MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETARII

AL REPUBLICII MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTONICA

Studiu Individual NR 5
La obiectul”Filosofie”

Tema: Filosofia modernă 

A efectuat elevul grupei RC-0218 Belous Sorin

A verificat profesoul Bucătaru Igor

Chișinău 2020
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a secolului
17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu trebuie
confundată cu modernismul), deși are niște caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia
mai veche.[1]

Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La
începutul secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă
de teologi și bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes afirma că
multe doctrine metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a
propus începerea filosofiei de la zero. În lucrarea sa cea mai importantă, Meditație
metafizică, el încearcă anume aceasta, prin șase esee succinte. El încearcă să stea
deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale, pentru a determina dacă știe
ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice: realitatea corpurilor
fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și matematica, dar nu poate pune
la îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la ce se gândește, chiar dacă nu este
adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul respectiv. Pe această bază își
construiește cunoașterea din nou. El constată că unele dintre ideile că n-ar fi putut să
provină de la el însuși, ci doar de la Dumnezeu; el arată că Dumnezeu există. Apoi,
demonstrează că Dumnezeu nu i-ar permite să fie înșelat sistematic cu privite la toate;
în esență, el reabilizează metodele obișnuite de știință și raționare, ca fiind failibile, dar
nu false.

Empirismul este o teorie a cunoașterii care se opune altor teorii ale cunoașterii, precum
raționalismul, idealismul și istorismul. Empirismul afirmă că cunoașterea vine (numai
sau în primul rând) prin experiență senzorială, fiind în contradicție cu raționalismul, care
susține că cunoașterea vine (de asemenea) din gândire pură. Atât empirismul, cât și
raționalismul sunt teorii individuale ale cunoașterii, în timp ce istorismul este
o epistemologie socială. Pe când istorismul recunoaște, de asemenea, rolul experienței,
el diferă de empirism prin presupunerea că datele senzoriale nu pot fi înețlese fără
luarea în considerare a circumstanțelor istorice și culturale în care sunt făcute
observațiile. Empirismul nu trebuie amesecat cu cercetara empirică deoarece diferitele
epistemologii trebuie să fie viziuni concurente despre cum să studiezi cel mai bine, și
este aproape un consens printre cercetători că studiile trebuie să fie empirice. Azi,
empirismul trebuie să fie înțeles ca unul dintre idealurile concurente în obținerea
cunoașterii sau a modului de a studia. Ca atare, empirismul este primul și cel mai
remarcabil curent caracterizat de idealul de a permite datelor observației de „a vorbi
pentru ele însele”, pe când viziunile concurete se opun acestui ideal. Termenul
„empirism” nu trebuie înțeles doar în relație cu modul în care a fost folosit acest termen
în istoria filosofiei. El de asemenea trebuie înțeles într-un mod care face posibilă
distingerea empirismului printre alte poziții epistemologice din știința și învățământul
contemporan. Cu alte cuvinte: empirismul ca concept trebuie înțeles împreună cu alte
concepte, care fac împreună posibilă facerea unor deosebiri importante între diferitele
ideale ce fundamentează știința contemporană.