2. TEHNICI DE TRANSMISIUNI DIGITALE.

2.1. SEMNALE ANALOGICE Şl DIGITALE.

Un semnal electric este numit analogic când este proporţional cu

mărimea fizică pe care o reprezintă semnalul electric (ex.: curentul generat de
microfon este un semnal analogic, care este permanent proporţional cu
presiunea acustică exercitată asupra membranei microfonului).
Un semnal electric este digital dacă este compus dintr-o succesiune de
simboluri, fiecare simbol putând lua o valoare dintr-un număr finit de valori
posibile (ex. un semnal telegrafic poate fi compus dintr-o succesiune de
simboluri binare, care pot avea una din două valori posibile: prezenţa sau
absenţă de semnal).

V hn n
Fig.2.1. Semnale electrice: a) analogic; b) digital

Fiecare simbol al unui semnal digital poartă în el o cantitate de

informaţie q, care depinde de numărul m de valori posibile ale simbolului:

q = log 2 m [baud]

Cantitatea de informaţie q pentru m=2 corespunde unui simbol binar.

Unitatea de măsură pentru semnale binare poartă numele de bit.
Viteza de transmisie (rata de transfer) reprezintă numărul de simboluri
binare transmise într-o secundă şi se exprimă în biţi/s (bps).
Semnalele digitale au faţă de semnalele analogice avantajul de a fi
simple şi rezistente la perturbaţii. De asemenea utilizarea acestor semnale este
favorizată de progresele deosebite înregistrate de tehnologia componentelor
digitale cu integrare foarte largă, care permite obţinerea de echipamente
performante şi economice.
ín prezent se utilizează la scară largă transmiterea în reţeaua de
telecomunicaţii a semnalelor digitale, astfel că dacă semnalul sursei este de tip
analogic, este necesară conversia lui în semnal digital, conversie realizată fie
direct în terminalul abonatului, fie în circuitul de interfaţă cu linia analogică a
abonatului. La destinaţie se va realiza conversia digital-analogică pentru
reconstituirea semnalului analogic al sursei.

2.2. TEHNICI DE MODULAŢIE Şl MULTIPLEXAREA SEMNALELOR

Modulaţia este un proces în care un parametru care caracterizează un

semnal purtător (amplitudine, frecvenţă, fază) este modificat de un semnal de
modulaţie, astfel încât parametrul modulat urmăreşte fidel forma semnalului de
modulaţie, rezultând modulaţie de amplitudine, de frecvenţă sau de fază (MA,
MF, M0).
 O reţea telefonică eficientă economic va realiza transmisia unui număr
cât mai mare de canale de comunicaţie pe acelaşi suport fizic (cablu, fibră
optică).
Se pot folosi în acest scop mai multe metode de multiplexare:
multiplexarea cu diviziune în frecvenţă (FDM) sau multiplexarea cu diviziune în
timp (TDM), multiplexare combinată FDM şi TDM, CDMA (Code Division
Multiple Access), DMT (Discrete MultiTone).

FDM (Frequency Division Multiplexing).

Pentru multiplexarea în frecvenţă se realizează o divizare a unei benzi

de frecvenţă largi în benzi de frecvenţă de 4 KHz fiecare, necesare transmiterii
de semnale vocale.

Modulaţie în amplitudine şi multiplexare în frecvenţă

12-16 kHz_
8 -12 kHz_
Emisie 4 - 8 kHz
M FT
[ 8 kHz

0,3 3,4 kHz 4 8 12 kHz 8 kHz

Demultiplexare şi demodulaţie
2 - 1 6 kHZj-
8 - 1 2 kH zr
Recepţie it C
4 - 8 kHz
FTJ
FIU
8 kHz
0,3 3.4 kHz 0 4 8 12 16kHz 4 8 kHz

Multiplexarea canalelor în frecvenţă

^ ----------------
Canal c

Canal b

Canal a
300 3400 Hz
8 12 16 20 ~*f(KHz)

Fig.2.2. Multiplexarea cu diviziune în frecvenţă (FDM).

Semnalul vocal al unei căi telefonice este translatat într-o bandă de

frecvenţă de 4 KHz, prin folosirea modulaţiei în amplitudine şi filtrarea unei
benzi laterale. Fiecare cale telefonică are asociată o sub-bandă de 4 KHz
distinctă în banda de frecvenţă folosită pentru transmisie. în fig.2 .2 . este
prezentat un exemplu de multiplexare a 3 căi telefonice în banda de frecvenţă
8-20 KHz. La recepţie este necesară translaţia benzii de frecvenţă, asociată
unei căi telefonice, în banda 0-4 KHz şi filtrarea semnalului pentru
reconstituirea semnalului vocal.

TDM (Time Division Multiplexing).

Multiplexarea cu diviziune în timp poate fi realizată în transmisiile

sincrone prin realizarea unei multiplexări în timp a canalelor de comunicaţii.
Informaţiile vocale sunt transmise prin intermediul unor coduri numerice
asociate eşantioanelor de semnal cu frecvenţa de 8 KHz (perioada T=125 (îs).
O perioadă este divizată în subdiviziuni numite canale temporale (CT). Un
canal temporal poate fi asociat unui canal de comunicaţii, astfel că se poate
realiza multiplexarea unui număr de canale de comunicaţii egal cu numărul de
subdiviziuni de timp dintr-o perioadă de 125 ns. în fig.2.3. este prezentat
principiul de realizare a multiplexării în timp pentru 32 canale temporale.

Canal temporal o 1 1 2 | 3 | .........| 29 | 30 | 3 1 1

0 ‘ 125 us *

Perioada de 125 usec este imparMa

in 32 canale temporale (CT)

Fig.2.3. Multiplexarea cu diviziune în timp (TDM).

Echipamentele de telecomunicaţii pot folosi multiplexarea cu diviziune în

timp de tip MIC (modulaţia impulsurilor în cod) sau PCM (Puise Code
Modulation).
Poate fi folosită de asemenea o multiplexare combinată în timp şi în
frecvenţă.

2.3. MODULAŢIA IMPULSURILOR ÎN COD

(PCM-PULSE CODE MODULATION)

Sistemele digitale de telecomunicaţii realizează conversia semnalelor

analogice în semnale digitale la transmisie şi conversia semnalelor digitale în
semnale analogice la recepţie.
Principiul realizării acestor conversii este reprezentat în fig.2.4.

2.3.1. Conversia analog - digitală.

Pentru a transforma un semnal analogic în semnal digital, folosind MIC,

este necesar să efectuăm eşantionarea semnalului analogic, cuantizarea şi
codarea eşantioanelor de semnal.
 Transmisie digitală
Fig.2.4. Conversie analog - digitală

a. Eşantionarea.

Eşantionarea este procesul prin care un semnal electric continuu în timp

este înlocuit prin impulsuri echidistante în timp a căror amplitudine este egală
sau proporţională cu amplitudinea semnalului continuu sondat la momentele
respective. Numim aceste impulsuri eşantioane, iar intervalul de timp T dintre
eşantioane va fi numit perioadă de eşantionare.
Frecvenţa de eşantionare se notează cu fT şi este egală cu 1/T.
Teorema eşantionării arată că un semnal continuu, cu spectrul de
frecvenţă limitat la o frecvenţă maximă fM, este complet definit de eşantioanele
lui dacă frecvenţa de eşantionare este mai mare sau cel puţin egală cu dublul
frecvenţei fM .

fT —2 fM sau T < 1 / ( 2 fM)

Dacă se respectă teorema eşantionării, este totdeauna posibil ca din

succesiunea de eşantioane să refacem un semnal analogic în receptorul de
semnal. Spectrul semnalului eşantionat păstrează o componentă de joasă
frecvenţă identică (dar atenuată) cu a semnalului transmis, care poate fi uşor
separată printr-o filtrare cu filtru trece jos (fig.2.5.).

Flg.2.5. Spectre de frecvenţă pentru semnalul vocal A şi semnalul

eşantionat Ae.

Pentru separarea corectă a semnalului util este însă necesar ca:

astfel încât componenta spectrală de joasă frecvenţă şi prima bandă laterală
inferioară să nu se întrepătrundă.
Cunoscând că banda de frecvenţă vocală este 0,3 - 3,4 KHz, s-a ales
prin norme internaţionale o frecvenţă de eşantionare pentru te lefonie de 8
KHz. deci o perioadă de eşantionare de 125 nsec.
Deoarece durata eşantioanelor este mult mai mică decât perioada de
eşantionare, rezultă că timpul rămas disponibil între eşantioanele unui semnal
poate fi folosit pentru transmiterea de eşantioane pentru alte canale telefonice,
obţinându-se în acest fel o multiplexare cu diviziune în timp a semnalelor cu
modulaţia impulsurilor în amplitudine (MIA sau PAM /Pulse Amplitude
Modulation/).

Fig.2.6. Generarea unui semnal cu modulaţie în amplitudine,

b. Cuantizarea.

Prin cuantizare se înţelege procesul prin care se realizează asocierea

amplitudinilor posibile ale eşantioanelor la un număr finit de valori discrete.
întregul domeniu de valori posibile pentru amplitudinea semnalelor este
divizat într-un număr finit de intervale de cuantizare. Toate amplitudinile
cuprinse între două nivele de decizie primesc valoarea nivelului de
reconstrucţie respectiv. între cele două nivele de decizie se află un nivel de
reconstrucţie, situat la egală distanţă de cele două nivele de decizie asociate.
Rezultă că prin acest proces se înregistrează introducerea unei erori în
procesul de reconstrucţie a semnalului sursei, care are caracterul unui zgomot,
numit zgomot de cuantizare.
Zgomotul de cuantizare este inevitabil, dar el trebuie menţinut la nivele
cât mai mici posibile, pentru a fi practic insesizabil de participanţii la convorbire.
Distorsiunea de cuantizare se poate reduce dacă este mărit numărul de
intervale de cuantizare pentru realizarea unei cuantizări fine. în acest sens
există anumite limite impuse de realizarea economică a echipamentului care
realizează cuantizarea. Un compromis acceptabil între costul şi calitatea
comunicaţiei se obţine dacă se realizează cuantizarea cu 256 nivele de
cuantizare, dintre care 128 sunt nivele pozitive şi 128 sunt nivele negative.
Se constată că raportul semnal/eroare de cuantizare este variabil, dacă
se foloseşte o cuantizare uniformă, defavorizate fiind semnalele de amplitudini
 Ú. Multiplexarea semnalelor MIC.

