau mai multe nivele, cu
impulsul modulator întinzându-se pe durata a unui sau a mai multor intervale de simbol, acţionează
asupra unei sau mai multor purtătoare sinusoidale variindu-i amplitudinea, frecvenţa sau faza ,
obţinându-se o modulaţie tip CW (Continuous Wave).
În alte cazuri semnalul modulator acţionează asupra unui tren de impulsuri, modulându-l în
amplitudine, lătime, frecvenţă sau poziţie, rezultând o modulaţie în impulsuri.
98
Modulaţii digitale
V.1 Semnale ASK
Semnalele ASK sunt folosite în telegrafia multiplă de audiofrecvenţă (telegrafie armonică) cu

modulaţie de amplitudine TA – MA. În acest caz, purtătoarea este o undă sinusoidală cu o anumită
frecvenţă f p (frecvenţă purtătoare), iar semnalul modulator corespunde unei succesiuni de impulsuri,
astfel că semnalul purtător este transmis pe perioada cât aceste impulsuri sunt pozitive (DATE=1) şi
întrerupt în intervalul când ele sunt negative sau zero (DATE=0), aşa cum se arată în figura 5.4.
Figura 5.4 Forme de undă ASK
Figura 5.5 Undă rectangulară cu coeficient de umplere r
Să considerăm semnalul modulator de forma unui tren de impulsuri rectangulare, cu coeficientul de

umplere r, de tipul celui reprezentat în figura 5.5.
Dezvoltând semnalul modulator x (t ) în serie Fourier obţinem:
ω
x (t ) = ∑ωc e n
jnω m t
(5.1)
n=−
unde cn este coeficientul dezvoltării în serie Fourier.

1 τ2
c n = ∫ x (t ) e − jnω mt dt (5.2)
T −τ 2
ω m = 2π T (5.3)
Având în vedere simetria de tip par, cn poate fi scris ca:
97
Modulaţii digitale
1 τ 2 A 2 sin nω m τ 2 Aτ
cn =
T ∫τ
− 2
A cos nω m t dt =
T nω m
=
T
sin cnω m τ 2 (5.4)
Figura 5.6 Semnal ASK produs de o undă rectangulară cu coeficient de umplere r
sin x
unde: sin c x = (5.5)
x
Notând r = τ T rezultă:
ω ω
rT jkω mt
x (t ) = Ar ∑ sin ckω e = Ar ∑ sin c kπ rfT e jkω mt (5.6)
n = −ω 2 n = −ω
Spectrul lui x (t ) pentru r = 1 4 , este reprezentat în figura 5.6. Se observă că anvelopa liniilor
spectrale este dată de funcţia sinc(rfT).
Modulatorul MA fiind în esenţă un circuit de multiplicare, semnalul ASK y (t ) obţinut prin
multiplicarea purtătoarei A cos ω 0 t cu semnalul modulator x (t ) este deci de forma:
y (t ) = x (t )A cos ω 0 t . Spectrul semnalului ASK, aplicând teorema translaţiei frecvenţei, devine:
A A
y (t ) = [ Ax (t ) cos ω t ] = x ( jω − jω 0 ) + x ( jω + j ω 0 ) (5.7)
2 2
şi este reprezentat în figura 5.6 pentru cazul particular al semnalului modulator tip undă rectangulară
cu coeficient de umplere r. Dacă semnalul modulator x (t ) degenerează într-o sinusoidă, de exemplu
introducând un FTJ pe intrarea modulatorului MA, se obţine un semnal sinusoidal, care este analogic
(figura 5.7). Indicele de modulaţie este
Abit − Am
m= (5.8)
Abit + Am
Semnalului MA modulat sinusoidal:
mA mA
y (t ) = A (1 + m sin ω m t )sin ω 0 t = A sin ω 0 t + cos (ω 0 − ω m )t + cos (ω 0 + ω m )t (5.9)
2 2
98
Modulaţii digitale
îi corespunde reprezentarea fazorială din figura 5.7.
Figura 5.7 Diagrama fazorială a semnalului MA modulat de un ton sinusoidal
Semnalul cu frecvenţa purtătoare f 0 este luat drept referinţă şi reprezentat prin fazorul P . Faţă de
acesta cele două componente laterale se rotesc cu vitezele unghiulare − ω m şi respectiv + ω m , iar
rezultanta R a celor 2 fazori asociaţi componentelor laterale este în fază cu purtătoarea P.
Figura 5.8 Ilustrarea fenomenului de fold-over
Densitatea spectrală de putere al semnalului ASK, excluzând purtătoarea, este dată de

1
W yy ( f ) = [Wxx ( f − f 0 ) + Wxx ( f + f 0 )] (5.10)
2
99
Modulaţii digitale
unde W xx ( f ) este densitatea spectrală de putere a semnalului modulator x (t ) . Pentru semnalizare cu

impulsuri rectangulare
1 2
W xx ( f ) = S( f ) (5.11)
T
unde S(f) este transformata Fourier a impulsului
rectangular. Cum aceasta descreşte cu frecvenţa după
legea 1 / f , adică destul de lent, având în vedere
discontinuitatea impulsului rectangular la capetele
intervalului de definiţie, banda laterală inferioară a
spectrului, denumită coadă sau trenă, va pătrunde în
domeniul frecvenţelor negative. Cum acestea sunt
percepute ca frecvenţe pozitive, are loc o reflexie cu
respectarea legii de simetrie pară pentru funcţiile de
tip cosinus) sau impară pentru funcţiile de tip sinus).
Fenomenul este denumit fold-over şi este ilustrat în
figura 5.8 pentru două valori ale raportului f 0 / f bit .
În figura 5.9 sunt evidenţiate distorsiunile suferite
de semnalul demodulat ca urmare a fold-overului Figura 5.9 Distorsiuni datorită fold-overului
(fenomenul de reflexie al frecvenţelor pozitive).
Acestea sunt cu atât mai mari cu cât raportul f 0 / f bit este mai mic, respectiv cu cât frecvenţa
purtătoare f 0 este mai mică (mai apropiată de zero). În aceste condiţii reflexia se va produce la
nivelul unui lob lateral de ordin mic, deci de amplitudine mare, ţinând cont că viteza de scădere a
−2
componentelor spectrale cu frecvenţa e guvernată de legea f pentru densitatea spectrală de putere,
iar distorsiunile vor fi mari. În cazul f 0 / f bit = 2,5 , ilustrat în figura 5.8, contribuţia fold-overului în
cadrul lobului principal este dată de lobii laterali 5 şi 6, care sunt destul de mari pentru a provoca
distorsiuni apreciabile.
Pentru limitarea fenomenului de fold-over se pot utiliza următoarele soluţii:
1. Modelarea spectrală a impulsului modulator astfel ca d.s.p. a semnalului modulat să prezinte o
−4 −6
viteză de scădere rapidă a componentelor spectrale cu frecvenţa de tipul f sau f ;
2. Generarea semnalului modulat pe o frecvenţă purtătoare f 0 mai mare, de exemplu
f 0 / f bit ≥ 10 , urmată de filtrare trece-bandă şi translare pe frecvenţa dorită f 0 ; în acest caz centrul
spectrului se află la o distanţă de cel puţin 10 lobi laterali faţă de frecvenţa 0, iar reflexia aduce lobii de
ordin superior lui 20 în interiorul lobului principal al spectrului. Aceştia fiind de nivel mic vor
distorsiona neglijabil semnalul, ceilalţi lobi laterali fiind eliminaţi prin filtrarea trece-bandă;
3. Generarea discretă utilizând tehnici DSP a unei variante filtrate a semnalului şi cu fold-over
redus;
4. Sincronizarea frecvenţei de transmisie a datelor f bit cu frecvenţa purtătoare f 0 , astfel încât să
avem aceeaşi relaţie de fază la începutul intervalelor elementare, în special pentru sisteme asincrone
sau START-STOP.
100
Modulaţii digitale
V.2. Semnale PSK.
Semnalul PSK binar – BPSK (Binary PSK) prezintă analogii pronunţate cu semnalul MA. Şi în
acest caz purtătoarea este o undă sinusoidală, iar semnalul modulator corespunde unei succesiuni de
impulsuri tip dublu curent (figura 5.10).
În general, semnalul PSK cu faza de referinţă este obţinut în felul următor:
pe durata bitului 1 – se transmite purtătoarea cu faza 0 (faza de referinţă),
0
pe durata bitului 0 se transmite purtătoarea cu faza 180 (inversare de fază faţă de
referinţă).
Operaţiile sunt echivalente cu o multiplicare a semnalului purtător A sin ω 0 t cu coeficientul +1
pentru a obţine semnalul cu faza de referinţă sau cu –1 pentru inversarea fazei, ţinând cont de relaţia:
sin(θ + π ) = − sin θ (5.12)
Se observă că
modulatorul PSK este ca
şi cel ASK un
multiplicator, atacat însă
de o succesiune de
impulsuri rectangulare tip
dublu curent, spre
deosebire de cazul ASK
unde sunt simplu curent.
Spectrul semnalului BPSK
poate fi uşor dedus dacă se
cunoaşte spectrul
semnalului ASK. Astfel,
dacă semnalul PSK (figura
5.10) este compus cu Figura 5.10 Forme de undă PSK
semnalul purtător cu faza
de referinţă, se obţine semnalul reprezentat care este un semnal ASK cu amplitudine dublă. Deci,
spectrul semnalului PSK se poate obţine din cel al semnalului ASK, împărţind la 2 amplitudinile
tuturor componentelor laterale şi eliminând frecvenţa purtătoare f 0 , (figura 5.11).
Semnalul PSK este cel mai eficient, având în vedere că toată puterea semnalului este folosită pentru
emiterea informaţiei (benzi laterale) şi nu se emite purtătoarea. Pentru aceasta valoarea medie a
Figura 5.11 Relaţii între semnalele ASK şi PSK
semnalului de date x(t ) trebuie să fie zero, iar componenta sa de c.c. să fie nulă.
101
Modulaţii digitale
V.3. Semnale FSK.
Semnalul FSK este un semnal cu modulaţie de frecvenţă având purtătoarea sinusoidală, iar
semnalul modulator de forma unei succesiuni de impulsuri rectangulare simplu sau eventual, dublu
curent (figura 5.12). Se deosebesc două cazuri:
1. semnalul FSK cu continuitate de fază,
2. semnalul FSK cu discontinuitate de fază.
Practic, semnalul FSK cu discontinuitate de fază, se obţine plecând de la două oscilatoare separate
pe frecvenţele f1 şi f 2 , modulatorul FSK reducându-se la un comutator analogic, care selectează una
din cele două frecvenţe, în concordanţă cu valoarea binară asociată semnalului modulator (figura
5.13a), iar cel cu continuitate de fază, plecând de la un singur oscilator, căruia i se variază pe
frecvenţele de la f1 la f 2 şi invers, ca în figura 5.13.b.
De remarcat că
schema cu un oscilator
recurge la comutarea unui
element reactiv
(condensator) care
înmagazinează energie,
iar procesul de comutare
este afectat de încărcarea
şi descărcarea condensa-
torului, aşa că semnalul
generat este numai în
anumite condiţii un Figura 5.12 Semnale FSK cu şi fără continuitate de fază
semnal cu continuitate
de fază.
În cazul semnalului FSK binar (semnalul modulator este un semnal digital cu două nivele), se
asociază:
o frecvenţă f1 bitului 1
o frecvenţă f 2 bitului 0
Figura 5.13 Producerea semnalelor FSK
Se definesc, în aceste condiţii:

frecvenţa purtătoare, sau frecvenţa medie
f 0 = ( f1 + f 2 ) 2 (5.13)
102
Modulaţii digitale
deviaţia de frecvenţă
f1 − f 2
∆f = (5.14)
2
ca fiind valoarea cu care trebuie să varieze purtătoarea f 0 pentru a fi egală cu f1 sau f 2
indicele de modulaţie
m = 2∆f f bit sau m = f1 − f 2 / f bit (5.15)
unde f bit = 1 T - viteza de transmisie a datelor binare.
Având în vedere că frecvenţa purtătoare f 0 este variată cu ∆ f pentru a se obţine f1 şi f 2 :
f 0 − ∆ f = f1
f0 + ∆ f = f2 (5.16)
este convenabil să reprezentăm datele dublu curent, deşi în implementarea modulatorului FSK plecând
de la un oscilator cu cuarţ şi un divizor programabil, semnalul de comandă (datele) este un semnal
logic, evident simplu curent.
Spectrul semnalului FSK cu discontinuitate de fază se compune din două spectre tip ASK, pe cele
2 frecvenţe de semnalizare f1 şi f 2 , viteza de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa fiind
proporţională cu 1 k (k – ordinul liniei laterale).
Semnalul FSK cu discontinuitate de fază are un spectru unic centrat pe frecvenţa f 0 , continuitatea
de fază determinând interacţiunea celor 2 spectre ASK componente în aşa fel încât viteza de scădere a
componentelor spectrale cu frecvenţa este 1 k 2 .
Dacă indicele de modulaţie m = 1 , în spectrul semnalului FSK apar 2 linii pe frecvenţele f1 şi f 2 ,
care ar putea fi folosite pentru sincronizarea de bit. Totuşi, ele afectează negativ bugetul energetic al
semnalului.
Semnalele FSK cu m = 0.5 sau 0.66 nu au acest dezavantaj, în spectrul lor nu există componente
discrete.
Exemplul V.1 Fie semnalul FSK standardizat, definit de f1 = 1300 Hz , f 2 = 2100 Hz şi

f bit = 1200 Hz . Să calculăm indicele său de modulaţie.
1300 − 2100
m= = 0.666
1200
V.4 Banda semnalului
Transmisia semnalelor are loc de obicei prin canale de bandă limitată. Lucrând cu semnale limitate
în timp rezultă semnale de bandă infinită. Pentru o transmisie practică se recurge la limitarea benzii
prin filtrare, eliminând energia sau puterea semnalului din afara benzii de interes. Este de la sine
înţeles că semnalul trebuie să posede energie neglijabilă în afara benzii de interes pentru ca filtrarea să
nu introducă distorsiuni apreciabile.
În decursul timpului au apărut diferite criterii de definire a benzii. Cele mai importante sunt:
Banda echivalentă de zgomot;
103
Modulaţii digitale
Banda cuprinsă între primele nuluri ale densităţii spectrale de putere;

Banda specificată de o valoare a atenuării de putere a semnalului filtrat:
a. Banda care transportă jumătate din puterea semnalului (Half-power bandwidth) definită
unilateral ca B50 sau bilateral ca 2B50 ; Ea mai este cunoscută şi sub denumirea de bandă
definită la -3 dB.
b. Banda ce transportă 99% din puterea semnalului definită unilateral ca B99 ; sau bilateral
ca 2B99 .;Ea reprezintă totodată banda definită la -20 dB.
c. Banda definită la alte valori ale atenuării (de exemplu 35dB, 40 dB sau 50 dB).
Banda Gabor.
Figura 5.14 Diverse definiţii ale benzii semnalelor
În figura 5.14 este prezentată densitatea spectrală de putere a unui semnal modulat şi sunt ilustrate
aceste definiţii ale benzii. Se presupune că d.s.p. prezintă simetrie pară în raport cu frecvenţa
purtătoare f 0 . În caz contrar banda este astfel definită încât restul de putere (de exemplu 1% pentru
banda definită la 99%) să fie egal distribuit între cele două porţiuni ale semnalului, de deasupra şi
dedesubtul benzii. Fie,
+∞
Ptot = ∫ W ( f ) df (5.17)
−∞
Atunci banda care transportă jumătate din puterea semnalului B50 satisface relaţia:
f 0 + B50
0.5 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df
f 0 − B50
(5.18)
Banda echivalentă de zgomot este definită ca:

