Adagio

gropile le știu pe de rost, dar nu știu gândurile,

la început îmi rod mustățile,
unghiile,
buzele și creierul,
dar vântul aduce nițică ploaie
și toate se așază la locul lor.
crengile uscate strânse în jurul nostru
precum brațele gârbovite ale bătrânilor care ne-au crescut,
doar bătrânețea ne poate educa
pe noi cei saltimbanci și orfani.
la zenit s-au strâns lupii,
zăpadă străină...
ziua se lipește de retină,
gropile din obraz s-au adâncit,
acolo s-a strâns căruntețea ta,
uneori confecționez o lingură din femur
și mănânc orez cu ton.

lângă noi s-a întins timpul și dă din coadă,

focul topește câteva imagini cu brazi,
păcat că nu putem fi acolo sus.
șuieră vântul și nimeni nu poate să-i ofere o mângâiere constantă.
sensul și-a pierdut redingota,
ego-ul poate ucide o vrabie,
un urs sau un lup,
dar nu poate ucide o femeie.