In transmisiile sincrone, o perioadă asociată unui ciclu cu durata de 125

us (frecvenţă 8 KHz) este divizat în canale temporale (CT) în care se pot
transmite succesiv semnalele MIC aparţinând diferitelor căi telefonice.
Multiplexarea canalelor temporale se realizează electronic, prin utilizarea
de multiplexoare, care conectează succesiv intrările spre suportul fizic de
transmisie comun.
Considerând că într-o perioadă de 125 ,usec (8 KHz) numărul de canale
temporale (CT) este egal cu 32, rezultă că pe suportul fizic se transmite un
semnal digital cu rata binară de 2048 Kbit/s:

32 CT x 8 KHz x 8 biţi/CT = 2048 Kbit/s.

2.3.2. Conversia digital - analogică.

a. Regenerarea şi demultiplexarea.

La recepţie este necesară regenerarea semnalului digital, separarea

semnalelor recepţionate în CT diferite şi dirijarea acestora spre ieşiri diferite,
operaţie realizată prin utilizarea unui demultiplexor electronic, care este
sincronizat cu multiplexorul de la emisie, pentru a asigura separarea corectă a
octeţilor canalelor temporale.
Pentru obţinerea sistemelor digitale cu diviziune în timp, este necesară
utilizarea la emisie a unui multiplexor, iar la recepţie a unui demultiplexor.

Fig.2.11. Principiul multiplexării şi demultiplexării.

b. Decodarea şi expandarea.

Receptorul de semnal trebuie să aloce fiecărui cuvânt binar MIC

recepţionat un semnal cu amplitudinea corespunzătoare nivelului de decizie
asociat eşantionului la emisie. Se obţine în acest fel decodarea semnalului
binar în semnal MIA.
Având în vedere că la emisie s-a realizat o compresie a semnalului
analogic, rezultă că la recepţie este necesară o expandare.
Datorită unui filtru capacitiv la ieşirea decoderului, semnalul obţinut prin
decodare este un semnal treaptă, valoarea unui eşantion de semnal fiind
memorată până la regenerarea următorului eşantion de semnal.
 c. Reconstrucţia semnalului analogic.

Fig.2.12. Reconstituirea semnalului analogic la recepţie

Reproducerea semnalului analogic transmis de sursa de semnal, se

obţine prin filtrarea cu un filtru trece jos a semnalului treaptă obţinut prin
memoria capacitivă asociată decoderului.

2.3.3. Organizarea multiplexului digital de ordinul 1 (primar)

Având în vedere că reţeaua modernă de telecomunicaţii este o reţea

digitală, va fi prezentată structura multiplexului de ordinul I numit multiplex
primar de 2048 kbps, bazat pe MIC /modulaţia impulsurilor în cod/ (PCM
/Pulse Code Modulation/).
într un multiplex primar PCM 30, un cadru de 125 us conţine 32 canale
temporale (CT).
. Fiecare canal temporal conţine un cuvânt de 8 biţi. Debitul binar al
multiplexului primar este 8 kHz * 32 CT * 8 biţi/CT = 2048 Kbps. Debitul binar
pe fiecare cale a multiplexului primar este de 8 kHz * 8 biţi/CT = 64 Kbps.
Canalele temporale sunt numerotate de la 0 la 31.
Canalul temporal 0 este destinat sincronizării cadrului. Canalul temporal
16 este folosit pentru semnalizare. Celelalte canale temporale (CT1 + CT15,
CT17 + CT31) pot fi folosite pentru transmiterea de semnale vocale codate MIC
sau pentru transmiterea de date care nu depăşesc 64 kbps.
Canalul temporal 0 este folosit pentru controlul sincronizării cadrelor MIC
şi are conţinutul prezentat în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Conţinutul canalului temporal 0

Notaţiile folosite în tabelul 2.1. au următoarele semnificaţii:

- RJÁ = 1 în caz de alarmă distantă (Remote Jonction Alarm)
- S4 -Í-S8 = biţi rezervaţi pentru utilizări naţionale (1 dacă nu sunt folosiţi)
 Fig.2.13. Organizarea cadrului primar de 2048 Kbit/s

Multiplexarea mesajelor de semnalizare pe canal individual, se

realizează prin utilizarea unui multi-cadru format din 16 cadre primare, astfel că
durata unui multicadru este de 125ns*16=2ms. Frecvenţa de transmitere a
multicadrelor este de 500 Hz (1 / [2 * 10 3 ]).
Semnalizările în afara benzii vocale asociate unei căi de comunicaţie
(semnalizare pe canal asociat) se transmit prin CT16 al celor 16 cadre primare
din multicadru, care au rezervate pentru fiecare cale de comunicaţie câte 4 biţi
de semnalizare, transmişi cu perioada de 16 x 125 nsec = 2 msec (500 Hz)
(rata de transmisie este de 4 biţi/canal de semnalizare x 500 Hz = 2000 bps).

Sincronizarea nnulticadrului este realizată prin cuvântul de 8 biţi conţinut

în C T i6 din cadrul 0 al multicadrului (0 0 0 0 Ft A R R), unde A este bit de
alarmă de ieşire din sincronism al multicadrului în unitatea distantă, iar R este
bit de rezervă pentru utilizare naţională. Cadrul 1 al multicadrului, conţine în
octetul din C T16 cuvintele de semnalizare formate din 4 biţi (a,b,c,d) pentru
căile de comunicaţie care au asociate CT-| şi CT17. ín mod similar, C T16 din
celelalte cadre ale multicadrului conţin cuvintele de semnalizare de 4 biţi (a b
c d) asociate celorlalte canale de comunicaţie, aşa cum rezultă din fig.2.13
2.4. DPCM (DIFFERENTIAL PULSE CODE MODULATION)

Datorită dezvoltării circuitelor VLSI, a fost posibilă dezvoltarea unor noi

tehnici de codare a vocii, care au permis reducerea debitului binar pe cale
vocală de la 64 kbit-s la 32, 16 sau 8 kbit-s. Aceste tehnici au permis o mărire a
capacităţii de transmisie a vocii.

Fig.2.14. DPCM (Differential Pulse Code Modulation)

DPCM (Differential PCM) foloseşte observaţia că eşantioanele adiacente

au un grad mare de corelare, astfel că diferenţa între amplitudinile a două
eşantioane succesive este relativ mică. Informaţia digitală este obţinută prin
codarea diferenţei între amplitudinile a două eşantioane succesive în locul
codării valorii absolute a eşantioanelor de semnal. Aceasta permite reducerea
cuvintelor de codare asociate eşantioanelor de la 8 biţi la 4 biţi.
ADPCM (Adaptive Differential Pulse Code Modulation), standardizată
prin Rec. ITU-T G.726, permite transmiterea vocii cu o minimă descreştere a
calităţii, folosind o rată de transfer de 16, 24, 32 sau 46 kbit/s pe cale vocală.

Codare video

Transmisia imaginilor mobile este un serviciu isocron sensibil la variaţiile

de întârziere. Pentru comunicaţiile TV de înaltă calitate, variaţia maximă admisă
a întârzierii poate fi maxim câteva milisecunde, iar pentru comunicaţiile video
interactive aceste variaţii ale întârzierii nu trebuie să depăşească 150 msec.
Cantitatea de informaţie de transmis este foarte mare, ceea ce
înseamnă un timp mare de transmitere a acesteia. Se impune deci o compresie
şi o codare a informaţiilor video înainte de transmiterea lor prin reţeaua de
telecomunicaţii.
Recomandări ITU-T pentru codarea vocii şi video

2.5. MODULAŢIA ÎN CUADRATURÁ

(QAM = QUADRATURE AMPLITUDE MODULATION).

2.5.1. Modulaţia în amplitudine.

Un proces de modulaţie în amplitudine se bazează pe relaţia:

S ( t) = X(t) COS CDpt

unde cop este frecvenţa purtătoare şi x(t) este semnalul în banda de bază.

Fig.2.15. Modulaţia în amplitudine.

In urma procesului de modulaţie rezultă sm cu un spectru dublu faţă de

spectrul semnalului modulator s1, situat de o parte şi de alta a frecvenţei
purtătoare.

2.5.2. QAM = Quadrature Amplitude Modulation

Hedundanţa modulaţiei cu dublă bandă laterală poate fi eliminată prin

modularea a două purtătoare ortogonale (defazate cu 90°) cu două semnale
independente. Acestea sunt derivate din semnalul de date, printr-o converie
serie - paralel având ca rezultat reducerea la jumătate a vitezei fiecărui semnal
paralel. Cele două semnale sunt transmise independent cu o viteză V/2, iar la
recepţie sunt recompuse pentru a reconstitui semnalul de la emisiei. Lărgimea
de bandă a semnalelor modulate este jumătate din cea ocupată prin procesul
de modulaţie cu purtătoare unică.
La recepţie se obţine:

yp ( t) = xp(t) cos (Opt cos (%t + X q ţt) sin a>pt cos oipt =

= xp(t)(1+ cos 2 (%t) /2 + X q (t) [sin 2o)pt]/2

yq (t) = xp(t) cos apt cos o)pt + X q (t) sin (Opt sinropt =

= xp(t)(sin 2o)pt) /2 + X q (t) [1-cos2d)pt]/2

Fig.2.16. Principiul modulaţiei QAM.

2.5.3. Modulaţia ortogonală cu purtători multipli (OQAM).

FDM este o tehnică care utilizează un număr de subcanaie de bandă

îngustă cu repartiţie în frecvenţă.
 Semnalele de modulaţie sunt derivate din semnalul digital serie, printr-o
conversie serie-paralelă. Fiecare semnal paralel de viteză mică modulează câte o
purtătoare, după care semnalul modulat este însumat cu celelalte N-1 semnale
similare într-un semnal unic FDM.
Avantajele oferite de tehnica FDM sunt următoarele:
- deoarece canalele sunt de bandă îngustă, efectele distorsiunilor de atenuare şi
timp de propagare de grup sunt neglijabile;
- influenţa zgomotelor este mică dacă acestea nu sunt zgomote de bandă îngustă.
Fiecare canal este constituit din două subcanale cu viteză b/2, modulate în
cuadratură, adică înmulţite cu sin a>pit, respectiv cos cop1t, şi apoi însumate, rezultând
o viteză b pe fiecare canal. Intre canalele celor două subpurtătoare se introduce o
întârziere T/2 (T durata unui element de semnal), după următoarea regulă:
- pe canalele impare, întârzierea se introduce pe canalul modulat cu sin copit,
- pe canalele pare, întârzierea se introduce pe canalul modulat cu cos cöpit.
In acest fel se asigură ortogonalitatea între canalele adiacente, eliminându-se
diafonia dintre canalele adiacente.
Ortogonalitatea face ca sistemul OQAM să fie, din punct de vedere spectral,
cel mai eficient din clasa sistemelor cu diviziune în frecvenţă.