+∞
1
B=
W ( f0 ) ∫ W ( f ) df
−∞
(5.19)
Banda ce transportă 99% din puterea semnalului B99 satisface în mod evident relaţia
104
Modulaţii digitale
f 0 + B99
0.99 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df
f 0 − B99
(5.20)
Banda specificată de o valoare a
atenuării, de exemplu 40 dB, este
definită ca banda ocupată de
semnal astfel încât puterea
conţinută în bandă sa fie 99,99%,
adică să se piardă (1/10000 sau -40
dB din puterea semnalului. De
exemplu, banda specificată la 30
dB este dată de
f 0 + B30 dB
0.999 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df
f 0 − B30 dB
Figura 5.15 Ilustrarea benzii Gabor
(5.21)
Banda Gabor este o măsură a dispersiei spectrale a energiei sau puterii semnalului şi este definită
ca
+∞
B= ∫( f − f
−∞
0 ) 2 W ( f ) df (5.22)
Ea poate fi interpretată ca un factor de merit, penalizând semnalele ale căror spectre se întind la
distanţe mari de frecvenţa purtătoare sau mai general, de centrul spectrului, adică semnale care au o
viteză de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa (spectral roll off) scăzută.
Exemplul V.2 Fie semnalul SFSK cu densitatea spectrală de putere dată de
2
⎛ 1 ⎞
⎜ 6 J k (− )(1 + 4k ) ⎟
16
W ( f ) = 2 (cos 2πf n ) ⎜ ∑ 4 ⎟
2
(5.23)
π ⎜ k =−616 f n − (1 + 4k ) 2 ⎟
2
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Se determină:
a. Banda cuprinsă între primele nuluri: B = 1.72 f n bilateral sau B = 0.86 f n unilateral.
b. Banda ce transportă 99% din puterea semnalului B99 = 2.2 f n
c. Banda specificată de valorile atenuării de 35 dB şi 50 dB B35 dB = 3.2 f n şi B50 dB = 4.71 f n
d. Banda echivalentă de zgomot B = 0.73 f n

Banda Gabor pentru semnalul SFSK este ilustrată tîn figura 5.15.
Există semnale care au banda Gabor infinită, deoarece d.s.p. nu descreşte destul de repede cu
frecvenţa, iar termenul f 2 devine preponderant faţă de W ( f ) . Evident, în această categorie intră
toate semnalele modulatoare care sunt discontinue la capetele intervalului de semnalizare şi produc un
105
Modulaţii digitale
−2
spectru cu viteza de scădere a componentelor spectrale f şi modulaţiile care utilizează aceste tipuri
de semnale.
Exemplul V.3. Fie semnalul
BPSK cu d.s.p. descrisă de
2
W ( f ) ⎛ sin πfT ⎞
= ⎜⎜ ⎟⎟ (5.24)
A 2T ⎝ πfT ⎠
şi care prezintă o viteză de
scădere a componentelor
spectrale cu frecvenţa de tipul
−2
f . Banda Gabor pentru
semnalul BPSK este
reprezentată în figura5.16.
Se observă că reprezentarea
f 2 ⋅ W ( f ) continuă la infinit, Figura 5.16 Banda Gabor pentru semnalul BPSK
ceea ce face banda Gabor
infinită în acest caz .
În comunicaţiile radio din SUA, FCC (Federal Comission of Communications) a reglementat viteza
de transmisie a datelor pe un canal, astfel încât spectrul semnalului modulat transmis să se încadreze
într-o mască, aşa cum se arată în figura 5.17. Astfel, se precizează că pentru toate frecvenţele de lucru
mai mici de 15 GHz, considerând o bandă cu lătimea 4 kHz aflată cu centrul la o distanţă cuprinsă
între 50% şi 250% din frecvenţa centrală, putera medie emisă să fie atenuată faţă de puterea medie a
emiţătorului conform ecuaţiei:
A = 35 + 0.8( P − 50) + 10 ⋅ log10 B (5.25)
unde A-atenuarea, măsurată în decibeli
faţă de puterea medie a emiţătorului
P- abaterea măsurată în procente faţă
de frecvenţa centrală f 0
B- banda autorizată pentru transmisie,
măsurată în MHz.
Atenuarea trebuie să fie de cel
puţin 50 dB, iar valoarea maximă
specificată este de 80 dB.
În figura 5.17 este prezentată masca
de emisie FCC pentru două valori ale
benzii autorizate: 30 MHz şi 40 MHz.
În figura 5.18 sunt prezentate
spectrele de putere a două semnale SFSK
nefiltrate, considerând o bandă autorizată
de 30 MHz.
Figura 5.17 Masca de emisie FCC

106
Modulaţii digitale
a) viteza datelor 5 Mb/s b) viteza datelor 4.35 MB/s

Figura 5.18 Exemplu de semnal SFSK cu 2 viteze de transmisie a datelor
In primul caz, viteza de transmisie a datelor este 5 MB/s şi se constată că semnalul îndeplineşte la
limită reglementările FCC.
1 2 3
15 MHz
50 dB
80 dB
fbit
Figura 5.19 Determinarea vitezei de transmisie GMSK
107
Modulaţii digitale
În cazul b, viteza de transmisie a datelor a fost micşorată la 4,35 MB/s iar efectul este acela al unei
descreşteri spectrale aparent mai rapide în bandă şi semnalul se încadrează în mască cu uşurinţă,
rămânând şi o rezervă. Evident, cu un semnal filtrat s-ar putea folosi o viteză mult mai mare de
transmisie a datelor.
În figura 5.19 este prezentat spectrul semnalului GMSK pentru 3 valori ale produsului B ⋅ T . În
funcţie de valoarea acestuia spectrul este mai puternic sau mai slab limitat, iar viteza de transmisie a
datelor rezultă f bit , valoarea sa putând fi determinată grafic ştiind că liniile 1, 2 sau 3 corespunzătoare
lui B ⋅T = 0.2 , B ⋅T = 0.25 şi respectiv B ⋅T = 0.3 corespund cu 15 MHz.
V.5 Semnale QAM
Transmisiunile de date pe purtătoare ortogonale cu modulaţie de amplitudine se bazează pe

existenţa a două semnale MAPS, cu purtatoarele
defazate în cuadratură. Aceasta tehnică de
transmisie permite folosirea mai eficientă a
benzii canalului, realizându-se practic dublarea
vitezei de transmisie.
Cele două semnale purtătoare de informaţie
modulează anvelopa unor semnale de tip sinus,
respectiv cosinus, iar prin sumarea semnalelor se
obtine semnalul QAM.
Schema bloc arată ca in figura 5.20. Forma in
timp a unui semnal QAM este următoarea: Figura 5.20 Schemă QAM
s QAM (t ) = x i (t ) sin ω 0 t + x q (t ) cos ω 0 t (5.26)

unde x i (t ), x q (t ) - semnalele de date in banda de bază
ω 0 -pulsaţia purtătoarei, f 0 -frecvenţa purtătoarei
Pentru obţinerea semnalelor QAM se pot folosi tehnici analogice de generare a purtătoarelor
defazate în cuadratură (la frecvenţe ridicate), fie generarea digitală a lor utilizând memorii şi
convertoare N/A sau, mai recent, procesoare de semnal. Cele mai utilizate tipuri de semnale cu
modulaţie QAM sunt:
QASK (Quadrature Amplitude Shift Keying) - suma a două semnale MA pe purtătoare
sinusoidale în cuadratură modulate de semnale multinivel.
QPSK (Quadrature Phase Shift Keying) - suma a două semnale BPSK pe purtătoare
sinusoidale în cuadratură.
OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift Keying) - la fel ca si la QPSK cu deosebirea că
tranziţiile semnalelor de date pe cele două canale se produc decalate cu T una faţă de alta
(T este perioada semnalului de date).
MSK (Minimum Shift Keying) - seamană cu QPSK dar semnalele modulatoare au forma
unor semisinusoide de lăţime 2T, nefiind unde rectangulare.
108
Modulaţii digitale
MAMSK (Multiple Amplitude Minimum Shift Keying) - e ca un semnal OQASK cu

impulsul modulator de formă semisinusoidală cu m nivele de amplitudine.
SFSK (Sinusoidal Frequency Shift Keying) - e un semnal MSK generalizat, semnalul
modulator fiind un impuls particular.
CPQFSK (Continuous Phase Quadruple Frequency Shift Keying) - seamănă cu MSK dar
foloseşte 4 frecvenţe în loc de 2.
TFM (Tamed Frequency Modulation) – un semnal asemănator cu MSK, dar cu 3 nivele ale
frecvenţei.
2
Q PSK (Quadrature Quadrature Phase Shift Keying) – format din două semnale MSK în
cuadratură.
GMSK (Gaussian Minimum Shift Keying) – un semnal de tip MSK cu impuls modulator
exponenţial.
Modularea informaţiilor ce urmează a fi transmise se face pentru adaptarea semnalelor la canalul de
transmisie (mărirea eficienţei de bandă) sau pentru a optimiza transmisia din punctul de vedere al
puterii emise sau complexităţii implementării sistemului.
Multe semnale sunt cu anvelopă constantă şi sunt folosite în comunicaţiile radio cu terminale
portabile sau mobile, alimentate de la baterii, un exemplu tipic fiind telefonia celulară. Ele determină o
eficienţă crescută a amplificatorului RF de putere. Aceasta se poate defini ca:
PRF ,iesire − PRF ,int rare
η= (5.27)
PCC ,int rare
şi reprezintă raportul dintre puterea de RF adăugată şi puterea de alimentare în current continuu a
amplificatorului, furnizată de baterii. Când puterea livrată de amplificatorul RF este o fracţiune
importantă din puterea bateriilor, randamentul trebuie optimizat în sensul maximizării lui.
Dacă canalul de transmisiune sau unul din blocurile componente ale sistemului de comunicaţie
prezintă neliniarităţi, se produce o degradare a semnalului manifestată prin:
Distorsionarea semnalului care produce o degradare a calităţii semnalului recepţionat;
Creşterea energiei radiate în mod nedorit în canalele învecinate, efect cunoscut sub
denmirea de “spectral regrowth”. Acesta poate uneori determina un sacrificiu deliberat
privind randamentul amplificatorului RF cu scopul de a obţine o liniaritate mai bună şi a
perturba mai puţin celelalte canale.
Evident, dacă se pot reduce variaţiile de amplitudine ale semnalului QAM emis, aceasta conduce la
scăderea efectului perturbator asupra canalelor alăturate, ceea ce permite utilizarea unei puteri mai
mare de emisie şi/sau a unei eficienţe crescute
Cele mai multe emiţătoare digitale utilizează amplificatoare de putere ce lucrează la saturaţie sau
lângă saturaţie pentru a realiza eficienţă maximă. În această situaţie semnalul este amplificat neliniar şi
va fi însoţit de distorsiuni de amplitudine şi fază. De asemenea, filtrarea aplicată pentru limitarea
spectrului (atenuarea lobilor laterali) introduce distorsiuni de amplitudine dacă semnalul prezintă
variaţii abrupte ale nivelului.
Pe lângă semnalele cu modulaţie exponenţială de tip FSK, MSK, QPSK, care au anvelopa
constantă, au apărut tipuri noi de modulaţie care să conducă la variaţii reduse de amplitudine ale
semnalului care a străbatut un canal cu neliniarităţi. Printre acestea putem enumera:
π / 4 DQPSK (Differential Quadrature Phase Shift Keying), OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift
Keying), GFSK (Gaussian Frequency Shift Keying) şi GMSK (Gaussian Minimum Shift Keying).
109
Modulaţii digitale
V.6. Semnale QPSK
Semnalele QPSK sunt suma a două semnale BPSK pe

purtătoare sinusoidale în cuadratură. Un semnal BPSK se obţine
modulând o purtătoare sinusoidală cu un semnal rectangular
Figura 5.21 Generator BPSK
dublu curent ca în figura 5.21, unde d(t) -semnalul de date
Figura 5.22 Schema de obţinere a semnalului QPSK
codat dublu current, fp- frecvenţa purtătoarei.

Schema bloc de obţinere a unui semnal QPSK este cea reprezentată în figura 5.22. Forma în timp a
semnalului QPSK este următoarea:
1 1
s QPSK (t ) = s1 (t ) cos(ω p t + φ ) + s 2 (t ) sin(ω p t + φ ) (5.28)
2T 2T
unde φ uzual are valoarea 0 sau π / 4 .
Ţinând cont că s1(t) şi s2(t) iau doar valorile +1 sau -1 , putem scrie :
1
s QPSK (t ) = cos[ω p t + ψ (t )] (5.29)
T
unde ψ (t ) ia valorile {0, π / 2, π , 3π / 2} dacă φ = π / 4 , sau {±π / 4, ± 3π / 4} , dacă φ = 0 , în
funcţie de valorile lui s1 şi s2.
Reprezentarea în planul I-Q se numeşte constelaţie de fază. In primul caz se obţine o constelaţie de
tip A, în cel de al doilea o constelaţie de tip B. Asociind dibitul 00 cu faza 0 radiani, se observă că o
secvenţă repetitivă formată din zerouri ar conduce la lipsa salturilor de fază, ceea ce face dificilă sau
chiar imposibilă funcţionarea circuitului de sincronizare de tact, respectiv purtătoare. De aceea, în
practică sunt preferate constelaţiile de fază de tip B.
Relaţiile biunivoce între domeniul timp şi domeniul frecvenţă permit evaluarea componentelor
spectrale ale semnalului când se cunosc componentele în timp ale acestuia şi respectiv evaluarea
semnalului în timp când se cunosc componentele spectrale ale acestuia.
În cazul unui semnal binar codat dublu curent (asa cum este BPSK din componenţa lui QPSK)
forma generala în timp este:
+∞
x(t ) = ∑ a k s (t − kT ) (5.30)
−∞
110
Modulaţii digitale
unde a k = ±1 şi reprezintă informaţia ce se transmite,

s(t) - forma de undă a impulsului de semnalizare,
T - perioada intervalului de bit
Transformata Fourier a acestui semnal este :
+∞
X (ω ) = S (ω )∑ a k e − j kωT (5.31)
−∞
unde S (ω ) - factor de formă al spectrului semnalului şi reprezintă transformata Fourier a lui s(t).
S (ω ) e modificat de circuitele de modulare şi demodulare precum şi de filtrele aferente transmisiei .
Forma de unda folosită pentru semnalizare în cazul semnalului QPSK este impulsul rectangular,
care are transformata Fourier de forma :
S (ω ) = 2 AT ⋅ sin c (ωT ) (5.32)
unde A - amplitudinea impulsului rectangular, 2T - durata impulsului rectangular.
Pentru un semnal oarecare, funcţia de autocorelaţie reprezintă valoarea medie statistică sau
temporală a produsului valorilor instantanee ale semnalului la două momente de timp diferite şi se
defineşte prin relaţia :
T
1
R xx (τ ) =
T ∫ x (t ) x (t − τ ) dt
0
(5.33)
unde T - perioada semnalului,