2.6. TEHNICA DE MODULAŢIE DMT (DISCRETE MULTI-TONE).

Modulaţia DMT se bazează pe divizarea unei lărgimi de bandă într-un set de

canale paralele independente. Fiecare subcanal este evaluat din punct de vedere
cantitativ prin raportul semnal/zgomot, pentru a-i aloca numărul cel mai adecvat de
biţi. In acest fel, sistemul DMT realizează o optimizare a performanţelor canalului
utilizat, pe baza alocării selective a biţilor de informaţie pentru fiecare canal.
DMT transmite un spectru variabil în timp, optimizat în raport cu funcţia de
transfer şi spectrul zgomotului pentru fiecare canal. Acest tip de modulţie (DMT)
este folosit de modemul ADSL (Asynchronous Digital Subscriber Line) în reţeaua de
acces pe linia de abonat. Există un modem ADSL în unitatea de transmisie distantă
(ATU-C ADSL Transmmision Unit- Remote) şi o unitate de transmisie centrală
(ATU-C = ADSL Transmmision Unit- Central Office)
Conceptul de bază al DMT este ilustrat prin 3 exemple în fig.2.18. In fiecare
caz, se iniţiază prin ATU-C transmiterea de tonuri downstream. ATU-R măsoară
calitatea fiecăruia din aceste tonuri şi decide dacă un ton are o calitate
corespunzătoare pentru transmitere şi dacă răspunsul este afirmativ se decide câte
date se asociază acestui ton. Această procedură asigură creşterea performanţei
transmisiei şi minimizarea probabilităţii de erori de bit în transmisie.
în fig.2.18.a se prezintă modul de utilizare a modulaţiei DMT pe o linie
telefonică realizată cu o pereche de cablu de cupru torsadată.
Transformatorul de cuplare elimină componenta continuă, iar linia
introduce o atenuare care creşte cu frecvenţa. Mărimea atenuării depinde de
lungimea liniei telefonice. Prin măsurători se decide distribuţia optimă a biţilor,
care este prezentată în diagrama din dreapta. La frecvenţe mai mari se vor
asocia mai puţini biţi pe ton datorită atenuării mai mari la aceste frecvenţe.
Distribuţia biţilor urmăreşte caracteristica de transmisie. In fig.2.18.b se
detectează un semnal perturbator radio si se decide ca frecvenţa respectivă
definită în TMD să nu fie folosită pentru transmisie în acces ADSL.

Fig.2.18. Influenţa diverselor surse de distorsiuni şi perturbaţii.

La transmisie (fig.2.19), datele sunt modulate cu ajutorul purtătorilor p0.

Pi. . . pn-i-, unde n este numărul de subcanaie independente. Semnalele
modulate sunt însumate şi transmise pe canalul comun hk. La recepţie,
semnalul este demodulat cu ajutorul purtătorilor p0. Pi - . . Pn-i-, pentru
separarea semnalelor transmise prin canalele paralele independente.
La baza procesului de modulare şi demodulare stă transformata Fourier
rapidă inversă (IFFT = Inverse Fast Fourier Transform), respectiv transformata
Fourier rapidă (FFT = Fast Fourier Transform), ceea ce permite simplificarea
substanţială a complexităţii implementării funcţiilor de modulare-demodulare.

Fig.2.19. Structura de bază a sistemului DMT.

Avantajele oferite de tehnica DMT sunt următoarele:

- o bună imunitate la zgomot,
- adaptare permanentă a debitului pe fiecare subcanal, în funcţie de
posibilele surse discrete de perturbaţii existente în banda utilizată sau de
alte imperfecţiuni (creşterea atenuării cu frecvenţa, prezenţa derivaţiilor,
diafonia, etc.)
- complexitate redusă de implementare.
2.7. MODURI DE TRANSFER PENTRU SEMNALELE DIGITALE.

Semnalele digitale pot fi tratate în sistemele de comutaţie şi de

transmsie în mod sincron (STM = Synchronous Transfer Mode) sau în mod
asincron (ATM = Asynchronous Transfer Mode).

2.7.1. STM - mod de transfer sincron (Synchronous Transfer Mode).

Sistemele cu mod de transfer sincron (STM) utilizează transmisii bazate

pe ierarhii digitale plesiocrone (PDH Piesiocnronous Digital Hierarchy) sau
ierarhii digitale sincrone (SDH - Synchronous Digital Hierarchy). Informaţia
transmisă este organizată în cadre de semnal digital în PDH sau în cadre SDH.
PDH utilizează semnale digitale care sunt organizate în cadre periodice
cu periodă fixă de 125 |asec. în multiplexul de ordinul 1 (primar) fiecare cadru
este divizat în 32 de canale temporale (CT) egale ca durată, fiecare CT
permiţând transmiterea unui octet de informaţie. Transmiterea cadrelor este
sincronă. Sincronizarea este asigurată prin CTo care marchează de asemenea
şi începutul cadrului. în interiorul cadrului, identificarea unui CT este realizată
prin poziţia acestuia în raport cu CTo.
Pentru fiecare conexiune se realizează o alocare fixă a unui CT (canal
temporal), prin care se transmit periodic informaţiile. Rutarea este implicită, ea
fiind definită de numărul CT alocat în interiorul cadrului pentru conexiune.
Comutatorul poate asigura conectarea informaţiei dintr-un CT al unei intrări la
orice CT din oricare dintre ieşiri. Rezultă că traseul de conexiune dintre două
terminale este definit de succesiunea de CT (căi temporale) alocate în
multiplexurile temporale între nodurile de comutaţie care participă la conexiune.
Această tehnică numită conexiune în mod circuit, asigură utilizatorului o cale
prin reţea cu debit fix de 64 Kbit/s (8 biţi /1 2 5 jisec).

Fig.2.20. Multiplexare şi transmisie orientate pe STM

Pentru a facilita structurarea interconectării reţelelor, ITU-T a

recomandat o ierarhizare a multiplexurilor digitale sincrone în mai multe niveluri.
Ierahiile digitale plesiocrone standardizate prin norme internaţionale, se
obţin prin multiplexarea canalelor temporale de 64 Kbit/s (cuvinte de 8 biţi
transmise periodic cu perioada de 125 psec [frecvenţă de 8 KHz]).
Pentru Europa a fost adoptat ca multiplex primar, multiplexul de 2048
Kbit/s (Rec.G.732 ITU-T). Ierarhia digitală piesiocronă definită pentru Europa
conţine 4 nivele. Multiplexul de ordin N se obţine prin multiplexarea semnalelor
din patru multiplexuri de ordin imediat inferior N-1.
 Pentru Europa, ierarhia digitală plesiocronă include următoarele patru
nivele:
- E1: 2.048 Kbit/s (32 x 64 Kbit/s),
- E2: 8.448 Kbit/s (4 x E 1 ),
- E3: 34.368 Kbit/s (4 x E2),
- E4: 139.264 Kbit/s (4 xE3).
Pentru SUA, ierarhia digitală plesiocronă include următoarele nivele:
- T1: 1544 Kbit/s (24 x 64 Kbit/s),
- T2: 6.312 Kbit/s ( 4 x T 1 )
- T3: 44.736 Kbit/s ( 7 x T2)
- T4: 139.264 kbit/s ( 3 xT3)
Pentru Japonia sunt folosite patru nivele în ierarhia digitală plesiocronă:
- D1: 1544 Kbit/s (24 x 64 Kbit/s),
- D2: 6.312 Kbit/s (4xD1)
- D3: 32.064 Kbit/s ( 5 x D2)
- D4: 97.728 Kbit/s ( 3 x D3)

Fig.2.21. Ierarhii digitale plesiocrone (PDH) recomandate de ITU-T

Ierarhia plesiocronă de ordinul superior se obţine prin utilizarea unei

cascade de multiplexuri (2-8, 8-34, 34-140), fiecare schimbare de frecvenţă
necesitând apel la funcţii analogice de sincronizare. Pentru extragerea unui
canal temporal sau a unui multiplex de ordin inferior din multiplexul de ordin
superior este necesară demultiplexarea până la nivelul 1 pentru un canal
temporal sau până la nivelul multiplexului solicitat.
Pentru ierarhia SDH au fost standardizate următoarele niveluri:
- STM-1: 155 Mbit/s
- STM-4: 622 Mbit/s
-S T M -16: 2,5 Gbit/s
- STM-64: 10 Gbit's

2.7.2. ATM - mod de transfer asincron (Asynchronous Transfer Mode).

Transmisia asincronă este folosită în reţelele cu comutaţie de pachete

(ex. reţeaua IP) sau comutaţie de celule de date (B-ISDN bazat pe ATM).
Tehnologia ATM consideră linkül ca un mediu prin care pachetele de
date sau celulele cu informaţii pot fi transmise asincron. Fiecare celulă conţine
explicit informaţia de rutare în headerul (antetul) asociat.
 tt rr ' it rr -n— rr

x
| Informaţie [H e ade r

Fig.2.22. Multiplexare şi transmisie orientate pe ATM

Celulele, care provin de la canale diferite, conţin informaţii de rutare în

header şi pot traversa linkül într-o ordine arbitrară, permiţând o multiplexare
statistică a canalelor ATM. Ceiuiele sau pachetele care aparţin aceleiaşi
conexiuni pot fi transmise la intervale neregulate.
Modul de transfer asincron (ATM /Asynchronous Transfer Mode/)
constituie modul de transfer pentru comutaţia şi transportul informaţiei pentru
reţeaua ISDN de bandă largă (B-ISDN = Broadband Integrated Service Digital
Network). Indiferent de natura informaţiei transmise, aceasta este divizată în
celule de lungime fixă (53 octeţi), care sunt transmise prin reţeaua de
telecomunicaţii.

Fig.2.23. Principiul modului de transfer asincron (ATM).

Structura celulei ATM.