τ - intervalul de observare al semnalului.
Figura 5.23 Generarea semnalului QPSK
Dacă semnalul x(t) este real, funcţia de autocorelaţie nu depinde de momentul începerii analizei ci
doar de valoarea intervalului astfel încât avem adevarată relaţia :
T T
1 1
R(τ ) = R(−τ ) = ∫
T 0
x(t ) x(t − τ )dt = ∫ x(t ) x(t + τ )dt
T 0
(5.34)
În cazul semnalelor neperiodice, putem trece la limită cu T tinzând la infinit, astfel incât, pentru un
impuls oarecare x(t), functia de autocorelaţie se calculează cu :
111
Modulaţii digitale
+∞
R xx (τ ) = ∫ x(t ) x(t − τ )dt
−∞
(5.35)
ramânând valabilă relaţia :

R (τ ) = R ( −τ ) (5.36)
Conform teoremei Wiener - Hincin,
densitatea spectrală de putere a unui
semnal este transformata Fourier a
funcţiei de autocorelaţie:
+∞
S xx (ω ) = ∫R
−∞
xx (τ )e − jωt dτ (5.37)
Pentru cazul în care x(t) este real ,

funcţia de autocorelaţie este şi ea reală
şi în plus pară, astfel încât densitatea
spectrală de putere va fi de asemenea
Figura 5.24 D.s.p. a semnalului QPSK
reală şi pară, relaţia precedentă
devenind :
+∞
S xx (ω ) = 2 ∫ R xx (τ ) cos ωτ dτ (5.38)
0
De asemenea se poate demonstra că densitatea spectrala de putere este egala cu transformata

Fourier în modul la pătrat :
2
S xx (ω ) = S (ω ) (5.39)
Aplicăm aceste rezultate semnalului QPSK pentru care, aşa cum am mai precizat forma de undă de
semnalizare este un impuls rectangular. Transformata Fourier a impulsului rectangular de lăţime 2T
este:
2 sin 2πfT
T T
1 1
S( f ) = ∫
−T 2T
e − j 2πft dt = 2∫
0 2T
cos 2πft dt =
T
T
2πfT
(5.40)
Densitatea spectrala de putere a semnalului in banda de bază va fi deci,

2
⎛ sin 2πfT ⎞
S xx ( f ) = 2T ⎜⎜ ⎟⎟ (5.41)
⎝ 2πfT ⎠
Pentru a compara proprietăţile spectrale ale diferitelor semnale cu modulaţie digitală, vom folosi
reprezentarea normată a densităţii spectrale de putere:
2
S xx ( f ) ⎛ sin 2πfT ⎞
= 2⎜⎜ ⎟⎟ = 2(sin c 2πf n )2 (5.42)
T ⎝ 2πfT ⎠
unde Rb = 1/ T -rata de bit iar f n = f / T - frecvenţa normată.
Reprezentarea grafică în dB este cea din figura 5.24. Folosind expresia dedusă pentru densitatea
spectrală de putere putem calcula puterea transportată de componentele semnalului din afara benzii
utile sau cea din banda utilă.
Puterea in afara benzii Pob se calculeaza cu :
112
Modulaţii digitale
∞ B
Pob ( B ) =
∫ B
S xx (ω ) dω
= 1−
∫
0
S xx (ω ) dω
(5.43)
∞ ∞
∫
0
S xx (ω ) dω ∫
0
S xx (ω ) dω
iar puterea capturată în bandă cu :
B
Pib ( B) =
∫
0
S xx (ω ) dω
(5.44)
∞
∫
0
S xx (ω ) dω
Reprezentările grafice în funcţie de frecvenţa normată f n sunt cele din figura 5.25.
Figura 5.25 Puterea în bandă şi în afara benzii pentru semnalul QPSK
V.7 Semnale OQPSK şi π / 4 QPSK
În cazul QPSK saltul de fază poate lua şi valoarea 180 o , situaţie în care purtătoarea nu este emisă
un timp scurt, cât valorile semnalelor modulatoare de pe cele două axe I şi Q trec prin valoarea 0,
Figura 5.26a Constelaţie de fază OQPSK Figura 5.26b Salt OQPSK

113
Modulaţii digitale
adică prin originea planului I-Q. Aceasta implică pentru amplificatorul de putere final o comportare
liniară într-un domeniu dinamic foarte larg (de la zero la A) pentru a nu produce lărgirea spectrului şi
interferenţe în canalele învecinate.
În sistemele ideale tranziţiile între punctele constelaţei de fază au loc instantaneu. În cazurile reale,
datorită filtrării tranziţiile se fac într-un timp finit, cu o variaţie lină a fazei şi cu variaţii ale anvelopei.
Cu alte cuvinte, amplitudinea fazorului rezultant din cele două componente I şi Q nu rămâne
constantă.
În QPSK salturile de fază de π radiani pot produce variaţii ale anvelopei de până la 100 %. De
aceea, sistemele OQPSK (Offset QPSK) folosesc fluxuri de date pe canalele I şi Q decalate între ele cu
jumătate de perioadă de symbol. Aceasta conduce la numai două valori posibile ale saltului de fază de
± π / 4 (faţă de fazorul I în figura 7) şi la o reducere a variaţiilor de anvelopă la 33 %. Decalarea
fluxurilor de date exclude posibilitatea ca ambele să prezinte simultan tranziţii şi prin urmare nu pot
apare salturi de fază de 180 0 . Să presupunem că pe un interval de symbol se transmite un + 1 pe
canalul I. La jumătatea intervalului de symbol, pe canalul Q se schimbă simbolul de date. Ca urmare,
el poate fi + 1 sau − 1 , iar fazorul rezultant poate sări din A în B, sau din B în A, dacă în canalul Q
există o tranziţie, sau rămăne în A sau B, dacă în Q nu există tranziţie. Fazorii rezultanţi sunt
reprezentaţi cu linie groasă. Constelaţia OQPSK este ilustrată în figura 5.26.
Modulaţia π / 4 QPSK este utilizată în sistemul de telefonie celulară IS-95 cu multplexarea
canalelor în cod (CDMA). Ea înlătură dezavantajul specificat anterior prin eliminarea trecerii prin zero
a fazorului semnalului, mai exact excluzând posibilitatea unui salt de fază de π radiani. Ea foloseşte
două constelaţii QPSK. Una este ataşată
simbolurilor impare iar cealaltă, defazată cu
π / 4 în raport cu prima este ataşată
simbolurilor pare. Se obţine astfel un salt
maxim de fază de 135 0 sau 3π / 4 radiani,
adică o valoare medie între QPSK ( 180 0 ) şi
OQPSK ( 90 0 ).
Avantajul evident faţă de OQPSK este că
se poate recurge la detecţie diferenţială, iar
faţă de QPSK este faptul că secvenţele
repetitive de tipul 111… sau 000… vor
introduce întotdeauna un salt de fază.
Modulaţia π / 4 QPSK foloseşte o codare
Figura 5.27 Constelaţia de fază π / 4 QPSK
diferenţială, informaţia fiind reprezentată de
valoarea diferenţei fazelor şi nu de valoarea
fazei. Datorită faptului că salturile sunt multiplu de π / 4 există opt valori ale fazei.
Notând cu θ (k ) valoarea fazei purtătoarei pe intervalul de simbol ce începe la momentul kT,
avem valoarea saltului diferenţial de fază pe intervalul [(k − 1)T , kT ] dat de:
∆θ ( k ) = θ ( k ) − θ ( k − 1) (5.45)
El poate fi exprimat ca:
114
Modulaţii digitale
π
∆θ ( k ) = x k (5.46)
4
şi este legat de secvenţa de date x (t ) prin maparea:
⎧ 3π aimpar a par ∆θ ( k )
⎪− 4 x k = −3
⎪ π 1 1 − 3π / 4
⎪− x k = −1
⎪
∆θ ( k ) = ⎨ 4 1 0 −π / 4 (5.47)
π
⎪+ x k = +1
⎪ 4 0 0 +π /4
⎪ 3π
⎪⎩+ 4 x k = +3 0 1 + 3π / 4
Simbolurile x k se obţin din datele sub
formă serială {a n } prin conversie serie-
paralel pe doi biţi, maparea fiind
arbitrară, având în vedere caracterul
aleator al datelor {a n } .
Constelaţia de fază a semnalului
π / 4 QPSK este reprezentată în figura
5.27 iar anvelopa sa în figura 5.28.
Probabilitatea de eroare este dată de
(5.48)
unde,
Figura 5.28 Anvelopa semnalului π / 4 QPSK
iar (5.49)
Referitor la semnalul π / 4 QPSK putem concluziona:
Se poate recurge la detecţie diferenţială.
Secvenţele repetitive de tipul 111… sau 000… vor introduce întotdeauna un salt de fază.
Decalarea fluxurilor de date pe canalele I şi Q între ele cu jumătate de perioadă de symbol
conduce la numai două valori posibile ale saltului de fază de ± π / 4 (faţă de fazorul I în
figura 7), în total constelaţia de fază având 8 poziţii şi la o reducere a variaţiilor de
anvelopă la 33 %.
115
Modulaţii digitale
Anvelopa semnalului nu trece prin zero iar cerinţele privind liniaritatea amplificatorului de
putere final sunt mai mici.
V.8 Semnale MSK
Semnalul MSK este suma a două semnale BPSK pe purtătoare sinusoidale în cuadratură, tranziţiile
semnalului pe unul din canale fiind decalate cu T faţă de cele de pe celalalt canal. Semnalele
modulatoare nu mai sunt unde rectangulare (ca la QPSK sau OQPSK) ci sunt lobi de sinus de lăţime
2T.
Având în vedere că lăţimea de bandă a canalului de transmisie este limitată şi va elimina cel puţin
frecvenţele superioare din spectrul semnalului este indicat să se lucreze cu forme de undă care au
transformata Fourier convergentă cât mai rapid spre 0.
S-a constatat ca formele de unda cu flancurile rotunjite prezintă spectre mai avantajoase din punctul
de vedere al concentrării energiei în banda utilă, componentele spectrale din afara acesteia scazând cu
atât mai repede cu cât forma de undă folosită pentru semnalizare prezintă un număr mai mare de
derivate continue şi egale cu zero la capetele intervalului. In general, din teoria transformatei Fourier
se cunoaşte că dacă o funcţie şi primele sale (n-1) derivate sunt continue şi egale cu zero la capetele
intervalului , viteza de scădere a componentelor laterale din spectrul funcţiei este proporţională cu
−2 ( n +1)
f
Acesta este motivul pentru care in
MSK se foloseşte ca semnal de
semnalizare un lob de cosinus de forma:
⎧ 1 πt
⎪ cos t ≤T
s (t ) = ⎨ T 2T (5.50)
⎪⎩0 in rest
care este continuu şi egal cu zero la
capetele intervalului ( ± T ) şi are prima
derivată continuă şi egală cu zero la Figura 5.29 Impuls modulator tip cosinus
capetele intervalului.
Transformata Fourier a acestui semnal este:
πt cos 2πfT
T
1 4
S( f ) = ∫
−T T
cos
2T
e − j 2πf t dt =
π
T
1 − ( 4 fT ) 2
(5.51)
Schema bloc principială de obţinere a unui semnal MSK este prezentată în figura 5.30, forma în
timp a semnalului fiind
1 πt 1 πt
s MSK (t ) = s1 (t ) cos cos 2πf 0 t + sin 2πf 0 t
s 2 (t ) sin (5.52)
T 2T T 2T
Ţinând cont că s1 (t ) , s 2 (t ) pot lua doar valorile ± 1 , mai putem scrie:
1 ⎡ 1 ⎤
s MSK (t ) = cos ⎢ 2π ( f 0 ± )t + Φ (t ) ⎥ (5.53)
T ⎣ 4T ⎦
cu Φ (t ) = 0 sau π in functie de s1 (t ) şi s 2 (t ) . Densitatea spectrală de putere în banda de bază,
ţinând cont de consideraţiile făcute anterior rezultă ca
116
Modulaţii digitale
2
16 ⎛ cos 2πfT ⎞
2
W ( f ) = S ( f ) = 2 T ⎜⎜ ⎟ (5.54)
π ⎝ 1 − 16 f 2T 2 ⎟⎠
Figura 5.30 O schemă de producere a semnalului MSK
Reprezentarea in funcţie de frecvenţa normată va fi cea din figura 5.31.

2
W ( f ) 16 ⎛⎜ cos 2πf n ⎞⎟
= 2⎜ (5.55)
T π ⎝ 1 − 16 f n 2 ⎟⎠
cu f n = f / Rb , Rb = 1 / T
Cum se poate constata şi din expresia
analitică a formei de undă, semnalul
MSK poate avea una din frecvenţele
1
instantanee f 0 ± .
4T
Distanţa spectrală între cele două
frecvenţe este ceea ce reprezintă minimul
necesar pentru doua semnale FSK cu rata
de bit 1 / T să fie ortogonale .
Să considerăm un semnal FSK având
cele două elemente de semnal s1 (t ) şi Figura 5.31 D.s.p. a semnalului MSK
s 2 (t ) ,
⎧ s1 (t ) = cos 2πf 1t
⎨ (5.56)
⎩s 2 (t ) = cos 2πf 2 t
Să determinăm valoarea minimă a indicelui de modulaţie m , pentru care cele două elemente de
semnal sunt ortogonale. Condiţia de ortogonalitate este:
117
Modulaţii digitale
T T
∫ s1 (t ) ⋅s1 (t ) dt = ∫ cos 2πf1t ⋅ cos 2πf 2 t dt = 0

0 0
(5.57)
T T T
1 1
∫ cos 2πf1t ⋅ cos 2πf 2 t dt =
0
20∫ cos 2π ( f 1 + f 2 )t dt + ∫ cos 2π ( f 1 − f 2 )t dt
20
(5.58)
Primul termen este evident zero dacă avem un număr intreg de perioade ale semnalelor cu
frecvenţele f1 şi f 2 pe durata bitului, ţinând cont de interpretarea geometrică a integralei. Cel de al
doilea termen ne dă:
T
1 1
20∫ cos 2π ( f 1 − f 2 )t dt =
2π ( f 1 − f 2 )
sin 2π ( f 1 − f 2 )T (5.59)
Acesta este zero, exceptând soluţia banală, dacă

2π ( f 1 − f 2 )
2π ( f 1 − f 2 )T = = kπ , k impar (5.60)
f bit
de unde rezultă valoarea minimă a indicelui de modulaţie m care asigură ortogonalitatea elementelor
de semnal folosite pentru semnalizare
( f1 − f 2 ) 1
m= = (5.61)
f bit 2
Figura 5.32 Ilustrarea similitudinii MSK-PSK
De aceea semnalul FSK cu indice de modulaţie m = 0.5 este denumit şi MSK (Minimum Shift
Keying) sau FFSK (Fast Frequency Shift Keying). El are proprietăţi speciale iar detecţia sa cu tehnici
adecvate asigură un câştig în raportul S/Z de 3 dB faţă de FSK. O bună similitudine cu semnalul PSK
poate fi observată din figura 5.32. S-a presupus cazul particular
f 1 = f bit f 2 = 0.5 f bit f 1 − f 2 = 0.5 f bit .
Performanţele optime ale receptorului binar în banda de bază, în prezenţa zgomotului alb gaussian
aditiv, sunt atinse atunci cînd cele două forme de undă folosite pentru semnalizare sunt antipodale.
Receptorul binar optim, în acest caz este de obicei implementat sub forma unui corelator sau filtru
cu integrare şi descărcare ca în figura
5.33.
Semnalul recepţionat, de forma s(t)
+ z(t), în care z(t) reprezintă zgomotul
introdus de canalul de transmisie, este
Figura 5.33 Receptor binar optim
filtrat prin multiplicare cu o replică de a
sa generată local w(t) şi apoi integrat pe
durata intervalului de bit, pentru a se obtine funcţia sa de corelaţie, care apoi este comparată în
118
Modulaţii digitale
2T
∫0
dt
T
∫ −T
dt
Figura 5.34 Sistem QAM
circuitul de decizie la momentul T cu pragul (avînd valuarea 0 pentru semnale antipodale), după ce s-a
efectuat integrarea, asfel putându-se lua decizia.
Pentru zgomote de tip alb, gaussian şi aditiv, forma ferestrei w(t) prin care se face observarea
semnalului este identică cu cea a acestuia
w(t ) = s (t ) (5.62)
În alte cazuri, de exemplu cînd sursa principală de perturbaţii este diafonia, se foloseşte alt tip de
fereastră cu
w(t ) ≠ s (t ) (5.63)
Condiţia de ortogonalitate pentru semnalele FSK implică distanţarea celor două tonuri cu 1/T. In
MSK separarea este 1/2T şi permite comprimarea benzii semnalului făra a afecta performanţele
transmisiei. Deoarece numărul de perioade ale celor două elemente de semnal pe durata bitului diferă
cu o jumătate de perioadă, faza semnalului măsurată în raport cu purtătoarea avansează sau rămâne în
urmă cu π / 2 . Pentru păstrarea continuităţii de fază este necesar ca modulatorul să aibă memorie,
deoarece un bit poate fi reprezentat prin una din două forme de undă antipodale, aşa cum se observă
din figura 14. La recepţie, ţinând cont şi de această valoare a fazei (0 sau π ) se poate câştiga 3 dB în
raportul semnal/zgomot, adică diferenţa de la FSK la PSK (semnalizare antipodală). Întrucât memoria
implică informaţii pe două intervale de simbol consecutive, receptorul binar optim de pe fiecare
ramură va integra pe intervalul 2T (vezi figurile 5.33 şi 5.37).
În cazul semnalelor MA cu modulaţie ortogonală (QAM) schema bloc a sistemului de transmisiuni
de date este cea din figura 16. Suntem interesaţi în folosirea unei forme de unda s(t) la emisie
119
Modulaţii digitale
(fereastra emiţătorului), care să conducă la obţinerea unui semnal x(t) cu anvelopă constantă, aşa cum
se observă în figura 5.35, denumit semnal MSK. În cazul cel mai simplu definim
⎧ 1 πt
⎪⎪ T cos 2T −T ≤ t ≤ T
sin ω o t ⋅ sin Φ (t )
s(t)= ⎨ (5.64)
⎪
⎪⎩ 0 in rest
Fie datele reprezentate sub formă antipodală:

ai = ± Eb pentru i =...-1,0,+1,...
unde Eb reprezintă energia pe bit a semnalului x(t)
Semnalul MSK x(t) poate fi scris, pe baza figurii 16,
sub formă complexă: cos ω o t ⋅ cos Φ (t )
x (t ) = ∑ a s(t − iT ) + j ∑ a s(t − iT )
i = par
i
i = impar
i (5.65)
adică o sumă de două secvenţe de date antipodale,

transmise pe fiecare din cele două canale în cuadratură.
[
Pe un interval de timp oarecare iT ,(i + 1)T avem: ]
x(t ) = a i s(t − iT ) + ja i +1 s[t − (i + 1)T ] (5.66)
adică suma a doi termeni, unul real şi celălalt imaginar,
diferiţi de zero. În particular, pentru intervalul [0, T ] , cos ω o t ⋅ cos Φ (t ) + sin ω o t ⋅ sin Φ (t )
avem:
x(t ) = a 0 s (t ) + ja i s(t − T ) (5.67)
Anvelopa semnalului x(t) este dată de relaţia:
X (t ) = Eb [s 2
]
(t ) + s 2 (t − T ) =
⎡ πt ⎛ πt π ⎞ ⎤
= Eb ⎢cos 2 + cos 2 ⎜ − ⎟⎥ = (5.68)
⎣ 2T ⎝ 2T 2 ⎠⎦
⎡ 2 πt
Eb 2 πt ⎤ Eb
= ⎢⎣cos 2T + sin 2T ⎥⎦ = T
T cos ω o t ⋅ cos Φ (t ) − sin ω o t ⋅ sin Φ (t )
deci constantă. Aceasta implică deci: Figura 5.35 Semnalul FSK văzut ca QAM
⎧ 1
⎪s (t ) = T cos Φ (t )
⎪
⎪
⎨ (5.69)
⎪s (t − T ) = 1 sin Φ (t )
⎪ T
⎪
⎩
ceea ce ne permite să scriem pe x(t) ca:
120
Modulaţii digitale
1
x(t ) =
T
∑ ± cos ⎡⎣ωt ± Φ ( t − iT ) ]
i
(5.70)
unde semnele ± sînt determinate de a i , iar

⎧Φ(t ) t ≤ T
Φ(t ) = ⎨ (5.71)
⎩0 in rest
Relaţia (5.69) este satisfăcută de diferite variante ale lui Φ( t ) , care conduc la obţinerea unui
semnal QAM cu anvelopă constantă.
1
Pentru Φ( t ) = 0 şi introducînd factorul în membrul doi al ecuaţiei (1) obţinem:
2
⎧ 1
⎪ t ≤T
s (t ) = ⎨ 2T (5.72)
⎪⎩ 0 in rest
şi
1
x (t ) = ( ∑ ai + j ∑a ) i (5.73)
2T i = par i = impar
adică un semnal OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift Keying ).

πt
Pentru Φ (t ) = , obţinem:
2T
⎧ 1 πt
⎪ cos t ≤T
s (t ) = ⎨ T 2T (5.74)
⎪⎩ 0 in rest
adică un semnal MSK. Semnalul MSK poate fi exprimat sub forma unui semnal FSK (Frequency Shift
Keying) cu continuitate de fază (CPFSK), sub forma:
⎡ πt ⎤
y (t ) = cos ⎢ω 0 t + (t − kT )a k + ϕ k ⎥ (5.75)
⎣ 2T ⎦
în care:
ω 0 = 2πf 0 f 0 − frecventa purtatoare
a k = ±1 sec venta de date antipodala
ϕ k − valoare constantă a defazajului în intervalul de timp kT ≤ t ≤ ( k + 1)T , astfel aleasă
încât la momentele de tranziţie t = kT şi t = (k+1)T semnalul să aibă continuitate de fază.
În această variantă semnalul MSK este cunoscut sub denumirea de semnal FFSK (Fast FSK) acest
semnal fiind de fapt un caz particular de semnal FSK.
MSK reprezintă un tip de modulaţie digitală care poate fi considerat o formă de modulare FSK cu
coerenţă de fază sau un caz special de modulaţie OK-QPSK (Offset Keyed Quaternary Phase-Shift
Keying ).
În cea de a doua variantă semnalul MSK poate fi considerat ca fiind compus din doi fazori pe
frecvenţa purtătoare, defazaţi în cuadratură, fiecare fiind modulat cu secvenţe de date antipodale,
decalate între ele cu jumătate din durata simbolului.
Considerat ca un semnal FSK, semnalul MSK se bucură de următoarele proprietăţi:
121
Modulaţii digitale
1
deviaţia de frecvenţă ∆f este exact ± RL ( RL − viteza de transmisie)
4
faza semnalului RF variază liniar cu exact ± 90 0 în raport cu purtătoarea, pe fiecare
interval de bit T = 1 / RL .
semnalul RF modulat prezintă continuitate de fază a frecvenţei purtătoare la momentele de
comutare interbiţi
În cea de a doua variantă de abordare, semnalul MSK este considerat ca un semnal OK-QPSK,
simbolurile de date fiind decalate între ele şi ponderate sinusoidal. În acest caz emiţătorul MSK ia
forma reprezentată în figura 5.36.
cos ω 0t πt
YQ = ±1 cos
2T
YI = ±1 πt
sin ω 0 t sin
2T
Figura 5.36 Semnalul MSK văzut ca OK-QPSK
Circuitul demultiplexor este atacat cu datele codate NRZ-L şi efectuează o conversie serie-paralel a
acestora, aplicîndu-le celor două canale I şi Q cu o viteză RP = RL / 2, RP fiind viteza de transmisie pe
cele două canale I şi Q . Prin aceasta durata simbolului creşte de la T la 2T.
Semnalul MSK rezultant este:
π π
y (t ) = YQ cos ω 0t cos t + YI sin ω 0t sin t
2T 2T
⎡ π Y π
= YQ ⎢ cos ω 0t cos t + I sin ω 0t sin t] (5.76)
⎢⎣ 2T YQ 2T
π ⎤
{
y (t ) = YQ cos ⎡⎣ω 0 + (YI ⊕ YQ ) ⎥ t}
2T ⎦
(5.77)
unde YQ şi YI sînt simbolurile de date în cuadratură şi în fază ( ± 1 ) .

Formele de undă implicate sunt de tipul celor reprezentate în figura 5.35. În această variantă de
abordare (OK-QPSK), semnalul MSK prezintă următoarele proprietăţi:
semnalul compus poate fi considerat ca provenit din sumarea a doi fazori în cuadratură;
fiecare fazor este modulat în amplitudine de o sinusoidă (lob de sinus);
faza fazorului este determinată de simbolurile de date.
Relaţia:
YI (m) = YI (m) ⊕ YI (m − 1) (5.78)
122
Modulaţii digitale
reprezintă legătura dintre datele codate diferenţial YI şi fazorii semnalului MSK şi împreună cu
relaţiile (5.76) şi (5.77) permit definirea semnalului MSK. Receptorul MSK are schema bloc
Figura 5.37 Schema receptorului MSK
Printr-o operaţie neliniară se dublează frecvenţa semnalului modulat, de la intrarea în circuit,

obţinîndu-se astfel în spectrul acestui semnal linii pe frecvenţele 2ω1 şi 2ω 2 . Prin dublarea
frecvenţei, semnalul FFSK (FSK cu indicele de modulaţie m = 0,5) se transformă în semnal FSK cu m
= 1, care prezintă în spectru 2 linii pe frecvenţele de semnalizare.
În punctul B al schemei obţinem semnalul cu frecvenţă 2ω 2 , cu un raport S/Z bun. Prin divizarea
frecvenţei cu 2, obţinem în punctul C semnalul ± cos ω 2 t , semnul ± punînd în evidenţă ambiguitatea
de fază inerentă oricărui proces de divizare a frecvenţei.
π
La ieşirea din sumator, în punctul D, vom avea fie semnalul ± cos ω 0 t cos t , fie
2T
π
± sin ω 0 t sin t , semnale de aceeasi formă dar în ordinea inversă apărînd la ieşirea celuilalt
2T
sumator.
Semnalul din punctul D este multiplicat în detectorul de fază cu semnalul MSK de intrare filtrat.
Rezultatul acestei multiplicări este echivalent cu cel produs de un filtru adaptat ideal, dacă ieşirea
detectorului de fază este integrată pe intervalul 2T, deoarece din relaţia (II) se observă că se poate
separa YI sau YQ prin multiplicare cu fazorii I sau Q definiţi în figura 5.36.
Se observă că prin această multiplicare se obţine:
πt πt πt
YQ cos ω 0 t cos (± cos ω 0 t cos ) = ±YQ (cos ω 0 t cos )2 ≅
2T 2T 2T (5.79)
1 πt
≅ ±YQ (1 + cos )
4 2T
dacă se înlătură termenii de pe frecvenţele superioare.
Semnalele detectate în punctul E au deci forma unei cosinusoide ridicate de perioadă 2T şi cu
polaritatea determinată de ± YQ sau ± YI . Se obţine astfel o detecţie echivalentă unui filtru adaptat
ideal urmat de decizie de simbol.
123
Modulaţii digitale
Bazat pe asemănarea cu semnalul PSK, semnalul MSK poate fi generat sub formă serială, folosind
configuraţia din figura 5.38.
Figura 5.38 Emiţător şi receptor MSK serie
Formele de undă asociate modulatorului MSK serie sunt illustrate în figura 5.39. Se observă că prin
filtrarea trece-bandă a spectrului semnalului PSK central pe frecvenţa f 0 − 0.25 Rb cu un FTB centrat
pe frecvenţa f 0 + 0.25 Rb se obţine un spectru centrat pe frecvenţa f 0 şi cu primele nuluri spectrale la
0.75Rb faţă de f 0 , adică un spectru MSK.
1 1
f0 − Rb f0 f0 + Rb
4 4
Figura 5.39 Ilustrarea generării serie a semnalelor MSK
Această tehnică a apărut având în vedere dezavantajele metodei QAM, care necesita o sincronizare
precisă şi o foarte bună echilibrare a canalelor I şi Q, în special la viteze ridicate. In varianta MSK
serie, singura cerinţă este asupra filtrului, care are un răspuns de tip sin x / x centrat pe frecvenţa
f 0 + 0.25 Rb şi este atacat de semnalul PSK generat pe frecvenţa purtătoare f 0 − 0.25 Rb .
În concluzie,
124
Modulaţii digitale
Semnalul MSK păstrează continuitatea de fază la trecerea de la un element de semnal la