O celulă ATM are o lungime fixă de 53 octeţi, din care 48 octeţi

reprezintă informaţia utilă de transmis şi 5 octeţi pentru antet (header).
Alegerea unei structuri de lungime fixă permite realizarea unei procesări rapide
a celulei, operaţie realizată hardware.
Headerul celulei ATM este structurat în mai multe câmpuri.
Funcţia principală a headerului celulei este aceea de a identifica
conexiunea şi de a dirija celula de la punctul de origine la punctul de destinaţie.
Informaţia de rutare este conţinută în identificatorul căii virtuale VPI (Virtual
Path Identity) şi în identificatorul canalului virtual VCI (Virtual Channel Identity).
Aceste două câmpuri identifică o conexiune specifică ATM. Toate celulele care
aparţin unei conexiuni au aceleaşi valori pentru VPI şi VCI. Informaţia
headerului este protejată printr-o sumă de verificare care este conţinută în
câmpul HEC (Header Error Control), astfel că pot fi detectate erorile care apar
în header. Valorile VPI şi VCI au semnificaţie locală (între două puncte de
comutaţie), astfel că valorile lor se pot schimba când celula este transmisă prin
reţea. In consecinţă şi HEC trebuie recalculat în fiecare punct de comutaţie.
HÉC nu poate fi folosit pentru detecţia de erori care pot apare în câmpul de
informaţie. Validarea integrităţii datelor utilizatorului este realizată la destinaţie.

Fig.2.24. Structura celulei ATM.

4. SISTEME DE TRANSMISIUNI DIGITALE

Tehnologiile de transmisiuni evoluează rapid şi durata de viaţă a

produselor se diminuează, în timp ce se înregistrează o creştere a traficului şi a
cererilor de noi servicii. Aceste considerente impun adoptarea unei strategii de
dezvoltare pe termen lung.
Tendinţele de dezvoltare înregistrate în domeniul transmisiunilor sunt
următoarele:
- sisteme optoelectronice cu debite de transmisie foarte mari,
- sisteme PCM destinate liniilor de abonaţi şi joncţiunilor, care să permită
alocarea canalelor temporale, inserţia sau extragerea de canale de
comunicaţie,
- sisteme destinate ISDN de bandă îngustă sau de bandă largă,
- modemuri în banda de bază sau de mare viteză,
- sisteme de transmisiuni pentru comunicaţii radio-mobile,
Sistemele de transmisiuni analogice utilizează multiplexarea în frecvenţă
şi pot fi realizate pentru capacităţi de 3, 12, 24, 30, 60, 120, 300, 960, 3600,
9600 şi 10.800 canale telefonice.
Sistemele de transmisiuni digitale, pot fi realizate pentru debite foarte
mari pe suportul de transmisie (2 Mbit/s - 40 Gbit/s) şi permit transmsie de
voce, date, imagini.

4.1. SISTEME DE TRANSMISIUNI DIGITALE PDH .

4.1.1. Principii generale de realizare a transmisiei digitale PDH

(Plesyiochronous Digital Hierarchy).

în sistemele de transmisiuni digitale, semnalele telefonice analogice sunt

convertite în semnale digitale folosind PCM (Pulse Cod Modulation). Sistemele
de transmisiuni PCM30 (standard utilizat în Europa /2048 kbit/s/) şi PCM24
(standard utilizat în SUA, Japonia /1544 kbit/s/) sunt sisteme de bază folosite
pentru această conversie.
în sistemul de transmisiuni PCM se asigură, pentru fiecare cale de
comunicaţie, atribuirea unui canal temporal pe linia de transmisie şi un canal
temporal pe linia de recepţie Interconectarea echipamentelor PCM se
realizează pe 4 fire (două pentru transmisie, două pentru recepţie). Fiecare
echipament PCM conţine o unitate de transmisie, care realizează conversia A/D
şi formează cadrele PCM, şi o unitate de recepţie, care asigură separarea
canalelor de comunicaţie prin demultiplexare, urmată de conversia D/A.

Fig.4.1.Transmiterea semnalelor digitale multiplexate în timp.

4.1 . 1 . 1 . Caracteristicile transmisiei digitale.

Calitatea transmisiei semnalelor digitale prin sistemul de transmisiuni

digitale (echipament PCM şi linie digitală) este apreciată prin doi parametri: rata
urorilor şi amplitudinea jitterului.
Rata erorilor digitale se defineşte prin raportul între numărul de
simboluri recepţionate eronat şi numărul total de simboluri emise într-un interval
de timp definit. Se apreciază că pentru comunicaţiile telefonice o rată a erorilor
de 5% este acceptabilă.
Jitterul reprezintă variaţiile pe termen scurt a poziţiilor tranziţiilor
semnalului digital faţă de poziţiile ideale. Valoarea jitterului admis pentru
majoritatea interfeţelor sunt date în ITU-T Rec.703 pentru sistemele de
transmisiuni şi în Rec.Q.503 pentru interfeţele digitale din centrale digitale.

Fig.4.2. Jitterul semnalului digital

4.1.1.2. Coduri de linie.

Suportul de transmisie poate fi cablul simetric, cablul coaxial, fibra optică.

Un semnal digital TTL nu poate fi transmis pe liniile de telecomunicaţii
simetrice din cauza componentei sale de curent continuu. Semnalul digital
trebuie transformat conform unui cod de linie într-un semnal pseudoternar numit
şi semnal de linie, care să aibe componentă continuă nulă. Codul de linie se
alege astfel încât la recepţie să poată fi posibilă reconstituirea semnalului
sursei.
Dintre codurile de linie standardizate menţionăm: NRZ, AMI, HDB3, CMI,
MCMI, CDP, 4B/3T, 4B/6B.
Se va folosi noţiunea de semnal bipolar pentru semnale care pot avea
două polarităţi diferite şi care sunt simetrice faţă de axa de tensiune 0.

Cod NRZ (Non Return to Zero).

Codul bipolar NRZ este utilizat în reţelele de comutaţie digitală. In codul

bipolar NRZ se atribuie biţilor “1” semnal de tensiune negativă pe durata bitului,
iar biţilor “0" semnal de tensiune pozitivă, fără a asigura întoarcerea la nivel
zero între biţii individuali, aşa cum se realizează în codul RZ (Return to Zero).
Fiecare impuls de semnal ocupă complet o unitate de interval. Acest
format este uşor de generat şi de decodificat şi necesită cea mai mică lărgime
de bandă în comparaţie cu alte formate de codare digitală.
 Fig.4.3. Codurile NRZ şi RZ.

Cod RZ (Return to Zero).

In codul bipolar RZ se atribuie biţilor "1" semnal de tensiune negativă, iar

biţilor “0" semnal de tensiune pozitivă, cu asigurarea întoarcerii la nivel zero pe
o durată egală cu jumătate din durata elementului binar. Codarea NZ necesită o
lărgime de bandă de două ori mai mare faţă de codul NRZ.

Codul AMI (Alternate Mark Inversion).

Codul AMI este generat diri codul binar. Valorile “ 1” ale codului binar se
asociază la impulsuri de tensiune pozitive şi negative, alternând ca semn, iar
valorile binare “0” au asociate tensiune zero. Codul AMI este deci un cod
pseudo-ternar (impulsuri pozitive, negative şi lipsă semnal).
Codul AMI poate fi folosit pentru transmisiuni pe linii simetrice deoarece
asigură componentă continuă nulă.
Repetoarele regenerative vor extrage tactul din semnalul de intrare
recepţionat. Totuşi codul AMI poate conţine secvenţe lungi de lipsă de semnal
(“0”), ceea ce crează dificultăţi de regenerare a tactului la recepţie. Din acest
punct de vedere este de preferat utilizarea codului HDB3.

Fig.4.4. Conversia semnalului binar in semnal AMI.

Codul de linie HDB3

Codul de linie HDB3 (3 order High Density Bipolar code) este o versiune
modificată a codului AMI.
Receptorul de semnal digital extrage semnalul de tact din semnalul
recepţionat şi controlează regenerarea semnalului transmis prin linie. Dacă
semnalul de linie prezintă secvenţe lungi de "0" (lipsă de semnal), atunci
extragerea tactului devine dificilă.
Codul HDB3 prezintă avantajul faţă de codul AMI că elimină seriile de
mai mult de trei ”0" succesive în linie.
 Codarea unui semnal binar în cod HDB3 se realizează în concordanţă
OII următoarele reguli:
se asociază elementelor binare "1" impulsuri în linie de polarităţi
«llnmând ca semn şi cu o durată egală cu a elementului binar; elementului
lilnm “O" îi corespunde absenţă de semnal în linie.
- dacă există o secvenţă de 4 "0" succesive, atunci cel de al 4-lea “0" se
înlocuieşte cu un element redundant "V", care poate fi recunoscut, şi poate fi
(Inel eliminat la recepţie, deoarece are aceiaşi polaritate cu elementul de
lomnál "1" anterior;
- elementele redundante "V" trebuie să alterneze ca semn. Atunci când
Hiittiistă regulă nu poate fi aplicată direct, se va introduce pe poziţia primului
«loment din secvenţa de 4 "0" succesive un element redundant de tip "A", care
mo polaritate opusă cu elementul de semnal anterior. Pe poziţia celui de al 4-
Irtn "0” se introduce elementul redundant de tip ”V", care are aceiaşi polaritate
cu elementul "A”. Cele două elemente redundante vor fi recunoscute şi
nllrninate de receptor pentru că au aceiaşi polaritate şi intervalul de timp dintre
nlo este egal cu durata a două elemente binare.

Fig.4.5. Conversia semnalului digital binar în semnal de linie cod HDB3.

Codul CMI (Coded Mark Inversion).

Codul CMI este un cod binar de transmisie. Valorile binare “ 1" sunt
reprezentate prin secvenţe “11" sau “00”, care alternează (semnalele pozitive şi
negative alternează). Valorile binare “0" au asociate un impuls negativ în prima
lumătate a intervalului de bit şi un impuls pozitiv în a doua jumătate a acestui
Interval de bit.
ITU recomandă codul CMI pentru interfeţe de semnale de 139.264
kbit/s.

Fig.4.6. Conversia semnalului binar în semnal CMI.

Codul MCMI (Modified Coded Mark Inversion Code).

Codul MCMI este un cod binar de transmisie derivat din codul HDB3. Se
realizează următoarele asocieri la elementele semnalului HDB3
 “+1" --> valoarea “ 1" pe toată durata semnalului elementar,
“-1” --> valoarea “0” pe toată durata semnalului elementar,
“0” --> valoarea “0" în prima jumătate a intervalului de bit şi “1” în a doua
jumătate a intervalului de bit.

Fig.4.7. Conversia semnalului HDB3 într-un semnal MCMI.

Codul CDP (Conditioned-DiPhase code).