altul. Datorită variaţiei line a fazei, prin limitarea benzii semnalului MSK (filtrare)
variaţiile anvelopei semnalului sunt mici, iar anvelopa nu va trece niciodată prin zero.
Aceste variaţii ale anvelopei (modulaţie de amplitudine parazită) pot fi eliminate la recepţie
prin limitarea amplitudinii semnalului, urmată eventual de filtrare trece-bandă. Prin aceasta
nu se produce lărgirea spectrului semnalului.
Fiind un semnal cu anvelopă constantă, el poate fi amplificat cu amplificatoare neliniare,
cu randament ridicat.
Semnalul MSK necesită circuite simple de demodulare şi sincronizare şi poate fi generat
prin metode simple chiar la viteze ridicate.
O comparare a performanţelor semnalelor OQPSK şi MSK în cazul în care banda de
transmisie este limitată la 1,1 Rb sau mai mică, favorizează semnalul OQPSK, având în
vedere ca lobul principal al spectrului este mai îngust ( 0.5 Rb faţă de 0.75 Rb în cazul
MSK), cu toate că viteza de scădere a componentelor spectrale este mai ridicată.
V.9 Semnale SFSK
Semnalul SFSK (Sinusoidal FSK) este tot un semnal cu modulaţie în cuadratură, asemănător cu
MSK dar în care impulsul de semnalizare folosit are o formă aparte, cu continuitate la capetele
intervalului, iar variaţia fazei este de tip sinusoidal. Datorita acestui fapt semnalul SFSK prezintă un
spectru puternic limitat cu rată mare de scădere a componentelor spectrale în afara benzii utile.
Figura 5.40 Schema de obţinere a semnalului SFSK
Schema bloc de obţinere a unui semnal SFSK este prezentată în figura 5.40. Forma în timp a
semnalului SFSK este următoarea :
1 ⎡ ⎛ πt 1 2πt ⎞ ⎛ πt 1 2πt ⎞ ⎤
s SFSK (t ) = ⎢ s1 (t ) cos⎜ 2T − 4 sin T ⎟ cos 2πf 0 t + s 2 (t ) sin ⎜ 2T − 4 sin T ⎟ sin 2πf 0 t ⎥ (5.80)
T ⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
Impulsul de semnalizare pe cele două canale I şi Q este de forma:
⎧ ⎛ πt 1 2πt ⎞
⎪cos⎜ − sin ⎟ t ≤T
s (t ) = ⎨ ⎝ 2T 4 T ⎠ (5.81)
⎪⎩0 in rest
125
Modulaţii digitale
şi este reprezentat în figura 5.41. Împreună cu primele sale două derivate, el prezintă continuitate la
capetele intervalului de bit, ceea ce asigură o viteză mai rapidă de scădere a componentelor spectrale
−6
cu frecvenţa de tipul f .
Figura 5.41 Forme de undă MSK şi SFSK
Datorită formei particulare de undă a impulsului de semnalizare, modulatorul SFSK se

implementează folosind generatoare digitale de semnal.
Variaţia fazei semnalului SFSK are forma unei sinusoide ridicate. Folosind această observaţie
semnalul SFSK se poate genera şi cu o variantă de implementare analogică, reprezentată în figura
5.42. Prin integrarea semnalului PSK, care este sinusoidal , obţinem un semnal tip sinusoidă ridicată
care aplicat la intrarea unui oscilator controlat în tensiune (VCO) produce la ieşirea acestuia un semnal
cu variaţia fazei instantanee identică cu cea a semnalului SFSK. Această metodă prezintă însă
dezavantajul unei fugi a frecvenţei care trebuie compensată prin măsuri speciale (control automat al
frecvenţei).
Figura 5.42 Implementare analogică a modulatorului SFSK
Densitatea spectrală de putere pentru semnalul SFSK este dată de

2
⎛ 1 ⎞
⎜ 6 J k (− )(1 + 4k ) ⎟
16
W ( f ) = 2 (cos 2πf n ) ⎜ ∑ 4 ⎟
2
(5.82)
π ⎜ k =−616 f n − (1 + 4k ) 2 ⎟
2
⎜ ⎟
⎝ ⎠
unde J k (x) reprezintă funcţiile Bessel de speţa I-a de ordin k şi argument x iar f n = f ⋅ T
este frecvenţa normalizată a semnalului. Ea este reprezentată în figura 5.43.
Puterea capturată în bandă de semnalul SFSK şi cea din afara benzii sunt reprezentate
în figura 5.44.
126
Modulaţii digitale
Figura 5.44 Puterea în bandă şi în afara benzii pentru semnalul SFSK
Figura 5.43 D.s.p. a semnalului SFSK
127
Modulaţii digitale
V.10 Semnalul GMSK (Gaussian MSK)
Semnalul GMSK provine din semnalul MSK modificându-l în sensul creerii unui spectru compact,
adecvat transmisiei pe canale de bandă limitată. Compactarea spectrului se realizează printr-o filtrare
trece-jos a semnalului de date modulator, conform figurii 5.45.
Filtrul trece-jos, denumit şi filtru premodulator este de tip Gaussian şi are o caracteristică de
transfer de tipul:
2
⎛ f ⎞ ln 2
−⎜ ⎟
H ( f ) = Ae ⎝B⎠ 2
(5.83)
Figura 5.45 Generarea semnalului GMSK
B fiind banda definită la 3 dB a filtrului iar A
o constantă. Exprimând
ln 2 0.5887
α= = (5.84)
2B B
răspunsul la impuls al filtrului h(t) devine
π2
π −α t2
h(t ) =
2
e (5.85)
α
Filtrul Gaussian premodulator face lină traiectoria de fază a semnalului MSK şi limitează variaţiile
frecvenţei instantanee a semnalului MF.
Figura 5.46 Forme de undă modulatoare GMSK (impuls de frecvenţă)
Prin acesta se reduce banda semnalului modulat (scăderea nivelului lobilor laterali) cu sacrificiul
introducerii de interferenţă intersimboluri (IIS); prin filtrare impulsurile de date devin alungite în timp
şi pătrund în intervalele de symbol alăturate. Fiecare bit de informaţie din semnalul de date ocupa
128
Modulaţii digitale
iniţial un singur interval de bit. Prin filtrare ele se întind pe mai multe intervale de bit iar semnalul
rezultant poate fi considerat ca un semnal cu răspuns parţial (SRP).
Apare aşadar un compromis între banda semnalului şi probabilitatea de eroare, scăderea benzii
determinând creşterea ratei erorilor datorită apariţiei IIS.
Traiectoria medie de fază nu se abate de la cea a semnalului MSK, astfel că semnalul GMSK poate
fi detectat coerent la fel ca un semnal MSK sau necoerent ca un semnal FSK.
Răspunsul filtrului la un impuls rectangular de durată T poate fi scris ca:
t / T +1 / 2 2π 2 ( B⋅T ) 2 u 2
2π −
g s (t ) = A B ⋅T ∫ e ln 2
du (5.86)
ln 2 t / T −1 / 2
şi este reprezentat în figura 5.46 pentru diferite valori ale produsului B ⋅ T . El mai poate fi
exprimat ca:
⎧ ⎡ T ⎤ ⎡ T ⎤⎫
g s (t ) = K ⎨erf ⎢cB(t + )⎥ − erf ⎢cB(t − )⎥ ⎬ (5.87)
⎩ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 2 ⎦⎭
1 ⎡ ⎛ t −T /2⎞ ⎛ t + T / 2 ⎞⎤
sau ca g s (t ) = ⎢Q⎜ 2πB ⎟ − Q⎜ 2πB ⎟⎥ (5.88)
2T ⎣ ⎝ ln 2 ⎠ ⎝ ln 2 ⎠⎦
unde K este o constantă astfel aleasă încât aria impulsului să fie egală cu 1 / 2 ,
c o constantă dată de c = π 2 / ln 2
iar B banda definită la 3 dB.
Aria impulsului de frecvenţă reprezintă variaţia fazei şi este reprezentată în figura 5.47.
Figura 5.47 Integrala impulsului de frecvenţă (variaţia fazei) GMSK
Forma de undă g s (t ) de obicei se trunchiază pe intervalul [ − LT / 2,+ LT / 2] , cu L = 3 , semnalul

fiind neglijabil în afara acestui interval, aşa cum se poate observa din figura 5.46.
Semnalul GMSK, pe durata intervalului de bit k, poate fi exprimat ca
129
Modulaţii digitale
⎡ t
⎤
s GMSK (t ) = A cos ⎢2πf 0 t + π ∑ a k ∫ g s (u − kT )du ⎥ (5.89)
⎣ k kT ⎦
unde A este amplitudinea semnalului,
a k sunt datele de intrare,
T este durata bitului,
g s (t ) este forma de undă rezultată din filtrarea unui impuls rectangular de lătime T şi care
aplicată la intrarea modulatorului MF determină o variaţie similară a frecvenţei instantanee.
Figura 5.48a D.s.p. a semnalelor GMSK
Spectrul semnalului GMSK este reprezentat în figura 5.48a pentru trei valori ale produsului B ⋅ T .
După cum era de aşteptat, valorile mai mici ale produsului B ⋅ T se reflectă într-o filtrare mai eficientă
a semnalului şi produc un spectru mai compact.
În figura 3.48b se prezintă diagrama în formă de ochi pentru semnalul GMSK. Se observă că filtrul
Gaussian premodulator introduce interferenţă intersimboluri, ceea ce se traduce prin micşorarea
deschiderii maxime a ochiului, în raport cu semnalul MSK.
130
Modulaţii digitale
Figura 3.48b Diagrama în formă de ochi pentru semnalul GMSK
131
Modulaţii digitale
V.11 Semnale TFM (Tamed Frequency Modulation)
Semnalul TFM este un semnal MF digital asemănator semnalelor GMSK şi MSK. Semnalul TFM
se aseamăna foarte mult cu un GMSK caracterizat de B ⋅T = 0.22 . Diferenţa constă în utilizarea unui
alt tip de filtru înaintea modulatorului MF.
Deosebirea faţa de MSK este că in timp ce semnalul MSK foloseşte 2 frecvenţe de semnalizare
f1 = f 0 − 0.25Rb şi f 2 = f 0 + 0.25Rb produse de un semnal modulator cu 2 nivele, în semnalul
TFM se folosesc 5 frecvenţe de semnalizare: f 0, f1 = f 0 − 0.25Rb , f 2 = f 0 + 0.25Rb ,
f 3 = f 0 − 0.125Rb , şi f 4 = f 0 + 0.125 Rb .
Frecvenţele extreme f1 şi f 2 determină la fel ca în cazul MSK avansul sau întârzierea de fază a
semnalului, măsurată în raport cu purtătoarea de frecvenţă f 0 de ± π / 2 , în timp ce f 4 şi f 3
deplasează faza cu ± π / 4 . Evident f 0 determină staţionarea fazei (0 radiani).
Figura 5.49 Variaţia fazei pentru semnalele MSK şi TFM
Cele 5 frecvenţe de semnalizare sunt produse de un codor cu răspuns parţial descris de funcţia de
transfer
F ( D) = (1 + D) 2 = 1 + 2 D + D 2 (5.90)
care produce la ieşirea sa un semnal cu 5 nivele de amplitudine ( 0, ± 2, ± 4 ) şi care atacă modulatorul
MF de tip oscilator controlat în tensiune.
Variaţia fazei este reprezentată în figura
5.49. Frecvenţele instantanee fiind constante
pe durata intervalului de bit şi luând una din
cele 5 valori de mai sus, faza semnalului sin[ω 0t + Φ (t )]
variază liniar. Deci fazorul asociat semnalului Figura 5.50 Modulator TFM
TFM se deplasează cu viteză uniformă şi
ajunge din punctul A în B sau B’ pentru f 2 , respectiv f 4 , sau C ori C’ pentru f1 , respectiv f 3 .
Evident pentru f 0 din punctul A rămânem în punctul A.
132
Modulaţii digitale
Variaţia fazei pe durata bitului de date a k , pentru semnalele MSK şi TFM este descrisă de relaţiile
π
Φ k +1 − Φ k = ak MSK
2
(5.91)
π ⎛ a k −1
a a ⎞
Φ k +1 − Φ k = ⎜ + k + k +1 ⎟ TFM
2⎝ 4 2 4 ⎠
Figura 5.51 Ilustrarea variaţiei de fază pentru semnalele MSK, SFSK şi TFM
Filtrul care asigură netezirea fazei este compus din cele 2 filtre cu caracteristicile de transfer G ( f )
şi S ( f ) . Filtrul G ( f ) are răspunsul la impuls definit de
⎡ 2πt ⎛ πt ⎞ π t
2 2
⎤
2− cot ⎜ ⎟ − 2
πt ⎢⎢ 1 T ⎝T ⎠ T
⎥
⎥
g 0 (t ) ≅ sin − (5.92)
T ⎢π ⋅ t πt 3 ⎥
⎢ 24 ⎥
⎣ T2 ⎦
şi este reprezentat în figura 5.52. Ţinând cont şi de precodarea de tip răspuns parţial, răspunsul global
pentru circuitul de precodare şi filtru devine
133
Modulaţii digitale
Figura 5.52 Răspunsul filtrului

1
[a ⋅ g 0 (t − T ) + b ⋅ g 0 (t ) + a ⋅ g 0 (t + T )]
g (t ) = (5.93)
8
unde a = 1 şi b = 2 . În figura 5.53 sunt reprezentate formele de undă corespunzătoare lui g(t),
obţinute la ieşirea circuitului de codare TFM, reprezentat în figura 5.54, bazate pe relaţia
h(t ) = 0.5 ⋅ a k −1 ⋅ g 0 (t − T ) + a k ⋅ g 0 (t ) + 0.5 ⋅ a k +1 ⋅ g 0 (t + T ) (5.94)
pentru o succesiune izolată de 3 biţi {a k −1 , a k , a k +1 }, cum ar fi {+ 1,+1,+1} {+ 1,−1,+1} ,
Figura 5.53 Forme de undă modulatoare TFM
{+ 1,+1,−1}.
Circuitul de codare care produce
semnalul cu 5 nivele necesar pentru
producerea celor 5 nivele de frecvenţă şi
asigură filtrarea semnalului cu funcţia de
transfer
Figura 5.54 Circuit de codare TFM

134
Modulaţii digitale
F ( D) = (1 + D) 2 = 1 + 2 D + D 2 (5.95)
este reprezentat în figura 5.54.
Figura 5.55 Variaţia fazei pentru diverse succesiuni a k −1, ak , a k 1

In figura 5.55 se prezintă variaţia fazei semnalului TFM pentru o succesiune izolată de 3 biţi de
date.
Se observă că succesiunea de biţi [ +1,+1,+1] notată pe scurt cu + + + sau opusa ei
[−1,−1,−1] asigură cea mai mare excursie de fază (+π / 2) sau (−π / 2) , în timp ce [+1,−1,+1] sau
antipodala ei [ −1,+1,−1] determină oscilaţia fazei în jurul valorii 0. Succesiunile [ +1,+1,−1] sau
[−1,−1,+1] asigură o excursie de fază pe jumătate (+π / 4) sau (−π / 4) .
Figura 5.56 Emiţător TFM
Emiţătorul poate lua forma reprezentată în figura 5.56, semnalul TFM fiind generat cu ajutorul
tehnicilor de procesare digitală.
135
Modulaţii digitale
V.12 Semnale Q2PSK
Pentru semnalele de tip MSK sau QPSK la care secvenţa de date are rata de bit Rb = 1 / T , durata
intervalului de symbol pe cele două canale I şi Q este τ = 2T . Presupunând canalul de comunicaţie de
banda limitată [− 1 / T , 1 / T ] , spaţiul semnalelor va avea
1
N = 2⋅ ⋅ 2T = 4 dimensiuni .
T
Atât QPSK cât şi MSK sunt semnale modulate în cuadratură, deci folosesc doar două semnale
ortogonale ( purtătoarele), fiind utilizate astfel numai două dimensiuni ale spaţiului.
Lucrând în acelaşi spaţiu cu 4 dimensiuni, în care durata de simbol este τ = 2T , dacă am folosi o
schemă de modulaţie care să folosească toate dimensiunile disponibile ale spaţiului am putea creşte
eficienţa de bandă prin creştera ratei de bit.
Semnalele modulate folosesc o astfel de schemă de modulaţie utilizând toate cele 4 dimensiuni
disponibile ale spaţiului şi având o eficienţă de bandă de două ori mai mare decât MSK sau QPSK .
Setul de semnale folosit este următorul :
πt
s1 (t ) = cos cos 2πf 0 t
2T
πt
s 2 (t ) = sin cos 2πf 0 t
2T cu t ≤ T (5.96)
πt
s 3 (t ) = cos sin 2πf 0 t
2T
πt
s 4 (t ) = sin sin 2πf 0 t
2T
Semnalele
πt
p1 (t ) = cos
2T cu t ≤ T (5.97)
πt
p 2 (t ) = sin
2T
asigură modelarea spectrului, iar cos 2πf 0 t şi sin 2πf 0 t sunt semnalele purtătoare .
Dacă,
f 0 = n / 4T , n ≥ 2
se observă că cele 4
semnale si (t ) cu i = 1, 4
formează un sistem de 4
semnale ortogonale de
energie egală, ortogo-
nalitatea menţinându-se
pentru orice interval de
definiţie de lungime 2T.
Spaţiul determinat de
Figura 5.57 Schema de producere a semnalului Q2PSK
136
Modulaţii digitale
acest set de semnale ortogonale are dimensiunea egală cu 4, semnalele fiind ortogonale două câte două
fie datorită semnalelor de modelare spectrală, fie datorită purtătoarelor.
Considerând că secvenţa de date are rata de bit astfel încât după demultiplexare durata de simbol să
fie τ = 2T , schema bloc principială de obţinere a unui semnal Q 2 PSK este reprezentată în figura
5.57. Forma în timp a semnalului este următoarea:
1 πt πt
s Q 2 PSK (t ) = (a1 cos cos 2πf 0 t + a 2 sin cos 2πf 0 t +
T 2T 2T
πt πt
a3 cos sin 2πf 0 t + a 4 sin sin 2πf 0 t ) = (5.98)
2T 2T
1 1
= cos[2π ( f 0 + b14 / 4T )t + Φ 1 (t )] + sin[2π ( f 0 + b23 / 4T )t + Φ 3 (t )]
T T
unde
b14 (t ) = − a1 (t ) ⋅ a 4 (t )
(5.99)
b23 (t ) = a 2 (t ) ⋅ a3 (t )
ai = ±1, i = 1, 4
Φ 1 (t ) = 0; π in functie de a1
Φ 3 (t ) = 0; π in functie de a3
Figura 5.58 D.s.p. a semnalelor Q2PSK
Notând cu P1 ( f ), P2 ( f ) transformatele Fourier ale impulsurilor normalizate, se poate arăta că

densitatea spectrală de putere a semnalului Q 2 PSK este dată de:
W( f ) =
1
2
( 2
P1 ( f ) + P2 ( f )
2
) (5.100)
137
Modulaţii digitale
4 ⎛ cos 2πfT ⎞
P1 ( f ) = T ⎜⎜ ⎟
2 2 ⎟
π ⎝ 1 − 16 f T ⎠
2
unde (5.101)
16 ⎛ fT cos 2πfT ⎞
P2 ( f ) = − j T ⎜⎜ ⎟
2 2 ⎟
π ⎝ 1 − 16 2
f T ⎠
Înlocuind ultimele două expresii in W(f) obţinem :
2
⎛ cos 2πfT ⎞
W( f ) 8
(
= 2 1 + 16 f 2T 2 ⎜⎜ ) ⎟
2 2 ⎟
(5.102)
T π ⎝ 1 − 16 f T ⎠
2
Reprezentările grafice pentru densitatea spectrală de putere, puterea capturată în banda utilă şi
puterea în afara benzii utile sunt redate în figurile 5.58 şi 5.59.
Figure 5.59 Puterea in bandă pentru Q2PSK
138
Modulaţii digitale
V.13 Semnale CSK
Semnalele prezentate până acum folosesc pentru impulsul de semnalizare semnale de forma:
1
s (t ) = cos Φ (t ) (5.103)
T
cu Φ (t ) în cazul general de forma :
πt k
2πit
Φ (t ) = + ∑ Ai sin (5.104)
2T i =1 T
Din teoria transformatei Fourier şi analiza spectrală a acestor semnale se constată că cu cât funcţia
s(t) are un numar mai mare de derivate continue şi egale cu zero la capetele intervalului de definiţie
[-T, T] , cu atât atenuarea componentelor spectrale este mai mare şi implicit diafonia în canalul
adiacent este mai redusă (datorită interferenţei intersimboluri mai redusă). Considerând prima derivată
a semnalului s(t) :
ds(t ) 1 dΦ (t )
= sin Φ (t ) (5.105)
dt T dt
şi impunând condiţia ca s(t) = 0 la capetele intervalului [ - T , T ], se obţine:
π
Φ (t ) t = ±T = (5.106)
2
ds (t )
Impunând acum condiţia ca t = ±T = 0 , obţinem condiţia necesară şi suficientă pentru ca
dt
semnalul să aibă derivata I-a egală cu zero la capetele intervalului :
dΦ (t )
t = ±T =0 (5.107)
dt
Prin generalizare la un număr oarecare n de derivate continue şi egale cu zero la capetele
intervalului [ - T , T ] condiţia necesară şi suficientă devine :
d n Φ (t )
t = ±T =0 (5.108)
dt n
Conform definiţiei lui Reiffen & White, semnalele cu n ≥ 3 se numesc semnale CSK (Continuous
Shift Keying) .Pentru semnalele de tip CSK faza φ (t ) se defineşte în general ca:
⎧± π / 2 t = −T
⎪
⎪arbitrar −T < t < 0
⎪⎪
Φ (t ) = ⎨0 t=0 (5.109)
⎪
⎪± π / 2 ± Φ (t − T ) 0<t <T
⎪
⎪⎩π / 2 t =T
adică Φ (t ) are o variaţie cu simetrie impară în raport cu momentul t = 0 .
Câteva exemple de semnale CSK sunt cele aparţinând claselor: cos Φ (t ) , s2 (t) şi CSK
trapezoidal..
139
Modulaţii digitale
1.Clasa cos Φ (t )
Semnalele au forma generală de tipul:
1
s (t ) = cos Φ (t ) (5.110)
T
cu Φ (t ) de forma :
π⎛ n
k ⋅ 2πt ⎞
Φ (t ) = ⎜1 − ∑ c k ⋅ cos ⎟ cu k impar. (5.111)
4 ⎝ k =1 2T ⎠
2. Clasa s2 (t)
Semnalele au forma generală de tipul :

πt ⎛ m
2 2 m − 2 k ( m !) 2 ( 2k !) 2 πt ⎞ 1
s (t ) = k cos ⎜⎜ ∑ c k
2 2
⋅ sin ⎟⎟ + (5.112)
T ⎝ k =0 (2m + 1)(k !) T ⎠ 2T
Aceste semnale au primele m derivate egale cu zero la momentele t = ±T .
3.Clasa CSK trapezoidal
Frecvenţa semnalului CSK de acest tip variază trapezoidal iar faza semnalului are o porţiune de
variaţie liniară încadrată de două porţiuni parabolice.
Faza Φ (t ) are forma de variaţie:
⎧δ 2
⎪ 2τ t 0 ≤ t <τ
⎪
Φ (t ) = ⎨δ (t − T / 2) τ ≤ t < T −τ (5.113)
⎪δ
⎪ (t − T ) + π / 2 T − τ ≤ t ≤ T
2
⎩ 2τ
cu δ (T − τ ) = π / 2 .
În afară de aceste trei tipuri de semnale CSK mai există o clasă de semnale ce au forma
generală:
⎡π ⎛ πt 1 2πt ⎞⎤
s (t ) = cos p ⎢ sin k ⎜ − sin ⎟ (5.114)
⎣2 ⎝ 2T 4 T ⎠⎥⎦
şi care îndeplinesc conditiile definiţiei Reiffen & White, deci intră în categoria semnalelor CSK (se
poate arata că cel puţin primele cinci derivate sunt continue şi egale cu 0 la capetele intervalului
[- T , T ] ) .
Pentru a calcula densitatea spectrală de putere pornim de la forma în timp a semnalului s(t) şi
calculăm mai întâi transformata Fourier :
T
∫ s(t ) e
− j 2πft
S( f ) = dt (5.115)
−T
Pentru a simplifica programul de calcul se face schimbarea de variabilă:

t = T ⋅ x ⇒ dt = T ⋅ dx (5.116)
140
Modulaţii digitale
de unde se obţine:
1
S( f )
= ∫ s ( x) e − j 2π fTx dx (5.117)
T −1
Notând f ⋅ T = f n şi ţinând cont că

1 1
∫ s( x)dx = 2∫ s( x)dx
−1 0
(5.118)
deoarece s(x) este o funcţie reală şi pară, se obţine:

1 1
S( fn )
= 2∫ s( x) e − j 2π f n x dx = 2 ∫ s( x) cos(2πf n x) dx (5.119)
T 0 0
Notând
1
Int ( sij ) = ∫ sij ( x) ⋅ cos(2πf n x)dx , (5.120)
o
se obţine pentru densitatea spectrală de putere expresia:

S ij ( f n ) 2
= 2 Int ( sij ) (5.121)
T
141
Modulaţii digitale
V.14 Semnale OFDM

Aplicaţiile multimedia digitale necesită sisteme de comunicaţii de bandă largă cu cerinţe tehnice
impuse foarte ridicate. Pe de altă parte implementările trebuie să fie ieftine deoarece se adresează
publicului şi fac parte din categoria bunurilor de consum.
Tehnica OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing) a apărut în anii 1960-1970 şi a fost
patentată în SUA în 1970. Ea este folosită în sistemele europene de transmisie digitală a sunetelor
(DAB), televiziunea digitală (DVB-T) în Europa şi Australia, Digital Terrestrial Television
Broadcasting (DTTB) şi modemurile ADSL precum şi în reţelele Hiperlan faza II, cu viteze de 20
Mb/s pentru propagări în canale cu împrăştierea întârzierilor de până la 1 µs .
Canalele radio, datorită fenomenelor de multi-path, Doppler, fading, jitter de fază şi zgomotelor
puternice oferă adeseori transmisiei digitale o calitate slabă. O soluţie tehnică privind modularea
semnalului astfel ca sistemul să lucreze eficient cu semnale afectate de distorsiuni puternice este
OFDM. Principiul de bază este acela al divizării informaţiei de viteză mare în fluxuri de viteză mică şi
transmiterii acestora utilizând un număr mare de subpurtătoare ortogonale. Se urmăreşte asigurarea
unor viteze de transmisie ridicate simplificând cerinţele impuse circuitelor de egalizare. Această
tehnică este cunoscută şi sub denumirile de purtătoare multiple (multi-carrier) sau modulaţie DMT
(Discrete Multi-Tone modulation). Sensibilitatea mai redusă la interferenţă intersimboluri se obţine
prin aceea că fiecare bit ocupă o fereastră frecvenţă-timp care să asigure distorsiuni minime ale formei
de undă transmise. Practic, se foloseşte o transmisie paralel a datelor pe canale separate în frecvenţă
(subcanale). Dacă în banda totală pentru transmisie se manifestă dispersarea în timp a semnalelor
(efecte multipath), unele subcanale vor fi puternic atenuate. Prin distribuirea judicioasă a informaţiei,
astfel încât subcanalele cu atenuare mai mare la un moment dat să transporte mai puţină informaţie sau
chiar de loc, se poate realiza o transmisie eficientă, expolatând avantajele diversităţii în frecvenţă.
Exemplul I Fie un canal radio cu banda B = 10 kHz . Considerând o frecvenţă medie f 0 = 5 kHz la
mijlocul benzii, variaţia relativă a frecvenţei în banda considerată este
B / 2 5000
∆f = = = 100 % , ceea ce impune cerinţe foarte severe egalizorului. Împărţind banda B
f0 5000
în N=100 de sub-benzi de valoare b = B / N = 10 / 100 = 100 Hz , variaţia relativă a frecvenţei în
4
subbandă, pentru frecvenţe f 0 i aflate la mijlocul benzii B va fi
b/2 50
∆f ' = = = 1 % , ceea ce face aproape inutilă introducerea egalizării.
f 0i 5000
De menţionat însă că la capatul inferior al benzii f oi scade iar ∆f ' creşte. Într-o transmisie radio acest
proces se desfăsoară într-o bandă comparabilă cu frecvenţa centrală, astfel că chiar dacă f 0 este de
valoare ridicată, ∆f poate atinge valori mari.
142
Modulaţii digitale
În OFDM durata simbolului de date se alege să fie mult mai mare decât intervalul de împrăştiere a
intârzierii introdusă de canal, ca urmare a faptului că la recepţie sosesc semnale ce au parcurs drumuri
cu lungimi diferite. Acest lucru e posibil ca urmare a faptului că informaţia se transmite pe N canale,
iar durata simbolului Ts pe fiecare canal creşte de N ori. Dacă N ⋅ Ts >> σ τ , unde σ τ este valoarea
medie pătratică a împrăştierii întârzierii introduse de canal, efectul împrăştierii este acela de a face ca
blocurile succesive de date să se suprapună în oarecare măsură. Se introduce atunci un interval de
gardă între simbolurile succesive, astfel încât să se elimine IIS produsă de propagarea multi-path.
Figura 5.60 Ilustrarea distorsiunilor de amplitudine şi fază introduse de propagarea multi-path
In figura 5.60 este ilustrat cazul unei transmisii cu impulsuri tip cosinusoidă ridicată şi se consideră
că la recepţie interferă semnalul original de date d (t ) cu o replică a sa întârziată şi atenuată de tip
0.2 ⋅ d (t − 0.6) , cu faza 0 sau 180 0 . Se observă prezenţa distorsiunilor de fază (absenţa simetriei pare
pentru impulsuri faţă de centrul intervalului de simbol) şi de amplitudine (valoarea impulsului în
centrul intervalului de simbol fluctuează faţ ă de valoarea nominală 1).
Intervalul de împrăştiere a intârzierii ∆τ introdusă de canal ∆τ este de circa 2-8 ms în domeniul
HF (3-30 MHz), şi 8-25 µs în gamele VHF (30-300 MHz) şi UHF (300-3000 MHz).
Evident transmisiile digitale cu viteze apropiate de 1 / 2π∆τ vor fi puternic afectate de IIS. La
aceste valori ale lui ∆τ corespund valori ale benzii canalului BC = [1 / 2π∆τ 2 ÷ 1 / 2π∆τ 1 ] , denumită
bandă de coerenţă, în care canalele se comportă aproape ideal.
Dacă spectrul semnalului digital se extinde în afara lui BC , frecvenţele înalte din spectru vor suferi
distorsiuni puternice de fază şi amplificare iar semnalul va rezulta distorsionat, comportare în
domeniul frecvenţă similară cu cea ilustrată în figura 5.60 în domeniul timp.
Exemplul II Fie intervalul de împrăştiere a intârzierii ∆τ de 8-25 µs .
BC1 = 1 / 2π ⋅ 8 ⋅ 10 −6 = 19,904 kHz
BC 2 = 1 / 2π ⋅ 25 ⋅ 10 −6 = 6,37 kHz
Deci Bc ≈ 6,4 ÷ 20 kHz