Codul CDP este un cod binar de transmisie. Starea semnalului se

schimbă la orice tranziţie între doi biţi. Starea este de asemenea schimbată în
centrul fiecărui bit “0".

Fig.4.8. Conversia semnalului binar în semnal CDP.

Codul 4B/3T

Codul 4B/3T realizează reprezentarea a 4 biţi ai unui semnal digital binar

prin 3 elemente de semnal pseudoternar. Rata de simbol este astfel redusă cu
25% în comparaţie cu semnalul binar sau AMI. Codul 4B/3T este folosit în
sistemele de transmisiuni de 34.368 Kbit/s şi 139.264 Kbit/s

Codul 5B/6B.

Codul 5B/6B este un cod de transmise binar în care se realizează

conversia de blocuri binare de 5 biţi în blocuri binare de 6 biţi. Bitul redundant
este folosit pentru monitorizarea transmisiei semnalului. Printr-o lege de codare
adecvată se poate obţine o distribuţie statistică egală pentru elementele “ 1” şi
“0” transmise.
 Fig.4.9. Conversia codului NRZ în cod 5B/6B

Inbelul 4.1. Aplicaţii ale codurilor.

Codurile RZ, HDB3 şi bipolar sunt coduri pseudo-ternare, cu semnale

electrice cu trei stări.În a p lica ţiile d ig ita le pe suporturi optice sunt acceptate
numai semnale cu două stări. Codul NRZ este cutiul binar adecvat în cazul
transmisiei optice. Conversia la codurile CMI, MCMI, CDP determină mărirea
debitului în linie deoarece atribuie coduri binare (ex.OO, 11, 01, 10) unei stări
logice.

4.1.1.3. Echipamentul de linie digital.

Echipamentul de linie asigură transmiterea la distanţe mari a semnalelor

digitale cu ajutorul unităţilor terminale de linie şi a repetoarelor regeneratoare de
uomnal.
a. Unitatea terminală de linie realizează interfaţa între multiplexul digital
vi liniile de transmisie, asigurând în acest sens:
- la transmisie, generarea semnalului de linie corespunzător semnalului
digital binar,
- la recepţie, amplificarea semnalului recepţionat, extragerea tactului din
semnalul recepţionat şi regenerarea semnalului de linie recepţionat. Semnalul
de linie regenerat este decodificat pentru a obţine semnalul digital binar
transmis de sursă,
- separarea galvanică a echipamentului de linia de transmisiuni,
- protecţia echipamentelor terminale faţă de energiile periculoase induse
In linie (descărcări atmosferice, influenţa liniilor energetice,etc.),
- telealimentarea regeneratoarelor intermediare.
 Fig. 4.10. Echipamentul de linie digital

b. Repetoarele regeneratoare, instalate la distanţe de 2-5 Km în caz

echipamentelor PCM, au rolul de a regenera semnalul de linie atenuat şi
distorsionat în linie.
Un regenerator este constituit din:
- CI = blocul circuitelor de intrare, care realizează amplificarea,
egalizarea şi filtrarea semnalului de la intrarea regeneratorului, semnal care
este puternic atenuat şi distorsionat de secţiunea de linie anterioară
regeneratorului;
- RT = blocul pentru regenerarea tactului, care generează un semnal de
tact cu frecvenţa egală cu cea a semnalului digital recepţionat prin linie. Poate fi
folosit un oscilator LC (acordat pe frecvenţa nominală a semnalului de linie)
alimentat de energia semnalului recepţionat prin linie. Circuitul oscilant este
urmat de un formator de impulsuri de linie. Condiţia de funcţionare corectă a
regeneratorului de tact este ca semnalul de linie să nu conţină secvenţe lungi
de "0" cărora le corespunde lipsă de semnal (energie) în linie.
- DR = blocul de decizie şi regenerare realizează sondarea semnalului la
ieşirea blocului CI, la momente optime de maxim sau minim determinate de
semnalul de tact; în momentul sondării, semnalul este comparat cu pragurile de
decizie pozitiv şi negativ. în funcţie de rezultatul comparaţiei, regeneratorul
emite la ieşire un impuls pozitiv sau negativ sau nu emite nici un impuls.

Fig.4.11. Regeneratorul de semnal

4.1.2. Ierarhia PDH

Transmisiunile PDH sunt organizate ierarhic în patru nivele ierarhice

pantru care sunt precizate prin standarde ratele binare şi structura semnalului
pnntru fiecare nivel ierarhic PDH. Standardizarea a fost realizată diferit pentru
I uropa, SUA şi Japonia, astfel că în reţeaua globală internaţională sunt folosite
Imite aceste standardizări, ceea ce crează dificultăţi pentru interconectarea
«Internelor de transmisiuni care folosesc standarde diferite. De asemenea sunt
create dificultăţi pentru producătorii de sisteme de transmisiuni PDH, care
Irobuie să pregătească trei tipuri diferite de sisteme de transmisiuni, pentru a
putea să intre pe piaţa de telecomunicaţii internaţională In tabelul 4.2. sunt
pruzentate ratele binare ale ierarhiilor PDH

Tiibelul 4.2.

4.1.3. Echipamente de transmise PDH.

4.1.3.1. Tipuri de echipamente de transmisie PDH.

Echipamentele de transmisiune pot fi clasificate în:

Multiplexoare terminale;
- ADM (Add-Drop Multiplexer) - multiplexoare cu inserţie-extracţie;
Multiplexoare Cross-connect

Multiplexoare terminale

Multiplexoarele terminale realizează multiplexarea canalelor digitale de

voce, date sau imagini (numite tributare) cu rată binară de 64 kbit-s sau n x 64
kblt-s.
Interfaţa spre tributare este realizată cu unitatea tributară TU (Tributary
Unit). Unitatea de control centrală CU (Central Control Unit) controlează
multiplexarea fluxurilor de intrare în canalele temporale ale liniei de 2 Mbit-s.
Inlorfaţa cu joncţiunea este asigurată de interfaţa de joncţiune LJ (Line Jonctor).
Multiplexorul terminal este prevăzut cu o unitate de superviziune SU
(iîupervision Unit).
 Fig.4.12. Schema bloc a multiplexorului terminal

Multiplexorul cu inserţie-extracţie ADM (Add-Drop Multiplexer)

ADM permite inserţia sau extragerea de tributare în sau din multiplexul

PCM.
ADM este prevăzut cu linii digitale de 2 Mbit/s (W /West/ şi E /East/).
Unitatea centrală de comandă CU poate controla prin unităţile tributare TU,
extragerea de tributare sau introducerea de tributare din/într-un multiplex de 2
Mbit-s.
ADM poate fi folosit în reţeaua de transport de nivel inferior pentru
inserţia şi extragerea de canale de comunicaţie din multiplexul de 2 Mbit-s
(fig.4.14).

Fig.4.13. Schema bloc a ADM

Fig.4.14. Exemplu de utilizare a ADM reţeaua terminală

Multiplexorul cro ss-co n n ect (CX) este destinat utilizării eficiente a

linkurilor de 2 Mbit-s.
In fig.4.15 sunt prezentate soluţii de interconectare a sistemelor de
transmisiuni din ierarhia PDH.
 Fig.4.15. Exemplu de utilizare a multiplexoarelor PDH

4.1.3.2. Echipament PCM (Pulse Code Modulation).

Echipamentul PCM de ordinul 1 este un echipament de transmisie

digitală, care funcţionează cu un debit binar de 2048 Kbit/s, respectă Rec.
G.732 ITU-T şi utilizează semnalizarea pe cale individuală prin canalul temporal
16.
Echipamentul PCM este utilizat în reţelele telefonice în următoarele
situaţii:
- realizează interconectarea între două centrale analogice prin linie
digitală pe 4 fire cu un debit de 2 Mbit/s pentru 30 canale de comunicaţie,
- asigură interconectarea între o centrală analogică şi una digitală,
- permite conectarea a 30 posturi telefonice la o centrală telefonică, prin
intermediul unei linii digitale.
în toate aceste situaţii se urmăreşte realizarea unei economii în
realizarea reţelei de interconexiune.
Echipamentele PCM asigură trecerea progresivă de la reţeaua analogică
la reţeaua digitală. Ele trebuie să asigure adaptarea în vederea conexiunii la
diferite tipuri de centrale analogice în serviciu.

Fig.4.16. Aplicaţii ale echipamentelor PCM de ordinul 1.

Echipamentele de transmisiuni PCM pot realiza multiplexarea căilor

vocale şi a căilor de date sincrone de 64 kbit/s, sau pot combina căi vocale
provenind de la echipamente analogice care utilizeză semnalizări de tipuri
diferite.
 Fig.4.17. Multiplexarea căilor de date şi voce analogice cu semnalizări
diferite.

Unitatea de comandă a multiplexului (PCMC) realizează controlul

multiplexului primar (formarea multiplexului de 2 Mbit/s la emisia în linie sau
separarea canalelor din fluxul digital recepţionat din linie). De asemenea PCMC
include interfaţa de linie care realizează conversia

"semnal b in a r " semnal în cod de linie HDB3'.

Fig.4.18. Funcţii realizate de controlerul PCM (PCMC)

Echipamentul PCM dispune de unităţi de cale care sunt interconecta

printr-un bus intern la unitatea de comandă a multiplexorului. Aceas
arhitectură permite realizarea inserţiei sau extragerii de canale telefonice si
de date într-o staţie de tranzit, precum şi repartiţia căilor PCM între 2 sau mai
multe linii de 2 Mbit/s.

Sistem multiplexor terminal (de abonat).

Sistemul multiplexor terminal trebuie să asigure următoarele servicii

standard:
- transmiterea semnalului de convorbire,
 transmiterea curentului de sonerie spre postul telefonic chemat,
• alimentarea aparatului telefonic în curent continuu,
detecţia şi semnalizarea spre centrală a stării liniei telefonice (buclă
închisă/deschisă),
detecţia şi transmiterea spre centrală a impulsurilor de la disc.
Pot fi incorporate la cerere următoarele servicii;
transmiterea impulsurilor de teletaxare de 12 sau 16 KHz spre terminalul
telefonic cu teletaxare sau public,
verificarea echipamentului din centrală şi a echipamentului de abonat,
acces la servicii telex, facsimile şi/sau transmisii de date.
Sistemul multiplex de 2 Mbit/s este format dintr-o unitate distantă, la care
Hti conectează terminalele telefonice, şi o unitate centrală, plasată în centrala
Mefonică, care asigură conversia digital - analogică pentru voce şi semnalizări
pontru cele 30 terminale telefonice conectate prin sistemul de transmisiuni PCM
I i i centrală.