În figura 5.61 este prezentată schema clasică de obţinere a semnalului OFDM, ca reunirea unor
semnale multiplexate în frecvenţă. La prima vedere s-ar părea că există o mulţime de oscilatoare care
143
Modulaţii digitale
Figura 5.61 Obţinerea semnalului OFDM prin metoda clasică
merg pe frecvenţe diferite dar legate armonic între ele, ca multipli ai unei frecvenţe de bază, ceea ce ar
complica implementarea de tip clasic.
Tehnicile de procesare digitală a semnalelor permit însă o implementare simplă, fiecare oscilator
fiind înlocuit de o reprezentare digitală a
purtătoarei sinusoidale iar modulaţia este
realizată tot numeric, simultan pentru toate
subpurtătoarele. Semnalele de ieşire din fiecare
subcanal sunt apoi sumate şi trimise sub formă
de blocuri. Întrucât modularea purtătoarei
implică operaţii în domeniul timp, se
efectuează transformata Fourier rapidă inversă Figura 5.62 Emiţător OFDM bazat pe IFFT
IFFT (Inverse Fast Fourier Transform), care
converteşte blocul de date din domeniul frecvenţă într-un bloc de date din domeniul timp. Aceasta este
mai eficientă d.p.d.v. al volumului de calcule implicat decât transformata Fourier discretă inversă
IDFT (Inverse Discrete Fourier Transform).
La recepţie, după conversia A/D a semnalului se execută transformata Fourier rapidă FFT (Fast
Fourier Transform) pentru a aduce semnalul în domeniul frecvenţă, după care se demodulează
subcanalele. În practică o parte din subcanale sunt folosite pentru estimarea canalului şi se adaugă
redundanţă (biţi suplimentari) pentru detecţia şi corecţia erorilor. Această variantă este cunoscută sub
denumirea de COFDM (Coded Orthogonal Frequency Division Multiplexing). Unul din avantajele
tehnicii COFDM este acela de lucra eficient cu semnale afectate de distorsiuni puternice.
Această metodă a fost introdusă pentru transmisia radio digitală a sunetelor (Digital Audio
Broadcasting. În 1994 s-a adoptat standardul Eureka-147 ce utilizează tehinica COFDM împreună cu
modulaţia de tip DQPSK (Differential Quadrature Pahse Shift Keying) pentru subpurtătoare.
Transmisia video digitală în Europa cunoscută ca DVB (Digital Video Broadcasting) foloseşte
COFDM şi modulaţia de tip QAM a subpurtătoarelor.
Densitatea spectrală de putere a semnalelor OFDM se obţine considerând modulaţiile pe
subpurtătoarele distanţate la 1 / T ca fiind independente. Datorită acestei separări destul de mici, va
apare o suprapunere puternică a spectrelor. Totuşi, datorită ortogonalităţii subpurtoarelor,
suprapunerea produce o creştere a eficienţei spectrale.
Anvelopa complexă a semnalului OFDM este descrisă de
+∞ N −1
a (t ) = A ∑ ∑d k ,n Φ n (t − kT ) (5.122)
k = −∞ n = 0
144
Modulaţii digitale
Dacă constelaţia semnalului OFDM conţine N subpurtătoare şi are valoarea medie zero, iar
semnalele sunt de tipul
⎛ N −1 ⎞
Φ k (t ) = Exp⎜ j 2π (k − ) / T ⎟ ⋅ rectT (t ), k = 0,1, L N − 1 (5.123)
⎝ 2 ⎠
unde rectT (t ) este un impuls rectangular de durată T, densitatea spectrală de putere rezultă ca:
2
A 2 2 N −1 ⎡ ⎛ N − 1 ⎞⎤
W( f ) = σ x ∑ sin c ⎢ f ⋅ T − ⎜ k − ⎟ (5.124)
T k =0 ⎣ ⎝ 2 ⎠⎥⎦
Figura 5.63 D.s.p. a semnalului OFDM cu N=64
Ea este reprezentată în figura 5.63 pentru cazul a N = 64 subpurtătoare ortogonale.Pentru creşterea

performanţelor transmisiei, in afara diversităţii în frecvenţă şi codării se mai recurge şi la folosirea
următoarelor tehnici:
Intercalare în domeniul frecvenţă sau timp şi codare în celălat domeniu;
Folosirea de modulaţii cu constelaţii de fază de mărimi diferite la frecvenţe diferite adică
adaptarea vitezei de transmisie de date a abonatului la starea canalului; se alocă constelaţii
de dimensiuni mai mici (2 –PSK, 4 –QPSK) pe subcanalele atenuate mai puternic şi
dimensiuni mai mari (8, 16, 32) pentru subcanalele neafectate de atenuare.
Distribuirea semnalului pe mai multe subpurtătoare, utilizând matrici liniare (Orthogonal
Multi-Carrier Code Division Multiplexing)
Concluzii referitoare la semnalul OFDM

Eficienţă spectrală ridicată;
Rezistenţă la interferenţe RF;
Distorsiuni mici în condiţiile propagării multi-path;
Absenţa egalizorului sau cerinţe minime privind egalizarea;
Întrucât semnalul OFDM nu are anvelopă constantă vor fi necesare amplificatoare de
putere foarte liniare pentru a nu deforma semnalul;
Receptorul OFDM este sensibil la zgomotul multiplicativ (zgomote de fază);
145
Modulaţii digitale
Receptorul OFDM necesită sincronizare de cadru pentru a se putea efectua transformata

Fourier rapidă (FFT);
Se poate combina tehnica OFDM cu CDMA, un exemplu fiind Multi-Carrier CDMA.
V.15 Modulaţia EDGE

Modulaţia EDGE derivă din modulaţia 8-PSK şi a fost introdusă cu scopul creşterii eficienţei
utilizării benzii de frecvenţă în sistemele GSM, pentru a permite introducerea de noi servicii de date cu
viteze de transmisie crescute de 3 ori. Eficienţa spectrală crescută a fost obţinută renunţând la cerinţa
ca anvelopa să fie constantă, aşa cum este în cazul GMSK. Ca dezavantaje se pot menţiona distorsiuni
de amplitudine şi cele provenite din conversie MA-MP (modulaţie de amplitudine –modulaţie de
fază).
Figura 5.64 Schema bloc a modulatorului EDGE

Schema bloc de generare a semnalului EDGE este reprezentată în figura 5.64. Semnalul de date cu
viteza 812.5 kbiţi/s este convertit serie/paralel pe 3 biţi, rezultând o viteză de 270,833 kBaud/s,
conform specificaţiilor GSM. Se recurge apoi la o modulaţie 8-PSK combinată cu codare Gray.
Codorul Gray dă la ieşire simbolurile octale g n cu n = 0,1, L 7 , iar constelaţia de fază a semnalului
8-PSK generat de simbolurile g n este reprezentată în
figura 5.65.
Semnalul 8-PSK astfel generat este descris de
s n = e j 2π g n / 8 (5.125)
Semnalul astfel obţinut suferă o translaţie de fază
cu mărimea n ⋅ 3π / 8 , unde n este indicele de symbol,
pentru a limita fluctuaţiile anvelopei semnalului filtrat.
Din fiecare din cele 8 poziţii reprezentate în figura
8.65 se poate avansa cu un salt de fază multiplu de
3π/8, în funcţie de indicele de simbol. Semnalul astfel
rezultat se poate scrie ca
3π π
' jn j ( 2 g n +3n )
sn = sn e 8
=e 8
(5.126)
Figura 5.65 Semnal 8-PSK cu codare Gray
ce poate fi pus sub forma complexă
'
s n = a n + j bn (5.127)
Se obţine astfel o constelaţie de fază cu 16 poziţii în care nu se mai poate asocia una sau mai multe
poziţii cu un simbol octal g n . Constelaţia de fază astfel rezultată este reprezentată în figura 5.66.
Pentru claritate s-au reprezentat numai vârfurile fazorilor asociaţi.
Valorile cu care se translează faza semnalului sunt ilustrate în tabelul V.1. Deoarece ultimele 2
salturi de fază depăşesc valoare de 2π, s-au adăugat şi valorile saltului de fază reduse modulo-2π.
146
Modulaţii digitale
Tabelul V.1 Valori salt fază
Indicele Salt Valoare

de de redusă
simbol fază modulo
n - 2π
0 0 0
1 3π/8 3π/8
2 3π/4 3π/4
3 9π/8 9π/8
4 6π/4 6π/4
5 15π/8 15π/8
6 9π/4 π/4
Figura 5.66 Constelaţie 16-PSK
7 21π/8 5π/8
După translarea fazei semnalul este filtrat trece-jos, la ieşirea acestuia obţinându-se semnalul
x(t ) = ∑ s n (t ) ⋅ p (t − nT )
'
(5.128)
n
unde p(t) este răspunsul la impuls al filtrului, iar T

intervalul de simbol.
Răspunsul la impuls al filtrului este ilustrat în
figura 5.67 şi este foarte bine aproximat de relaţia
2
− 0.218( t / T ) 4
p(t ) = e −1.045(t / T ) (5.129)
eroarea medie pătratică fiind de circa 0,15 %, iar cea
de vârf nedepăşind 0,25% din amplitudinea
impulsului. Figura 5.67 Impuls modulator
Relaţia (5.128) se mai poate scrie ca
x(t ) = ∑ a n ⋅ p (t − nT ) + j ∑ bn ⋅ p(t − nT ) (5.130)
n n
Componentele în fază şi cuadratură sunt folosite pentru a

acţiona intrările în cuadratură ale modulatorului QAM, ce
produce semnalul cu modulaţia EDGE.
Constelaţia de fază a semnalului cu modulaţie EDGE,
preluată din [Schell], este prezentată în figura 5.68. Se
observă că anvelopa semnalului nu trece prin zero, aceasta
fiind un efect al deplasării fazei cu un salt de fază multiplu
de 3π/8, în funcţie de indicele de simbol.
Figura 5.68 Constelaţie de fază
147
Modulaţii digitale
V Modulaţii digitale
V.1 Semnale ASK

V.2 Semnale PSK
V. 3 Semnale FSK
V.4 Banda semnalului
V.5 Semnale QAM
V.6 Semnale QPSK
V.7 Semnale OQPSK şi π/4 QPSK
V.8 Semnale MSK
V.9 Semnale SFSK
V.10 Semnalul GMSK (Gaussian MSK)
V. 11 Semnale TFM (Tamed Frequency Modulation)
V.12 Semnale Q2PSK
V. 13 Semnale CSK
V.14 Semnale OFDM
148
Tehnici de recepţie
CAPITOLUL VI
TEHNICI DE RECEPŢIE
VI.1 Introducere
Canalul de comunicaţie vehiculeazǎ biţii de informaţie emişi de emiţǎtor, distorsionându-i şi

introducând zgomote, interferenţe, efect Doppler şi alte perturbaţii. Sarcina receptorului este aceea de
a recupera informaţia transmisǎ, cu erori cât mai puţine. Performanţele receptorului sunt apreciate prin
rata erorilor, definitǎ ca numǎrul de biţi de informaţie recepţionaţi corect, raportaţi la numǎrul total de
biţi de informaţie transmişi. Acesta este un parametru ce se determinǎ practic sau prin simulare.
Teoretic, performanţele sunt apreciate prin probabilitatea de eroare, calculatǎ în ipoteza
simplificatoare cǎ zgomotul este de tip alb, gaussian şi aditiv AWGN (Additive White Gaussian
Noise).
Cele mai rezistente la zgomot modulaţii sunt cele binare. În practicǎ se lucreazǎ cu modulaţii sau
semnale multinivel pentru a se obţine viteze ridicate de transmisie. Fie M numǎrul de nivele utilizat,
de obicei par şi de cele mai multe ori egal cu o putere întreagǎ a lui 2,
M = 2k
pentru a se permite o asociere directǎ (mapare) a unui grup de k biţi de informaţie cu nivelele
semnalului.
bi ⇔ s i (t ) i = 1,2, L , M 0≤t ≤T (6.1)
unde bi este grupul de k biţi de informaţie numǎrul i , si (t ) este componenta numǎrul i din setul de M
semnale utilizat pentru transmisie iar T durata de simbol.
Emiţǎtorul emite pe rând câte un semnal din cele M alese pentru transmisie, determinat de grupul
de biţi bi aflat la intrarea sa.
Dacǎ plecǎm de la un set cu N componente, ce satisfac condiţia
T
⎧1 i = j
∫ s (t ) ⋅ s
0
i j (t ) dt = ⎨
⎩0 in rest
(6.2)
ele sunt cunoscute ca ortonormal. Un exemplu de 2 semnale ortonormale sunt bine cunoscutele funcţii
sinus şi cosinus. Un alt exemplu implicǎ 2 semnale defazate în cuadraturǎ, de exemplu unde
rectangulare.
Pentru lǎrgirea setului de semnale se recurge la folosirea de combinaţii liniare ale celo N
componente ale setului ortonormal, de tipul
N
s (t ) = ∑ a k ⋅ s k ( t )
k =1
(6.3)
165
unde a = ( a1 , a 2 , L , a N ) este un vector real N-dimensional.
EXEMPLUL VI.1 Fie semnalul PSK cu 8 nivele (8-PSK) reprezentat în figura 6.1.Cele 8 componente pot
fi scrise sub forma unor combinaţii liniare ale semnalelor ortogonale cosinus şi sinus. Sǎ notǎm cu
( ai , bi ) coordonatele unui vector, care poate fi exprimat ca ai + jbi .
Cei 8 vectori ce compun setul sunt daţi de
A cos α + j sin α C − sin α + j cos α E − cos α − j sin α H cos α − j sin α

B sin α + j cos α D − cos α + j sin α F − sin α − j cos α G sin α − j cos α
Douǎ semnale si (t ) şi s j (t ) sunt ortogonale pe
intervalul de lǎţime T, dacǎ satisfac relaţia
T
∫ s (t ) ⋅ s
*
i i (t ) dt = 0 (6.4)
0
aceasta semnificând cǎ cele douǎ semnale au

rezultatul corelaţiei egal cu zero.
În spaţiul semnalelor, exprimând cele douǎ
semnale a(t ) şi b(t ) ortogonale sub forma
N
a (t ) = ∑ a k ⋅ s k (t ) (6.5)
k =1
N
b(t ) = ∑ b j ⋅ s j (t ) (6.6)
j =1 Figura 6.1 Semnal 8-PSK
⎤ ⎡N * * ⎤
T T
⎡N
∫0 a ( t ) ⋅ *
b ( t ) dt = ∑
∫0 ⎢⎣ k =1 a k ⋅ s k ( t ) ⎥ ⋅ ⎢∑ b j ⋅ s j (t )⎥ dt
⎦ ⎣ j =1 ⎦
T N N T
∫ a(t ) ⋅ b (t ) dt = ∑∑ a k ⋅ b ∫s
*
sau
* *
j k (t ) ⋅ s j (t ) dt = 0 (6.7)
0 k =1 j =1 0
de unde condiţia necesarǎ şi suficientǎ pentru ca cele douǎ semnale sǎ fie ortogonale este
N N
∑∑ a
k =1 j =1
k ⋅ b *j = 0
(6.8)
Distanţa euclidianǎ între douǎ semnale a(t) şi b(t) se noteazǎ cu d(a,b) şi este definitǎ ca
1/ 2
⎡T ⎤
d ( a , b ) = ⎢ ∫ a(t ) − b(t ) dt ⎥
2
⎣0 ⎦
(6.9)
iar în spaţiul semnalelor se exprimǎ ca
N
∑a
2
d ( a, b) = k − bk
k =1
(6.10)
EXEMPLUL VI.2 Să calculăm distanţa euclidiană între vectorii A şi B din exemplul VI.1 (figura 6.1).
166
∑a
2 2 2
d ( A, B) = k − bk = cos α − sin α + sin α − cos α
k =1
d ( A, B ) = 2 1 − sin 2α = 2 − 2 ≅ 0.765
Verificând geometric, AB = 2 ⋅ 1 ⋅ sin α = 2 ⋅ 1 ⋅ sin 22.5 ≈ 0.765

o
VI.2 Receptoare optime
Detecţia prezenţei semnalului între mai multe alternative se poate face cu ajutorul unui receptor
optim, care poate lua mai multe forme. O primă formă este reprezentată în figura 6.2, schema fiind
cunoscută sub denumirea de receptor corelator sau de corelaţie.
Pe baza semnalului recepţionat r(t), receptorul decide care semnal din setul de M semnale utilizate
pentru transmisie este cel mai probabil să fi dat naştere la semnalul recepţionat. Detectorul optim în
acest caz este cunoscut sub denumirea de detector MAP (maximum a posteriori).
Figura 6.2 Schema unui detector corelator