Fiecare unitate centrală sau distantă a sistemului de transmisiuni are în

componenţa sa 30 de unităţi de cale şi unitatea de comandă a multiplexului,
Interconectate printr-un bus intern (fig. 4.19).
Unitatea de căi conţine circuite de cale, care asigură interfaţa pentru
căile de convorbire şi interfaţa de semnalizare. Semnalele de convorbire sunt
oşantionate şi codate, iar informaţiile de semnalizare sunt convertite în semnale
binare şi transferate unităţii de "logică de semnalizare". CTC este un circuit
comun de tratare a semnalizărilor pentru cele 30 căi analogice.
Unitatea de comandă a multiplexului (PCMC) realizează controlul
multiplexului primar (formarea multiplexului de 2 Mbit/s la emisia în linie sau
üepararea canalelor din fluxul digital recepţionat din linie). Terminalul de linie
realizează conversia "semnal binar" o " semnal ín cod de linie HDB3'.

Fig.4.19. Sistem multiplexor terminal - 2 Mbps.

Unitatea distantă a sistemului de transmisie conţine în plus un generator

de apel pentru transmiterea apelului către abonaţi şi opţional poate include
generator de teletaxare de 12 sau 16 KHz.
 Pentru testarea liniilor şi terminalelor este prevăzut un circuit de
verificare.
în fig.4.20. se prezintă schema de principiu a unui multiplexor.
Unitatea de cale asigură interfaţă pentru comunicaţie (voce), care
asigură conversie semnalelor analog <-> digital. De asemenea unitatea de cale
este interfaţă de semnalizare prin asigurarea conversiei semnalizărilor în afara
benzii vocale (apel, sfârşit de convorbire, impulsuri de numerotare) <-»
semnalizări digitale. Controlul acestor semnalizări este asigurat de CTC, care
este comun pentru toate cele 30 unităţi de cale.

Fig.4.20. Schema de principiu simplificată a multiplexorului de 2 Mbit/s.

Interfaţa cu circuitele de linie este asigurată prin comutatorul spaţio-

temporal.
Sincronizarea fluxului de date pe busul intern este controlată de circuitul
de clock.
Interfaţa de linie controlează conversia semnalului TTL semnal de
linie în cod HDB3.
In fig.4.21 este prezentată o schemă simplificată pentru obţinerea
multiplexului de 8 Mbps din 4 fluxuri de 2 Mbps.

Fig.4.21. Schema funcţională simplificată a unui multiplexor de fluxuri

digitale.

Reţelele publice sau private solicită multiplexoare flexibile, care să

prezinte următoarele caracteristici:
 multiplexare şi demultiplexare cu posibilitatea de inserţie şi extragere de
canale,
acces la canale de 64 kbit/s, n x 64 kbit/s şi 2 Mbit/s,
conectarea în cascadă a mai multor sisteme multiplexor-demultiplexor,
posibilitatea realizării de interfeţe analogice, care să asigură digitalizarea
semnalului analogic şi multiplexarea temporală pentru obţinerea multiplexului
de 2 Mbit/s (se realizează astfel multiplexoare terminale).
Această flexibilitate poate fi oferită de multiplexoarele de canale de 64
kbit/s sau n x 64 kbi/s pentru formarea multiplexului primar de 2 Mbit/s,
pentru care se prezintă în fig.4.22. principalele utilizări.

Fig.4.22. Principalele aplicaţii ale multiplexoarelor sincrone.

In fig.4.23. se prezintă schema bloc a unui multiplexorului terminal de 2

Mbit/s.
Multiplexorul dispune de un generator de clock local pentru producerea
semnalelor de sincronizare a echipamentului. Există trei mijloace de
sincronizare: semnale de 2048 Kbit/s de la o sursă externă, semnal de 2048
Kbit/s extras din semnalele de intrare şi semnal de sincronizare generat local.
Semnalul de clock local poate fi folosit pentru sincronizarea unui echipament
extern.
Matricea de comutaţie permite realizarea unei comutaţii pentru canalele
de 64 Kbit/s sau n x 64 Kbit/s. (n < 32), asigurînd integritatea cadrelor.
Conexiunile realizate prin matrice pot fi unidirecţionale sau bidirecţionale, punct
la punct sau de difuziune (un canal de intrare poate fi conectat simultan la mai
multe ieşiri).
Modulul de comandă controlează unităţile de tratare a interfeţelor,
matricea de conexiune şi interfaţa cu sistemul de gestiune al reţelei.
 Fig.4.23. Multiplexor terminal.

Unităţile de tratare a interfeţelor realizează următoarele funcţii: interfaţă

cu matricea de conexiune, adaptarea şi distribuţia semnalelor de tact de biţi şi
de cadre, supravegherea şi localizarea deranjamentelor, schimbul de informaţii
de comandă şi stare cu procesorul de comandă şi tratarea semnalizărilor.
Interfeţele cu reţeaua de distribuţie sau ISDN sunt specializate pe tipuri
de utilizatori. Există interfeţe analogice sau digitale. Interfeţele analogice pot fi
realizate penrtu a asigura conectarea la linie analogică de abonat sau la o
joncţiune analogică de acces la o centrală, specializate în funcţie de sistemul de
semnalizare utilizat. Interfeţele digitale sunt interfeţe pentru transmisiuni de date
care corespund Rec G.7Ó3, V.24, V.28, V.35, V.36 sau X.21 ITU-T. Pot fi
realizate de asemenea interfeţe de tip U ISDN 2B+D la nivel de abonat sau
centrală sau interfeţe pentru MODEM în bandă de bază cu debite de la 2 x 75
bit/s la 2 x 64 Kbit/s.
4.2. SISTEME DE TRANSMISIUNI SDH.

4.2.1. Ierarhii digitale sincrone SDH (Synchronous Digital Hierarchy)

Ierarhiile digitale sincrone sunt standardizate de SONET (USA) şi ITU-T,

ustfel încât există nivele ierarhice comune care să asigure compatibilitate între
sistemele din orice reţea de telecomunicaţii.

Fig.4.24. Ierarhii digitale PDH şi SDH

Se constată că nivelele ierarhice SDH ale ITU-T şi SONET au nivele

comune care corespund nivelelor STM-1, STM-4, STM 16, STM 64 din SDH.
Sistemele de transmisie sincrone sunt sisteme de bază în sistemele de
transport aie reţelelor de bandă largă.

Tabelul 4.3. Ratele binare din SONET comparate cu ratele binare SDH.

SDH oferă avantajul unei flexibilităţi în asigurarea accesului direct la

fluxul de 2 Mbit/s sau la canalele temporale din acest flux, spre deosebire de
PDH care impune o demultiplexare completă a semnalelor asociate unui nivel
superior, pentru acces la un flux de 2 Mbit/s.
 Fig.4.25. Multiplexarea/demultiplexarea în PDH şi SDH.

Suportul fizic utilizat pentru transmisia de bandă largă poate fi cablul

coaxial sau fibra optică.
în tabelul 4.4. se prezintă o comparaţie a costurilor liniilor de comunicaţie
digitală electrice şi optice, care pune în evidenţă avantajul economic deosebit
oferit de fibrele optice pentru reţelele de bandă largă.

Tabelul 4.4. Costul sistemelor de transmisie pe cablu electric şi fibră optică

 lubolul 4.5 Principalele diferente între PDH şi SDH

4.2.2. Structura cadrului STM-1

Un cadru STM 1 este organizat în 270 coloane cu câte 9 rânduri de

octeţi. Cadrele STM 1 se transmit cu perioada de 125 |as (8 KHz).
Rata binară de transmsie pentru STM 1 este:

9 x 270 octeţi x 8 biti/octet x 1/(125 x 10'6)= 155 520 Kbit/s

Sistemele de multiplexare SDH transportă informţiile conţinute în cadrele

SI M-N prin cablu coaxial sau fibră optică. Intre sistemele de transmisie SDH
pot fi intercalate regeneratoare pentru regenerarea semnalelor transmise prin
linie.

2.70 octeţi
261
...

RSOH

g Payload
octeţi

MSOH
...
HSOH = Regenerator Section OverHead
MSOH = Multiplex Section OverHead
PTR = Pointer AU (AU = Administrativ Unit)
SOH = Section OverHead (RSOH + PTR + MSOH)

Fig.4.26. Organizarea cadrelor STM 1.

 Se defineşte ca secţiune de regenerare, secţiunea conţinută între două
regenezratoare sau între un multiplexor SDH şi un regenerator.
Secţiunea de multiplexare este definită ca secţiunea dintre două
multiplexoare SDH.
Un cadru STM 1 conţine un antet (header) SOH (SDH OverHead ), care
este adăugat la informaţia “payload “. Antetul SOH conţine informaţii pentru
întreţinere, pentru monitorizarea performanţei şi alte funcţii de operare.
Informaţia SOH este formată din antetul secţiunii de regenerare (RSOH =
Regenerator Section OverHead), inclus în rândurile 1-3 ale SOH, şi antetul
secţiunii de multiplexare (MSOH = Multiplex Section Overhead), inclus în
rândurile 5-9 ale SOH din STM-1. Rândul 4 al SOH conţine pointeri de adresare
pentru informaţia utilă conţinută în ’payload'.

Fig.4.27. Secţiune de regenerare şi secţiune de multiplexare

Calea de comunicaţie, numită PATH, este setul de linkuri din reţeaua de

transmisiuni între două puncte de acces cu semnale tributare PDH.

Fig.4.28. Calea de comunicaţie

 Comunicaţia între sursa şi destinaţia informaţiei, transmisă prin
sistemele SDH prin intermediul unui tributar (ex. 2 Mbps) poate fi controlată prin
intermediul antetului de cale POH.
Un cadru STM 1 poate transporta semnale din ierarhia PDH (fig.4.29),
celule ATM, etc..
Se asociază containerelor virtuale câte un antet notat cu POH (Path
OverHead), care conţine informaţii utile managementului căii.

Fig.4.29. Structura cadrului STM 1 cu semnale PDH.