Vom considera semnalul de intrare sub forma
r (t ) = si (t ) + n(t ), i = 1,2,L M
(6.11)
şi vom presupune zgomotul de tip AWGN cu densitatea spectrală de putere η/2.
Dacă cele M semnale din setul utilizat pentru transmisie sunt echiprobabile, receptorul MAP se
reduce la forma cunoscută ca ML (maximum likelihood) sau detectorul de maximă plauzibilitate.
Detectorul ML calculează distanţa între semnalul recepţionat şi cele M semnale posibile a fi transmise
şi alege acel semnal care se află la distanţa minimă de semnalul recepţionat, acesta fiind cel mai
probabil să fi fost transmis. El funcţionează pe baza relaţiei
T
min Lk = ∫ r (t ) − s k (t ) dt
2
k =1, 2LM
0
(6.12)
Prelucrând relaţia (6.12), se obţine forma echivalentă
167
T
1
min Lk = ∫ r 2 (t ) − 2[r (t ) ⋅ s k (t ) − s k2 (t )] dt
k =1, 2LM
0
2
ceea ce revine la a maximiza expresia
T T
1 2
max Lk = ∫ r (t ) ⋅ s k (t ) dt −
2 ∫0
'
s k (t ) dt (6.13)
k =1, 2LM
0
în care primul termen este rezultatul corelaţiei dintre semnalul recepţionat r(t) şi semnalul numărul k,
iar cel de al doilea reprezintă energia semnalului numărul k. Cum de obicei se lucrează cu un set de
semnale având aceeaşi energie, relaţia (6.13) se reduce la maximizarea expresiei
T
max Lk " = ∫ r (t ) ⋅ s k (t ) dt
k =1, 2LM
0
(6.14)
ceea ce justifică
denumirea de receptor
corelator. O privire mai
atentă asupra figurii 6.2,
unde este reprezentat
acesta, ne arată că pentru
buna funcţionare a
schemei este necesară
eşantionarea ieşirii
corelatoarelor la anumite
momente de timp, ceea ce
implică o bună funcţionare
Figura 6.3 Detector ML cu filtru adaptat
a circuitelor de
sincronizare.
Discriminatorul de maxim determină care ieşire este maximă şi decide că semnalul transmis
coincide cu cel utilizat în corelaţia de pe ramura respectivă.
Receptorul poate îmbrăca şi forma din figura 6.3, făcând apel la un filtru adaptat. Filtrul adaptat
(FA) permite obţinerea mărimilor L1 , L2 ,L LM nu făcând apel la corelaţie ci prin eşantionarea ieşirii
FA la anumite momente, aşa cum se observă din figura 6.3. Filtrul adaptat pentru semnalul numărul k
are răspunsul la impuls
hk (t ) = s k (T − t )
(6.15)
adică o versiune inversată în timp a semnalului la care este adaptat şi translată cu T.
Avantajul principal al implementării cu FA este acela că nu utilizează multiplicatoare iar
proiectarea filtrului este o problemă relativ simplă.
VI.3 Detecţia semnalelor binare – ASK, FSK şi PSK

Aceasta se poate realiza în variantă sincronă (coerentă) sau asincronă (necoerentă). Tehnicile
coerente au avantajul unor performanţe mai bune (raport S/Z mai mic pentru aceeaşi probabilitate de
168
Figura 6.4 Detecţia coerentă a semnalelor cu modulaţie digitală binară

eroare), ce se obţine pe seama unei implementări mai complexe, din care nu lipsesc circuitele de
sincronizare de purtătoare.
Detecţia coerentă se bazează pe schema prezentată în figura 6.4. Întrucât semnalizarea în toate cele
3 cazuri se face cu semnale rectangulare, schema face apel la filtrul cu integrare şi descărcare.
VI.3.1 Detecţia ASK necoerentă
În cazul semnalului ASK avem de a face cu o reprezentare pasivă pentru bitul 0 (absenţa
semnalului). Receptorul trebuie să detecteze doar prezenţa elementului de semnal asociat bitului 1,
ceea simplifică schema receptorului, dar conduce la creşterea probabilităţii de eroare, în comparaţie cu
celelalte semnale binare. Detecţia necorentă a semnalulu ASK face apel la un detector de anvelopă.
Schema bloc de principiu este reprezentată în figura 6.5.
Figura 6.5 Schema bloc a receptorului ASK necoerent

Filtru trece bandă limitează banda, eliminând influenţa zgomotului din afara benzii semnalului. Se
presupune că are o bandă de valoare 2/T centrată pe frecvenţa f0. Singura sincronizare este cea de tact,
recuperarea informaţiei făcându-se conform criteriului I Nyquist, prin eşantionare la momentele când
interferenţa intersimboluri este minimă.
Fie semnalul ASK definit ca
⎧ A cos 2 π f 0 t + n(t ) pentru bitul 1
x(t ) = ⎨ (6.16)
⎩n(t ) pentru bitul 0
unde n(t ) este zgomotul la intrare, de tip AWGN.
Ieşirea filtrului y(t) poate fi scrisă ca
y (t ) = Ak cos 2 π f 0 t + n(t ) = [ Ak + ni (t )] ⋅ cos 2 π f 0 t + n q (t ) ⋅ sin 2 π f 0 t (6.17)
ni (t ) şi n q (t ) fiind componentele zgomotului în fază şi respectiv în cuadratură cu purtătoarea.
Relaţia (6.17) mai poate fi scrisă ca
y (t ) = R(t ) ⋅ cos[2π f 0 t + θ (t )]
(6.18)
unde R(t ) = [ Ak + ni (t )]2 + nq2 (t )
(6.19)
⎡ nq (t )⎤
iar θ (t ) = arctg ⎢− ⎥
⎣ Ak + ni (t ) ⎦
(6.20)
Funcţia de densitate de probabilitate a (f.d.p.) a ieşirii detectorului de anvelopă este de tip Rice.
Semnalul de ieşire are f.d.p. dată de
169
⎧u −
u 2 + Ak 2
⎛ uA ⎞
⎪ e 2N
I0 ⎜ k ⎟ 0
p z (u ) = ⎨ N ⎝ N ⎠
⎪
⎩0 in rest
(6.21)
I 0 ( x ) fiind funcţia Bessel modificată de speţa I şi ordin 0, cu argumentul x. Ea este definită ca
2π
I 0 ( x ) = ∫ e x cosψ dϕ
0
6.22)
În relaţia (6.20) N este puterea zgomotului la ieşirea FTB.
N = η ⋅ B = 2η / T
(6.23)
Figura 6.6 F.d.p. a anvelopei semnalului cu zgomot şi a zgomotului

În absenţa semnalului (bitul 0), Ak este zero, iar f.d.p. este de tip Gaussian. Amplitudinea
semnalului Ak ia deci valorile A sau 0.
Comparatorul are pragul reglat la valoarea vT , o valoare a semnaului de intrare peste valoarea de
prag semnificând bitul 1, iar o valoare sub prag bitul 0. Valoarea lui vT rezultă din condiţia de
minimizare a probabilităţii de eroare, la intersecţia celor două curbe ale f.d.p., aşa cum se arată în
figura 6.6. O valoare aproximativă este dată de
A
vT = 1 + 8N / A2
2
(6.24)
VI.3.2 Detecţia FSK necorentă
170
Semnalul FSK poate fi considerat ca suma a două semnale ASK cu purtătoarele f1 şi f2, iar
detectorul necoerent FSK face apel la două detectoare ASK, cu FTB centrate pe cele două frecvenţe de
semnalizare. Schema bloc de principiu a detectorului necoerent FSK este reprezentată în figura 6.7.
Figura 6.7 Schema bloc a detectorului FSK necoerent

Banda FTB se alege ca 2/T. Tensiunea de prag vT a comparatorului rezultă 0 volţi, din
considerente de simetrie a schemei.
O altă variantă de detector FSK este aşa-numitul detector diferenţial reprezentat în figura 6.8.
Figura 6.8 Detector diferenţial FSK

Semnalul recepţionat este filtrat trece bandă şi multiplicat cu replica sa întârziată. Rezultatul
multiplicării este filtrat trece jos şi se aplică comparatorului. Presupunând semnalul FSK de forma
x(t ) = A cos[2π ( f 0 + f i )t ]
(6.25)
semnalul obţinut la ieşirea multiplicatorului este
y (t ) = A 2 cos[ 2π ( f 0 + f i )t ] ⋅ cos[ 2π ( f 0 + f i )(t − τ )]
sau după filtrarea trece jos
z (t ) = A 2 cos[ 2π ( f 0 + f i )τ ]
(6.26)
Dacă se impune condiţia
⎧cos 2πf 0τ = 0
⎨
⎩ sin 2πf 0τ = 1
(6.27)
sau echivalent,
f 0 / f bit = (2k + 1) / 4
(6.28)
de unde rezultă
A2
z (t ) = m sin 2πf iτ
2
(6.29)
171
Dacă se alege 2πf iτ < π / 6 sau τ < 1 / 12 f i , se poate aproxima sin 2πf iτ ≅ 2πf iτ , iar
funcţionarea circuitului este aproximativ liniară, apropiindu-se de cea a unui demodulator ideal.
VI.3.3 Detecţia necoerentă a semnalului PSK
172

SISTEME DE COMUNICAŢII 1 - To - 6 - Chapters

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE COMUNICAŢII 1 - To - 6 - Chapters

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEME DE COMUNICAŢII

TRANSMISIA DIGITALǍ A SEMNALELOR ANALOGICE

În general, în transmisiile la distanţă semnalul emis este atenuat şi distorsionat de canalul de

Figura 1.2 Ilustrarea principiului separării căilor în timp

Figura 1.3 Spectrul semnalului eşantionat

relaţie cunoscută ca teorema eşantionării (Nyquist).

 simplitatea echipamentului, identic pentru diversele canale,

I.1 Modelul unui sistem PCM

Un sistem PCM are, în general, structura de principiu prezentată în figura 1.4.

Figura 1.4 Structura de principiu a unui sistem PCM

Figura 1.5 Structura funcţională a unui sistem PCM

I.2 Eşantionarea semnalelor.

Să considerăm un semnal x(t),

Din analiza Fourier se ştie că

Spectrul X s (ω ) al semnalului x s (t ) , efectuând transformata Fourier:

sau, inversând ordinea de sumare şi integrând:

unde X(ω) este spectrul lui x(t), sau, în final, obţinem:

I.2.1 Esantionarea la viteze superioare lui 2fm

Dacă eşantionarea se face cu viteza Nyquist 1/ TS = 2 f m , P0 este o sumă de integrale pe domenii

Ec.(1.14) ne arată că prin eşantionarea cu frecvenţa 2fm şi reconstituirea semnalului cu FTJ cu

I.3 Cuantizarea semnalelor

Figura 1.11 Ilustrarea conversiei A/D

Figura 1.12 Ilustrarea erorii de cunatizare

 Adoptarea valorii inferioare kq (cuantizare prin lipsă),

σ 2 = zk2 − ( zk ) 2 = q 2 /12 (1.20)

şi se observă că depinde de numărul N de nivele.

S / zq = 1.5 N 2 = 1.5 ⋅ 128 2 = 24576 sau S / Zq = 43,9 dB .

n1τ 1 = n2τ 2 , (1.23)

Inălţimea treptei se reduce de 2 / 2 = 4 ori iar varianţa erorii

I.4 Calitatea transmisiei PCM

care, în unităţi de transmisie, devine

S / Zq = 6 ⋅ 8 + 1,8 + Pi + 0 = 49,8 + Pi [dB]

Figura 1.16 Comparaţie între cuantizarea liniară şi cea neliniară

Am văzut anterior că varianţa erorii de cuantizare este: σ 2 = q 2 / 12 şi depinde de valoarea q a

Figura 1.17 Compandare realizată prin prelucrarea neliniară a semnalului

 Prelucrare neliniară a semnalului urmată de conversie A/D cu cuantizare liniară.

Figura 1.18 Reprezentarea legii de compandare

dar, ∆ y k / ∆x k = f ' ( x k ) (1.32)

unde a = c q / 2 3 , iar b este o constantă de integrare.

XYZ - digiţi segment

Figura 1.20 Ilustrarea legii de compandare A, A = 87.6

Pentru legea µ se obţin 15 segmente cu µ = 255. În

16 Figura 1.21 Legea de compandare

Tabelul I.2 Definirea legii de compandare µ

∫ p( x ) dx = 1 sau 2 de unde k=1/2 şi ţinând cont de simetria caracteristicii

Y = +(1 ⋅ 32 + 2 ⋅ 6 + 1) ⋅ 2 4 = +784 Y = +[2 3 ⋅ 9 + 33 ⋅ (2 2 − 1)] = +171

I.6 Codare si decodare

I.7 Sisteme de transmisiuni PCM

CCITT a elaborat două recomandări pentru sistemele PCM:

Notă: ++ - funcţionare numai la nivel de multiplexare, nu se transmite sub această formă.

I.8 DPCM sau PCM diferenţial

Semnalele audio sau video prezintă destul

A fiind câştigul comparatorului, iar la echilibru:

+126 1111 1110 +2 1010

Se observă în acest caz că s-a putut trece de la o

unde sumarea se face pe un număr mare N de

∑ m(kT )m(k − 1)T s s

şi evident R este un coeficient de corelaţie.

Figura 1.33 Funcţia de autocorelaţie

I.9 Sisteme DPCM cu predicţie

Figura I.34 Sistem DPCM cu predicţie

iar qe(kTs) este eroarea de cuantizare. Din figura 1.35 rezultă

unde m q ( kT ) = mˆ ( kT ) + [m( kT ) − m( kT )]q = mˆ ( kT ) + e( kT ) (1.53)

simplitatea echipamentului, identic pentru diversele canale,

Adoptarea valorii inferioare kq (cuantizare prin lipsă),

Prelucrare neliniară a semnalului urmată de conversie A/D cu cuantizare liniară.

adăugarea de semnale de monitorizare;