Antetul containerului virtual POH asigură integritatea comunicaţiei între

punctul de asamblare al containerului virtual şi punctul de dezasamblare a
acestuia.
Pot fi identificate două categorii de POH:
-A ntet de container virtual de ordin inferior LOVC (L o w e r o rd e r virtual
contain er POH = VC-l/VC-2 POH), care este adăugat la container atunci
când este creat VC-11, VC 12 sau VC-2. Printre funcţiile incluse în acest
antet sunt monitorizarea performanţei căii containerului virtual, întreţinere şi
control al stărilor de alarmă.
Fig.4.31. Pointeri şi POH în cadrul STM1.
 Antet de container virtual de ordin superior HOVC (Higher order
virtual container POH = VC-3A/C-4 POH), care este adăugat la un
ansamblu de TUG-2 sau un container atunci când este creat VC-4.
Printre funcţiile incluse în acest antet sunt monitorizarea performanţei
căii containerului virtual, întreţinere, controlul stărilor de alarmă şi
indicaţii privind structura multiplexului.
Identificarea poziţiei unităţilor tributare (TU) în cadrul STM-1 se
realizează prin intermediul pointerilor (fig. 4.31.).
Fiecare container virtual are asociat un POH de cale cu informaţii
nocesare managementului căii. De asemenea, containerul virtual are asociaţi
pointeri care permit identificarea poziţiei în cadru a containerelor virtuale de
ordin inferior (fig.4.31).

Tabel 4.6.
Pointer Unităti identificate prin pointer Container virtual adresat
PTR / SOH AU 4 VC 4
PTR / AU 4 3 x TUG 3 3 x VC 3
PTR /T U G 3 7 x TUG 2 7 x TU 2
PTR / TUG 2 3 x TU 12 3 x TU 12

Elementele unui cadru STM-1

a. Container C.

Informaţia plesiocronă sau sincronă este introdusă într-un container,

caracterizat de dimensiunea lui.

Tabel 4.7.
Container C-11 C-12 C-2 C-3 C-4
Semnal de transmis 1.544 2.048 6.312 44.736 139.264
(kbit/s) 34.368

b. Containerul virtual (VC).

Fiecare container are adăugat un antet (overhead) de cale (POH - Path

OverHead).
Containerul virtual este rutat ca o entitate care nu se modifică când este
transmisă pe o cale de conexiune prin reţea.
POH conţine informaţii care asigură transportul fiabil al containerului de
la sursă la destinaţie. POH include informaţii de superviziune şi intreţinere a căii
de transmisie prin reţea.

POH pentru VC-11, V12 şi VC-2

Octetul V5 este primul octet al multicadrului şi poziţia lui este indicată

prin pointerul TU-11, TU 12 sau TU-2.
 4.3.TRANSMISIUNI PE FIBRĂ OPTICĂ.

4.3.1. Introducere.

Fibrele optice oferă un mediu de transmisie foarte avantajos, astfel câ

ele sunt preferate pentru transportul informaţiilor pentru majoritatea aplicaţiilor.
Ele asigură o viteză de transmisie foarte mare. Sunt deja în exploatare fibre
optice de 2,5 şi 10 Gbit/s şi sunt în curs de cercetare şi experimentare fibre
optice de 40 Gbit/s.
Fibra optică este un mediu de transmisie transparent la radiaţia
luminoasă, format dintr-un miez dielectric (sticlă sau material plastic) înconjurat
de un înveliş dielectric cu indice de refracţie mai scăzut.
Fibrele optice sunt utilizate pentru transmisiuni pe distanţe foarte mari
(continentale, oceanice), dar pot fi folosite şi pentru distanţe foarte mici (ex. pe
lungimi de ordinul a 300 cm). Ele sunt folosite în prezent în LAN-uri cu debite de
100 Mbit/s şi în reţelele de acces.
Un link pe fibră optică constă dintr-o sursă de lumină (transmiţător),
cablul de fibră optică cu conectori şi/sau îmbinări (splices), şi un detector de
lumină (receptor). Linkurile de fibră optică lungi necesită repetoare
intermediare. Distanţa dintre repetoare insă este mult mai mare în comparaţie
cu cea necesară la sistemele cu cabluri coaxiale.

Fig.4.64. Principiul comunicaţiei optice

Avantajele utilizării cablelor pe fibră optică sunt următoarele:

- viteză de transmisie foarte mare,
- atenuare mică,
- eliminarea interferenţelor magnetice şi de diafonie,
- volum şi greutate mult mai mici comparativ cu cablurile de cupru
(« 1/ 20 ),
- material foarte ieftin.
 Atenuarea în fibră este mai mică de 0,25 dB pe kilometru pentru lungimi
ilo undă mari. Pentru fibra monomod dispersia este neglijabilă. Pentru debite de
lînnsmisie foarte mari (> 1 Gbit/s), dispersia cromatică devine un element
Important.

4.3.2. Lungimea secţiunilor de regenerare pentru sistemele de

transm isiuni.

F ig .4 .6 5 . Lungimi ale secţiunilor de regenerare pentru sistemele de

transmisiuni.

Pentru semnalul digital, cea mai bună soluţie este transmisia pe fibră
optică care permite secţiuni de regenerare mai mari de 50 km.
Cablurile simetrice sunt utilizate pentru maxim 30 canale temporale, iar
cablurile coaxiale pentru maxim 7680 canale, iar lungimea secţiunilor de
rogenerare a semnalelor este mult mai mică în comparaţie cu cea impusă de
fibrele optice.

4.3.3. Structura fibrei optice.

Fibra optică este realizată dintr-un miez cilindric central cu un indice de

refracţie mai mare (n1) şi un înveliş concentric cu un indice de refracţie mai mic
(n2). Fibra de sticlă este uzual acoperită cu un înveliş de protecţie de plastic
cnre nu are efect asupra propagării luminii.
Când indicele de refracţie n1 al miezului magnetic depăşeşte indicele de
refracţie n2 al învelişului optic concentric se obţine o reflexie totală. Rezultă că
toată energia se transmite în mediul mai dens, astfel că miezul devine un canal
do propagare a luminii.
 Fig.4.66. Structura unei fibre optice.

Fig.4.67. Reflexie, refracţie, unghi critic.

4.3.4. Proprietăţile ghidurilor de unde optice.

a) Apertura numerică

Apertura numerică /AN/ este un coeficient care caracterizează

capacitatea unei fibre de a capta lumina. Expresia sa analitică este :

AN2 = n12 - n22

unde n1 = indice de refracţie al miezului

n2 = indice de refracţie al invelişului optic.

b) Atenuarea ghidului de undă optic (OWG = Optical WaveGuide).

Atenuarea introdusă de fibra optică reprezintă pierderea de putere a

radiaţiei luminoase în interiorul fibrei optice sau în cuplajele acesteia.
Atenuarea luminii într-o fibră optică este determinată de absorbţie,
dispersie şi difuzie (scattering) şi este cauzată de neuniformităţi microscopice
ale sticlei (pierderi Rayleigh), pierderi de curbură şi pierderi determinate de
impurităţi.
Atenuarea este definită astfel:
unde
a = coeficientul de atenuare exprimat în dB/Km,
I = lungimea fibrei optice,
P1 = puterea de intrare,
P2 = puterea de ieşire
Coeficientul de atenuare depinde de lungimea de undă, de materialul
folosit şi de procesul tehnologic.

4.3.5. Tipuri de fibre optice.

Fibrele optice pot fi monomod sau multimod.

Fibra optică monomod permite propagarea unui singur mod de oscilaţie,
la o anumită lungime de undă. Diametrul fibrelor monomod este comparabil cu
lungimea de undă a radiaţiei luminoase. Valorile uzuale pentru diametrul
miezului /2a/ şi al învelişului /2b/ sunt: 2a = 4..10 fim ; 2b = 100 .. 200 |j.m.
Fibra optică monomod combină o atenuare scăzută cu o foarte mare lărgime de
bandă. Preţul acesteia este ridicat şi în plus impune condiţii speciale de
manevrare.

Fig.4.68. Tipuri de fibre optice.

Fibra optică multimod permite propagarea mai multor moduri de oscilaţii

[de ordinul sutelor), care pot avea transmisii axiale sau neaxiale de lumină.
Diametrul miezului este mult mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei.
Valorile uzuale pentru diametrul miezului /2a/ şi al învelişului /2b/ sunt: 2a = 50..
60 |im ; 2b - 150 .. 1000 nm. Ele vor permite toleranţe mari pentru
dimensiunile lor şi ale elementele de cuplare cu sursa de radiaţie. De
asemenea ele permit utilizarea unor surse de radiaţie incoerentă, ieftine şi
sigure în exploatare şi simplifică problemele de manipulare şi îmbinare. Din
aceste motive ele cunosc o utilizare pe scară largă. Totuşi, fibrele optice
 multimod prezintă dezavantajul unei creşteri a duratei impulsurilor optice care
se propagă prin ele, creştere determinată de fenomenul de dispersie a
Irnuplsului de radiaţie multimod în interiorul fibrei. Acest dezavantaj poate fi
înlăturat printr-o structură adecvată a fibrei optice, în special printr-o distribuţie
corespunzătoare a indicelui de refracţie al materiarului dielectric al miezului
fibrei optice.
In fibrele multimod, lumina poate parcurge căi diferite în interiorul
miezului fibrei. Aceste căi, sau moduri de propagare, variază în lungime. Din
acest motiv, timpul de parcurgere al fibrei depinde de modul de propagare.
Acest fenomen, cunoscut ca distorsiune multimod, determină o lărgire nedorită
a formei semnalului la trecerea acestuia prin fibră.
Fibrele multimod pot fi de tip "Step Index'' sau gradate (Graded Index).
Fibrele multimod “Step Index” au indicele de refracţie în miez constant. Acest tip
de fibră este ieftin, are proprietăţi bune de colectare a luminii şi poate fi
prelucrat uşor la capete. Prezintă însă limitări în banda de transmisie.

Fig 4.69. Lungimi de undă utilizate.

Fibrele multimod “Graded Index” au indicele de refracţie în miez variabil.

Acest tip de fibră este folosit curent în telecomunicaţii datorită atenuării scăzute
şi a lărgimii moderate de bandă.
Distorsiunea multimod este mai mare la fibrele multimod “Step Index”
faţă de fibrele multimod “Graded Index". Evident pentru fibrele monomod,
distorsiunea multimod este inexistentă.
 4 3.6. Traductoare opto-electronice.

Un traductor opto-electronic trebuie să asigure :

- conversia semnalelor electrice în semnale optice,
- conversia semnalelor optice în semnale electrice.
Traductorul optoelectronic conţine două tipuri de elemente: transmiţător
şl receptor.

4.3.6.1. Transm iţătorul.

Transmiţătorul realizează conversia semnalelor electrice în semnale

optice. Acesta conţine un driver, o sursă de lumină şi un dispozitiv de conectare
în cablul de fibră optică.
Driverul realizează trei funcţiuni:
- optimizarea semnalului luminos prin controlul câştigului şi al
condiţionării de semnal;
- compensarea cu temperatura astfel încât să nu se depăşească
capacitatea de curent a sursei de lumină, în special la dioda laser
(LD);
- reglarea curentului de alimentare pentru a proteja sursa de lumină şi
pentru a optimiza răspunsul optic.

Fig.4.70. Schema bloc a unui transmiţător de fibră optică.

Sursa de lumină poate fi realizată cu LED (Light Emitting Diode) sau cu

LD (Laser Diode). Ea are simbolul grafic:

Caracteristicile transmiţătoarelor realizate cu LED şi LD (la 25° C) sunt

prezentate în tabelul 4.6.

Tabelul 4.9. Caracteristicile diodelor LED şi LD

 Din analiza caracteristicilor transmiţătoarelor prezentate în tabelul 4.6 se
constantă că LED-urile au caracteristici superioare.

4.3.6.2. Receptorul.

Un receptor de fibră optică conţine un cuplor de fibră, un detector de

lumină şi un circuit de interfaţă opto-eiectronică.

Fig.4.71. Schema bloc a receptorului de fibră optică.

Receptorul realizează conversia semnalelor optice în semnale electrice

şi poate fi realizat cu fotodiode de tip PIN sau APD. Simbolul grafic al
receptorului este:

O fotodiodă detectează lumina prin intermediul unei joncţiuni

semiconductoare de tip pn, în care radiaţia luminoasă incidenţă produce un
fotocurent de intensitate proporţională cu puterea sa.
Fotodioda PIN dispune de o joncţiune pn în care regiunile de tip p şi n
sunt separate de o regiune de siliciu intrinsec. Ea asigură un timp de răspuns
foarte mic, ceea ce determină utilizarea ei frecventă în sistemele de
transmisiuni pe fibre optice.
Fotodioda APD (Avalanche PhotoDiode) este o fotodiodă care combină
detecţia semnalelor optice cu amplificarea internă a fotocurentului prin
multiplicarea în avalaşă a purtătorilor în regiunea joncţiunii. Avantajul utilizării
lor este raportul semnal/zgomot ridicat, în special la viteze mari de transmisie.
Tabelul 4.1 0.

'1.3.7. Sisteme de transmisie optice.

Specificaţia de sistem, conform ITU G.956, este prezentată în fig.4.72.

Criteriul cel mai consistent de comparare al sistemelor pe fibră optică
oste bugetul de putere. In tabelul 4.11. se prezintă un studiu comparativ pentru
4 categorii de echipament.

Fig.4.72. Specificaţii de sistem pe fibră optică conform Rec.G.956/ITU-T.

Tabel 4.11.
Capacitatea de Mbit/ 140 565 4 x 140 sau 16x 140 sau
transmisie s 4x155 16x 155
Lungimea de undă a nm 1300 1550 1300 1550 1300 1550 1300 1550
luminii
Puterea optică minimă în dBm -6 -6 -6 -6 -5 -5 -5 -5
punctul S (Rec.G.956]
Puterea optică minimă în dBm -36 -38 -34 -35 -34 -36 -25 -26
punctul R, care include
Me de 3 dB (Rec.G.956)
Atenuarea între punctele dB 30 32 28 29 29 31 20 21
S şi R (secţiune de
regenerare)
ps/ 300 6000 120 2500 120 2500 120 2500
Dispersia maximă
admisă între S şi R nm
 Domeniile în care pot fi utilizate sistemele de transmisiuni pe fibră optică
sunt:
- reţele de transmisiuni la distanţă [34 Mbit/s, 140 Mbit/s, 155 Mbit/s
(STM1), 565 Mbit/s, 4 x 140 Mbit/s, 4 x STM1, 16 x 140 Mbit/s, 16 x
STM1];
- reţele locale [34 Mbit/s, 140 Mbit/s];
- reţele rurale sau speciale [ 2 Mbit/s, 8 Mbit/s, 34 Mbit/s];
- reţea de acces la abonat [2 Mbit/s].

Echipamentul de transmisie optică cuprinde:

- LTU - unitate terminală de linie (Line Terminating Unit),
- REG - repetor (Regenerative Repeater),
- OG - unitate de localizare deranjamente (Fault-Locating Unit),
- SCI - interfaţă pentru canalul de serviciu (Service Channel Interface).
Unitatea terminală cuprinde un lanţ de emisie şi unul de recepţie.
Semnalul electric este preluat de o interfaţă.

Fig.4.73. Sisteme de transmisiuni pe cablu optic.

Repetorul regenerează semnalul atenuat în secţiunea de transmisie. In

acest scop se realizează conversia semnalului optic în semnal electric, se
realizează regenerarea semnalului electric, şi în final se realizează conversia
semnalului electric în semnal optic. Unele repetoare conţin echipamente de
diagnoză care transmit alarme şi realizează diverse funcţii de monitorizare şi
control.
Distanţa între repetoare poate fi între 15 şi 150 Km. Aceasta depinde de
tipul fibrei, de tipul transmiţătorului şi receptorului utilizat, de rata de transmisie
binară.
Coderul de linie realizează conversia semnalului binar în cod de linie.
Unitatea de superviziune conţine generatorul de semnale de alarmă,
circuitele şi panoul de afişare alarme, interfaţa cu calculatorul.
 Fig.4.74. Schema bloc a terminalului de linie pentru fibra optică.

Joncţionarea cablurilor optice.

Joncţionarea cablurilor de fibră optică se poate realiza prin conectori sau

prin lipire. Joncţionarea poate fi necesară pentru conectarea unei secţiuni de
cablu la altă secţiune de cablu sau pentru conectarea sursei sau detectorului
optic la cablul optic.
In general lipirea asigură o atenuare mai mică decât o joncţiune
demontabilă. Totuşi lipirea necesită investiţii cu echipament de sudură şi
tehnicieni bine pregătiţi să realizeze aceste lipiri în condiţii dificile de lucru.
Conectorul trebuie să asigure transferul eficient al semnalului prin
punctele de conexiune a două fibre optice. Atenuarea de inserţie a
conectoarelor este cuprinsă între 0,3 dB şi 2,5 dB. Principalele pierderi
intjroduse de conectoare sunt:
- pierderi Fresnel (reflexie) inerente în cazul separării sau tăierii
suprafeţelor de fibră optică:
- pierderi determinate de apertura numerică.
- pierderi mecanice determinate de erori de poziţionare într-o conexiune
(alunecare laterală sau unghiulară, separare).
- pierderi determinate de lustruirea imperfectă a capătului fibrei optice,
absorbţiei în lentilele de intrare, depuneri de impurităţi pe capetele fibrelor.
Pierderile determinate de reflexie (pierderi Fresnel) pot apare la
delimitarea miez-aer, dar ele pot fi mult reduse umplând toate spaţiile libere
dintre elementele optice (lentilă, sursă, fibră) cu un fluid cu indicele de refracţie
adecvat.
Pierderile determinate de apertura numerică depind de caracteristicile
de emisie ale sursei optice. Fibra optică acceptă şi permite propagarea radiaţiei
incidente numai în interiorul unui unghi solid, care este unghiul de acceptanţă al
fibrei. Razele emise de sursă în afara acestui unghi solid, centrat simetric pe
axa fibrei, vor fi pierdute.
Valoarea atenuării din cuplajul de intrare depinde de caracteristicile
cablului optic şi ale sursei de radiaţie. Ca principale metode de cuplaj de intrare
se menţionează: cuplaj direct, cuplaj prin lentilă Selfoc (lentilă confecţionată
dintr-un segment de fibră optică), cuplaj prin lentile sferice sau cilindrice.
 Fig.4.75. Metode de cuplare între o sursă de radiaţie S şi o fibră optică F.

Sursa de radiaţie este livrată de fabricant gata cuplată şi aliniată la un

segment de cablu optic de câţiva centimetri, cuplaj care este cunoscut sub
numele de cuplaj pigtail. In acest fel cuplajul de intrare este înlocuit cu un
cuplaj de două segmente de cablu.

Fig.4.76. Pierderi mecanice în conectorii de fibre optice.

Pierderile extrinseci în îmbinare determ inate' de nealiniere sunt

determinate de realizarea defectuoasă a sistemelor de cuplare. Nealinierile pot
fi determinate de:
- deplasare radială între axele optice ale celor două fibre,
- deplasarea axială între suprafeţele frontale ale fibrelor,
- un unghi necorespunzător între axele optice ale celor două fibre.
Aceste nealinieri sunt greu de evitat practic. O îmbunătăţire a cuplajelor
se obţine prin utilizarea unor conectori optici adecvaţi, ceea ce permite
realizarea curentă de îmbinări cu atenuări sub 0,5 dB.
îmbinările pot fi permanente sau demontabile. Pentru îmbinări
permanente se utilizează lipiri cu diverse substanţe adezive cu proprietăţi optice
deosebite (epoxy) sau prin topire şi sudură cu arc electric.
Conectorii de fibră optică trebuie să asigure o aliniere precisă. Tipurile de
conectori de fibră optică sunt următoarele:
- conector cu canal de ghidare care poate fi simplu sau multiplu;
conectorul multiplu permite îmbinarea simultană a mai multor cabluri optice de
tip platbandă;
- conector cu trei ace, care utilizează pentru ghidaj trei cilindri de ghidare
cu acelaşi diametru între care sunt presate fibrele ce trebuie îmbinate;
 - conector cu trei bile, care utilizează o metodă de aliniere similară
conectorului cu trei ace, dar care utilizează trei bile în locul cilindrilor de ghidare;
- conector cu manşon de ghidare, care poate fi conector tubular
(utilizează un ghid tubular pentru menţinerea aliniamentului) sau biconic.
Cuplorul de fibră optică este o componentă optică pasivă. Cuplorul
asigură cuplarea direcţională, separarea sau mixarea semnalelor optice.
Cuploarele asigură busuri de date, multiplexare cu divizarea lungimilor de undă
optice (WDM = Wavelength Division Multiplexing) şi monitorizarea stării
sistemului.
Cuploarele pot fi clasificate în cuploare în T şi cuploare în stea.
Cuploarele în stea permit distribuţia luminii de la o fibră optică ia mai
multe fibre optice.

Fig.4.77. Cuploare în stea.